Dar în privire, ce pui?

 

În mâncare, pui sare și piper. În discuțiile cu prietenii, răbdare și încredere. În călătorii, timp și entuziasm. În activitățile de fiecare zi, nervi și energie. Dar în privire, ce pui?

Ochii sunt precum ferestrele – nu degeaba avem și obloane! (da, sunt și oglinda sufletului, dar asta am învățat încă din timpul orelor petrecute la școală)
De ce asemeni ferestrelor? Pentru că mereu acolo cauți să vezi dacă e cineva acasă. Dacă cel pe care-l ai în față, e într-adevăr lângă tine, sau e în plimbare cu gândul în depărtare. Uneori îndrăznim să deschidem ferestrele, dacă n-avem norocul să fie deschise chiar din capul locului. Atunci ne putem bucura în voie de sinceritatea celuilalt. Bine, trebuie să și merităm asta.

Cu ochii străbatem cele mai multe distanțe. Între planuri și așteptări, tristeți și bucurii, între provocări și renunțări . În fiecare zi, în orice clipă (mai puțin când lăsăm obloanele) trimitem privirea la întâlnire cu tot ce ne-aduce viața.

Și-atunci, ce punem în privire? Cum o putem face mai puternică, mai încrezătoare?!

Aș spune că în privire trebuie să aduni amintirea lucrurilor cele mai frumoase pe care ai avut ocazia să le vezi. Să-ți umpli ochii cu imagini care te-au emoționat, pentru că atunci va apărea și €œsclipirea din privire€œ. Dacă nu mereu, măcar din când în când încearcă să-ți odihnești ochii pe firul unor povești frumoase. Așa, vor fi pregătiți să le întâmpine și pe celelalte.

 

de Camelia Capitanu

Fiecare vine aici pentru propria viață

Mulți părinți își așteaptă recompensa. Așteaptă să primească recunoașterea a tot ceea ce au făcut pentru copiii lor. Iar aceasta recunoaștere constă, deseori, în pretenția de a le respecta cu sfințenie părerile, deciziile, punctele de vedere. De a-i recunoaște ca autoritate și, fără să exagerez, în unele cazuri ca stăpâni. Undeva în mintea lor există dorința și în cele din urmă amăgirea ca, în semn de respect și mulțumire, copiii lor sa nu se abată de la principiile de viață pe care le-au asimilat prin educația primită și să nu depășească niciodată pragul toleranței părinților prin ceea ce fac, indiferent ce.

E ca un târg, un fel de contract nescris, dar în multe cazuri rostit: „eu am făcut atâtea pentru tine, ei bine mă aștept să faci și tu măcar asta pentru mine, respectiv sa faci mereu doar ceea ce cred eu că e bine.”

Apoi, prietenii, partenerii de viață au aceleași așteptări. Vor să nu ieșim din cuvântul dat, din limitele poveștii pe care și-au construit-o pentru și despre noi, să fim atenți și să satisfacem așteptările cu care ne accesorizează. Asta am învățat, asta facem... Este felul în care ne-am încătușat unii pe alții.

Dar oare cum ar fi relațiile noastre și ce fel de viață am crea dacă am alege ce vrem, dacă nu ne-am mai teme de lipsa aprobării celor pe care îi iubim, dacă parinții ar susține în totalitate alegerile copiilor lor, dacă i-ar asigura că îi iubesc indiferent ce alegeri vor face în viață. Cum ar fi viața noastră, a tuturor, dacă ne-am simți susținuți unii de ceilalți, în loc să ne simțim pândiți, sancționați, respinși, vinovați, rușinați...?

Copiii nu trebuie să aiba aceleași convingeri și viziuni ca parinții lor. Ei nu sunt obligați și nici nu ar trebui să fie manipulați sau șantajati să primească forțat niște puncte de vedere.

În ce mă privește, cred că parintii au sădit tot ce-au putut mai bine în noi. Dar că alegerile ne aparțin și că fiecare vine aici pentru propria viața. Sună egoist? Nu, nu este. Tocmai asta este, în viziunea mea, iubirea reală: să te iubesc în așa fel și măsură, încat să știu și să accept că poți alege orice dorești. Că-ți ai drumul și experiențele tale, indiferent cum le percep eu. Și să-ti fac loc când vrei să înaintezi indiferent de direcția pe care o alegi. Fie că sunt prieten, partener de viață, părinte, iubit/ă, profesor sau ce-oi mai fi.

 

sursa: http://www.astrocafe.ro/

Falșii stăpâni din viața noastră: știrile, astrologia, bunurile, clarvăzătorii, medicii, bolile și multe altele…

 

Ce este un stăpân? Este o persoană sau un lucru care îţi conduce viaţa şi în faţa căruia te închini fie din teamă, fie din adoraţie. Îţi cunoşti stăpânii din viaţă? O să îţi dai seama foarte repede că nu sunt doar mulţi, ci şi falşi! Nu există decât un singur stăpân adevărat pe pământ şi acela este Dumnezeu. Este un lucru valabil pentru toate fiinţele umane. Fiecare are propiul său stăpân.

O persoană căreia îi este frică de altcineva nu este propriul ei stăpân. Imediat ce îţi este teamă de cineva, acesta devine stăpânul tău. Acea persoană te manipulează tot timpul. Ştie pe ce buton să apese ca să te facă să reacţionezi. Nu este benefic pentru tine să fii tot timpul în reacţionare. Acest lucru îţi provoacă prea multe emoţii.

Exemple de stăpâni falşi:

Ştirile. Oricare ar fi mijlocul de comunicare folosit, unii oameni ascultă ştirile apoi iau anumite decizii în funcţie de ce au auzit. Dacă se prevede furtună şi vreme rea, mulţi îşi vor schimba activităţile, cu toate că uneori previziunile meteorologice sunt atât de inexacte! Oamenii sunt cei care decid în funcţie de temperatura. Dacă într-o regiune, majoritatea oamenilor s-ar răzgândi imediat, temperatura ar suferi o schimbare la fel de radicală. Pământul este o entitate vie, ale cărei celule sunt fiinţele umane. O persoană care se lasă influenţată de ştiri, trăieşte adeseori cu teamă. Este tulburată de ceea ce aude. Dacă se anunţă probleme financiare în ţară, va încerca imediat să îşi ascundă banii sau să îi mute altundeva… sau află că s-a găsit corpul unui tânăr, mutilat de un criminal.

Persoana influenţată va reacţiona puternic la această ştire timp de zile întregi, deşi nu o priveşte deloc pe ea. Ceea ce li se întâmplă celorlalţi nu îi priveşte decât pe ei. Este viaţa lor, responsabilitatea lor. Nu trebuie să îi înţelegem, nici să fim de acord cu ei. Este suficient să acceptăm că fiecare are ceva de învăţat din experienţele lui. Putem să simţim compasiune fără să fim tulburaţi. Aşa este viaţa…

Bunurile pe care le avem. Unde se află relaţia ta cu bunurile tale? Ţii la ele ca la ochii din cap? Dacă ar fi distrus cel mai preţios dintre bunurile tale, cum ai reacţiona? Ai fi furios? Dacă răspunsul este afirmativ, acest lucru înseamnă că bunurile tale sunt stăpâne pe tine. Ce diferenţă va fi în viaţa ta viitoare dacă vei muri cu un pahar de cristal în minus sau cu cu o mică pată pe mobilă din sufragerie sau cu covorul ars? Este normal, pentru orice fiinţă umană, să fie înconjurată de lucruri frumoase. Frumuseţea este foarte importantă pentru noi. Dar nu este benefic pentru noi să lăsăm lucrurile materiale să ne stăpânească. Bunurile tale servesc la înfrumuseţarea vieţii, nu trebuie să îţi conducă viaţa. Tu ar trebui să fii stăpân pe viaţa ta.

Astrologia. Există numeroase persoane care vor să îşi facă astrograma şi care sunt foarte influenţate de astrologie. Ele îşi duc viaţa în funcţie de ceea ce se spune în cărţi sau de ce spune astrologul lor. Deciziile pe care le iei şi actele pe care le faci sunt cele care îţi conduc viaţa. Ţi-ai ales semnul zodiacal doar pentru a învăţa să evoluezi şi să iubeşti, în ciuda unor influenţe astrale. Astrele vor avea mai puţină influenţă asupra ta, imediat ce vei deveni propiul tău stăpân. Astrograma nu este decât un instrument pentru a cunoaşte influenţele astrale pentru a le putea stăpâni. Am putea compara această noţiune cu o situaţie de genul: eşti obligat să munceşti, timp de un an cu o persoană foarte negativă. Nu ai de ales. Trebuie să stai lângă ea timp de un an. Iei hotărârea să o accepţi şi încă de la început, te pui în gardă. Te protejezi de efectele negative. Este evident că vei face un efort suplimentar, vei consuma multă energie, dar fiind conştient de influenţa aceea non-benefică, vei fi capabil să te aperi. Astrele propun şi omul dispune.

Clarvăzătorii şi medium-urile. Sunt de asemenea falşi stăpâni pentru mai mulţi oameni. Sunt din ce în ce mai numeroşi. Şi vor fi şi mai mulţi, deoarece conştiinţa noastră este tot mai evoluată. Aceasta ne ajută de asemenea să ne dezvoltăm abilităţile psihice. Ce se întâmplă în timpul unei şedinţe de acest gen? Acei oameni captează toate vibraţiile din corpul tău subtil. Le captează în starea în care eşti în acel moment. Eşti pe o anumită linie a vieţii. Nimeni nu poate cunoaşte viitorul altcuiva, deorece viitorul depinde de prezent. Clarvăzătorul îţi prezice viitorul în funcţie de momentul prezent. Dar, dacă dintr-un motiv sau altul, îţi schimbi felul de a fi, încă de a două zi, în urma a ceea ce ţi-a spus cineva sau a ceva ce ai citit sau au crezut, vei schimba în acelaşi timp şi prezentul, în totalitatea lui. Schimbându-ţi felul de a gândi ţi-ai schimbat şi linia vieţii. Aşadar, tot ceea ce ţi s-a prezis cu o zi înainte, nu mai există pentru tine. Totuşi, dacă îi laşi pe acei oameni să te influenţeze, vei rămâne în aceeaşi linie de viaţă şi vei face să se întâmple evenimentele aşa cum au fost prevăzute. Când te afli în faţa unei persoane care îţi vorbeşte despre viitorul tău, foloseşte-ţi discernământul şi reţine doar ceea ce te face să te simţi bine şi acest lucru îl vei face să se întâmple. Poţi să îţi schimbi linia vieţii într-un mod continuu, în aceeaşi viaţă. O schimbare radicală îţi va da senzaţia că ai renăscut, că eşti o persoană nouă. Cei din jurul tău vor fi surprinşi de schimbarea ta şi îţi vor spune: „Incredibil, nu te mai recunoaştem. Este ceva schimbat la tine. parcă nu mai eşti aceeaşi persoană”. Această transformare a fost produsă de schimbarea liniei vieţii. O evoluţie rapidă va micşora revenirile tale pe pământ.

Medicii pot fi de asemenea nişte falşi stăpâni. Ei au rolul de a ajuta oamenii şi nu de a le controla viaţa. Există mai multe persoane care îşi consultă medicul înainte de a lua o decizie, fie să plece în vacanţă, să se mute, să-şi schimbe locul de muncă sau pentru orice altceva. Medicul îl poate sfătui pe un pacient căruia îi este frică să nu facă ceva anume. Dacă acea persoană ar avea încredere în sine, nu ar mai cere opinia doctorului, ar lua propriile ei decizii. Medicii au învăţat să vindece bolile şi afecţiunile, dar nu au învăţat să ia decizii pentru ceilalţi. Încep să îşi dea seama că partea mentală a fiinţei umane este mult mai puternică decât partea fizică. Constată faptul că tot mai multe persoane se vindecă într-un mod inexplicabil din punct de vedere ştiinţific. Medicii care acceptă faptul că omul este mai mult decât corpul fizic sunt cei care, în general, nu îi sfătuiesc pe pacienţi să ia prea multe medicamente. „Eşti destul de puternic pentru a te vindeca singur, fără medicamente” a devenit o reţetă tot mai frecventă în zilele noastre.

Unii oameni au atât de multă nevoie de medicul lor încât, la cea mai măruntă problemă, fug imediat la medic. Nu vor să îşi asume responsabilitatea. Vor tot timpul ca altcineva să le aranjeze viaţa. Dacă doctorul le spune că nu au nimic, îl vor acuza de incompetenţă şi îşi vor continua demersul până când vor găsi un doctor care să le prescrie un remediu: „Ştiam eu că sunt bolnav. Uite, mi-a dat o reţetă. Şi de altfel, pleacă de la medic foarte încântaţi şi se cred deja mai puţin bolnavi decât înainte.

Medicamentele. Pentru cel mai mărunt lucru care nu merge foarte bine, se iau pastile: pentru durerea de cap, pentru nervi, pentru somn, pentru a se trezi, pentru a avea energie, pentru digestie, pentru curăţirea ficatului, pentru a elimina, pentru a curăţa intestinele etc. A face astfel înseamnă a fi împotriva iubirii pentru corpul tău. Deoarece, fiecare medicament are un efect secundar. Corpul se revoltă de fiecare dată când îi dai ceva ce nu este un element nutritiv natural, îl faci să lucreze prea mult. Imediat ce iei o pastilă, accepţi ideea că acel medicament este un fals stăpân pentru tine. Laşi medicamentele să îţi conducă viaţă. Dacă eşti mulţumit de viaţa ta astfel, atunci continuă să iei medicamente. Dacă însă vrei să îţi schimbi viaţa, este momentul să devii propriul tău stăpân. Doar tu singur îţi poţi schimba viaţa, nimeni altcineva!

Boala este un alt fals stăpân. O persoană care este tot timpul bolnavă este stăpânită de boală. Nu îşi dă seama că îşi poate stăpâni singură viaţa. Mulţi oameni pleacă de la ideea că este normal să fii bolnav! Nu, boala este o obişnuinţă. Starea normală a corpului este sănătatea!

Munca poate fi un alt fals stăpân. Există mulţi oameni care nu ştiu să se destindă. Toată viaţa lor este îndreptată spre muncă. Munca îi conduce tot timpul. Chiar şi în timpul liber, se gândesc doar la muncă. Nu sunt în stare niciodată să se relaxeze şi să se distreze făcând altceva. Lucrează 7 zile din 7. Munca ta te ajută să evoluezi? Te ajută să devii mai pur, mai bun în interior? Îţi foloseşti munca pentru a învăţa să iubeşti mai mult oamenii? Dacă da, atunci munca ta este valorizantă. Dacă ai acest gen de ocupaţie prin care înveţi mereu să te iubeşti şi să îi iubeşti tot mai mult pe ceilalţi, vei şti că te afli pe drumul cel bun. O ocupaţie care îi conduce pe oameni sau care le stăpâneşte viaţa, adică există doar pentru bani şi putere, nu te poate ajută în evoluţia spirituală.

 

sursa: http://www.almeea.ro/

Cine sunt eu să spun altora ce să facă?

Să aveți o săptămână așa cum v-o doriți!

 

Până la urmă, cine sunt eu să schimb oamenii? Cine sunt eu să le spun să mai iasă din amărăciunea care le-a cuprins sufletele?

Cine sunt eu să le spun să privească cerul și să nu mai stea cu ochii în pământ mereu?

Cine sunt eu să le spun că sunt capabili de orice, cât timp vor asta? Că pot să treacă peste toate?

Cine sunt eu să le spun să nu mai fie morocănoși și mereu puși pe ceartă?

Cine sunt eu să le spun să aibă încredere?

Cine sunt eu să le spun că nu e bine să fie îmbufnați pentru că transmit și altora starea lor?

Cine sunt eu să le spun că e bine să iubească și să fie sinceri?

Cine sunt eu să le spun să deschidă o carte atunci când se simt rău și nu să ridice vocea?

Cine sunt eu să le spun că gândurile lor au mare efect asupra vieții pe care o duc?

Cine sunt eu să le spun să vorbească frumos și blând?

Cine sunt eu? Un om. Atât. Un om căruia lupta cu unii oameni i se pare imposibilă. Pentru că din start are parte de un mare NU din partea lor. Și atunci…cine sunt eu să schimb oamenii? Cine sunt eu să transform pe NU în DA?

 

sursa: https://pasajedinviata27.wordpress.com/

Femeile sunt acelea care ţin candela aprinsă

Dominarea, de câteva veacuri, a raţionalismului a produs o cultură centrată pe raportarea cerebrală, exterioară, seacă, uscată, lipsită de conţinut, şi la Dumnezeu, ca şi la omul de lângă noi, precum şi la omenirea întreagă. Femeile cad mai greu victime acestui risc. Rămân mai sufletiste, mai vii, se raportează la Dumnezeu şi la lumea înconjurătoare mai mult cu inima.

În casă, de asemenea, femeile sunt cele care ţin candela aprinsă, la propriu şi la figurat, urmând mironosiţelor femei. Pentru mine, imaginea bunicii mele, apoi a mamei mele şi, acum, a soţiei mele, aprinzând candela în fiecare zi, o viaţă întreagă, este un gest de o consecvenţă, de un ataşament, de o fidelitate greu de egalat. Ca preot, recomand tinerelor soţii, care devin stăpâne ale casei soţului şi copiilor săi, să ţină cu multă râvnă de această rânduială. Să aprindă zilnic candela în casă. Primul lucru pe care trebuie să-l facă femeia, când se trezeşte dimineaţa, este să aprindă candela. Când va aprinde candela, se va raporta imediat la Dumnezeu, va face şi o cruce şi, eventual, o scurtă rugăciune pentru soţ, pentru copii şi pentru cei din jur. Începe, astfel, ziua cu binecuvântare, începe ziua cu gândul la Dumnezeu. Iar Dumnezeu nu rămâne dator! Binecuvântarea Lui se va revărsa asupra întregii case şi familii. Zona aceasta de aşezare duhovnicească statornică este cea mai roditoare.

Acest lucru îl recomand cu insistenţă femeilor cu educaţie, cu profesiuni dintre cele mai pretenţioase… Le ajută mult să lupte împotriva tentaţiei de a exila pe Dumnezeu în zona speculaţiei teoretice. Celor care vin să se spovedească înainte de Cununie le dau canon, între altele, soţului să cumpere o candelă de argint, preţioasă, iar soţiei să aprindă candela în fiecare zi dimineaţa, sau măcar duminica şi în zilele de sărbătoare. Gestul acesta, repetat zilnic, este un gest întemeietor, o aşează pe femeie într-o relaţie de fidelitate cu Dumnezeu, la care Dumnezeu, cum spuneam, nu va întârzia să răspundă. Cine se îndoieşte, poate verifica adevărul celor spuse de mine făcând experimentul. Este o aşezare firească într-o relaţie, o aşezare completă, care presupune nu numai gândul, ci şi manifestarea gândului, nu numai credinţa, ci şi manifestarea credinţei. Este o mergere spre întâlnirea concretă cu Dumnezeu. Este ca şi cum I-ai da bineţe lui Dumnezeu, dimineaţa când te scoli: „Doamne, unde eşti? Aici eşti? Iată sunt şi eu aici! Bună dimineaţa! Mă rog să mă binecuvântezi pe mine şi toată casa mea! Eu ca semn Îţi aprind această candelă!“

Extas din Pr. Constantin Coman, “Dreptatea lui Dumnezeu si dreptatea oamenilor”, Editura Bizantina, Anul 2010

Să spui sau să nu spui? Despre dorinţele, visele, proiectele tale...

 

Să spunem celorlalţi despre proiectele, dorinţele, ideile noastre? Sau nu? Aduce ghinion dacă spunem înainte să împlinim ceva ce ne dorim? Sau e de bun augur?

Ei bine, depinde. Nu e o regulă, nu există „aşa e bine” sau „aşa e rău” în toate cazurile. Nicio situaţie nu seamănă cu alta şi aşa ar fi bine să abordăm lucrurile, făcând distincţia între momente, situaţii, oameni... Depinde pe cine ai în faţa ta, despre ce proiect e vorba, ce simţi în momentul respectiv, ce urmăreşti să obţii...

Şi totuşi, e posibil ca divulgarea unei dorinţe, unei persoane nepotrivite sau într-un moment nepotrivit, să afecteze şi să oprească împlinirea acesteia? Da, e posibil.

Iată câteva lucruri la care să fii atent:

1. În primul rând fii atent cui îi împărtăşeşti intenţiile tale. Uneori acestea sunt mai îndrăzneţe decât mintea celui din faţa ta. Ideile tale, în cazul acesta, se vor zbate să încapă în mintea celuilalt şi, în final, s-ar putea să fie tăiate pe la colţuri şi îndesate într-o formă care nu e a ta. În plus, povestea ta va fi plimbată în mintea cuiva, procesată şi probabil impregnată cu fricile sale. Rezultatul? Ai ghicit: dezimputernicire, zădărnicire, disipare a energiei, descurajarea ta... etc.

Aşadar, nu e nevoie ca cineva să fie rău intenţionat ca să schilodească energetic visul/ideea ta, ci e de ajuns să nu fie în stare să primească ce-i spui, din cauza convingerilor şi a punctelor de vedere pe care le are despre subiect.

2. Dacă ţie nu îţi e încă foarte clar ce vrei, poate ar fi bine să mai aştepţi, decât să deschizi gura într-un moment de exaltare, când ideea ta e încă crudă şi incompletă, riscând să fie spulberată de prima privire a celui din faţa ta sau de întrebările, analizele, comparaţiile, părerile acestuia... Dacă doar vrei să vezi o reacţie, sau vrei să ceri o informaţie de care ai nevoie, atunci e în regulă să spui în faza asta, dacă însă vrei să primeşti susţinere, mai gândeşte-te o dată înainte să deschizi gura. Întreabă-te dacă e util, merită, e cazul, e momentul, e omul potrivit?

3. Pune-ţi întrebarea: „cu ce scop îi împărtăşesc acestei persoane, ideea/intenţia mea?” În spatele intenţiei de a spune, stă o altă intenţie: de a obţine ceva. Poate susţinere, încurajare, claritate, soluţii, sprijin... Sau admiraţie, aprobare, aplauze... Şi chiar invidie. Întreabă în momentul respectiv şi vezi care este răspunsul primit în tine. Ia seama că momentele şi situaţiile sunt diferite, de aceea e necesar să fii prezent şi să te raportezi doar la momentul prezent. Faci apoi alegerea în ton cu contextul şi cu ce simţi că e potrivit pentru tine.

Această simplă întrebare te poate ajuta să-ţi dai seama că, uneori, rulezi nişte programe ascunse, inconştiente, şi astfel te repezi să spui anumitor persoane doar pentru că aşa te-ai obişnuit sau pentru că aştepţi ceva ce ai aşteptat mereu de la ele. Având răspunsul, devii conştient de cauza dorinţei de a spune. Iar asta te ajută să faci alegerea corectă pentru tine, adecvată la prezent şi nu la vreo poveste demult apusă.

4. Dacă te opreşti preţ de o respiraţie, înainte să deschizi gura, şi eşti atent la ce simţi în corp, vei şti imediat dacă e cazul să continui să spui sau să te opreşti. Astfel vei evita regretul ulterior „nu ştiu ce mi-o fi trebuit să spun”, „of, m-a luat gura pe dinainte”.

5. Persoana pe care o alegi pentru a fi „păstrătoare” a „visului” tău, e de preferat să fie cineva care crede în tine, cineva deschis la a explora posibilităţi noi, care se iubeşte şi respectă suficient pe sine încât să nu îşi dorească să trăiască prin tine şi visul tău. Cine este această persoană? Ştii, pur şi simplu. E una singură? De obicei da, dar nu e obligatoriu. Ai nevoie să spui cuiva? Nu neapărat, dar poate fi extrem de nutritiv şi benefic pentru tine şi visul tău, să găseşti pe cineva care îţi iubeşte visul şi îl poartă în inima sa.

Fie primit!

de Nicoleta Svârlefus

„Eu cred în horoscop. De ce unii preoţi nu admit aşa ceva?”

Pentru că au scăpat de idolatrie! Tu, copile, eşti idolatru dacă crezi în horoscop. De ce este păcat? Noi nu negăm că luna are o influenţă asupra apei. Am nega realitatea.

Aţi văzut mareele. Şi-apoi o fi având vreo influenţă şi asupra apei din organismul meu, că parcă într-un fel mă simt în nopţile cu lună plină şi într-un fel în celelalte nopţi; mă doare mai tare capul şi celelalte. O fi vreo influenţă şi a stelelor, dar asupra cui? Asupra apei din corpul meu.

Dar ea nu mă poate opri să mă mântuiesc sau să nu mă mântuiesc; să fiu fericită în Hristos sau să nu fiu fericită în Hristos. A crede în horoscop înseamnă a te lepăda de Dumnezeu, care ne-a făcut liberi. Şi dacă cred, atunci: „fie ţie după credinţa ta”. Lepădându-te de libertate, de adevărul care te face liber, devii robul idolului. De crezi că de la pisica neagră îţi merge rău, atunci îţi merge rău; de crezi în horoscop, atunci e ca în horoscop. Dar este pentru că te-a părăsit Dumnezeu şi te-a lăsat „la voia minţii tale.” Eliberează-te de horoscop şi Hristos te va face liber. Iar preoţii, ar fi groaznic să fie numai unii, toţi să spună că e păcat şi să-ţi dea canon acolo, să te certe la Sfânta Spovedanie, ca să scapi de idolul acesta. Nici să nu citiţi, căci vă determină, vă răneşte mintea. Dacă ai citit întâmplător, auzi în autobuz că astăzi cu zodia nu ştiu care se întâmplă nu ştiu ce, îţi rămâne în minte şi te-a marcat, ţi-a luat libertatea.

Pentru mine totul e nou; Duhul Sfânt le face toate noi, uimitoare, în fiecare clipă! Gândiţi-vă, am un vis prevestitor, am visat ceva care sigur înseamnă ceva rău. Păi de ce mi-a dat Dumnezeu visul acela? De sadic ce e, ca să-mi spună dinainte că o să sufăr? Nu, ci ca să mă rog şi să-mi meargă bine. De aceea, pentru că Dumnezeu schimbă toate. Cu Dumnezeu le schimb pe toate. El modifică, că e Stăpânul întregii creaţii. Ţi-a zis horoscopul că astăzi pierzi banii? Tu roagă-te la Dumnezeu, dă-i de pomană şi i-ai câştigat!

Din Monahia Siluana Vlad, Meșteșugul bucuriei, Editura Doxologia, Iași, 2012

sursa: http://altarulcredintei.md/

Fericirea. Ne întrebăm mereu ce este, de unde vine, pentru cât timp şi mai ales, de la cine?

 

 

Fericirea nu se măsoară, nu are limite şi nu se poate să existe om care să nu fi fost fericit, însă ce te faci atunci când îţi vezi fericirea doar în lucrurile care te înconjoară, în material şi nu în tine?

Văd tot mai des oameni nefericiţi din vina lipsurilor, dar mă întreb, dacă ai vase de spălat înseamnă că ai avut ce să mănânci, dacă ai haine de spălat sau împachetat înseamnă că ai cu ce să te îmbraci, dar nu eşti mulţumit. Vrei mai mult, mai bun, mai repede şi mai uşor.

Pentru fericire nu e nevoie de lucruri, e nevoie de oameni să îţi fie alături. Nu te poţi bucura singur. Fericirea vine din lucruri mici, făcute cu dragoste de către persoanele care îţi sunt alături.

Cât de fericit eşti azi că a răsărit soarele? Sau că ai simţit primii stropi de ploaie pe pielea ta? Dacă ieşi din casă, ce te face fericit?

Este adevărat că timpul nu ne mai ajunge, că pare comprimat, dar ia o pauză şi priveşte în jurul tău, admiră tot ce ochiul tău poate să vadă, miroase tot ce nasul tău poate simţi şi ascultă tot ce urechea ta aude. Trage aer în piept şi crede că viaţa e frumoasă! Fericirea vine din interior!

Fericirea te face frumos!

 
de Oana

Îmi pare rău...

Tot timpul am crezut într-o schimbare în mai bine și chiar și atunci când aveam furtună în suflet, mai trăgeam nădejde că va fi și pe strada mea un picuț de soare. Poate nu atâta cât mi-aș fi dorit de mult, dar suficient cât să mă facă să realizez cât de bun e Dumnezeu cu mine și cât de slab sunt eu ca om, în fața vieții. Măcar pentru un timp. 

Iar acest timp despre care voi căuta să vă vorbesc în următoarele rânduri, e foarte important în viața omului. E timpul în care realizezi că viața ta nu a trecut degeaba și că nu ai pierdut trenul vieții. E timpul în care, după atâta amar de vreme de tot felul de stări nocive pe care le-ai avut, ajungi să simți într-un mod aparent inexplicabil că Dumnezeu te caută să îți vorbească. Vrea să spună unei inimi reci tainele unei iubiri calde. Și parcă acel sens de nedeslușit al vieții, care înainte de acest moment părea difuz, neconturat, acum capătă formă în lumina unei bucurii de moment. Se întâmplă ceva! Oare nu s-a mai întâmplat cândva tot la fel ? Ba da. Dar nu voiam să văd, să trăiesc ca acum. Pentru că nu înțelegeam sensul vieții mele atât de clar. Acum, când îl înțeleg și îl simt, îmi pare rău de atâta timp pierdut.

de Ochii Caprui

Duminică fără scuze

Trebuie să recunoaştem că, din păcate, pentru mulţi dintre credincioşii noştri biserica este locul în care merg de obicei la marile sărbători sau la evenimentele care le jalonează existenţa pământeană (botez, cununie, înmormântare). În rest, interogaţia cu privire la frecventarea slujbelor este contracarată cu o largă paletă de lamentaţii: sunt prea obosit, slujba e prea lungă, nu înţeleg prea multe şi mă plictisesc… Unii chiar te privesc în ochi cu o linişte superioară şi, cu un ton uşor contrariat, îţi replică: „Daâ nu se roagă preotul pentru noi? Că doar asta e slujba lui“.

Există în vocabularul curent expresii de genul „şofer de duminică“ sau „tată de duminică“, pentru a desemna pe cei care, doar din când în când, îşi iau în serios carnetul de conducere sau statutul de părinte. Cum i-am putea numi însă pe cei care nu vin cu anii la biserică (că nu le putem zice nici măcar „creştini de duminică“)? „Creştini din an în Paşti“? De fapt, mai merită ei atributul de creştin, chiar dacă la recensământ se declară astfel?

Departe de mine gândul de a mă erija în moralizatorul de serviciu, mai ales că ştiu (din experienţă) că pe astfel de persoane le convingi extrem de greu să-şi schimbe atitudinea faţă de sfintele lăcaşuri. Conştient şi el, probabil, că unii sunt greu de urnit, cu vorba, spre „casa Domnului“, un hâtru a imaginat şi postat pe internet (la adăpostul anonimatului) condiţiile pe care ar trebui să le îndeplinească bisericile pentru a fi onorate cu prezenţa şi de cei care le ocolesc cu anii. Ironia subtilă concentrează, în zece puncte, adevăruri dureroase despre cei care sunt creştini doar cu numele.

Iată textul (comentariile sunt de prisos):

„Duminica viitoare va fi o duminică fără scuze, în care toată lumea va putea să vină la biserică:

1. Vor fi aduse paturi pliante în biserică pentru cei care se plâng că nu pot dormi decât duminica;

2. Picături pentru ochi vor fi puse la dispoziţia celor care au stat sâmbătă seara până târziu în faţa televizorului şi îi dor ochii duminica dimineaţa;

3. Vom avea căşti de protecţie pentru cei care cred că se va prăbuşi tavanul dacă apar ei la biserică;

4. Pături vor fi puse la dispoziţia celor care se plâng că e prea frig în biserică. Cei care se plâng că e prea cald vor avea ventilatoare la dispoziţie;

5. Vom avea aparate auditive pentru cei care spun că n-aud nimic în difuzoare şi tampoane de vată pentru cei care se plâng că difuzoarele sunt prea zgomotoase;

6. Vor fi împărţite numărători pentru cei care vor să numere ipocriţii;

7. Celor care se obişnuiesc să meargă duminica în vizite le promitem că vor fi prezente şi nişte rude;

8. Vom avea şi gustări pentru cei care spun că n-au timp să vină la biserică şi să şi gătească;

9. Un colţ al bisericii va fi amenajat cu iarbă şi copaci pentru cei care-L văd pe Dumnezeu în natură, şi mai ales pe terenul de golf;

10. Biserica va fi decorată atât cu podoabele de Crăciun, cât şi cu cele de Paşte pentru cei care n-au văzut-o niciodată altfel“.

Sursa Ziarul Lumina

Despre timp și decizii…

De multe ori alegem să fim nefericiți doar pentru că nu mai știm drumul spre fericire. Ne-au fost prea de multe ori strivite speranțele, așa că preferăm să trăim mediocru. Să nu țintim spre mai sus, de teama că aripile nu ne-ar putea susține zborul.

De multe ori alegem oamenii care nu ne aduc nimic bun, pentru că nu știm suficient de bine cât valorăm noi. Nu știm că suntem frumoși și că putem să fim și selectivi. Așa că acceptăm dezamăgiri cu stoicism. Iar când oameni minunați ne apar în drum, ne întrebăm cum de nu i-am văzut mai demult.

De prea multe ori ne privim în oglinda răsturnată pe care ne-o pun cu abilitate în față oamenii interesului. Și ne vedem mici, șterși, fără calități. Și durează, uneori, prea mult până ne dăm seama că oglinda ne deforma, și că noi suntem altfel, suntem oameni cu suflete calde, cu dorințe și aspirații, cu doruri și vise.

De multe ori preferăm să acceptăm ceea ce este la îndemână, ceea ce ni se oferă fără efort și ne regăsim mai târziu pustii, cu visele scufundate și fără speranță doar pentru că nu am știut să spunem la timp „ajunge!” lucrurilor fără folos care ne-au furat timpul.

Pentru că ne lăsăm, de prea multe ori, timpul furat și irosit. Iar când ne descoperim pe noi, când ne vedem cu ochii noștri, nu cu ai altora, când știm ce vrem, realizăm că avem nevoie de timp.

Atunci, înainte de acel timp, nu ar fi mai potrivit să știm cui acordăm timp din timpul nostru, clipe de preț din viața noastră și cui îi putem spune fără ocolișuri „poate altădată…”?!

Pentru că oamenii și fericirea se află mereu de părți diferite ale timpului…dar, cumva, ține doar de noi cum ne orientăm prin timp și cât de des ne dăm nouă timp-pentru un vis, o speranță, o clipă fericită..

sursa: sufletdecristal

Obsesia controlului

De cîţiva ani încoace observ că se insistă foarte mult pe tot felul de idei şi practici care te îndeamnă să-ţi iei viaţa în mîini, să obţii controlul a ceea ce vrei să devii, să înveţi să controlezi tot ce gîndeşti, tot ce simţi, să-ţi programezi zilele, lunile, anii, să-ţi alegi mereu ceea ce vrei să facă parte din viaţa ta, să-ţi construieşti relaţiile pe care le doreşti, în concluzie – să-ţi faci totul cu mîna ta. În aparenţă nimic mai frumos şi mai nobil decît abilitatea de a-ţi construi viaţa aşa cum îţi doreşti. În realitate nimic mai inutil decît să faci eforturi peste eforturi doar pentru a prelua controlul total asupra vieţii. Realitatea este că oricît am urmări să controlăm viaţa, ea rămîne în afara capacităţilor noastre de a prevedea. Este mult mai bine să privim viaţa ca pe un mister continuu şi să dobîndim mai degrabă abilitatea de a ne adapta cu uşurinţă la ceea ce ne este dat să trăim, decît să ne chinuim să obţinem controlul total. Ce farmec mai are o relaţie pe care „mi-am construit-o aşa cum mi-am dorit”, o relaţie în care am aplicat toate tehnicile manipulatorii într-un mod mai mult sau mai puţin voalat doar pentru a-l face pe celalalt să corespundă aşteptărilor mele şi să mă facă fericit? 

Este ca şi cum mi-aş trimite singur felicitări de ziua mea! 

O relaţie nu poate să-ţi aducă fericirea decît dacă celălalt te iubeşte şi te doreşte şi nu pentru că l-ai făcut cu abilitate să te dorească, ci pentru că aşa simte în străfundul inimii lui. Iubirea ne aduce fericirea cea mai intensă atunci cînd reuşeşte să ne facă să renunţăm la control. În starea de abandon în braţele celuilalt este cea mai savuroasă fericire pe care ţi-o poate aduce o relaţie. Vei iubi cu adevărat omul care te va face să renunţi la control, omul care te va face să simţi că nu ai nici un control real asupra vieţii tale şi cu atît mai mult asupra lui şi cu toate acestea nu îţi doreşti altceva decît să i te dăruieşti, să facă parte din viaţa ta. Aceasta este iubirea şi magia iubirii. Nu te va împlini cu adevărat o relaţie în care vrei să-l controlezi pe celălalt, o relaţie pe care „să ţi-o construieşti aşa cum îţi doreşti”. Aş căuta mai degrabă pe cineva care să mă înveţe cum să abandonez mania controlului, mai ales într-o relaţie, decît pe cineva care să mă înveţe cum să-l controlez pe celălalt.

Într-o horă cînd te simţi cu adevărat bine? – atunci cînd trebuie să-ţi controlezi în continuu mişcările, să-ţi numeri paşii sau atunci cînd te laşi purtat de ritmul natural al dansului şi simţi cum se înalţă în tine o putere şi o bucurie cum nici nu ţi-ai fi imaginat vreodată că ar putea să existe? În dans există o etapă în care înveţi paşii, îţi controlezi mişcările, îţi cunoşti trupul, te armonizezi cu celălalt sau cu ceilalţi, însă dacă nu apare şi etapa în care nu mai este nevoie de nici un control, acel dans nu te va bucura pe deplin, nu te va face să simţi cu adevărat că trăieşti. Măiestria unui dansator se vede abia după ce acesta începe să danseze LIBER, fără să mai numere paşii fără să se mai gîndească la mişcarea următoare, să-şi amintească mereu şi mereu coregrafia prestabilită. Un adevărat artist nu este cel care execută perfect o coregrafie, ci acela care o poate executa ca şi cum nu ar exista o coregrafie, acela care poate improviza în mod spontan, care dansează cu adevărat LIBER, după cum îi dictează sufletul şi nu după un desfăşurător memorat la care se gîndeşte în continuu.

Este bine să ne cunoaştem şi să visăm, să dobindim o putere de autocontrol semnificativă, să avem o viziune asupra a ceea ce vrem de la viaţă, dar totodată este bine să învăţăm să trăim liberi, spontan, să curgem deodată cu viaţa savurîndu-i fiecare picătură de fericire din tot ceea ce ne aduce.

sursa: http://www.artadeatrai.ro/

Omul e numai o basma curată care îşi clăteşte zi de zi privirea în umbra propriilor nemulţumiri.

Oare?

 

Bucuriile vieţii nu au tendinţa de a ocoli nici oamenii mari, nici oamenii mici. Însă oamenii, indiferent că sunt mici sau mari, au sau găsesc motive pentru a nu da nas în nas cu ele. Exact invers. Atât de invers încât la prima vedere, afirmaţia pare ireală şi ilogică. Dar stă în picioare.

Pentru că un om orbit de un ideal mare niciodată nu va băga în seamă o realizare mică. Nu îi va păsa. Va însemna prea puţin pentru el. Dar…desigur că Dumnezeu e vinovat pentru aceasta, iar nu el ca om. Ca mentalitate, caracter sau aspiraţie. Doamne Doamne e vinovat pentru orice: şi pentru că dă ploaie, şi pentru că nu dă; şi pentru că ai, și pentru că nu ai; şi pentru că îţi merge bine, şi pentru că nu îţi merge; şi pentru că…la nesfârşit.

Omul e numai o basma curată care îşi clăteşte zi de zi privirea în umbra propriilor nemulţumiri.
 

sursa: https://ochiicapruiblog.wordpress.com/
 

Ne stresează exact acele lucruri care ar trebui să ne facă să săltăm de bucurie

 

Atâtea amânări şi irosiri în aşteptarea extraordinarului! Pentru mine, extraordinarul înseamnă, pur şi simplu, viaţa. Viaţa cu tot ce înseamnă din clipa în care deschid ochii în zorii unei zile şi până noaptea târziu, când adorm cu gândul la oamenii dragi, la planurile de viitor şi când Îi mulţumesc Lui Dumnezeu pentru reuşite, pentru şanse şi pentru oamenii minunaţi pe care mi i-a adus aproape.

Mie mi se pare extraordinar faptul că pot vedea. Şi că pot merge. Florile din balconul meu şi faptul că le pot îngriji, ajutându-le să fie frumoase, mi se pare extraordinar. Zâmbetele oamenilor pe care îi întâlnesc, micile atenţii şi dovezi de prietenie pe care ni le oferim unii altora, mi se par extraordinare. Îmbrăţişările şi mângâierile mi se par extraordinare. Împăcările mi se par extraordinare. Muzica, râsetele copiilor şi vocile oamenilor dragi mi se par extraordinare. Aromele şi culorile fructelor mi se par extraordinare. Ploaia, nuanţele naturii, anotimpurile cu toate capriciile lor, cerul în toate stările lui şi razele soarelui care încălzesc tot ce ating, mi se par extraordinare. Liniştea din mijlocul naturii mi se pare extraordinară. Momentul în care împart cu cineva un covrig, pe o bancă în parc, mi se pare extraordinar.

Braţele primitoare şi confortabile ale soțului meu mi se par extraordinare. Mâinile mici şi harnice ale mamei mele mi se par extraordinare. Faptul că o mai pot vizita pe mama mi se pare extraordinar. Exuberanţa prietenilor mei mi se pare extraordinară. Faptul că în fiecare zi am ceva de făcut mi se pare extraordinar. Faptul că pot dărui, că am pe cine mângâia, că am pe cine iubi, mi se pare extraordinar. Faptul că pot hrăni un animal flămând mi se pare extraordinar. Faptul că pot aduce bucurie unui suflet mi se pare extraordinar.

Şansa de a cunoaşte oameni, de a vorbi cu ei, de a împărtăşi învăţături şi visuri, mi se pare extraordinară. Extraordinarul nu este atunci şi acolo. Este acum şi aici. În clipa de faţă, în tot ce avem, în oamenii de lângă noi. Extraordinarul înseamnă viaţa trăită, nu acele momente la care visăm şi pe care le plănuim mult timp, sacrificând ceea ce suntem, ceea ce avem şi timpul atât de preţios, netrăit…

 

Vă doresc să aveţi o zi și o săptămână extraordinare!

Irina B.

„Să iubiţi pe vrăşmaşii voştri!”

Este suficient să omori cu limba, nu numai cu toporul! Este suficient să omori sufleteşte, nici nu mai trebuie să omori trupeşte.. Pentru ca daca te duci şi îi dai în cap unui om şi-l omori, ăla este erou iar tu eşti criminalul. Dar dacă te duci şi îl ucizi cu limba şi cu bârfa, cu vorba şi cu răutatea.. s-ar putea ca ăla să nu îşi mai revină niciodată! Pentru că în momentul în care tu „l-ai pecetluit” aşa cum trebuie… cum se spune? L-ai distrus! Şi asta nu ţine de Creştinism!

Hristos a cerut categoric: „Să iubiţi pe vrăşmaşii voştri!” Adică, să vă rugaţi pentru ei! Asta nu înseamnă a-i lua în braţe! Nu îţi cere Hristos să dormi cu duşmanul în loc de pernă sub cap! Ci să te rogi pentru el: „Doamne, îndreaptă-i răuatea!” Pentru că diavolul îi întărâtă pe creştini să se certe între ei! Şi trebuie să înţelegem că URA CAPITALĂ ESTE STRICT DEMONICĂ! Ura trupească duce la razboaie, la maceluri.. Voi vedeţi ce-i pe planeta! Câţi nebuni s-au trezit şi-s perfecţi şi fac ei legile! Şi ce omoruri şi urgii vedem în jurul nostru. Şi dacă vă uitaţi atent, parcă în mod intenţionat, sunt îndreptate asupra creştinilor. De ce? Este foarte uşor să învrăjbeşti două religii între ele şi să le laşi să se bată în demagogie şi în dogmă! Iar Dumnezeu nu vrea lucrul acesta! Dumnezeu vrea ca oamenii să încapă pe pământ şi să se înţeleagă între ei. Şi sub pretextul diferenţelor de dogme şi învăţături, ajungem să ne urâm între noi. Şi culmea.. că nefiind atenţi, putem să cădem în aceasta capcană! Şi nu ne putem izola pe planetă!

de Parintele Calistrat Chifan

Scrisoarea unui om imperfect…

Îți scriu ție, omule, tu, cel care faci parte din viața mea. Nu contează cum te numești. Nu mă adresez cuiva anume, ci fiecărui om pe care-l cunosc sau nu.

Îți scriu și-ți spun așa: eu nu sunt un om perfect, să știi. Am defecte cu grămada. Am temeri la care uneori mă gândesc nopți la rând. Am lacrimi pe care le plâng pe ascuns sau pe care nu le plâng deloc. Am visuri abandonate și visuri la care momentan nu îndrăznesc să visez. Am și visuri la care mă gândesc de mult timp și care nu s-au împlinit nici până în ziua de azi. Am regrete care uneori îmi țipă în urechi. Am amintiri despre care nu vreau să vorbesc. Pentru că-mi fac rău.

Să știi că nu am luat întotdeauna cele mai bune decizii. Din gura mea nu au ieșit întotdeauna cele mai frumoase cuvinte și nici cele mai potrivite sfaturi. Nu m-am purtat de fiecare dată impecabil și nu am fost mereu pe placul tuturor.

Uneori nu răspund la telefon, nu pentru că am ceva cu persoana care sună, ci pentru simplul motiv că în acele momente sufletul și vocea mea nu vor să se facă auzite. Dar asta se întâmplă foarte rar.

Sunt lucruri despre mine, cum ar fi faptul că scriu, pe care nu l-am spus celor mai apropiați oameni, dar pe care alții, pe care îi cunosc de mai puțin timp, le cunosc.

Nu mă consider nici un om foarte frumos, fizic vorbind. Da, știu că frumusețea e de fapt cea interioară, dar spune-mi tu mie, câți mai privesc în interior? Am o neîncredere în mine care uneori mă sperie… Am obiceiul de a crede în oameni și de a-i ierta destul de ușor.

Nu sunt un om perfect nici pe departe… și de multe ori nu înțeleg cum de mi se spune că sunt minunată și că am un suflet minunat. Nu mă consider atât de minunată precum mă văd alții. Mă văd normală, obișnuită. Și dacă mi s-a spus să nu mă compar cu alții, eu totuși, undeva în adânc, o fac… în unele privințe.

Am de muncit în ceea ce mă privește. Cred că mai e până la acel om minunat pe care îl văd unii în mine. De asta spun că oamenilor le trebuie răbdare cu mine. Răbdare și înțelegere. Multă.

Cei mai mulți mă privesc și mă descriu subiectiv, pentru că mă iubesc și nu mi-ar spune niciodată ceva care m-ar răni. Dar ei sunt subiectivi, repet. Ei știu doar ce le arăt eu, amănuntele nu le cunosc. Ei mă îndrăgesc datorită unor cuvinte pe care li le-am spus cândva și datorită faptului că nu am refuzat niciodată să-i ascult și să încerc ulterior să le spun că va fi bine…

Mă îndrăgesc pentru glumele pe care le fac și pentru momentele în care gândurile mele au coincis cu gândurile lor.

Sunt un om foarte sensibil, chiar dacă uneori par a fi cel mai puternic. Mă atașez de oameni și de locuri destul de repede și după ce le las în urmă, plec cu dorul alături de mine. Sensibilitatea asta poate fi o calitate, dar poate fi și un defect. Pentru că e de ajuns să-mi arunci un cuvânt și să mă prăbușești, la fel cum poți să-mi spui ceva și să-mi înseninezi ziua. Puțini știu asta și poate că mulți vor spune că nu e bine… Da, nu e bine, dar ce pot face?

Ultimul lucru pe care îl vreau e să dezamăgesc. Și totuși am făcut-o. Și crede-mă că înainte să doară pe cel pe care l-am dezamăgit, mă doare pe mine. Cu toate astea, mi-e frică de ziua în care nu îmi va mai păsa, asta dacă va exista vreodată o astfel de zi. Mi-e frică de ziua în care voi lăsa pe fiecare să spună ce vrea, iar eu îmi voi continua drumul ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat.

Nu sunt perfectă, omule drag, sunt un om ca și tine. Un om care greșește, care plânge, care uneori se ascunde în propria carapace, un om care are nevoie de oameni la rândul său, dar care de prea puține ori le cere ajutorul, un om care duce doruri, care e dependent de iubire și lucruri frumoase.

Un om care atunci când primește câteva cuvinte calde, spuse din suflet, se transformă într-un copil mic care absoarbe fiecare silabă ca pe o gură de aer proaspăt.

Un om căruia i se umezesc ochii când e nedreptățit și rănit, un om care iubește să-și pună sufletul mai mult pe hârtie, deși de multe ori și-l pune și-n palmele blânde sau nu ale oamenilor…

Un om care uneori vorbește prea mult, iar alteori tace mâlc.

Un om. Atât.

Cu drag, Un om imperfect.

de GEORGIANA R.

sursa: https://pasajedinviata27.wordpress.com/

Bine-ai venit Aprilie!

Bine-ai venit Aprilie, cel care aduci înflorirea zâmbetelor, ce au stat atâta timp zgribulite în iarna durerii.

Te rog să mă tratezi cu blândeţe şi să nu-mi ucizi speranţele. Priveşte-mi ochii şi citeşte în ei, un dulce vis în care a încolţit aşteptarea, a ceea ce este mai bun, mai pur, mai luminos… Sunt doar un simplu om care speră, crede, visează, iubeşte, într-un cuvânt: trăieşte.

Iubite, Aprilie, trezeşte-mă mereu cu soarele iubirii, îmbracă-mă cu flori de cireş dornice de a alunga monotonia din gânduri, respiră-mă prin verdele crud al ierbii ce mi-a înmugurit în aorta sufletului, potoleşte-mi setea şi foamea de frumos prin culorile tale cu care pictezi infinitul.

Tu, Aprilie însemni pentru mine: narcise îngălbenite de atâta linişte şi zâmbet, lalele frumoase ca dorurile îndrăgostiţilor, lăcrămioare scumpe ca lacrimile rostogolite în tăcerea clipei, zambile parfumate ca visele din zori, liliacul plin de amintiri şi speranţă ca sufletul ce te aşteaptă neîncetat, gingaşe panseluţe ca iubirile ce ne colorează vieţile şi magnoliile, reginele zilei, discrete şi iubite, la fel ca sentimentele ce le aştern în poezie. Tu însemni buchetul de primăvară ce l-am pus la reverul gândului.

Aprilie, te-aş mai ruga să mă înveţi să fiu mai bună cu mine şi cu cei din jur, să dăruiesc mai mult din sărăcia sau bogăţia sentimentelor mele, să mă ofer lumii ca un dar de bucurie, de iubire, de lumină, prin jertfirea cuvintelor pe altarul inimilor frumoase. Ajută-mă să râd din inimă, să cunosc puterea dragostei, să creez un bun început pentru a fi mai iertătoare, mai plină de compasiune şi de frumuseţe.

Vă doresc un aprilie plin de soare, de iubire şi de frumos!

de Lavinia Elena Niculcea

Ne pasă de reacțiile celor din jur. Ne pasă de ceea ce cred despre noi. Ne pasă de părerile lor.

 

Nu știu dacă v-ați întrebat vreodată dacă aceste sentimente vă fac bine, dacă aceste trăiri și gânduri vă produc inspirație, motivare sau determinare. Nu știu dacă v-ați întrebat cum vă schimbă aceste gânduri și întrebări pe care ni le adresăm vizavi de ceea ce gândesc alții despre noi.

Eu m-am întrebat. Pentru că începuse să-mi pese prea mult de alții, comparativ cu mine. Pentru că începusem să gândesc negativ despre mine, despre corpul meu, despre calitățile mele, despre viața mea. Pentru că reacțiile lor au trezit în mine neîncredere, negativism și lașitate. Pentru că deși îmi spuneam că nu îmi pasă sufeream în tăcere, consumându-mă pe interior.

Și totuși de ce ne pasă atât de mult de ce cred ceilalți? De ce credem că avem nevoie de aprobarea lor? De ce avem senzația că suntem ciudați dacă nu suntem la fel ca ei?

În momentul în care am simțit cruzimea și răutatea celor din jurul meu am decis să mă îndepărtez. Să nu mai ascult. Să nu mai văd. Să trec pe lângă ei cu capul sus, cu mintea golită de gânduri negative și cu zâmbetul pe buze. Am decis că nu mai vreau în interiorul meu sentimente de inferioritate vizavi de persoana mea. Eu sunt singura care știe cum este viața mea. Ce pot și ce nu pot face. Care-mi sunt frământările, care-mi sunt visele, care-mi sunt posibilitățile. Nimeni nu este în locul meu și din acest motiv părerea lor nu ar trebui să conteze.

E adevărat, contează uneori. Și ne doare cu atât mai mult cu cât vorbele egoiste și goale vin din partea unor oameni apropiați nouă. Doare pentru că ne-au înșelat încrederea. Doare pentru că i-am considerat prieteni. Doare pentru că noi nu am gândit așa niciodată despre ei.

Am decis să fac acest lucru pentru mine. Pentru sufletul meu deja amărât de egoismul celor din jur. Pentru viața mea care are nevoie ca eu să fiu puternică, curajoasă, plină de încredere, astfel încât să iau cele mai bune decizii. Pentru familia mea care nu trebuie să vadă un om dărâmat de ideile preconcepute ale celor din jur.

Oamenii care te vorbesc pe la spate nu sunt prietenii tăi. Oamenii care te tratează ca pe un nimeni nu au ce căuta în cercul tău social. Oamenii care râd de tine, de modul în care te îmbraci, te comporți sau arăți nu sunt potriviți pentru sufletul tău. Lasă-i în urmă. Treci mai departe. Ești un învingător indiferent de părerile lor. Șterge-ți lacrimile, îndepărtează-ți gândurile cenușii, aruncă la gunoi sentimentele de inferioritate care s-au dezvoltat înăuntrul tău și trăiește-ți viața așa cum simți.

Prieteni îți sunt oamenii care te încurajează la nevoie, care sunt lângă tine când te simți singur, care te acceptă așa cum ești, care te înțeleg când te simți respins, care te servesc cu gânduri frumoase, pozitive, pline de motivație.

Tu alegi dacă le permiți sau nu celor din jur să-ți afecteze sufletul. Tu alegi dacă le permiți să intre înăuntrul tău cu bocancii plini de noroi. Tu decizi dacă îi lași să mânjească sufletul curat și curajos dobândit cu atâta efort. Tu decizi dacă ești inferior lor.

Nu uita: părerea ta contează! Ceea ce simți tu contează! Ceea ce crezi tu contează!

Restul …e doar zgomot.

 

sursa: https://anasstassya.wordpress.com/

10 Moduri de Tranziție de la o Gândire Negativă la o Gândire Pozitivă

Priveşte partea „plină a paharului”!

 

Gândirea negativă poate deveni un viciu asupra vieţii noastre afectându-ne modul în care trăim toate evenimentele din viaţă. A învăţa cum să gândim pozitiv în loc de negativ poate fi greu, mai ales dacă nu ai fost învăţat să faci acest lucru. Cu toate acestea, devenind o persoană care vede tot ceea ce este mai bun la orice lucru pe care îl trăieşte, nu vei face nimic altceva decât să trăieşti noi experienţe şi să ai o existenţă sănătoasă.

Fii recunoscător!

A învăţa să fim recunoscători pentru tot ceea ce avem în viaţă este fundamental pentru a deveni un gânditor pozitiv. Dacă citiţi acest articol, cel mai probabil aveţi un calculator sau un smartphone sau o tabletă, aveţi acces la internet, aveţi o viaţă! Fii recunoscător cu alţii, care sunt acolo pentru tine, fii recunoscător că ai o viaţă, aşa cum este ea, fericită sau mai puţin fericită. Tot ceea ce aveţi este un privilegiu!

Eliminaţi drama!

Dacă dramatizezi totul, atunci să ştii că nu eşti pe drumul cel bun. Elimină drama din viaţa ta, evită să fii înconjurat de oameni care dramatizează totul în viaţă. În cazul în care continui să stai lângă oameni care dramatizează totul, energiile lor negative te vor acapara şi pe tine. Elimină aceste persoane şi influenţe din viaţa ta pentru că tu ar trebui să te bucuri de fericire şi recunoştinţă.

Înconjoară-te de oameni care te pot susţine!

După ce ai renunţat la dramă, încearcă să-ţi atragi în viaţa ta oameni plini de viaţă, oameni optimişti, oameni care te pot încuraja şi susţine. Ştii bine cine are influenţe negative asupra vieţii tale şi cine nu. Prietenii tăi pot fi acolo pentru tine sau nu. Alegeţi persoanele pe care le laşi în viaţa ta cu înţelepciune!

Asumă-ţi responsabilitatea!

Trecerea la o gândire pozitivă trebuie să înceapă prin luarea iniţiativei. Trebuie să vrei să fii fericit! De asemenea, trebuie să îţi asumi responsabilitatea pentru lucrurile care merg uneori greşit în viaţa ta şi să iei decizia prin care le poţi schimba în bine.

Fii bun!

Poartă-te frumos cu alţii. Este atât de simplu. Purtându-te frumos cu alte persoane vei genera sentimente pozitive pentru tine şi pentru persoana cu care te porţi frumos. Toată lumea va fi câştigătoare în această situaţie. Purtându-te frumos cu toţi oamenii cu care intri în contact este cea mai bună modalitate de trecere la o gândire şi o trăire pozitivă.

Relaxează-te!

Uneori avem nevoie de timp pentru a absorbi puterea propriilor noastre gânduri. Poţi beneficia de toate acestea atunci când scapi puţin de realitate şi devii pierdut în proprile tale idei.

Distrează-te!

O bună modalitate de eliminare a gândirii negative este distracţia. Distracţia duce la râs, emoţie şi bucurie, atâta timp cât nimeni nu este rănit în procesul respectiv.

Învaţă să ierţi!

Este nevoie să devii o persoană puternică pentru a putea ierta. De asemenea, nu trebuie să-ţi iroseşti timpul pentru ceva care a este de domeniul trecutului. Ce a fost, a fost în trecut şi este cazul să rămână acolo. Învaţă din greşelile tale cât şi din greşelile altora oferind iertare. Fericirea şi gândirea pozitivă nu poate fi atinsă sau îmbunătăţită dacă ţinem de ceea ce s-a întâmplat în trecut.

Priveşte partea „plină a paharului”!

Orice se întâmplă în viaţă trebuie tratat ca fiind un lucru bun, nu ca un lucru rău. Dacă ai o zi proastă, priveşte partea bună a lucrurilor care s-au întâmplat în acea zi. Această tehnică este pur şi simplu modalitatea prin care vei învăţa să devii optimist. Gândirea optimistă este o gândire pozitivă. Nu orice situaţie în viaţă ne permite să o gândim cu optimism. Viaţa are şi dificultăţi din când în când. Cu toate acestea, majoritatea zilelor şi evenimentelor din viaţa ta rebuie tratate cu acest tip de gândire.

Nu gândi niciodată „prea departe”!

Dacă gândim prea departe, vom ajunge să nu mai dăm importanţă detaliilor plăcute ale evenimentelor ce se întâmplă şi vor urma să se întâmple.Nu are rost să-ţi iroseşti timpul şi să-ţi umpli mintea cu asemenea lucruri. Gândeşte pozitiv, trăieşte momentul pentru că nu te vei mai întâlni cu el şi nu gândi prea mult în viitor.

 

de Cristian Iacov

sursa: http://www.secretele.com/

Trei ponturi pentru a descoperi oamenii toxici din anturaj. Care le este cea mai nocivă trăsătură de personalitate

Prieteniile autentice sunt greu de legat, dar sunt extrem de preţioase. Unii dintre noi ajung să le aprecieze numai după ce au cunoscut şi cealaltă latură, mai puţin frumoasă, a unei relaţii de prietenie. Psihologii spun că putem să aflăm singuri dacă avem prietenii "toxici" fără prea mare efort, însă trebuie să rămânem perseverenţi în a ne respecta decizia.

O zicală veche spune: "Cu asemenea prieteni, cine mai are nevoie de duşmani?", cam aşa se simt şi cei care sunt mereu înconjuraţi de persoane care pretind că le sunt prieteni, însă prin atitudinea şi comportamentul lor nu fac decât să demonstreze contrariul. 

De obicei, nu ajungem să recunoaştem numai dupâ câteva discuţii dacaă aveam de-a face cu o astfel de persoană, fiind nevoie de o perioadă de timp pentru a afla dacă persoana respectivă este deschisă să lege o relaţie de prietenie autentică,sinceră sau nu vrea decât să profite de condiţia socială, de situaţia financiară sau de faptul că suntem într-un anumit grup pentru a ne face să credem că putem fi prieteni.

Aşteptările pe care le avem şi încrederea pe care o acordăm acestor persoane pot fi în timp motive de dezamăgire dacă nu ne alocăm suficient timp pentru a vedea care sunt motivele pentru care ne-am dori să investim timp şi energie într-o relaţie cu o asemenea persoană. "Atunci când legăm o relaţie de prietenie facem multe proiecţii asupra celuilalt ca urmare a ceea ce ne spune, însă nu putem ştii încă de la început care sunt adevărate intenţii şi ce gândeşte. Abia după ce trece o perioadă, ne dăm seama ce avem în comun, dacă este o relaţie sinceră şi persoana este de încredere", spune psihologul Alina Perşa. 

Cum recunoaştem o prietenie toxică?

Unele persoane au avut ocazia încă din adolescenţă să aibă astfel de prietenii care pentru unii au însemnat o schimbare drastică a comportamentului, în sens pozitiv sau negativ. Unele persoane pot reacţiona drastic atunci cât observă că persoanele în care au avut încredere şi cărora le-au împărtăşit secrete despre băiatul drăgut din clasa paralelă sau divorţul părinţilor. De cele mai multe ori, astfel de prietenii toxice apar încă din adolescenţă şi pot fi destul de periculoase mai ales dacă cei în cauză nu îşi dau seama la timp pe cine au alături. Pe de altă parte, aceşti prieteni toxici au grijă să copieze temele, să îi mintă pe părinţi, având o susţinere solidă pe spatele celorlaţi, să se folosească de anumite lucruri pentru a obţine beneficii în scop personal.

"Când ieşi din copilărie, câmpul se lărgeşte. Conştientizezi poate într-un mod dureros că nu eşti stăpânul Universului cum erai până atunci regele asupra căruia se revărsau iubirea şi atenţia părinţilor. Începi să îţi faci prieteni şi începi să înveţi lucruri despre cei din jur, dar şi despre tine în raport cu ceilalţi, ce îţi place, ce nu, cu ce ai putea să fii de-acord", explică psihologul. 

Ulterior, când devenim adulţi, aceste prietenii toxice sunt mai uşor de identificat, însă asta nu înseamnă că nu pot apărea şi la această vârstă dezamăgiri, mai ales dacă vorbim despre legături care durează de o perioadă lungă de timp. Există câteva indicii care ne pot semnala faptul că prietenul nostru face parte dintr-o astfel de categorie: 

1. Trăsăturile de personalitate - acestea se dezvăluie în timp, însă dacă suntem cu băgare de seamă pot fi identificate mai ales când persoana sau relaţia trece printr-o situaţie de criză sau are o problemă. De obicei, prietenii toxici vorbesc doar despre persoana lor, propun o rezolvare care să fie numai în beneficiul lor, încercând să ne convingă contrariul, ne fac să ne simţim vinovaţi pentru ceea ce ni se întâmplă, fără a-şi asuma vreo responsabilitate, nu dau prea multe explicaţii pentru comportamentul lor încercând să exagereze alte aspecte care ţin de alte persoane. 

2. Se compară mereu cu noi sau cu cei din jur - construiesc în mintea noastră afirmaţii care ne fac să ne simţim inferiori, să nu avem respect faţă de propria muncă, de propriul corp prin compararea cu ceilalţi care au sau sunt cu un nivel mai sus din punct de vedere profesional sau personal. Au pretenţia ca prin munca celorlalţi ei să se realizeze ca şi cum cineva le-ar datora ceva subliind că aşa se procedează sau asta ar trebui să faci dacă eşti un "bun prieten".

3. Acţionează în cele mai multe situaţii ghidaţi de impulsul de moment şi nu în funcţie de sentimente şi emoţii, bazându-se pe credinţa fermă că li se vor ierta toate greşelile. 

Psihologii ne recomandă ca să ţinem cont de următoarele aspecte atunci când ne alegem prietenii: "Prietenia înseamnă ajutor reciproc, sprijin afectiv, susţinere în procesul de integrare socială. Relaţia de prietenie se sprijină pe trăirea sentimentului similarităţii în idei, credinţe, apartenenţa socială. Ea apare şi se dezvoltă în timp, prin cunoaştere reciprocă, prin parcurgerea împreună a unor evenimente deosebite, prin probe care trebuie mereu reîntărite", încheie psihologul.

sursa: adevarul.ro