Cu cât e mai bun sufletul, cu atât e mai greu destinul.

 

Oamenii buni la suflet mereu au avut de pătimit. Li s-a reproșat că nu înțeleg lumea, li s-a spus că nu vor avea niciodată susținere, li s-a adresat cuvinte ofensatoare și priviri trufașe. Și totuși, ei au rămas buni. Au continuat să ofere sprijin chiar și atunci când erau respinși. Au încercat să schimbe această lume, demonstrând că nu întotdeauna banii pot rezolva tot. Au iubit mai mult, au înțeles mai mult, au ascultat mai bine. Și până la urmă au fost mai fericiți.

E greu să fii bun în ziua de azi. E greu să faci față profitorilor, hoților și oamenilor de bani gata. E greu să ajungi undeva fără să dai mită sau fără să te închini în fața primului nemernic. E greu să iubești, chiar dacă nu ești iubit la fel de mult. E dificil și uneori pare imposibil, dar starea asta de bunătate face toți banii și tot statutul din lume. Pentru că exact din momentul în care refuzi să fii ca ei, cei grosolani și reci, ajungi deasupra lor. Și nu depinzi de nimeni.

Cu cât e mai bun sufletul, cu atât e mai greu destinul. Dar viața devine al naibii de frumoasă! Ești liber, ești sincer și ești gata să lași deoparte lumea în culori sumbre. Poți iubi cum vrei, poți oferi cât vrei, poți să te dedici unei clipe și să fii un om fericit anul împrejur. Lasă toate prostiile, lasă grijile, invidia și orgoliul.

HAI SĂ FIM MAI BUNI!

 

sursa: http://devorbacutine.eu/

Iubeşti? Atunci respectă şi ai încredere!

Postare dedicată celor care îmi scriu, suferinzi în dragoste.

 

 

Nu sunt eu o expertă în probleme de dragoste, dar cred că pentru ca o poveste de iubire să existe şi să dureze este nevoie de încredere şi respect… Pentru că dacă cei doi nu se respectă unul pe altul, dacă nu-ş respectă sentimentele şi dăruirea şi dacă nu au încredere unul în celălalt, nu cred că se va ajunge prea departe. Şi e nevoie şi de comunicare. Să-şi spună fiecare cu sinceritate temerile, aşteptările şi lucrurile care îi deranjează. Nu să se închidă în ei şi să lase îndoiala să-şi facă apariţia.

Atunci când iubeşti, arăţi…

 

Se vede în gesturi, în privire, în fapte. Şi atunci când iubeşti gândul nu-ţi mai fuge în alte părţi. Pentru că privirea ta trebuie să se îndrepte către o singură persoană: cea alături de care trăieşti bune şi rele, cea care îţi linişteşte sufletul de fiecare dată primindu-te în braţele sale, cea care îţi este alături şi care te acceptă cu minusuri şi plusuri. Şi atât.

Într-o relaţie de iubire nu este loc de mai mulţi. Doar de doi.

Iar dacă cumva toate astea nu sunt posibile, atunci pleacă. Locul tău nu este acolo. Locul tău este altundeva. Lângă altcineva.

sursa: https://pasajedinviata27.wordpress.com/

Rugăciunea lui Solomon – Despre cererea corectă în rugăciune

„Domnul s-a arătat în vis lui Solomon noap­tea și Dumnezeu i-a zis: «Cere ce vrei să-ți dau».(…) «Dăruieşte-i dar robului Tău minte pricepută, ca să asculte şi să judece poporul Tău şi să deosebească ce este bine şi ca este rău; căci cine poate să povăţuiască pe acest popor al Tău, care este nesfârşit de mare?" »... Cererea aceasta a lui Solomon a plă­cut Domnului” (Regi III 3:9). Iată că Biblia ne spu­ne și câte ceva despre „cererea corectă” în ru­gă­ciune. Regele Solomon n-a cerut bogății mai mari, nici victorii în război, ci „înțelepciune și capacitate de dis­cer­nă­mânt”. O inimă pricepută înseamnă o minte blân­dă și în­țeleaptă, capabilă să judece corect și să distin­gă între ce este bine și ce este rău. Minții „îi lip­seș­te această capacitate”, așa cum afirmă unii din­tre marii cercetători moderni ai con­ști­inței. Su­biectivitatea percepției face ca noi să... ne iz­bim de dificultăți majore în puterea de a distinge între „bine și rău” sau între ceea ce este adevărat și fals. Ca urmare, cererea făcută de So­lo­mon poate deveni în fiecare zi și „cererea noas­tră”, în cazul în care căutăm „adevărul” și ne dorim să trăim... în comuniune cu valorile binelui.

„Cererea corectă” și prima dintre toate cererile în rugăciune ar putea fi chiar „cererea lui Solomon”. Chiar și a conștientiza limitele rațiunii și ale gândirii noastre, generate de subiectivitatea percepției, ar însemna mai mult decât... orice lucru măreț am face în viața de zi cu zi. Incapacitatea structurală a minții de a distinge între bine și rău devine sursa greșelilor, a erorilor și a interpretărilor negative, responsabile de ceea ce s-ar putea numi „eroare umană”. Înțelepciunea inimii poate... distinge între bine și rău și tocmai pentru că inima deține o judecată bazată pe iubire, ea devine sursa de inspirație pentru judecata dreaptă. Fără iubire, riscăm să judecăm strâmb. Fără iubire am putea deveni instrumente ale nedreptății, chiar atunci când – aparent – căutăm dreptatea și adevărul. Mintea poate crea o altă nedreptate în vreme ce tocmai „îndreaptă o nedreptate” și mecanismul acesta este teribil de evident în viața de zi cu zi. Onestitatea aparține inimii și de aceea „cererea corec­tă” în rugăciune începe cu cererea „plăcută lui Dumnezeu”: aceea de a avea înțelepciunea ini­mii. „Rugăciunea” se află într-un câmp de atrac­ție, așa cum lumea poluată de gânduri negative este un alt câmp de atracție. Prin comparație, un câmp împodobit cu cele mai frumoase flori ne stimulează creierul în a percepe frumusețea, miro­sul plăcut al florilor, ne stimulează simțul tactil prin adierea jucăușă a vântului și imprimă pe retină... dansul frumuseții existente, deja, în câmp. În contradicție cu un câmp de flori am putea ima­gina… un loc de depozitare a gunoa­ie­lor, căptușit în existența sa cu mirosuri neplă­cu­te, cu cerșetori și cu șobolani. Creierul va prelua automat senzația de neplăcere, de urât, de rău și va emite gânduri corespunzătoare, care definesc starea acestui câmp al... gunoaielor.

Rugăciunea este câmpul nostru cu flori! „Cere ce vrei să-ți dau”, îi spune Domnul lui Solomon. Și Solomon suntem și noi, fiecare dintre noi. Să te rogi înseamnă să ceri ce vrei, dar să vrei mai înainte de toate discernământul, precum a vrut Solomon, căci altfel mintea poate să ceară răul, crezându-l bine și pustiirea, crezând-o plinătate. În afara inimii nu avem dis­cer­nă­mânt cu adevărat și putem confunda dramatic bi­nele cu răul, iar asta-i drama esențială a lumii noastre. Este drama lumii în care oamenii cred că ucid din dragoste, că îl distrug pe altul în nu­me­le dreptății, că îl lovesc în numele adevărului și-l mutilează în numele lui Dumnezeu și la fel face cu sine însuși.

Acest minunat pasaj biblic dezvăluie că putem să-i cerem lui Dumnezeu orice, dar după ce am cerut mai înainte o inimă pricepută, care să discearnă între bine și rău. Poate că în acest scurt pasaj avem una dintre marile chei care deschid seiful rugăciunii corecte, iar cheia ne spune că ne vom ruga corect atunci când inima noastră cere cu iubire, căci discernământul nu este posibil fără iubire.

de Maria Timuc - Pași către tine însuți

Să găsim "piatra din pantof" şi să scoatem "beţele din roate"

"Ce se întâmplă când nu se întâmplă?"

 

Ne propunem ,,să facem bani mulţi", ,,să avem success", ,,să avem un corp armonios", ,,să devenim mai organizaţi" etc. Citim, cerem sfaturi, mergem la cursuri despre Cum să ne îndeplinim obiectivele, să parcurgem până la capăt dietele, să ajungem să nu ne mai doară ce ne doare.

Învăţăm rigoarea, disciplina, planificarea, depăşirea limitelor; ni se livrează cu multă bunăvoinţă şi/sau cu costuri semnificative ,,know-how,,-uri pe care începem să le implementăm în viaţa noastră cu conştiinciozitate.

Parcurgem, ca nişte elevi silitori, paşii indicaţi şi ne rezolvăm temele date de cei pe care i-am autorizat să ne înveţe: cărţi, sfătuitori, mentori, cursuri on-line sau off-line. O zi, două, trei ori chiar o lună întreagă ne ţinem de promisiuni şi de treabă: ne scriem în jurnal task-urile zilnice, bem cantitatea de apă recomandată, mâncăm doar alimentele propuse de nutriţionist, ne trezim la ora matinală programată la ceas de seară, alergăm sau mergem la sală.

La un moment dat se întâmplă ceva şi ne poticnim precum ţiganul la mal sau chiar mai devreme. Unii din noi o luăm de la capăt, perseverenţi şi optimişti; alţii dintre noi renunţăm, spunând: ,,nu-i de mine asta,, sau incercăm alte căi, alte cărţi, alţi mentori,alte metode,,. Obiectivele rămân în multe cazuri neatinse.

Ce se întâmplă când nu se întâmplă?

Atunci când ne stabilim obiective, indiferent în ce domeniu, adesea uităm/ignorăm un lucru foarte important: să aliniem fiecare obiectiv/acţiune cu restul fiinţei şi al vieţii noastre. Alinierea obiectivului cu valorile şi principiile noastre conştientizate. Alinierea obiectivului pe cele trei paliere: trup-minte-suflet. Alinierea lui cu alte obiective ce le derulăm în acelaşi timp/spaţiu. Alinierea obiectivului nostru cu obiectivele persoanelor dragi şi/sau semnificative din viaţa noastră. Alinierea cu resursele dar şi cu limitele noastre.

Apoi, este necesar să eliminăm/diminuăm din calea obiectivului propus fricile inconştiente, blocajele datorate conflictelor interioare, blocajele datorate forţelor exterioare nouă, blocajele datorită luptei dintre aceste două categorii de forţe. Este necesar să curăţăm drumul spre obiectivele noastre de buruienile convingerilor limitative sau distorsionante, de care suntem conştienţi sau nu. Şi astea sunt doar câteva dintre motivele care pot sabota realizarea unui obiectiv, oricâtă motivaţie , determinare sau voinţă am avea.

Când vedem că ne poticnim o dată sau repetitiv în ne-realizarea a ceva foarte important deşi investim timp, efort, acţiuni, bani, energie, atenţie, e bine să ne oprim, să facem o analiză atentă din unghiurile de vedere sus enumerate (şi din altele asemenea).

 

Uneori,cu un pic de intuiţie şi cu sinceritatea căutării interioare, descoperim ,,piatra din pantof" și ,,beţele din roate"

 

sursa: https://exprimari.wordpress.com/

Unde te grăbești?

Mă uit la mine câteodată şi mă întreb: unde te grăbeşti aşa, femeie?

Mă uit în jur deseori şi (mă) întreb: unde te-oi grăbi aşa, omule?

Mă grăbesc să ajung acolo, unde sigur că o să mă grăbesc să termin ce am de făcut, ca să ajung dincolo, unde normal că nu o să stau prea mult pentru că trebuie să ajung acasă, să fac repede câteva lucruri şi ceva ordine înainte să apuc să dorm... repede! Şi pe urmă o să mă trezesc repede. Şi dacă nu, o să mă supăr că n-am făcut-o mai repede şi că nu voi avea timp să fac totul astăzi, acum, ieri eventual. Oricum, repede.

De pildă... omul la cumpărături e pe repede înainte, scotoceşte prin cutiile cu legume şi fructe de zici că vine bombardamentul cel mare şi nu se ştie dacă mai apucă să trăiască, darămite să şi mănânce roşia cumpărată în drum spre casă în viteză. La casa de marcat, omul se grăbește. Casierul îti îndeasă produsele în sacoșă (în cazul fericit) sau pe tejghea și apoi te așteaptă din privire să te cari mai repede.

Omul în trafic e pe repede înainte...ar fi el şi mai pe repede dacă nu l-ar încurca toţi ăia care nu fac decât să se agite încolo şi încoace. La fel că el, de altfel. Şi claxonează şi se enervează şi scrâşneşte din dinţi, nu pentru că ceilalţi îl incomodează ci pentru că e plin de teamă. Teamă că n-o să ajungă unde şi-a propus, la ora la care şi-a propus, şi n-o să apuce să facă ce trebuie să facă. Azi. Repede.

Omul la job e pe repede înainte. Cu ochii pe ceas și mereu îngrijorat că n-o să termine la timp sau că nu se termină mai repede programul să plece. Cum de ce să plece? Ca să ajungă repede acasă sau la vreo întâlnire sau mai știu eu pe unde...

Omul acasă e pe repede. S-a grăbit atâta, practic toată ziua, că să ajungă acasă, să petreacă timp cu copiii sau cu soţul/soţia, iubitul/iubita, sau pur şi simplu cu el însuşi. Dar odată ajuns, se grăbeşte. Totul trebuie făcut repede. Mănâncă repede ceva, în picioare. Pune câteva rufe repede la spălat. Eventual mai pupă repede vreun copil sau vreun alt om drag, daca mai apucă, înainte să fugă repede să se culce.

Omul de azi e pe repede. Împinge timpul, îi împinge pe ceilalţi la marginea vieţii lui... pentru că pare să nu mai aibă timp niciodată cu adevărat. Nici pentru el, nici pentru ei. Nici pentru viaţă.

Îţi dai seama că, de fapt, ne grăbim spre ieşirea din viaţă?

Mă uit în mine şi îmi spun: Tinhni-ți-ar viața!
Mă uit în lume şi spun: Tihni-ți-ar viața!

Dacă într-o zi, am opri pentru o ora maşinile, ceasurile, telefoanele, televizoarele...Dacă ne-am opri din tot? Ce-am face în ora aceea? Sau ce-am fi?

Şi, oricum...unde te grăbeşti? Şi la ce-ţi foloseşte?

de Nicoleta Svârlefus

Părerea mea...

Postare dedicată celui care mi-a cerut o colaborare cu blogul meu (îi mulțumesc pe această cale pentru înțelegerea refuzului primit)

 

 

Părerea mea este că absolut nimeni în lumea aceasta nu îți poate fura sau plăti sufletul, demnitatea și credința. În momentul în care îți vinzi sufletul cuiva pe bani, e clar că nu ești conștient de gravitatea lucrului pe care tocmai l-ai săvârșit. Mulți fac un pact cu diavolul, însă uită că diavolul e tatăl minciunii. Dacă ai apucat și ți-ai vândut demnitatea de om pe câțiva amărâți de bani pe care îi primești cu chiu cu vai din partea șefului, e clar că ai îmbrățișat de bună voie și nesilit de nimeni, soarta unui amărât, unui condamnat la o viață nestastornică și plină de compromisuri. Un proverb spune așa; ”Dacă te târăști ca un vierme în fața altora să nu te miri dacă vei fi călcat în picioare”. Aceasta este soarta celui care își vinde demnitatea. Nu are dreptul nimeni să îți spună ce să faci cu sufletul tău, cu credința ta, cu timpul tău, cu familia ta, cu toate ale tale, din moment ce ești un om demn și conștiincios. Muncești la el, dar nu te-ai vândut lui! Ești angajatul lui pentru o bucată de pâine cinstită, nu sclavul lui, nu marfa lui! Relația patron-angajat trebuie să pornească de la premiza de respect și bun simț între oameni, nu de la ”Eu sunt cine sunt, iar tu ești aici pe banii mei! „Când vei întâlni astfel de oameni, care cer a fi lingușiți, fugi cât te țin puterile.

 

Cât despre credință, pot să spun următorul lucru. Lucrul cel mai valoros al omului de astăzi și dintotdeauna a fost și este sufletul. Cel mai primordial este credința, iar cel mai necesar: demnitatea. Când îți vinzi credința pe ajutorul fraților tăi care vor să te cumpere doar ca să mai aibă un credincios la număr, atunci dovedești că tu nu ai nici o credință. Dumnezeul tău ești tu și nevoile tale! Atât. Mai mult nu are rost să îmi bat gura cu nimeni. Am spus ce am avut de spus.

 

de Ochii Caprui

Eliberează-ţi sufletul…

 

Eliberează-ţi sufletul de tot ce-l încarcă. Nu-l lăsa să acumuleze prea multe, pentru că se va sufoca. Sufletul omului e atât de sensibil! Şi acumulează atât de multe… Nu mai păstra acolo tot ce întristează. Nu o să ajungi decât să ai un suflet prea plin, prea trist şi prea nefericit, ori el nu merită asta. Stai un timp tu cu tine şi analizează fiecare lacrimă neplânsă, fiecare dor nerostit, fiecare sentiment nemărturisit, fiecare durere care ţi-a străpuns fiinţa, fiecare regret, fiecare suspin, fiecare nereuşită care a lăsat urme, fiecare rană şi fiecare îndoială. Ia-le pe rând şi desparte-te de ele. Nu trebuie să fii trist când le spui Adio, pentru că doar rămânând fără te vei elibera. Doar dându-le afară şi lăsându-le acolo, în urmă, şi continându-ţi drumul, vei putea spune că ai scăpat de poverile alea care te apasă atât de tare. Ai nevoie de această curăţenie. Şi tu, şi el. Fă-o. Şi nu privi înapoi. Ce a fost, a fost, nu va mai fi, tu deschide-ţi braţele pentru ce va fi. Deschide-ţi braţele şi pregăteşte-ţi sufletul pentru momente de sărbătoare. Are nevoie de ele. Are nevoie să zâmbească, să fie fericit, să simtă că contează, să se simtă util, iubit şi înţeles. I s-a luat de griji. Vrea linişte. Acea linişte după care a tânjit atât de mult, acea linişte care îl ajută să nu se mai gândească la ce-i rău. Acea linşte care-i e ca un balsam. Sufletul are nevoie din când în când să se elibereze din strânsoarea gândurilor şi a oamenilor care nu-l merită. Şi pentru ca asta să se întâmple, are nevoie de tine.

 

sursa: https://pasajedinviata27.wordpress.com

Cu iubire poţi rezolva orice, cu nervi nimic!

E foarte uşor să acuzi…

 

E foarte uşor să arunci cu piatra şi să spui despre unul şi despre altul că e aşa şi aşa. E foarte uşor să judeci greşeli şi să le cataloghezi ca fiind de neiertat. Dar e al naibii de greu să înţelegi şi să comunici…E al naibii de greu să stai liniştit, să analizezi fiecare obstacol, care zău că nu e mai puternic decât tine şi te asigur că nu eşti tu cel mai suferind om de pe planetă, te asigur că sunt oameni care chiar au necazuri… E al naibii de greu să vorbeşti calm şi să găseşti soluţii, e al naibii de greu să te pui măcar pentru o secundă în pielea celuilalt şi să încerci să îi înţelegi durerile şi motivele pentru care a făcut acele lucruri pe care i le reproşezi tu cu atâta înverşunare. Oare n-ai fi făcut la fel? Oare tu eşti perfect? Oare faptele tale sunt fără de greşeală? Oare tu nu ai nicio vină? Ai încercat să te uiţi în spate la tot ceea ai făcut şi spus tu şi să-ţi găseşti şi partea ta de vină? Sau e mai uşor să acuzi pe altul? Stai şi tu cu tine şi analizează-te… Şi fii sincer, în primul rând faţă de tine. Gândeşte-te că nimeni nu face anumite lucruri de drag, nimeni nu vrea să sufere că i s-a urât de prea multă fericire.

Lasă la o parte voalul ăla de pesimism care ţi-a acoperit mintea şi caută soluţii, că există. Nu te grăbi să faci ceva ce ai putea pe parcurs să regreţi. Pentru că se întâmplă uneori să nu mai poţi repara nimic. Atunci când vrei să fie bine, nu întorci spatele… Şi nu te enervezi. Şi nu arunci cu vorbe aiurea, nu îţi întuneci privirea şi nu ridici tonul. Comunici. Analizezi. Cauţi soluţii. Cu CALM!

 

sursa: https://pasajedinviata27.wordpress.com/

Spațiile mici

Vă doresc o  săptămână luminată binecuvântată!

 

În ultima perioadă s-a încercat totul, dar totul, pentru a distruge credibilitatea Bisericii Ortodoxe Române. S-au căutat mereu exemple negative din obștea preoțească, s-a arătat că preoții ăștia ce o formează sunt oameni simpli care pot greși la fel ca orice alt om la oricare alt job, s-a demonstrat că preoții nu sunt sfinți, ceea ce mulți nu și-ar fi putut imagina vreodată. A fost o adevarată stupoare pentru omul de rând să-și dea seama că preotul lui de parohie nu e trecut în calendar în rândul sfinților, că e om ca și el, din același aluat, cu aceleași probleme cotidiene ca și el, că n-are puteri miraculoase, n-are 3 perechi de aripi și doarme și el noaptea ca toți oamenii, nu zboară pe la casele enoriașilor să-i păzească de rele, că e doar un om pus însă prin natura profesiei să păstorească o mână de suflete și să le ajute să se mântuiască. Că e la fel cum e un director de spital care administrează un spital în care oamenii speră să se vindece.

Ei, și dacă s-a căutat cu atâta interes să se demonstreze că și preoții sunt umani, cu păcate și decizii prost luate, cu greșeli și cu neputințe, mass media i-a găsit ușor. Probabilitatea de a-i fi găsit era la fel de mare ca și în cazul în care s-ar fi căutat în rândul dascălilor, medicilor, inginerilor, arhitecților, jurnaliștilor, economiștilor, juriștilor , polițiștilor, zilierilor, gunoierilor, florarilor , bancherilor și în orice altă profesie în care lucrează oameni și nu roboți. Va veni și vremea când vom înlocui oamenii cu roboți, iar domeniile în care aceștia vor fi înlocuiți cu mașini se tot extind. Până atunci, însă, în orice domeniu profesional cauți, cu siguranță vei găsi și exemple negative și exemple pozitive despre cum e bine să profesezi și cum nu. Exemple de AȘA DA și AȘA NU !

În mod evident, o astfel de cercetare de a găsi totuși exemplele cu AȘA DA nu a stârnit niciodată curiozitatea oamenilor, iar a mass-mediei cu atât mai mult, încât un subiect de bine, pozitiv, fără pâine și circ n-ar avea niciun farmec și n-ar vinde mai deloc.

Aceeași jurnaliști care au căutat mereu exemplele oamenilor care greșesc nu au căutat exemplele preoților care inspiră oamenii, care-i aduc mai aproape de Dumnezeu, care-i ajută să rămână în echilibru, care-i odihnesc sufletește. Oare de ce ?

De ce simt nevoia de a critica ce nu înțeleg ?

Cum ai putea să înțelegi câtuși de puțin ceva legat de Biserică dacă nu faci minimul de efort să-i ințelegi principiile și să-i cunoști învățăturile ?

Un critic literar nu începe să analizeze un text așa fără să fi citit în viața lui o carte. Întâi își formează o cultură literară, apoi încearcă să scrie texte, apoi începe să analizeze și textele altora. După ce știe cu ce se mănâncă domeniul respectiv.

Din pacate, când este vorba de a lovi în credința cuiva, de a o critica, nu mai încearcă nimeni să-și formeze o cultura religioasă, să se comporte duhovnicește, să înțeleagă învățăturile credinței sale, să caute să vorbească cu preoți și călugări îmbunătățiți, ci sar direct la critici, la atacuri personale.

Veți spune de ce personale ? Pentru că ori de câte ori loviți în Biserica lui Hristos, simt cum loviți în mine. De fiecare dată când spoiți cu noroi în oamenii Bisericii, simt cum mă spoiți pe mine. Pentru că Biserica noastră ortodoxă nu e formată din ziduri ori din lemne, e formată din noi toți, ca mădulare vii ale ei, și ori de câte ori este jignită Biserica, eu simt jignirea în mod direct.

Subiectul de departe cel mai vândut când e vorba să se lovească în Biserica Ortodoxă Română îl reprezintă Catedrala Mântuirii Neamului. Deranjează atât de multă lume din mass media și mediul virtual încât o mână de oameni, de profesie artiști s-au gândit în limita lor artistică să-i compună un cântec de atac. Într-o vineri din Postul Paștelui. Am ascultat cu greu tot cântecul care nu are nicio linie melodică care să te facă să-l asculți, dar mi-am dat seama că dacă vorbesc oamenii de smerenie, aș putea să încerc și ispita asta să încerc să înțeleg punctul lor de vedere.

E o poveste despre un individ, artist de profesie, care visează finalizată Catedrala Mânturii Neamului și ca trezit din lâncezia păcatului alege să-l caute pe Dumnezeu în ea. Crezând ușuratic că Dumnezeu lui e atât de mic încât să încapă într-o catedrală, fie ea și a mântuirii neamului. Crezând că Dumnezeul lui i s-ar arăta și ar răspunde ispitei lui, crezând în mod ușuratic că dacă Iisus nu s-a lăsat ispitit în pustiul Carantaniei, Dumnezeul lui se va lăsa acum ispitit de un artist care vrea să demonstreze ceva. Așa că artistul nostru ambițios pornit să ispitească alege să-l caute în alt loc pentru că el, fiind atât de pur încât Dumnezeu să i se arate , hotărăște că dacă nu i s-a arătat, atunci nu are cum să fie acolo, într-o biserică, catedrală închinată Lui. Artistul nostru perseverent Îl caută în continuare și ajunge să creadă că L-a găsit doar într-o biserică de lemn. Crede că l-a găsit aici pentru că Dumnezeu preferă lemnul și spațiile mici . Și-l vede !?!

El și prietenii lui CRED că Dumnezeu preferă lemnul și spațiile mici. E lait-motivul manifestului muzical, la care au acces oameni ce au ales să profeseze în lumea artistică, ba unii dintre ei chiar creștini declarați. Ehei, oameni din categoria cu AȘA NU!

AȘA NU , nu pentru voi ca oameni, ca profesioniști în domeniul vostru de activitate, ci AȘA NU pentru manifest, pentru momentul prost în care l-ați jucat, pentru mesajul transmis, pentru vrajba pe care v-ați propus să o lansați acum în post, pentru puțina voastră implicare pozitivă în viața Bisericii .

Pentru că EU CRED că Dumnezeu preferă credința, nădejdea și dragostea, pacea, liniștea și buna conviețuire. Pentru că eu cred că nimic nu s-ar fi putut face acolo, dacă Dumnezeu nu ar fi îngăduit să se facă. Dar cred că voi, Taxi și prietenii, ați căzut ispitei din pustia Carantaniei și credeți că înțelegeți ceva din ce vrea Dumnezeu de la noi, de la voi. Eu cred că niciunul dintre voi nu v-ați consultat cu duhovnicul cu ocazia mărturisirii păcatelor la început de Post al Paștelui și să-i cereți binecuvântarea pentru un manifest împotriva unei biserici închinată lui Dumnezeu. Pentru că eu cred că niciun duhovnic nu v-ar fi dat-o. Și mai cred că Dumnezeu preferă Catedrala asta în locul Moscheii din Capitală.

Și mai cred că dacă Antonio Gaudi ar fi proiectat la noi Catedrala Sagrada Familia din Barcelona ar fi fost ciuruit ca și Ceaușescu.

Iar dacă Notre Dame din Paris , Bazilica Sf Petru din Vatican , Catedrala Sf Sofia din Istambul, Catedrala Sf Sava din Belgrad, Domul din Milano, Lavra Poceaev și Lavra Pecerska din Kiew sunt vizitate este doar pentru că eu cred că lui Dumnezeu îi place să fie vizitată casa Lui, chiar dacă doar de curiozitate. Pentru că așa începe căutarea Lui, din curiozitate…

Și cred că Dumnezeu preferă lemnul, spațiile mici, mari, catedrale și biserici, schituri și mănăstiri și chiar paraclisul din casa fiecărui creștin care îl iubește sincer și care CREDE în El și nu emite judecăți de valoare despre modul în care unii oameni aleg să-l cinstească.

Pentru că nu asta vrea El de la noi. Vrea ca fiecare să ne cunoaștem credința, să o înțelegem, să încercăm să trăim duhovnicește și să ne pară rău pentru păcatele pe care inevitabil le facem toți. Să trăim în armonie, nu să ne învrăjbim mereu, să nu ne judecăm unii pe alții ci să ne ajutăm. Iar dacă nu putem să ajutăm, măcar să nu stăm piedici celor ce vor să lase ceva mai departe generațiilor viitoare.

Un popor creștin este dator să aibă un lăcaș de cult reprezentativ în capitala statului său.

Eu cred că Dumnezeu preferă ca spațiile mici din sufletele noastre să fie pline de dragoste pentru El, iar atunci le vom putea înțelege pe toate.

Vă doresc o  săptămână luminată binecuvântată !

sursa: https://gloriaalexandru.wordpress.com/

Sărbători vii şi luminoase vă doresc!

Vă doresc tuturor pe această cale să aveţi parte de cele mai frumoase trăiri spirituale cu ocazia celei mai importante sărbători a creştinătăţii – Învierea Domnului. În primul rînd să vă luminaţi casele şi sufletele. În al doilea rînd să iubiţi şi să vă iubiţi aşa cum Mîntuitorul ne-a iubit şi ne iubeşte, iar în al treilea rînd să fiţi mereu plini de pace, pentru a se vedea că suntem oameni responsabili şi de încredere, care ştiu să aibă grijă de un dar preţios. Iisus ne-a lăsat nouă pacea lui. O mai aveţi? Aţi avut grijă de ea? Sper din tot sufletul că da!

Să spunem într-un glas dar mai ales să simţim din suflet, cum Hristos a Înviat! Cu iubire şi lumină, Daniela.

Iubirea nu-ţi poate fi luată

Locul iubirii…nu e în cap. Şi nici în gură. Nu e un gând sau o declaraţie.

Locul iubirii nu e în dorinţă, emoţie sau percepţie.

Locul iubirii e în inimă. În inima ta. A mea. A fiecăruia. Nu e în cel care te iubeşte. Oricât te-ar iubi, dacă nu ai receptorul pentru acel sentiment în inima şi fiinţa ta, nu vei simţi nimic. Nu va fi nicio conexiune acolo.

Locul iubirii e în inimă. În inima ta. De acolo iubirea poate fi pusă în circulaţie, în viaţă, prin cuvinte, gesturi, fapte sau artă... Dar ea îşi are izvorul în inimă, nu în minte. Nu poţi să gândeşti iubirea. Nu e nici măcar despre a simţi. Este despre a FI iubire. Şi a permite.

Dacă găseşti locul iubirii, dacă te descoperi ca fiind acel loc, nici n-ai nevoie să demonstrezi, să spui, să arăţi. Iubirea, această iubire despre care vorbesc aici, nu are nevoie de demonstraţii, de întăriri, strategii şi probe.

Dacă ne înstrăinăm de iubire, începem să construim poveşti despre ea. Poveşti de român, de film. Dar acestea sunt construcţii. Tot ce adăugăm peste iubire este jocul minţii noastre care încearcă să creeze complicaţiile atât de seducătoare şi emoţionale demne de atenţia minţii. Uneori nici nu iubim, dar creăm o poveste de dragoste. Nu iubim, dar urmărim să fim în compania cuiva care ne umple golul inconştienţei, şi suntem gata să ne convingem de puterea sentimentelor noastre, invocând orice tip de cunoaştere, inclusiv karma sau mai ştiu eu ce alte motive plauzibile de a fi cu cel de care, de fapt, avem nevoie.

Iubirea, când e prezentă, rămâne dincolo de timp şi spaţiu, dincolo de prezenţa sau absenţa fizică. Orice alte poveşti ne spunem, orice spectacol punem în scenă, orice argument, aşteptare sau condiţie lansăm către celălalt, sunt doar zorzoane cu care împopoţonăm viaţa, ca să simţim şi noi că trăim… în lipsa iubirii reale.

Dezamăgirile, dramele nu sunt altceva decât consecinţe ale acestor zorzoane pe care le-am ataşat întâlnirilor, experienţelor, relaţiilor şi oamenilor care apar în viaţa noastră. Şi când acestea dispar, după ce le-am făcut vitale şi ne-am creat o poveste în jurul lor, suntem pierduţi. Dar nu pentru că ne-a fost luată iubirea, pentru că asta, cum am spus, nu e ceva ce îţi poate fi luat. Şi nici ceva ce-ţi poate fi dat. Locul ei e în inima ta. Poveştile tale au dispărut, nu iubirea. Şi nu vrei să accepţi că "sfârşit" poate să scrie doar la finalul unei poveşti, a unei experienţe, şi nu la sfârşitul iubirii. Iubirea, dacă a fost prezentă, dacă e acolo, în şi cu tine, rămâne. Nepătată, neştirbită. Dacă nu, rămâne un gol ca în urma smulgerii unui copac… nici măcar natural, ci artificial. Pe care îl udai totuşi din când în când ca să-ţi întreţii povestea conform căreia e real.

Locul iubirii e în tine, în inima ta. Eşti tu.

de Nicoleta Svârlefus

http://www.astrocafe.ro/

Hai, spune-mi…ce-i în sufletul tău?

Am citit zilele trecute un citat care avea următorul mesaj: Dacă somnul nu te odihnește, înseamnă că sufletul ți-e obosit. Nu mai găsesc nicicum cine era autorul citatului, dar mi-a plăcut teribil de mult. Alergăm mereu. Nu la jogging, din păcate, ci prin viața de zi cu zi. E singura constantă. Lipsa timpului și alergarea înspre casă, înspre grădiniță, școală, serviciu, ședințe, cumpărături și n alte lucruri. Cât din timpul zilnic îl rezervăm pentru sufletul nostru? Cât rezervăm măcar pentru starea de sănătate, de echilibru a corpului nostru? Spre ce alergăm atât? Când obosim? Mi-a plăcut foarte mult concluzia conform căreia dacă somnul nu te-a odihnit, nu trupul este obosit, ci sufletul. Că la câtă oboseală acumulăm, nici somnul nu ne mai odihnește. Ne trezim obosiți. Și oare oboseala asta de dimineață în ce-și are originile? Să fie oare în faptul că sufletul nu ți-e odihnit? Că ai făcut totul pentru „ambalaj”, pentru lucrurile materiale, dar nu ți-ai rezervat timp mai deloc pentru suflet. Ce-i place sufletului oare? Cum am putea să-l relaxăm? Să-l odihnim? Știți vorba aia: nu știi ce-i în sufletul meu. Hai, spune-mi…ce-i în sufletul tău? Cu ce se umple el, când vibrează la ce vibrează?

Ca să funcționăm la capacitate maximă, avem nevoie de echilibru între trup, cuget și suflet. De trup, de aspectul fizic, ne îngrijim, dar nici de ăsta destul. Nu suntem decât puțini conștienți că e imperios necesar azi să avem azi un stil de viață sănătos pentru un mâine târziu. E liber azi la orice, se găsesc orice fel de produse, în orice sezon, din orice colț al lumii. Nu mai mâncăm specific zonei noastre geografice. Nu mai mâncăm sănătos. Și când o facem, suntem înșelați, cel puțin în materia legume-fructe, unde nivelul de pesticide admis pentru aceste alimente nu este constant și temeinic verificat. Și trupul, la un moment dat, s-ar putea să cedeze, să dea reacții adverse care să ne facă să renunțăm la produsul respectiv, sau poate să acumuleze în el toate toxinele pe care nu le-a putut filtra și procesa și, la un moment dat, să se dezvolte într-un fel de …corp străin în tine, care vrea să preia controlul. Și dacă se întâmplă asta, să știi că de cele mai multe ori ia controlul vieții tale întregi. Cu bune, cu rele, fără a te întreba dacă e loc pentru doi la cârmă. Încet, încet îl vei recunoaște de companion.

Dar nu despre trup vreau să vorbesc… vezi cum îți poate capta atenția doar el? Vrei să vorbești despre suflet și te afli vorbind despre trup… of, of. Ce-ți bucură sufletul? Iubirea, pasiunea, credința, frumosul, literatura, pictura, florile sau ce? Orice ar fi, oprește-te din orice faci și gândește-te foarte bine la asta: ce anume te relaxează atât de mult, încât simți că ești odihnit sufletește și poți să continui viața zburând? Caută în amintirile tale când ai fost cel mai fericit. Găsește sentimentul care ți-a adus echilibru sufletesc și fructifică-l. Fă-ți timp de sufletul tău în fiecare zi, pentru ca după somn să te trezești odihnit.

Cred cu tărie că fiecare dintre noi ne refugiem într-o lume a noastră în care găsim relaxarea sufletului. Alții pescuiesc, alții pictează, unii scriu, alții cresc flori rare, unii citesc mult, alții se plimbă în natură, unii descoperă că au talent în fotografie, alții se joacă în parc și construiesc castele mari de nisip propriilor copii, alții se roagă și vizitează mănăstiri, căutând odihna supremă a sufletului. Orice vă odihnește sufletul, fructificați. Nu lăsați o zi fără să-l hrăniți cu ce-i place. Cum știi că hrana pentru sufletul tău e cea potrivită și e suficientă? Atunci când constați că activitatea ta nu face rău nimănui. Pentru că ceea ce face bine sufletului tău nu poate dăuna celor din jur. Pentru că sufletul e bun, e dat de Dumnezeu și pentru că asupra lui nu prea ai tu controlul. Trebuie însă să încerci să-l înțelegi, să vezi ce-i place, să descoperi cum funcționează. Pare mai complicat decât este de fapt. Și-i trebuie atât de puține lucruri…

Eu iubesc zilele calde de primăvară când pot ajunge în natură. La livadă. Să stau liniștită pe jilț între flori de măr. Să ascult zumzetul albinelor care nu mai prididesc cu culesul nectarului. Să urmăresc copiii cum aleargă suflând păpădii, să-i văd bucurându-se de iarbă. Iubesc florile, pe fiecare după numele său, dar una în mod special. Răsplata mea pentru îngrijirea lor e dată de florile ce mi le oferă. Chiar dacă târziu, dar atunci când apar, le-aș face poze și le-aș lăuda tuturor, ca pe niște copii cuminți. Mi-ar fi plăcut să am talentul tatălui meu la pictură, să pot reda pe pânză ce-mi place din natură. Nu-mi sunt suficiente fotografiile, parcă nu-i destulă muncă în spatele lor. Și totuși, fotografii pasionați reușesc să transpună în fotografii chiar și ce ochiul nu vede. E senzațional să descoperi lumea lor. Am o prietenă care cântă la pian. Asta o liniștește pe ea, asta îi odihnește sufletul. Și ori de câte ori e obosită, înainte de a se trânti în pat, se așează la pian și cântă cu ochii închiși piese numai de ea știute. Apoi își odihnește și trupul. Parcă e mai ușor acum. O alta pictează. Frumos. Nu-și face suficient timp pentru asta, dar după ce o face, parcă radiază. Un prieten aleargă. Nu are nevoie de nimic altceva decât să-și consume toată energia negativă alergând. Lăsând cu fiecare pas în urmă stresul. Fiecare adiere de vând îi eliberează simțurile și astfel alungă orice gând rău. Vecina mea și-a făcut o grădină de legume. În fiecare zi, după serviciu, e printre legumele ei și le bibilește. Pare să lucreze, dar se relaxează. Soțul său merge la pescuit, e extrem de fericit când se întoarce, chiar dacă n-a prins decât niște cleni mici cărora le-a dat drumul înapoi în râu. Spune că susurul apei îl face să vibreze altfel.

Eu am început de curând să scriu câte-un text, așa, să-mi omor timpul, să nu las gândurile astea să moară. Și-mi face bine. E ca și cum aș avea cel puțin un prieten cu care să vorbesc, care mă ascultă chiar și când e la serviciu. E ca un exercițiu recomandat de psiholog. Dar florile vor fi mereu oaza mea de liniște… acolo, printre ele, voi putea să simt cum mi se odihnește sufletul. Iar copiii, copiii când se joacă și le auzi glasurile cristaline râzând, când se îmbrățișează și când îi vezi cum au grijă unul de altul, simți cum ți se umple sufletul de bucurie. Iar bucuria asta te odihnește orice-ar fi. Dacă ați ști că întâi și-ntâi ar trebui să avem grijă de sufletul nostru, să-l hrănim cu lucruri pozitive, pentru ca apoi să fie și corpul în echilibru, nu-i așa că i-ați acorda mai mult timp ? Să fii, cum ar zice alții, Zen.

 

de Gloria Alexandru

Eşti mai puternică decât crezi!

Scris cu drag şi din suflet pentru cineva drag.
 

Omuleţ drag...

O mână de om care a fost atins atât de aspru de răutatea de multe ori gratuită a lumii…îmi scrii cu durere, ştiu. Ştiu că doare şi ştiu că simţi că îţi fuge pământul de sub picioare. Ştiu că ţi se pare că durerea nu se mai sfârşeşte şi că ţi-e teamă că vei rămâne cu ea în suflet mereu. Ştiu că de multe ori plângi pe ascuns, ca să nu dai de ochii curioşi ai oamenilor. Ştiu că te simţi mică în faţa durerii… Dar eu cred că nu eşti. Eu cred în tine, aşa cum tu ai crezut în mine şi ţi-ai deschis sufletul atât de frumos şi sincer.

Cred în tine şi cred că peste un timp voi primi un mesaj de la tine în care îmi vei spune că eşti bine şi fericită. În care îmi vei povesti cum zâmbeşti, cum iubeşti şi cum trăieşti frumos fiecare zi. Fără teamă. Fără lacrimi, eventual de fericire. Fără suspine ştiute doar de tine. Fără gânduri negative şi fără perne umezi… Cred în tine şi cred că vei găsi acea linişte după care tânjeşti. Cred în tine şi cred că vei păşi demn pe stradă, fără pic de teamă. Cred în tine şi cred că vei acumula tot curajul de care ai nevoie pentru a înfrunta privirile răutăcioase ale oamenilor. Cred în tine şi cred că vei dobândi acea putere de a merge înainte. Pentru că undeva acolo, în spatele acelui suflet sensibil, se află o forţă. O forţă de care tu trebuie să te foloseşti pentru a ieşi învingătoare. O forţă de care trebuie să devii conştientă încet, încet. Ştiu că poţi. Şi tu ştii, dar nu îndeajuns de mult. Va veni momentul când vei lăsa în urmă definitiv acele zile care au durut şi care ţi-au adus atâta amărăciune. Vei vedea. Eu cred asta cu toată forţa! Cred în tine! Eu nu ştiu dacă aş fi fost la fel de puternică.. Şi nu, să nu zici că nu eşti puternică, eşti! Eşti pentru că aşa cum ai putut te-ai ridicat şi ai mers înainte cu rănile sângerând. Şi vei mai merge până când vor rămâne nişte urme şi atât. Vei mai merge până vei da de soare, încredere şi până când drumul care cândva conţinea spini, atunci va conţine flori.

Am încredere în tine! Poţi! Ştiu asta! Tu continuă să mergi! Eu mă voi bucura din spate când voi vedea că ai ajuns acolo unde trebuie.

sursa: https://pasajedinviata27.wordpress.com

Oamenii frumoşi au răni urâte.

Am impresia că m-au rănit atât de multe în viaţă încât acum nimic nu mă mai poate atinge.

 

 

Oamenii frumoşi au răni urâte. Oamenii buni au parte de oameni răi… Sufletele se şlefuiesc cu mare greutate pentru că oamenii, în general, nu se schimbă. Ca să remodelezi un suflet ai nevoie de lovituri puternice după care un om abia să se poată reculege, abia să se poată regăsi. Tristeţea te face să fii mai bun pentru că te readuce cu picioarele pe pământ după fiecare încercare de a zbura mai sus decât îţi permite realitatea. Durerea e cel mai bun dascăl pentru suflet, te ajută să înveţi lecţii pe care poate ţi le-au dictat alţii de nenumărate ori înainte, dar pentru care n-ai avut urechi să asculţi. Sunt multe lecţii pe care nu le poţi învăţa decât pe propria piele… Pe propriul suflet. Loviturile oamenilor dragi primite în mijlocul pieptului, direct în inimă, îţi reamintesc cât de uman eşti, cât de fragilă e convingerea ta că fericirea e ceva ce poţi obţine cu mare uşurinţă, apoi te obligă să afli cât de puternică poate fi determinarea de a demonstra tuturor forţelor vieţii care îţi spun că nu o să reuşeşti că se înşală.

Oamenii frumoşi, cei cu adevărat frumoşi, nu au nevoie de nimic pentru a ieşi în evidenţă, îi vezi de departe pentru că am impresia că sunt din ce în ce mai puţin, dar ei există, sunt printre noi şi încearcă să fie fericiţi cu puţin, ei ştiu mai bine decât oricine cât de frumoasă şi scumpă e fericirea, ei ştiu mai bine ca oricine ce înseamnă să ai toată fericirea de care ai nevoie, iar mai apoi să rămâi fără ea. Oamenii frumoşi au fost răniţi şi încă îşi vindecă rănile, nu vor să iasă în evidenţă, nu vor să mai facă primii paşi, au rămas puţin mai în spate, privesc şi învaţă tot mai mult, îşi fac curaj să renunţe la teamă şi să îmbrăţişeze iubirea din nou, deşi nu le oferă nimeni şi nimic certitudinea că la sfârşit nu vor avea alte răni, poate mai adânci. Oamenii frumoşi iubesc, dar de foarte multe ori se tem să mai împărtăşească iubirea, iubesc pentru că asta ştiu să facă cel mai bine. Iubesc, deşi au suferit.

 

sursa: http://damadetrefla.com/

Omul fără Dumnezeu, e ca un drum pustiu

Obișnuiam să cred că toată lumea este bună și credincioasă și de câte ori vedeam sau auzeam ceva rău, îmi ziceam: "Dacă mi s-ar întâmpla mie, aș începe să vorbesc despre Dumnezeu și omul cu răul s-ar opri și s-ar întoarce la credință și bunătate". 

Obişnuiam să văd doar binele în orice şi recunosc, încă nu m-am lecuit de acesastă "naivitate", deşi sunt un pic mai atentă pentru că în timp mi-am dat seama că lucrurile nu sunt atât de simple cum credeam eu în copilărie și că oamenii nu se schimbă ușor. Din contră, oamenii și-au pierdut credința, sau nici nu au avut-o, pentru că e mult mai simplu să faci ce vrei, fără păreri de rău și fără scop sau responsabilitate.

Un pic ciudat e totuşi faptul că atunci când se întâmplă ceva "nedrept" în viata cuiva, Dumnezeu există și chiar e vinovat pentru toate lucrurile negative, dar în rest, nu e nevoie de El, lumea se descurcă şi fără un "Zeu inventat" de naivii slabi de Înger. 

Pentru mine un lucru e clar: Răul din viața noastră e de fapt absenţa lui Dumnezeu și e permis ca o consecință a propriilor alegeri, de multe ori, greșite.

Revenind: Da, acum știu că oamenii nu se schimbă ușor, dar asta pentru că ei nu vor, ei nu-L caută pe Dumnezeu și astfel e normal să facă rău altor oameni și nici ei să nu aibă parte de bine prea mult timp.

Într-adevăr, de multe ori oamenii răi au parte de bine, dar asta pentru că au râul de partea lor și sunt deja pierduți fără să realizeze măcar. 

În acelaşi timp, oamenii buni au parte de lucruri rele, dar asta pentru că aşa pot deveni şi mai buni, mai puternici şi mai credincioşi. Dacă nu ar fi şi rău, cum am putea aprecia binele şi mai ales, cum ne-am putea ajuta între noi, dacă nimeni nu ar mai avea nevoie de nimeni?

Dumnezeu e bun, dar e și drept! Mai devreme sau mai târziu, toate faptele își vor primi răsplata după merit.

sursa: http://ganduri-intre-randuri.blogspot.ro/

Dar în privire, ce pui?

 

În mâncare, pui sare și piper. În discuțiile cu prietenii, răbdare și încredere. În călătorii, timp și entuziasm. În activitățile de fiecare zi, nervi și energie. Dar în privire, ce pui?

Ochii sunt precum ferestrele – nu degeaba avem și obloane! (da, sunt și oglinda sufletului, dar asta am învățat încă din timpul orelor petrecute la școală)
De ce asemeni ferestrelor? Pentru că mereu acolo cauți să vezi dacă e cineva acasă. Dacă cel pe care-l ai în față, e într-adevăr lângă tine, sau e în plimbare cu gândul în depărtare. Uneori îndrăznim să deschidem ferestrele, dacă n-avem norocul să fie deschise chiar din capul locului. Atunci ne putem bucura în voie de sinceritatea celuilalt. Bine, trebuie să și merităm asta.

Cu ochii străbatem cele mai multe distanțe. Între planuri și așteptări, tristeți și bucurii, între provocări și renunțări . În fiecare zi, în orice clipă (mai puțin când lăsăm obloanele) trimitem privirea la întâlnire cu tot ce ne-aduce viața.

Și-atunci, ce punem în privire? Cum o putem face mai puternică, mai încrezătoare?!

Aș spune că în privire trebuie să aduni amintirea lucrurilor cele mai frumoase pe care ai avut ocazia să le vezi. Să-ți umpli ochii cu imagini care te-au emoționat, pentru că atunci va apărea și €œsclipirea din privire€œ. Dacă nu mereu, măcar din când în când încearcă să-ți odihnești ochii pe firul unor povești frumoase. Așa, vor fi pregătiți să le întâmpine și pe celelalte.

 

de Camelia Capitanu

Fiecare vine aici pentru propria viață

Mulți părinți își așteaptă recompensa. Așteaptă să primească recunoașterea a tot ceea ce au făcut pentru copiii lor. Iar aceasta recunoaștere constă, deseori, în pretenția de a le respecta cu sfințenie părerile, deciziile, punctele de vedere. De a-i recunoaște ca autoritate și, fără să exagerez, în unele cazuri ca stăpâni. Undeva în mintea lor există dorința și în cele din urmă amăgirea ca, în semn de respect și mulțumire, copiii lor sa nu se abată de la principiile de viață pe care le-au asimilat prin educația primită și să nu depășească niciodată pragul toleranței părinților prin ceea ce fac, indiferent ce.

E ca un târg, un fel de contract nescris, dar în multe cazuri rostit: „eu am făcut atâtea pentru tine, ei bine mă aștept să faci și tu măcar asta pentru mine, respectiv sa faci mereu doar ceea ce cred eu că e bine.”

Apoi, prietenii, partenerii de viață au aceleași așteptări. Vor să nu ieșim din cuvântul dat, din limitele poveștii pe care și-au construit-o pentru și despre noi, să fim atenți și să satisfacem așteptările cu care ne accesorizează. Asta am învățat, asta facem... Este felul în care ne-am încătușat unii pe alții.

Dar oare cum ar fi relațiile noastre și ce fel de viață am crea dacă am alege ce vrem, dacă nu ne-am mai teme de lipsa aprobării celor pe care îi iubim, dacă parinții ar susține în totalitate alegerile copiilor lor, dacă i-ar asigura că îi iubesc indiferent ce alegeri vor face în viață. Cum ar fi viața noastră, a tuturor, dacă ne-am simți susținuți unii de ceilalți, în loc să ne simțim pândiți, sancționați, respinși, vinovați, rușinați...?

Copiii nu trebuie să aiba aceleași convingeri și viziuni ca parinții lor. Ei nu sunt obligați și nici nu ar trebui să fie manipulați sau șantajati să primească forțat niște puncte de vedere.

În ce mă privește, cred că parintii au sădit tot ce-au putut mai bine în noi. Dar că alegerile ne aparțin și că fiecare vine aici pentru propria viața. Sună egoist? Nu, nu este. Tocmai asta este, în viziunea mea, iubirea reală: să te iubesc în așa fel și măsură, încat să știu și să accept că poți alege orice dorești. Că-ți ai drumul și experiențele tale, indiferent cum le percep eu. Și să-ti fac loc când vrei să înaintezi indiferent de direcția pe care o alegi. Fie că sunt prieten, partener de viață, părinte, iubit/ă, profesor sau ce-oi mai fi.

 

sursa: http://www.astrocafe.ro/

Falșii stăpâni din viața noastră: știrile, astrologia, bunurile, clarvăzătorii, medicii, bolile și multe altele…

 

Ce este un stăpân? Este o persoană sau un lucru care îţi conduce viaţa şi în faţa căruia te închini fie din teamă, fie din adoraţie. Îţi cunoşti stăpânii din viaţă? O să îţi dai seama foarte repede că nu sunt doar mulţi, ci şi falşi! Nu există decât un singur stăpân adevărat pe pământ şi acela este Dumnezeu. Este un lucru valabil pentru toate fiinţele umane. Fiecare are propiul său stăpân.

O persoană căreia îi este frică de altcineva nu este propriul ei stăpân. Imediat ce îţi este teamă de cineva, acesta devine stăpânul tău. Acea persoană te manipulează tot timpul. Ştie pe ce buton să apese ca să te facă să reacţionezi. Nu este benefic pentru tine să fii tot timpul în reacţionare. Acest lucru îţi provoacă prea multe emoţii.

Exemple de stăpâni falşi:

Ştirile. Oricare ar fi mijlocul de comunicare folosit, unii oameni ascultă ştirile apoi iau anumite decizii în funcţie de ce au auzit. Dacă se prevede furtună şi vreme rea, mulţi îşi vor schimba activităţile, cu toate că uneori previziunile meteorologice sunt atât de inexacte! Oamenii sunt cei care decid în funcţie de temperatura. Dacă într-o regiune, majoritatea oamenilor s-ar răzgândi imediat, temperatura ar suferi o schimbare la fel de radicală. Pământul este o entitate vie, ale cărei celule sunt fiinţele umane. O persoană care se lasă influenţată de ştiri, trăieşte adeseori cu teamă. Este tulburată de ceea ce aude. Dacă se anunţă probleme financiare în ţară, va încerca imediat să îşi ascundă banii sau să îi mute altundeva… sau află că s-a găsit corpul unui tânăr, mutilat de un criminal.

Persoana influenţată va reacţiona puternic la această ştire timp de zile întregi, deşi nu o priveşte deloc pe ea. Ceea ce li se întâmplă celorlalţi nu îi priveşte decât pe ei. Este viaţa lor, responsabilitatea lor. Nu trebuie să îi înţelegem, nici să fim de acord cu ei. Este suficient să acceptăm că fiecare are ceva de învăţat din experienţele lui. Putem să simţim compasiune fără să fim tulburaţi. Aşa este viaţa…

Bunurile pe care le avem. Unde se află relaţia ta cu bunurile tale? Ţii la ele ca la ochii din cap? Dacă ar fi distrus cel mai preţios dintre bunurile tale, cum ai reacţiona? Ai fi furios? Dacă răspunsul este afirmativ, acest lucru înseamnă că bunurile tale sunt stăpâne pe tine. Ce diferenţă va fi în viaţa ta viitoare dacă vei muri cu un pahar de cristal în minus sau cu cu o mică pată pe mobilă din sufragerie sau cu covorul ars? Este normal, pentru orice fiinţă umană, să fie înconjurată de lucruri frumoase. Frumuseţea este foarte importantă pentru noi. Dar nu este benefic pentru noi să lăsăm lucrurile materiale să ne stăpânească. Bunurile tale servesc la înfrumuseţarea vieţii, nu trebuie să îţi conducă viaţa. Tu ar trebui să fii stăpân pe viaţa ta.

Astrologia. Există numeroase persoane care vor să îşi facă astrograma şi care sunt foarte influenţate de astrologie. Ele îşi duc viaţa în funcţie de ceea ce se spune în cărţi sau de ce spune astrologul lor. Deciziile pe care le iei şi actele pe care le faci sunt cele care îţi conduc viaţa. Ţi-ai ales semnul zodiacal doar pentru a învăţa să evoluezi şi să iubeşti, în ciuda unor influenţe astrale. Astrele vor avea mai puţină influenţă asupra ta, imediat ce vei deveni propiul tău stăpân. Astrograma nu este decât un instrument pentru a cunoaşte influenţele astrale pentru a le putea stăpâni. Am putea compara această noţiune cu o situaţie de genul: eşti obligat să munceşti, timp de un an cu o persoană foarte negativă. Nu ai de ales. Trebuie să stai lângă ea timp de un an. Iei hotărârea să o accepţi şi încă de la început, te pui în gardă. Te protejezi de efectele negative. Este evident că vei face un efort suplimentar, vei consuma multă energie, dar fiind conştient de influenţa aceea non-benefică, vei fi capabil să te aperi. Astrele propun şi omul dispune.

Clarvăzătorii şi medium-urile. Sunt de asemenea falşi stăpâni pentru mai mulţi oameni. Sunt din ce în ce mai numeroşi. Şi vor fi şi mai mulţi, deoarece conştiinţa noastră este tot mai evoluată. Aceasta ne ajută de asemenea să ne dezvoltăm abilităţile psihice. Ce se întâmplă în timpul unei şedinţe de acest gen? Acei oameni captează toate vibraţiile din corpul tău subtil. Le captează în starea în care eşti în acel moment. Eşti pe o anumită linie a vieţii. Nimeni nu poate cunoaşte viitorul altcuiva, deorece viitorul depinde de prezent. Clarvăzătorul îţi prezice viitorul în funcţie de momentul prezent. Dar, dacă dintr-un motiv sau altul, îţi schimbi felul de a fi, încă de a două zi, în urma a ceea ce ţi-a spus cineva sau a ceva ce ai citit sau au crezut, vei schimba în acelaşi timp şi prezentul, în totalitatea lui. Schimbându-ţi felul de a gândi ţi-ai schimbat şi linia vieţii. Aşadar, tot ceea ce ţi s-a prezis cu o zi înainte, nu mai există pentru tine. Totuşi, dacă îi laşi pe acei oameni să te influenţeze, vei rămâne în aceeaşi linie de viaţă şi vei face să se întâmple evenimentele aşa cum au fost prevăzute. Când te afli în faţa unei persoane care îţi vorbeşte despre viitorul tău, foloseşte-ţi discernământul şi reţine doar ceea ce te face să te simţi bine şi acest lucru îl vei face să se întâmple. Poţi să îţi schimbi linia vieţii într-un mod continuu, în aceeaşi viaţă. O schimbare radicală îţi va da senzaţia că ai renăscut, că eşti o persoană nouă. Cei din jurul tău vor fi surprinşi de schimbarea ta şi îţi vor spune: „Incredibil, nu te mai recunoaştem. Este ceva schimbat la tine. parcă nu mai eşti aceeaşi persoană”. Această transformare a fost produsă de schimbarea liniei vieţii. O evoluţie rapidă va micşora revenirile tale pe pământ.

Medicii pot fi de asemenea nişte falşi stăpâni. Ei au rolul de a ajuta oamenii şi nu de a le controla viaţa. Există mai multe persoane care îşi consultă medicul înainte de a lua o decizie, fie să plece în vacanţă, să se mute, să-şi schimbe locul de muncă sau pentru orice altceva. Medicul îl poate sfătui pe un pacient căruia îi este frică să nu facă ceva anume. Dacă acea persoană ar avea încredere în sine, nu ar mai cere opinia doctorului, ar lua propriile ei decizii. Medicii au învăţat să vindece bolile şi afecţiunile, dar nu au învăţat să ia decizii pentru ceilalţi. Încep să îşi dea seama că partea mentală a fiinţei umane este mult mai puternică decât partea fizică. Constată faptul că tot mai multe persoane se vindecă într-un mod inexplicabil din punct de vedere ştiinţific. Medicii care acceptă faptul că omul este mai mult decât corpul fizic sunt cei care, în general, nu îi sfătuiesc pe pacienţi să ia prea multe medicamente. „Eşti destul de puternic pentru a te vindeca singur, fără medicamente” a devenit o reţetă tot mai frecventă în zilele noastre.

Unii oameni au atât de multă nevoie de medicul lor încât, la cea mai măruntă problemă, fug imediat la medic. Nu vor să îşi asume responsabilitatea. Vor tot timpul ca altcineva să le aranjeze viaţa. Dacă doctorul le spune că nu au nimic, îl vor acuza de incompetenţă şi îşi vor continua demersul până când vor găsi un doctor care să le prescrie un remediu: „Ştiam eu că sunt bolnav. Uite, mi-a dat o reţetă. Şi de altfel, pleacă de la medic foarte încântaţi şi se cred deja mai puţin bolnavi decât înainte.

Medicamentele. Pentru cel mai mărunt lucru care nu merge foarte bine, se iau pastile: pentru durerea de cap, pentru nervi, pentru somn, pentru a se trezi, pentru a avea energie, pentru digestie, pentru curăţirea ficatului, pentru a elimina, pentru a curăţa intestinele etc. A face astfel înseamnă a fi împotriva iubirii pentru corpul tău. Deoarece, fiecare medicament are un efect secundar. Corpul se revoltă de fiecare dată când îi dai ceva ce nu este un element nutritiv natural, îl faci să lucreze prea mult. Imediat ce iei o pastilă, accepţi ideea că acel medicament este un fals stăpân pentru tine. Laşi medicamentele să îţi conducă viaţă. Dacă eşti mulţumit de viaţa ta astfel, atunci continuă să iei medicamente. Dacă însă vrei să îţi schimbi viaţa, este momentul să devii propriul tău stăpân. Doar tu singur îţi poţi schimba viaţa, nimeni altcineva!

Boala este un alt fals stăpân. O persoană care este tot timpul bolnavă este stăpânită de boală. Nu îşi dă seama că îşi poate stăpâni singură viaţa. Mulţi oameni pleacă de la ideea că este normal să fii bolnav! Nu, boala este o obişnuinţă. Starea normală a corpului este sănătatea!

Munca poate fi un alt fals stăpân. Există mulţi oameni care nu ştiu să se destindă. Toată viaţa lor este îndreptată spre muncă. Munca îi conduce tot timpul. Chiar şi în timpul liber, se gândesc doar la muncă. Nu sunt în stare niciodată să se relaxeze şi să se distreze făcând altceva. Lucrează 7 zile din 7. Munca ta te ajută să evoluezi? Te ajută să devii mai pur, mai bun în interior? Îţi foloseşti munca pentru a învăţa să iubeşti mai mult oamenii? Dacă da, atunci munca ta este valorizantă. Dacă ai acest gen de ocupaţie prin care înveţi mereu să te iubeşti şi să îi iubeşti tot mai mult pe ceilalţi, vei şti că te afli pe drumul cel bun. O ocupaţie care îi conduce pe oameni sau care le stăpâneşte viaţa, adică există doar pentru bani şi putere, nu te poate ajută în evoluţia spirituală.

 

sursa: http://www.almeea.ro/

Cine sunt eu să spun altora ce să facă?

Să aveți o săptămână așa cum v-o doriți!

 

Până la urmă, cine sunt eu să schimb oamenii? Cine sunt eu să le spun să mai iasă din amărăciunea care le-a cuprins sufletele?

Cine sunt eu să le spun să privească cerul și să nu mai stea cu ochii în pământ mereu?

Cine sunt eu să le spun că sunt capabili de orice, cât timp vor asta? Că pot să treacă peste toate?

Cine sunt eu să le spun să nu mai fie morocănoși și mereu puși pe ceartă?

Cine sunt eu să le spun să aibă încredere?

Cine sunt eu să le spun că nu e bine să fie îmbufnați pentru că transmit și altora starea lor?

Cine sunt eu să le spun că e bine să iubească și să fie sinceri?

Cine sunt eu să le spun să deschidă o carte atunci când se simt rău și nu să ridice vocea?

Cine sunt eu să le spun că gândurile lor au mare efect asupra vieții pe care o duc?

Cine sunt eu să le spun să vorbească frumos și blând?

Cine sunt eu? Un om. Atât. Un om căruia lupta cu unii oameni i se pare imposibilă. Pentru că din start are parte de un mare NU din partea lor. Și atunci…cine sunt eu să schimb oamenii? Cine sunt eu să transform pe NU în DA?

 

sursa: https://pasajedinviata27.wordpress.com/

Femeile sunt acelea care ţin candela aprinsă

Dominarea, de câteva veacuri, a raţionalismului a produs o cultură centrată pe raportarea cerebrală, exterioară, seacă, uscată, lipsită de conţinut, şi la Dumnezeu, ca şi la omul de lângă noi, precum şi la omenirea întreagă. Femeile cad mai greu victime acestui risc. Rămân mai sufletiste, mai vii, se raportează la Dumnezeu şi la lumea înconjurătoare mai mult cu inima.

În casă, de asemenea, femeile sunt cele care ţin candela aprinsă, la propriu şi la figurat, urmând mironosiţelor femei. Pentru mine, imaginea bunicii mele, apoi a mamei mele şi, acum, a soţiei mele, aprinzând candela în fiecare zi, o viaţă întreagă, este un gest de o consecvenţă, de un ataşament, de o fidelitate greu de egalat. Ca preot, recomand tinerelor soţii, care devin stăpâne ale casei soţului şi copiilor săi, să ţină cu multă râvnă de această rânduială. Să aprindă zilnic candela în casă. Primul lucru pe care trebuie să-l facă femeia, când se trezeşte dimineaţa, este să aprindă candela. Când va aprinde candela, se va raporta imediat la Dumnezeu, va face şi o cruce şi, eventual, o scurtă rugăciune pentru soţ, pentru copii şi pentru cei din jur. Începe, astfel, ziua cu binecuvântare, începe ziua cu gândul la Dumnezeu. Iar Dumnezeu nu rămâne dator! Binecuvântarea Lui se va revărsa asupra întregii case şi familii. Zona aceasta de aşezare duhovnicească statornică este cea mai roditoare.

Acest lucru îl recomand cu insistenţă femeilor cu educaţie, cu profesiuni dintre cele mai pretenţioase… Le ajută mult să lupte împotriva tentaţiei de a exila pe Dumnezeu în zona speculaţiei teoretice. Celor care vin să se spovedească înainte de Cununie le dau canon, între altele, soţului să cumpere o candelă de argint, preţioasă, iar soţiei să aprindă candela în fiecare zi dimineaţa, sau măcar duminica şi în zilele de sărbătoare. Gestul acesta, repetat zilnic, este un gest întemeietor, o aşează pe femeie într-o relaţie de fidelitate cu Dumnezeu, la care Dumnezeu, cum spuneam, nu va întârzia să răspundă. Cine se îndoieşte, poate verifica adevărul celor spuse de mine făcând experimentul. Este o aşezare firească într-o relaţie, o aşezare completă, care presupune nu numai gândul, ci şi manifestarea gândului, nu numai credinţa, ci şi manifestarea credinţei. Este o mergere spre întâlnirea concretă cu Dumnezeu. Este ca şi cum I-ai da bineţe lui Dumnezeu, dimineaţa când te scoli: „Doamne, unde eşti? Aici eşti? Iată sunt şi eu aici! Bună dimineaţa! Mă rog să mă binecuvântezi pe mine şi toată casa mea! Eu ca semn Îţi aprind această candelă!“

Extas din Pr. Constantin Coman, “Dreptatea lui Dumnezeu si dreptatea oamenilor”, Editura Bizantina, Anul 2010