Curajul de a fi TU!

"Este nevoie de curaj pentru a înțelege că nu poți fi fericit atât timp
cât atârni de o ață subțire numită părerea celor din jur"

Am nevoie de timp ca să mă regăsesc – este gândul care ne trece tot mai des prin minte. Fie că suntem tineri, fie că suntem oameni maturi, cu toții ajungem în cele din urmă la concluzia că ne-am petrecut o mare parte din viață fiind ceea ce vor alții. Fiul / fiica perfectă, mama/tatăl perfect, sora/fratele perfect, iubitul/ iubita perfectă. Ne-am schimbat în funcție de așteptările celor din jur. Ca să fim acceptați ne-am înlăturat, conștienți fiind, originalitatea și unicitatea. Am acceptat rolul de copie fidelă a celor din jur, copie a modului de gândire, copie a modului de comportament, copie a modului de a fi. Ne-am săturat să tot jucăm aceste jocuri ale societății în care trăim, să purtăm aceste măști care ascund esența ființei noastre, însă nu facem nimic ca să ne retragem din joc. Luând decizia de a îndepărta aceste straturi poluante de pe noi și din interiorul nostru există două posibilități: te regăsești și continui de acolo sau nu mai găsești pe nimeni în locul tău și ești nevoit să te creezi. Indiferent de ce descoperi înăuntrul tău, un lucru e cert – trebuie să te decojești de straturile groase de false identități cu care societatea te-a „ premiat”.

Cu job-urile pe care le avem, cu stresul amplificat tot mai mult de acțiunile și deciziile noastre, cu presiunea acută din partea părinților, soțului /soției, șefului nu este de mirare că ne simțim sufocați. Nu mai știm care ne sunt visele, obiectivele. Ne întrebăm tot mai des care este rolul nostru pe pământ, care este sensul vieții noastre. Suntem copleșiți de lucruri mărunte transformate peste noapte în probleme uriașe cărora nu le mai putem face față. Nu mai știm cine suntem cu adevărat. Nu mai avem siguranța că visele ne aparțin nouă sau celor din jur. Nu mai realizăm cât de profundă este schimbarea cauzată de cei din jur, de temerile tale. Ne simțim prinși într-o buclă a timpului fără vreo putere de a ne smulge din acel iureș. Și până într-un punct chiar suntem niște prizonieri. Însă nu ai lumii din care facem parte. Nu ai societății care ne împovărează tot mai mult. Nu ai oamenilor care ne înconjoară și care refuză să ne accepte așa cum suntem.

Suntem prizonierii propriei lașități. Ne plângem, însă nu luăm măsuri. Ne simțim comozi în mijlocul mizeriei create de noi. Am acceptat ca părerea celor din jur să conteze pentru noi. În fiecare zi mai mult. Până ce am devenit alții. În întregime. Ne privim în oglindă și ne întrebăm cine este străinul cu chipul ridat și păr alb care nu-și mai poate îndrepta umerii. Ne întrebăm cine este străinul care își pleacă privirea în fața provocărilor și îngenunchiază în fața eșecurilor. Ne întrebăm cine este străinul cu suflet golit de vise, de speranță, de țeluri. Cine este el? Cine a fost el? Cum a ajuns în acest fel?

Este nevoie de curaj pentru a ne regăsi. Pentru a ajunge la concluzia că este necesar să ne regăsim. Pentru a conștientiza că ne-am pierdut undeva pe drum. Este nevoie de curaj pentru a privi în sufletele noastre, a înțelege unde am greșit și a îndrepta și corecta erorile făcute. Este nevoie de curaj pentru a înțelege că nu poți fi fericit atât timp cât atârni de o ață subțire numită părerea celor din jur.

Întrucât suntem creați după chipul și asemănarea lui Dumnezeu suntem perfecți așa cum suntem. Nu avem nevoie de „îmbunătățiri” și nici de confirmări din partea celor din jurul nostru. În schimb, avem nevoie de confirmarea lui Dumnezeu în permanență. Nu avem nevoie să ne schimbăm pentru alții, ci pentru noi, dacă simțim această necesitate. Nu trebuie să ne rușinăm pentru că nu suntem la fel de frumoși, inteligenți, bogați sau de succes ca alții. În felul nostru, unic și simplu, suntem la fel de valoroși ca și ceilalți. Nu avem nevoie să ni se valideze deciziile, acțiunile, gândurile sau sentimentele. Cel puțin nu de către semenii noștri. Singurul care o poate face este Dumnezeu. Atât timp cât suntem buni unii cu ceilalți, atât timp cât ne acceptăm și ne iubim așa cum suntem, atât timp cât ne ajutăm și ne încurajăm unii pe alții trăim fără presiune, fără stres, fără convingerea că suntem „ nimeni” în lumea noastră.

Nu suntem „nimeni”. Dimpotrivă. Suntem cineva. Suntem copiii lui Dumnezeu, indiferent de frumusețea cu care am fost înzestrați, indiferent de mentalitatea moștenită, indiferent de calitățile sau defectele pe care le avem. Pentru Dumnezeu acestea sunt lucruri mărunte care nu merită nici măcar un gând. De ce să ne stricăm întreaga viață din cauza grijilor și a gândurilor că nu suntem plăcuți de alții? De ce să ne ascundem o viață întreagă adevăratul Eu? De ce să-mi lipsesc de culoare și veselie zilele ?

Este nevoie de curaj pentru a lua decizia potrivită. Și determinare. Și o doză mică de încăpățânare atunci când lucrurile nu vor ieși în felul dorit de voi. Nu vă speriați! Nu dați înapoi! Acceptați-vă și iubiți-vă pentru ceea ce sunteți și veți primi același lucru din partea celor din jur.

 

sursa: https://anasstassya.wordpress.com/

Depresia, strigătul mut al sufletului

 

Emoţiile sunt ca nişte clape de pian pe care noi le atingem, când vrem, cum vrem. A trăi rău sau bine este o obişnuinţă, un traseu pe care îl urmăm. De la mergător la zburător este o distanţă firească. Să schimb modul obişnuit al lucrurilor, să fac altă obişnuinţă să nu mai gândesc prost, să nu mă mai simt prost, să nu mă mai învinovăţesc, etc. Se cuvine să modific mecanismul de a vedea şi a simţi lucrurile şi a ierarhiza valorile. E nevoie să ne iubim şi să nu ne batem joc de lumea noastră interioară. Paletă îngustă de trăiri. Dependenţă de stări emoţionale. Ne ajutăm de creaţie ca să ne creăm pe noi înşine. Lucrăm împreună cu preotul, psihologul, psihoterapeutul şi nu aşteptăm minuni din exterior. Relaţia cu Dumnezeu este un dans în care se cuvine să ne lăsăm uşori, să ne danseze cum vrea şi pe unde vrea, să ne poarte, să ne înveţe paşii.

Depresia este boala secolului XXI. Conform ultimelor statistici peste 125.000.000 oameni din întreaga lume suferă de depresie. În ultimii douăzeci de ani ritmul vânzării de medicamente antidepresive a crescut cu peste 40%. Afacere profitabilă pentru unii, dependenţă pentru alţii, lanţ vicios. Anual în lume se consumă aproximativ 10.000 de tone de tranchilizante pentru ameliorarea stărilor depresive. Depresia cuprinde atât trupul cât şi sufletul şi are efecte adânci asupra vieţii umane. Adeseori tristeţea se poate ascunde viclean în spatele unui zâmbet. Multe persoane afişează o falsă bună-dispoziţie pentru ca în spatele acesteia să fie camuflate drame şi tragedii personale, profesionale sau familiare. În România depresia este mai frecventă chiar şi decât diabetul sau bolile cardiovasculare. Depresia poate afecta, practic, pe oricine, indiferent de sex, vârstă, pregătire intelectuală sau nivel socio-economic, însă nu fiecare răspunde la fel la factorii declanşatori, favorizanţi.

Cum recunoaştem o persoană depresivă? O persoană depresivă este, în primul rând, o persoană tristă aproape în fiecare zi. La copii şi adolescenţi depresia se manifestă printr-o stare de nervozitate excesivă, de iritabilitate. Lipsa plăcerii de viaţă, lipsa bucuriei, pierderi mari sau creşteri mari în greutate, agitaţie sau moleşeală, simţăminte de vinovăţie şi inutilitate, sunt stări ale omului depresiv. Totul este zadarnic pentru un depresiv. Nu mai poate lua decizii care odinioară le lua foarte uşor. Apar gânduri de suicid. Un depresiv îşi pune problema morţii ca niciodată până atunci. Deteriorare în plan social, profesional, familial, uman. Persoana care suferă de depresie nu mai funcţionează bine nici la locul de muncă, nici în familie, nici cu ea însăşi. Depresivul devine o persoană pe care nu se mai poate conta. Manifestările psihologice asociate depresiei sunt exprimate prin lipsa de încredere în propria persoană, stima de sine scăzută, indecizie, scăderea capacităţii de concentrare, retracţie socială, gândire pesimistă şi auto-învinovăţire. De asemenea, spun psihiatrii, pot să apară senzaţia de oboseală, agitaţie, modificări de greutate corporală, tulburări de somn şi de dinamică sexuală.

Un studiu recent arată că circa 11% dintre mamele care abia au născut prezintă simptome de tulburare obsesiv-compulsivă. Acelaşi procent de mame este afectat de mai bine cunoscuta depresie post-natală, conştiente sau nu. A avea un copil le face pe femei să fie vulnerabile pentru că este foarte stresant. Acesta este modul lor de a reacţiona în faţa responsabilităţii şi a sentimentului de pericol. În primele 90 de zile după naştere, există o rată crescută de episoade depresive. Depresia postnatală se manifestă prin tristeţe, anxietate, sentimentul de vinovăţie şi faptul că femeia se simte depăşită de situaţia în care se află, aceea de mamă. În acest stadiu, femeile sunt încă lucide, sunt ancorate, încă, în realitate. Mamele care suferă de psihoză postpartum pierd contactul cu realitatea. Simptomele pot fluctua, pot varia în intensitate. O femeie care suferă de psihoză postnatală poate părea absolut sănătoasă acum şi, peste o clipă, scapă de sub control. Aceste femei nu îşi dau seama că au pierdut contactul cu realitatea, se opun discuţiilor şi nu-şi mărturisesc simptomele, au un comportament bizar şi complet dezorganizat. În cazul mamelor, stigmatul unei boli psihice este mult mai mare. Din păcate, atenţia noastră se îndreaptă către ele mult prea târziu şi doar atunci când rezultatul negativ al psihozelor postnatale ne atrage atenţia.

Nu există o singură cauză în depresie, ci mai multe adunate în timp. Vulnerabilitatea genetică (croită strâmb de la început), factori traumatici obiectivi din afara individului (moartea unei persoane dragi, despărţirea, căsătoria nereuşită, absolvirea facultăţii şi lipsa perspectivei, angajarea sau schimbarea locului de muncă sau a locuinţei în momente de hipersensibilitate emoţională, stresul, etc.), boli somatice invalidante (un accident vascular cerebral, hipertensiune arterială, infarctul miocardic, îmbolnăvirea de SIDA, un cancer depistat târziu, leucemie, alte tulburări psihice minore sau majore). Unele medicamente pot şi ele să inducă fenomene depresive. Imaginea de sine negativă - „mi se întâmplă răul, pentru că eu sunt rău”, interpretare negativă a trăirilor - „totul a fost dintotdeauna rău”, privire negativă asupra viitorului - „viaţa nu-mi poate aduce nimic bun”, sunt ingrediente indispensabile ale depresiei.

Copilăria vremurilor noastre nu mai este atât de fericită. Viaţa copiilor este plină de stres, de presiuni ale mediilor sociale şi ale violenţei virtuale. Printre cauzele depresiei, de care nu sunt scutiţi nici măcar copiii de cinci ani, se mai numără testările şcolare şi destrămarea familiilor. Institutul Naţional britanic de Sănătate şi Excelenţă Clinică (NICE) susţine că medicii şi şcolile ar fi bine să facă mai multe pentru a identifica elevii care suferă de depresie şi să ofere mai multe informaţii pe care copii să le poată înţelege, notează „The Telegraph“. Doar în Marea Britanie se estimează că există 80.000 de copii care suferă de depresie severă, iar dintre aceştia 8.000 au vârsta sub 10 ani, mulţi fiind pe pastile. În ultimul deceniu, numărul copiilor de şcoală generală care suferă de depresie a crescut foarte mult. Depresia în rândul copiilor este mult mai des întâlnită decât s-ar putea crede şi este mult mai dăunătoare, pentru copil, afectând întreaga familie.

Conform datelor centralizate de Asociaţia Telefonul Copilului la nivelul serviciului 116 111: depresia, tulburările de comportament, gândurile suicidale, automutilarea reprezintă un procentaj de 30,27% din numărul apelurilor copiilor, principalele cauze identificate pe parcursul consilierii fiind următoarele – lipsa părinţilor (părinţi plecaţi în străinătate), neînţelegeri cu părinţii, abuzul fizic şi neglijarea în familie, decesul părinţilor, probleme sentimentale, etc., agresiunea verbală, fizică, emoţională, intimidarea, ameninţarea asupra unui copil, dependenţa digitală (jocuri video, reţele de socializare) sunt posibile cauze ale depresiei în rândul celor mici.

Depresia este o relaţie nepotrivită, neadecvată cu viaţa. Interacţiuni, schimb. Viaţa ne vorbeşte şi noi vorbim vieţii. Viaţa ne pune întrebări şi noi îi dăm răspunsuri. Noi punem întrebări şi ea ne dă răspunsuri. La o persoană depresivă, acest schimb eu-viaţă, nu se realizează. Viaţa este asemenea curgerii apei. O persoană depresivă are oprită această curgere normală a apei. E un blocaj, o oprelişte. Se întâmplă ceva acolo. Omul depresiv caută să dea un sens vieţii, dar privind spre puseurile interioare nu sunt binevăzute. Se uită la tradiţiile spirituale şi nu îi mai vorbesc, nu îi mai spun nimic. Şi atunci negăsind nici un reper şi nici un sens, cade în depresie. Soluţii false sau incomplete. Ascunderea simţămintelor. Avem măşti, ne ascundem impecabil. Mai nou se ascunde depresia şi în spatele diplomelor universitare, în spatele erudiţiei noastre, în spatele şcolilor pe care le tot facem, apoi le întrerupem şi luăm altele la rând. Se mai ascunde şi în spatele unui serviciu la care stăm peste program, al unor afaceri pe care nu le ducem la bun sfârşit. Ascundem depresia în spatele oricărui lucru şi oricărei activităţi. Iar dacă nu e tratată, vindecată, depresia va rămâne acolo în interior, mocnind ca un vulcan ce, la un moment dat, va erupe. Ne va distruge pe noi şi va distruge pe cei din jurul nostru. Perioadă de doliu. Doi din zece români au probleme psihice şi unu din zece are depresie, se arată în cel mai recent studiu în domeniu. Mai grav este că depresia îi împinge pe mulţi să se sinucidă. 3000 de sinucideri pe an, iar din acestea 70% erau depresivi.

Tinerii vor totul acum. Şi buf! Atac cerebral, depresii, etc. Doar o mică parte din cei care suferă de depresie ajung să conştientizeze această afecţiune şi să se supună tratamentului corespunzător. Motivele sunt frica de stigmatizare socială, orgoliul personal şi ignoranţa. 70-80% dintre persoanele care suferă de tulburări depresive şi ies din spital se întorc înapoi după o perioadă deoarece nu continuă acasă tratamentul prescris de specialist.

Starea de depresie se aşează şi pe cel ce nu are incapacitatea de a vedea ceea ce are deja şi se focusează doar pe ceea ce nu are. Devenim oameni puternici, nu ne naștem așa. Te antrenezi, creşti. Poţi să priveşti un măr şi să găseşti mii de motive să te miri, să te bucuri. Stările afectiv emoţionale noi le stăpânim. Depindem de factorii interiori ai vieţii şi nu de factorii exteriori. Emoţiile sunt ca nişte clape de pian pe care noi le atingem, când vrem, cum vrem. A trăi rău sau bine este o obişnuinţă, un traseu pe care îl urmăm. De la mergător la zburător este o distanţă firească. Să schimb modul obişnuit al lucrurilor, să fac altă obişnuinţă să nu mai gândesc prost, să nu mă mai simt prost, să nu mă mai învinovăţesc, etc. Se cuvine să modific mecanismul de a vedea şi a simţi lucrurile şi a ierarhiza valorile. E nevoie să ne iubim şi să nu ne batem joc de lumea noastră interioară. Paletă îngustă de trăiri. Dependenţă de stări emoţionale. Ne ajutăm de creaţie ca să ne creăm pe noi înşine. Lucrăm împreună cu preotul, psihologul, psihoterapeutul şi nu aşteptăm minuni din exterior. Relaţia cu Dumnezeu este un dans în care se cuvine să ne lăsăm uşori, să ne danseze cum vrea şi pe unde vrea, să ne poarte, să ne înveţe paşii.

Remediile oculte sau neavizate (ghicitoare, descântătoare, etc.) nu îmi rezolvă depresia. Negarea şi ascunderea depresiei sub un paravan spiritual: „Nu fac nimic pentru a depăşi depresia că rezolvă doar Dumnezeu!”. Pseudocredinţă. Fuga de un tratament autentic al depresiei (duhovnic, psihoterapie, psihiatru, automotivare). Uzul nociv de substanţe, în spatele consumului de pahar se ascunde depresia. Uciderea de sine, sinuciderea nu este o soluţie. Nici pentru noi, nici pentru cei din jur. Un astfel de gest îi marchează pe cei care ne urmează, copii, rude, nepoţi, prieteni, pentru totdeauna. Farmacoterapie, psihoterapie, sacroterapie. Relaţie personală cu Hristos şi cu un duhovnic. Accepţi că ai o problemă şi e primul pas spre vindecare. Confesionarul este un mijloc de igienă interioară extraordinară. Oamenii de astăzi nu vor să mai sufere şi devin depresivi. Bunicii noştri au trecut prin două războaie mondiale, prin foamete, cutremur şi nu mai erau depresivi. Putem face din suferinţa noastră un prilej de devenire întru asemănarea lui Hristos.

Deprimare, mâhnire, deznădejde. Când eşti plin de tine însuţi devii depresiv. Depresia apare când Dumnezeu lipseşte. Depresia apare când vrei tu. Tu neglijezi totul. Tu dispreţuieşti totul. Tu vrei să fii aşa. În depresie substanţele din creierul nostru se modifică. Depresia este o boală ca rezultat al unor păcate din viaţa noastră. Depresia devine nevrotică şi apoi psihotică. Persecuţii mistice. Trebuie ştiut faptul că tratamentul nu funcţionează ca o baghetă magică şi că, atâta timp cât factorii care au declanşat depresia nu sunt îndepărtaţi sau gestionaţi corect, rezultatul nu este cel aşteptat. În consecinţă, există toate şansele ca, şi după vindecarea unui episod depresiv reactiv, acesta să se repete la un interval de timp. Nevoia îi apropie pe oameni. Mici gesturi de iubire şi apropiere faţă de ceilalţi. Să fim lumini aprinse care vor birui depresia. Un cuvânt, un sfat, o îmbrăţişare, masajul terapeutic, lectura, filmele, muzica motivaţională, odihna, relaxarea, gândurile pozitive şi optimiste, ieşirea în aer liber, sportul, camere bine aerisite şi luminate, ceaiurile, reducerea alcoolului, a cofeinei, a stresului şi a factorilor favorizanţi stărilor apăsătoare ajută să ieşim din labirintul anxietăţii. Cântaţi, fluieraţi. Saul a primit cântarea să se vindece de tristeţe. Muzica este leac pentru multe lucruri. Toţi avem probleme. Modul în care reacţionăm la problemele vieţii devine problemă. Dacă te superi, trece? Nu, ci ai deja două probleme. Schimbaţi logica pierderii. S-a pierdut şi gata. Viaţa este un dans între cutremur şi echilibru. Orice cutremur aşează lucrurile, le decantează, reaşează valorile.

Aşadar, depresia şi bucuria se molipsesc. Eşti valoros nu pentru că ai luat 10, ci pentru că te-ai născut. Bucură-te de viaţă şi de minunea de a fi! Totul se poate repara în afară de moarte!...

sursa: http://www.doxologia.ro/ierom-hrisostom-filipescu

Şi dacă pierdem…?

Şi dacă indiferent ce am face, totuşi, nu putem ieşi învingători? Dacă, indiferent ce cale am alege, vom pierde? Dacă suma lacrimilor este mult mai mare decât suma hohotelor de râs?

Ce contează de fapt, într-un final? Cu ce rămânem?

Probabil doar cu momentele care au reuşit să ne taie răsuflarea…!

Probabil doar cu experienţele de viaţă bune sau rele, în funcţie de calitatea sentimentelor care au fost trezite în noi atunci când le-am trăit…!

Să fie oare doar puterea de care am dat dovadă atunci când am iubit? Cantitatea de iubire pe care am oferit-o celor care aveau nevoie de ea cu adevărat sau cantitatea de iubire primită de la cei din jur?

Să fie forţa ce am exprimat-o atunci când am încercat să ne căutăm libertatea sau pasiunea de a ne fi trăit viaţa cu adevărat cu fiecare secundă care s-a scurs intempestiv?

Îţi poate da cineva siguranţa că mâine vei fi mai fericit?

Îti poate da cineva siguranţa că mâine vei fi mai împlinit?

Îţi poate jura cineva că dacă astăzi eşti rege, eşti mai fericit decât cerşetorul care te roagă cu lacrimi în ochi să-ţi îndrepţi atenţia asupra suferinţei lui şi să-i oferi o bucată de pâine? El ar mânca, dar nu are ce, iar tu ai masa îmbelşugată, dar nu ai poftă de nimic. Şi nici atunci nu conştientizezi că suntem doar actori pe o mare scenă iar tu ai un rol mai râvnit de ceilalţi actori, dar nu realizezi că poţi să joci mult mai prost ca toţi…!

Dar te grăbeşti să-l judeci, te grăbeşti să-l arăţi cu degetul, te grăbeşti să te scuturi dacă te-a atins, dar nu înţelegi că el a ales sau a fost obligat să trăiască o altă experienţă de viaţă, diferită de a ta şi oricând o poţi trăi şi tu, indiferent că vrei sau nu să o faci. Şi totuşi, este posibil să ţi se ceară să o trăieşti cu şi mai multă suferinţă!

Primăvara vine peste noi toţi, indiferent dacă suntem scunzi sau înalţi, dacă suntem mari sau mici! Indiferent dacă pierdem sau dacă ieşim triumfători…!

Soarele nu ne judecă şi nu ne va judeca niciodată. Tu te crezi mai în măsură s-o faci?

Şi gândeşte-te, că orice ai face, oricum…vei putea pierde mai mult decât ai acum!

 

de Adrian Cutinov
sursa: http://www.desprerealitate.ro/

Cu cât e mai bun sufletul, cu atât e mai greu destinul.

 

Oamenii buni la suflet mereu au avut de pătimit. Li s-a reproșat că nu înțeleg lumea, li s-a spus că nu vor avea niciodată susținere, li s-a adresat cuvinte ofensatoare și priviri trufașe. Și totuși, ei au rămas buni. Au continuat să ofere sprijin chiar și atunci când erau respinși. Au încercat să schimbe această lume, demonstrând că nu întotdeauna banii pot rezolva tot. Au iubit mai mult, au înțeles mai mult, au ascultat mai bine. Și până la urmă au fost mai fericiți.

E greu să fii bun în ziua de azi. E greu să faci față profitorilor, hoților și oamenilor de bani gata. E greu să ajungi undeva fără să dai mită sau fără să te închini în fața primului nemernic. E greu să iubești, chiar dacă nu ești iubit la fel de mult. E dificil și uneori pare imposibil, dar starea asta de bunătate face toți banii și tot statutul din lume. Pentru că exact din momentul în care refuzi să fii ca ei, cei grosolani și reci, ajungi deasupra lor. Și nu depinzi de nimeni.

Cu cât e mai bun sufletul, cu atât e mai greu destinul. Dar viața devine al naibii de frumoasă! Ești liber, ești sincer și ești gata să lași deoparte lumea în culori sumbre. Poți iubi cum vrei, poți oferi cât vrei, poți să te dedici unei clipe și să fii un om fericit anul împrejur. Lasă toate prostiile, lasă grijile, invidia și orgoliul.

HAI SĂ FIM MAI BUNI!

 

sursa: http://devorbacutine.eu/

Iubeşti? Atunci respectă şi ai încredere!

Postare dedicată celor care îmi scriu, suferinzi în dragoste.

 

 

Nu sunt eu o expertă în probleme de dragoste, dar cred că pentru ca o poveste de iubire să existe şi să dureze este nevoie de încredere şi respect… Pentru că dacă cei doi nu se respectă unul pe altul, dacă nu-ş respectă sentimentele şi dăruirea şi dacă nu au încredere unul în celălalt, nu cred că se va ajunge prea departe. Şi e nevoie şi de comunicare. Să-şi spună fiecare cu sinceritate temerile, aşteptările şi lucrurile care îi deranjează. Nu să se închidă în ei şi să lase îndoiala să-şi facă apariţia.

Atunci când iubeşti, arăţi…

 

Se vede în gesturi, în privire, în fapte. Şi atunci când iubeşti gândul nu-ţi mai fuge în alte părţi. Pentru că privirea ta trebuie să se îndrepte către o singură persoană: cea alături de care trăieşti bune şi rele, cea care îţi linişteşte sufletul de fiecare dată primindu-te în braţele sale, cea care îţi este alături şi care te acceptă cu minusuri şi plusuri. Şi atât.

Într-o relaţie de iubire nu este loc de mai mulţi. Doar de doi.

Iar dacă cumva toate astea nu sunt posibile, atunci pleacă. Locul tău nu este acolo. Locul tău este altundeva. Lângă altcineva.

sursa: https://pasajedinviata27.wordpress.com/

Rugăciunea lui Solomon – Despre cererea corectă în rugăciune

„Domnul s-a arătat în vis lui Solomon noap­tea și Dumnezeu i-a zis: «Cere ce vrei să-ți dau».(…) «Dăruieşte-i dar robului Tău minte pricepută, ca să asculte şi să judece poporul Tău şi să deosebească ce este bine şi ca este rău; căci cine poate să povăţuiască pe acest popor al Tău, care este nesfârşit de mare?" »... Cererea aceasta a lui Solomon a plă­cut Domnului” (Regi III 3:9). Iată că Biblia ne spu­ne și câte ceva despre „cererea corectă” în ru­gă­ciune. Regele Solomon n-a cerut bogății mai mari, nici victorii în război, ci „înțelepciune și capacitate de dis­cer­nă­mânt”. O inimă pricepută înseamnă o minte blân­dă și în­țeleaptă, capabilă să judece corect și să distin­gă între ce este bine și ce este rău. Minții „îi lip­seș­te această capacitate”, așa cum afirmă unii din­tre marii cercetători moderni ai con­ști­inței. Su­biectivitatea percepției face ca noi să... ne iz­bim de dificultăți majore în puterea de a distinge între „bine și rău” sau între ceea ce este adevărat și fals. Ca urmare, cererea făcută de So­lo­mon poate deveni în fiecare zi și „cererea noas­tră”, în cazul în care căutăm „adevărul” și ne dorim să trăim... în comuniune cu valorile binelui.

„Cererea corectă” și prima dintre toate cererile în rugăciune ar putea fi chiar „cererea lui Solomon”. Chiar și a conștientiza limitele rațiunii și ale gândirii noastre, generate de subiectivitatea percepției, ar însemna mai mult decât... orice lucru măreț am face în viața de zi cu zi. Incapacitatea structurală a minții de a distinge între bine și rău devine sursa greșelilor, a erorilor și a interpretărilor negative, responsabile de ceea ce s-ar putea numi „eroare umană”. Înțelepciunea inimii poate... distinge între bine și rău și tocmai pentru că inima deține o judecată bazată pe iubire, ea devine sursa de inspirație pentru judecata dreaptă. Fără iubire, riscăm să judecăm strâmb. Fără iubire am putea deveni instrumente ale nedreptății, chiar atunci când – aparent – căutăm dreptatea și adevărul. Mintea poate crea o altă nedreptate în vreme ce tocmai „îndreaptă o nedreptate” și mecanismul acesta este teribil de evident în viața de zi cu zi. Onestitatea aparține inimii și de aceea „cererea corec­tă” în rugăciune începe cu cererea „plăcută lui Dumnezeu”: aceea de a avea înțelepciunea ini­mii. „Rugăciunea” se află într-un câmp de atrac­ție, așa cum lumea poluată de gânduri negative este un alt câmp de atracție. Prin comparație, un câmp împodobit cu cele mai frumoase flori ne stimulează creierul în a percepe frumusețea, miro­sul plăcut al florilor, ne stimulează simțul tactil prin adierea jucăușă a vântului și imprimă pe retină... dansul frumuseții existente, deja, în câmp. În contradicție cu un câmp de flori am putea ima­gina… un loc de depozitare a gunoa­ie­lor, căptușit în existența sa cu mirosuri neplă­cu­te, cu cerșetori și cu șobolani. Creierul va prelua automat senzația de neplăcere, de urât, de rău și va emite gânduri corespunzătoare, care definesc starea acestui câmp al... gunoaielor.

Rugăciunea este câmpul nostru cu flori! „Cere ce vrei să-ți dau”, îi spune Domnul lui Solomon. Și Solomon suntem și noi, fiecare dintre noi. Să te rogi înseamnă să ceri ce vrei, dar să vrei mai înainte de toate discernământul, precum a vrut Solomon, căci altfel mintea poate să ceară răul, crezându-l bine și pustiirea, crezând-o plinătate. În afara inimii nu avem dis­cer­nă­mânt cu adevărat și putem confunda dramatic bi­nele cu răul, iar asta-i drama esențială a lumii noastre. Este drama lumii în care oamenii cred că ucid din dragoste, că îl distrug pe altul în nu­me­le dreptății, că îl lovesc în numele adevărului și-l mutilează în numele lui Dumnezeu și la fel face cu sine însuși.

Acest minunat pasaj biblic dezvăluie că putem să-i cerem lui Dumnezeu orice, dar după ce am cerut mai înainte o inimă pricepută, care să discearnă între bine și rău. Poate că în acest scurt pasaj avem una dintre marile chei care deschid seiful rugăciunii corecte, iar cheia ne spune că ne vom ruga corect atunci când inima noastră cere cu iubire, căci discernământul nu este posibil fără iubire.

de Maria Timuc - Pași către tine însuți

Să găsim "piatra din pantof" şi să scoatem "beţele din roate"

"Ce se întâmplă când nu se întâmplă?"

 

Ne propunem ,,să facem bani mulţi", ,,să avem success", ,,să avem un corp armonios", ,,să devenim mai organizaţi" etc. Citim, cerem sfaturi, mergem la cursuri despre Cum să ne îndeplinim obiectivele, să parcurgem până la capăt dietele, să ajungem să nu ne mai doară ce ne doare.

Învăţăm rigoarea, disciplina, planificarea, depăşirea limitelor; ni se livrează cu multă bunăvoinţă şi/sau cu costuri semnificative ,,know-how,,-uri pe care începem să le implementăm în viaţa noastră cu conştiinciozitate.

Parcurgem, ca nişte elevi silitori, paşii indicaţi şi ne rezolvăm temele date de cei pe care i-am autorizat să ne înveţe: cărţi, sfătuitori, mentori, cursuri on-line sau off-line. O zi, două, trei ori chiar o lună întreagă ne ţinem de promisiuni şi de treabă: ne scriem în jurnal task-urile zilnice, bem cantitatea de apă recomandată, mâncăm doar alimentele propuse de nutriţionist, ne trezim la ora matinală programată la ceas de seară, alergăm sau mergem la sală.

La un moment dat se întâmplă ceva şi ne poticnim precum ţiganul la mal sau chiar mai devreme. Unii din noi o luăm de la capăt, perseverenţi şi optimişti; alţii dintre noi renunţăm, spunând: ,,nu-i de mine asta,, sau incercăm alte căi, alte cărţi, alţi mentori,alte metode,,. Obiectivele rămân în multe cazuri neatinse.

Ce se întâmplă când nu se întâmplă?

Atunci când ne stabilim obiective, indiferent în ce domeniu, adesea uităm/ignorăm un lucru foarte important: să aliniem fiecare obiectiv/acţiune cu restul fiinţei şi al vieţii noastre. Alinierea obiectivului cu valorile şi principiile noastre conştientizate. Alinierea obiectivului pe cele trei paliere: trup-minte-suflet. Alinierea lui cu alte obiective ce le derulăm în acelaşi timp/spaţiu. Alinierea obiectivului nostru cu obiectivele persoanelor dragi şi/sau semnificative din viaţa noastră. Alinierea cu resursele dar şi cu limitele noastre.

Apoi, este necesar să eliminăm/diminuăm din calea obiectivului propus fricile inconştiente, blocajele datorate conflictelor interioare, blocajele datorate forţelor exterioare nouă, blocajele datorită luptei dintre aceste două categorii de forţe. Este necesar să curăţăm drumul spre obiectivele noastre de buruienile convingerilor limitative sau distorsionante, de care suntem conştienţi sau nu. Şi astea sunt doar câteva dintre motivele care pot sabota realizarea unui obiectiv, oricâtă motivaţie , determinare sau voinţă am avea.

Când vedem că ne poticnim o dată sau repetitiv în ne-realizarea a ceva foarte important deşi investim timp, efort, acţiuni, bani, energie, atenţie, e bine să ne oprim, să facem o analiză atentă din unghiurile de vedere sus enumerate (şi din altele asemenea).

 

Uneori,cu un pic de intuiţie şi cu sinceritatea căutării interioare, descoperim ,,piatra din pantof" și ,,beţele din roate"

 

sursa: https://exprimari.wordpress.com/

Unde te grăbești?

Mă uit la mine câteodată şi mă întreb: unde te grăbeşti aşa, femeie?

Mă uit în jur deseori şi (mă) întreb: unde te-oi grăbi aşa, omule?

Mă grăbesc să ajung acolo, unde sigur că o să mă grăbesc să termin ce am de făcut, ca să ajung dincolo, unde normal că nu o să stau prea mult pentru că trebuie să ajung acasă, să fac repede câteva lucruri şi ceva ordine înainte să apuc să dorm... repede! Şi pe urmă o să mă trezesc repede. Şi dacă nu, o să mă supăr că n-am făcut-o mai repede şi că nu voi avea timp să fac totul astăzi, acum, ieri eventual. Oricum, repede.

De pildă... omul la cumpărături e pe repede înainte, scotoceşte prin cutiile cu legume şi fructe de zici că vine bombardamentul cel mare şi nu se ştie dacă mai apucă să trăiască, darămite să şi mănânce roşia cumpărată în drum spre casă în viteză. La casa de marcat, omul se grăbește. Casierul îti îndeasă produsele în sacoșă (în cazul fericit) sau pe tejghea și apoi te așteaptă din privire să te cari mai repede.

Omul în trafic e pe repede înainte...ar fi el şi mai pe repede dacă nu l-ar încurca toţi ăia care nu fac decât să se agite încolo şi încoace. La fel că el, de altfel. Şi claxonează şi se enervează şi scrâşneşte din dinţi, nu pentru că ceilalţi îl incomodează ci pentru că e plin de teamă. Teamă că n-o să ajungă unde şi-a propus, la ora la care şi-a propus, şi n-o să apuce să facă ce trebuie să facă. Azi. Repede.

Omul la job e pe repede înainte. Cu ochii pe ceas și mereu îngrijorat că n-o să termine la timp sau că nu se termină mai repede programul să plece. Cum de ce să plece? Ca să ajungă repede acasă sau la vreo întâlnire sau mai știu eu pe unde...

Omul acasă e pe repede. S-a grăbit atâta, practic toată ziua, că să ajungă acasă, să petreacă timp cu copiii sau cu soţul/soţia, iubitul/iubita, sau pur şi simplu cu el însuşi. Dar odată ajuns, se grăbeşte. Totul trebuie făcut repede. Mănâncă repede ceva, în picioare. Pune câteva rufe repede la spălat. Eventual mai pupă repede vreun copil sau vreun alt om drag, daca mai apucă, înainte să fugă repede să se culce.

Omul de azi e pe repede. Împinge timpul, îi împinge pe ceilalţi la marginea vieţii lui... pentru că pare să nu mai aibă timp niciodată cu adevărat. Nici pentru el, nici pentru ei. Nici pentru viaţă.

Îţi dai seama că, de fapt, ne grăbim spre ieşirea din viaţă?

Mă uit în mine şi îmi spun: Tinhni-ți-ar viața!
Mă uit în lume şi spun: Tihni-ți-ar viața!

Dacă într-o zi, am opri pentru o ora maşinile, ceasurile, telefoanele, televizoarele...Dacă ne-am opri din tot? Ce-am face în ora aceea? Sau ce-am fi?

Şi, oricum...unde te grăbeşti? Şi la ce-ţi foloseşte?

de Nicoleta Svârlefus

Părerea mea...

Postare dedicată celui care mi-a cerut o colaborare cu blogul meu (îi mulțumesc pe această cale pentru înțelegerea refuzului primit)

 

 

Părerea mea este că absolut nimeni în lumea aceasta nu îți poate fura sau plăti sufletul, demnitatea și credința. În momentul în care îți vinzi sufletul cuiva pe bani, e clar că nu ești conștient de gravitatea lucrului pe care tocmai l-ai săvârșit. Mulți fac un pact cu diavolul, însă uită că diavolul e tatăl minciunii. Dacă ai apucat și ți-ai vândut demnitatea de om pe câțiva amărâți de bani pe care îi primești cu chiu cu vai din partea șefului, e clar că ai îmbrățișat de bună voie și nesilit de nimeni, soarta unui amărât, unui condamnat la o viață nestastornică și plină de compromisuri. Un proverb spune așa; ”Dacă te târăști ca un vierme în fața altora să nu te miri dacă vei fi călcat în picioare”. Aceasta este soarta celui care își vinde demnitatea. Nu are dreptul nimeni să îți spună ce să faci cu sufletul tău, cu credința ta, cu timpul tău, cu familia ta, cu toate ale tale, din moment ce ești un om demn și conștiincios. Muncești la el, dar nu te-ai vândut lui! Ești angajatul lui pentru o bucată de pâine cinstită, nu sclavul lui, nu marfa lui! Relația patron-angajat trebuie să pornească de la premiza de respect și bun simț între oameni, nu de la ”Eu sunt cine sunt, iar tu ești aici pe banii mei! „Când vei întâlni astfel de oameni, care cer a fi lingușiți, fugi cât te țin puterile.

 

Cât despre credință, pot să spun următorul lucru. Lucrul cel mai valoros al omului de astăzi și dintotdeauna a fost și este sufletul. Cel mai primordial este credința, iar cel mai necesar: demnitatea. Când îți vinzi credința pe ajutorul fraților tăi care vor să te cumpere doar ca să mai aibă un credincios la număr, atunci dovedești că tu nu ai nici o credință. Dumnezeul tău ești tu și nevoile tale! Atât. Mai mult nu are rost să îmi bat gura cu nimeni. Am spus ce am avut de spus.

 

de Ochii Caprui

Eliberează-ţi sufletul…

 

Eliberează-ţi sufletul de tot ce-l încarcă. Nu-l lăsa să acumuleze prea multe, pentru că se va sufoca. Sufletul omului e atât de sensibil! Şi acumulează atât de multe… Nu mai păstra acolo tot ce întristează. Nu o să ajungi decât să ai un suflet prea plin, prea trist şi prea nefericit, ori el nu merită asta. Stai un timp tu cu tine şi analizează fiecare lacrimă neplânsă, fiecare dor nerostit, fiecare sentiment nemărturisit, fiecare durere care ţi-a străpuns fiinţa, fiecare regret, fiecare suspin, fiecare nereuşită care a lăsat urme, fiecare rană şi fiecare îndoială. Ia-le pe rând şi desparte-te de ele. Nu trebuie să fii trist când le spui Adio, pentru că doar rămânând fără te vei elibera. Doar dându-le afară şi lăsându-le acolo, în urmă, şi continându-ţi drumul, vei putea spune că ai scăpat de poverile alea care te apasă atât de tare. Ai nevoie de această curăţenie. Şi tu, şi el. Fă-o. Şi nu privi înapoi. Ce a fost, a fost, nu va mai fi, tu deschide-ţi braţele pentru ce va fi. Deschide-ţi braţele şi pregăteşte-ţi sufletul pentru momente de sărbătoare. Are nevoie de ele. Are nevoie să zâmbească, să fie fericit, să simtă că contează, să se simtă util, iubit şi înţeles. I s-a luat de griji. Vrea linişte. Acea linişte după care a tânjit atât de mult, acea linişte care îl ajută să nu se mai gândească la ce-i rău. Acea linşte care-i e ca un balsam. Sufletul are nevoie din când în când să se elibereze din strânsoarea gândurilor şi a oamenilor care nu-l merită. Şi pentru ca asta să se întâmple, are nevoie de tine.

 

sursa: https://pasajedinviata27.wordpress.com

Cu iubire poţi rezolva orice, cu nervi nimic!

E foarte uşor să acuzi…

 

E foarte uşor să arunci cu piatra şi să spui despre unul şi despre altul că e aşa şi aşa. E foarte uşor să judeci greşeli şi să le cataloghezi ca fiind de neiertat. Dar e al naibii de greu să înţelegi şi să comunici…E al naibii de greu să stai liniştit, să analizezi fiecare obstacol, care zău că nu e mai puternic decât tine şi te asigur că nu eşti tu cel mai suferind om de pe planetă, te asigur că sunt oameni care chiar au necazuri… E al naibii de greu să vorbeşti calm şi să găseşti soluţii, e al naibii de greu să te pui măcar pentru o secundă în pielea celuilalt şi să încerci să îi înţelegi durerile şi motivele pentru care a făcut acele lucruri pe care i le reproşezi tu cu atâta înverşunare. Oare n-ai fi făcut la fel? Oare tu eşti perfect? Oare faptele tale sunt fără de greşeală? Oare tu nu ai nicio vină? Ai încercat să te uiţi în spate la tot ceea ai făcut şi spus tu şi să-ţi găseşti şi partea ta de vină? Sau e mai uşor să acuzi pe altul? Stai şi tu cu tine şi analizează-te… Şi fii sincer, în primul rând faţă de tine. Gândeşte-te că nimeni nu face anumite lucruri de drag, nimeni nu vrea să sufere că i s-a urât de prea multă fericire.

Lasă la o parte voalul ăla de pesimism care ţi-a acoperit mintea şi caută soluţii, că există. Nu te grăbi să faci ceva ce ai putea pe parcurs să regreţi. Pentru că se întâmplă uneori să nu mai poţi repara nimic. Atunci când vrei să fie bine, nu întorci spatele… Şi nu te enervezi. Şi nu arunci cu vorbe aiurea, nu îţi întuneci privirea şi nu ridici tonul. Comunici. Analizezi. Cauţi soluţii. Cu CALM!

 

sursa: https://pasajedinviata27.wordpress.com/

Spațiile mici

Vă doresc o  săptămână luminată binecuvântată!

 

În ultima perioadă s-a încercat totul, dar totul, pentru a distruge credibilitatea Bisericii Ortodoxe Române. S-au căutat mereu exemple negative din obștea preoțească, s-a arătat că preoții ăștia ce o formează sunt oameni simpli care pot greși la fel ca orice alt om la oricare alt job, s-a demonstrat că preoții nu sunt sfinți, ceea ce mulți nu și-ar fi putut imagina vreodată. A fost o adevarată stupoare pentru omul de rând să-și dea seama că preotul lui de parohie nu e trecut în calendar în rândul sfinților, că e om ca și el, din același aluat, cu aceleași probleme cotidiene ca și el, că n-are puteri miraculoase, n-are 3 perechi de aripi și doarme și el noaptea ca toți oamenii, nu zboară pe la casele enoriașilor să-i păzească de rele, că e doar un om pus însă prin natura profesiei să păstorească o mână de suflete și să le ajute să se mântuiască. Că e la fel cum e un director de spital care administrează un spital în care oamenii speră să se vindece.

Ei, și dacă s-a căutat cu atâta interes să se demonstreze că și preoții sunt umani, cu păcate și decizii prost luate, cu greșeli și cu neputințe, mass media i-a găsit ușor. Probabilitatea de a-i fi găsit era la fel de mare ca și în cazul în care s-ar fi căutat în rândul dascălilor, medicilor, inginerilor, arhitecților, jurnaliștilor, economiștilor, juriștilor , polițiștilor, zilierilor, gunoierilor, florarilor , bancherilor și în orice altă profesie în care lucrează oameni și nu roboți. Va veni și vremea când vom înlocui oamenii cu roboți, iar domeniile în care aceștia vor fi înlocuiți cu mașini se tot extind. Până atunci, însă, în orice domeniu profesional cauți, cu siguranță vei găsi și exemple negative și exemple pozitive despre cum e bine să profesezi și cum nu. Exemple de AȘA DA și AȘA NU !

În mod evident, o astfel de cercetare de a găsi totuși exemplele cu AȘA DA nu a stârnit niciodată curiozitatea oamenilor, iar a mass-mediei cu atât mai mult, încât un subiect de bine, pozitiv, fără pâine și circ n-ar avea niciun farmec și n-ar vinde mai deloc.

Aceeași jurnaliști care au căutat mereu exemplele oamenilor care greșesc nu au căutat exemplele preoților care inspiră oamenii, care-i aduc mai aproape de Dumnezeu, care-i ajută să rămână în echilibru, care-i odihnesc sufletește. Oare de ce ?

De ce simt nevoia de a critica ce nu înțeleg ?

Cum ai putea să înțelegi câtuși de puțin ceva legat de Biserică dacă nu faci minimul de efort să-i ințelegi principiile și să-i cunoști învățăturile ?

Un critic literar nu începe să analizeze un text așa fără să fi citit în viața lui o carte. Întâi își formează o cultură literară, apoi încearcă să scrie texte, apoi începe să analizeze și textele altora. După ce știe cu ce se mănâncă domeniul respectiv.

Din pacate, când este vorba de a lovi în credința cuiva, de a o critica, nu mai încearcă nimeni să-și formeze o cultura religioasă, să se comporte duhovnicește, să înțeleagă învățăturile credinței sale, să caute să vorbească cu preoți și călugări îmbunătățiți, ci sar direct la critici, la atacuri personale.

Veți spune de ce personale ? Pentru că ori de câte ori loviți în Biserica lui Hristos, simt cum loviți în mine. De fiecare dată când spoiți cu noroi în oamenii Bisericii, simt cum mă spoiți pe mine. Pentru că Biserica noastră ortodoxă nu e formată din ziduri ori din lemne, e formată din noi toți, ca mădulare vii ale ei, și ori de câte ori este jignită Biserica, eu simt jignirea în mod direct.

Subiectul de departe cel mai vândut când e vorba să se lovească în Biserica Ortodoxă Română îl reprezintă Catedrala Mântuirii Neamului. Deranjează atât de multă lume din mass media și mediul virtual încât o mână de oameni, de profesie artiști s-au gândit în limita lor artistică să-i compună un cântec de atac. Într-o vineri din Postul Paștelui. Am ascultat cu greu tot cântecul care nu are nicio linie melodică care să te facă să-l asculți, dar mi-am dat seama că dacă vorbesc oamenii de smerenie, aș putea să încerc și ispita asta să încerc să înțeleg punctul lor de vedere.

E o poveste despre un individ, artist de profesie, care visează finalizată Catedrala Mânturii Neamului și ca trezit din lâncezia păcatului alege să-l caute pe Dumnezeu în ea. Crezând ușuratic că Dumnezeu lui e atât de mic încât să încapă într-o catedrală, fie ea și a mântuirii neamului. Crezând că Dumnezeul lui i s-ar arăta și ar răspunde ispitei lui, crezând în mod ușuratic că dacă Iisus nu s-a lăsat ispitit în pustiul Carantaniei, Dumnezeul lui se va lăsa acum ispitit de un artist care vrea să demonstreze ceva. Așa că artistul nostru ambițios pornit să ispitească alege să-l caute în alt loc pentru că el, fiind atât de pur încât Dumnezeu să i se arate , hotărăște că dacă nu i s-a arătat, atunci nu are cum să fie acolo, într-o biserică, catedrală închinată Lui. Artistul nostru perseverent Îl caută în continuare și ajunge să creadă că L-a găsit doar într-o biserică de lemn. Crede că l-a găsit aici pentru că Dumnezeu preferă lemnul și spațiile mici . Și-l vede !?!

El și prietenii lui CRED că Dumnezeu preferă lemnul și spațiile mici. E lait-motivul manifestului muzical, la care au acces oameni ce au ales să profeseze în lumea artistică, ba unii dintre ei chiar creștini declarați. Ehei, oameni din categoria cu AȘA NU!

AȘA NU , nu pentru voi ca oameni, ca profesioniști în domeniul vostru de activitate, ci AȘA NU pentru manifest, pentru momentul prost în care l-ați jucat, pentru mesajul transmis, pentru vrajba pe care v-ați propus să o lansați acum în post, pentru puțina voastră implicare pozitivă în viața Bisericii .

Pentru că EU CRED că Dumnezeu preferă credința, nădejdea și dragostea, pacea, liniștea și buna conviețuire. Pentru că eu cred că nimic nu s-ar fi putut face acolo, dacă Dumnezeu nu ar fi îngăduit să se facă. Dar cred că voi, Taxi și prietenii, ați căzut ispitei din pustia Carantaniei și credeți că înțelegeți ceva din ce vrea Dumnezeu de la noi, de la voi. Eu cred că niciunul dintre voi nu v-ați consultat cu duhovnicul cu ocazia mărturisirii păcatelor la început de Post al Paștelui și să-i cereți binecuvântarea pentru un manifest împotriva unei biserici închinată lui Dumnezeu. Pentru că eu cred că niciun duhovnic nu v-ar fi dat-o. Și mai cred că Dumnezeu preferă Catedrala asta în locul Moscheii din Capitală.

Și mai cred că dacă Antonio Gaudi ar fi proiectat la noi Catedrala Sagrada Familia din Barcelona ar fi fost ciuruit ca și Ceaușescu.

Iar dacă Notre Dame din Paris , Bazilica Sf Petru din Vatican , Catedrala Sf Sofia din Istambul, Catedrala Sf Sava din Belgrad, Domul din Milano, Lavra Poceaev și Lavra Pecerska din Kiew sunt vizitate este doar pentru că eu cred că lui Dumnezeu îi place să fie vizitată casa Lui, chiar dacă doar de curiozitate. Pentru că așa începe căutarea Lui, din curiozitate…

Și cred că Dumnezeu preferă lemnul, spațiile mici, mari, catedrale și biserici, schituri și mănăstiri și chiar paraclisul din casa fiecărui creștin care îl iubește sincer și care CREDE în El și nu emite judecăți de valoare despre modul în care unii oameni aleg să-l cinstească.

Pentru că nu asta vrea El de la noi. Vrea ca fiecare să ne cunoaștem credința, să o înțelegem, să încercăm să trăim duhovnicește și să ne pară rău pentru păcatele pe care inevitabil le facem toți. Să trăim în armonie, nu să ne învrăjbim mereu, să nu ne judecăm unii pe alții ci să ne ajutăm. Iar dacă nu putem să ajutăm, măcar să nu stăm piedici celor ce vor să lase ceva mai departe generațiilor viitoare.

Un popor creștin este dator să aibă un lăcaș de cult reprezentativ în capitala statului său.

Eu cred că Dumnezeu preferă ca spațiile mici din sufletele noastre să fie pline de dragoste pentru El, iar atunci le vom putea înțelege pe toate.

Vă doresc o  săptămână luminată binecuvântată !

sursa: https://gloriaalexandru.wordpress.com/

Sărbători vii şi luminoase vă doresc!

Vă doresc tuturor pe această cale să aveţi parte de cele mai frumoase trăiri spirituale cu ocazia celei mai importante sărbători a creştinătăţii – Învierea Domnului. În primul rînd să vă luminaţi casele şi sufletele. În al doilea rînd să iubiţi şi să vă iubiţi aşa cum Mîntuitorul ne-a iubit şi ne iubeşte, iar în al treilea rînd să fiţi mereu plini de pace, pentru a se vedea că suntem oameni responsabili şi de încredere, care ştiu să aibă grijă de un dar preţios. Iisus ne-a lăsat nouă pacea lui. O mai aveţi? Aţi avut grijă de ea? Sper din tot sufletul că da!

Să spunem într-un glas dar mai ales să simţim din suflet, cum Hristos a Înviat! Cu iubire şi lumină, Daniela.

Iubirea nu-ţi poate fi luată

Locul iubirii…nu e în cap. Şi nici în gură. Nu e un gând sau o declaraţie.

Locul iubirii nu e în dorinţă, emoţie sau percepţie.

Locul iubirii e în inimă. În inima ta. A mea. A fiecăruia. Nu e în cel care te iubeşte. Oricât te-ar iubi, dacă nu ai receptorul pentru acel sentiment în inima şi fiinţa ta, nu vei simţi nimic. Nu va fi nicio conexiune acolo.

Locul iubirii e în inimă. În inima ta. De acolo iubirea poate fi pusă în circulaţie, în viaţă, prin cuvinte, gesturi, fapte sau artă... Dar ea îşi are izvorul în inimă, nu în minte. Nu poţi să gândeşti iubirea. Nu e nici măcar despre a simţi. Este despre a FI iubire. Şi a permite.

Dacă găseşti locul iubirii, dacă te descoperi ca fiind acel loc, nici n-ai nevoie să demonstrezi, să spui, să arăţi. Iubirea, această iubire despre care vorbesc aici, nu are nevoie de demonstraţii, de întăriri, strategii şi probe.

Dacă ne înstrăinăm de iubire, începem să construim poveşti despre ea. Poveşti de român, de film. Dar acestea sunt construcţii. Tot ce adăugăm peste iubire este jocul minţii noastre care încearcă să creeze complicaţiile atât de seducătoare şi emoţionale demne de atenţia minţii. Uneori nici nu iubim, dar creăm o poveste de dragoste. Nu iubim, dar urmărim să fim în compania cuiva care ne umple golul inconştienţei, şi suntem gata să ne convingem de puterea sentimentelor noastre, invocând orice tip de cunoaştere, inclusiv karma sau mai ştiu eu ce alte motive plauzibile de a fi cu cel de care, de fapt, avem nevoie.

Iubirea, când e prezentă, rămâne dincolo de timp şi spaţiu, dincolo de prezenţa sau absenţa fizică. Orice alte poveşti ne spunem, orice spectacol punem în scenă, orice argument, aşteptare sau condiţie lansăm către celălalt, sunt doar zorzoane cu care împopoţonăm viaţa, ca să simţim şi noi că trăim… în lipsa iubirii reale.

Dezamăgirile, dramele nu sunt altceva decât consecinţe ale acestor zorzoane pe care le-am ataşat întâlnirilor, experienţelor, relaţiilor şi oamenilor care apar în viaţa noastră. Şi când acestea dispar, după ce le-am făcut vitale şi ne-am creat o poveste în jurul lor, suntem pierduţi. Dar nu pentru că ne-a fost luată iubirea, pentru că asta, cum am spus, nu e ceva ce îţi poate fi luat. Şi nici ceva ce-ţi poate fi dat. Locul ei e în inima ta. Poveştile tale au dispărut, nu iubirea. Şi nu vrei să accepţi că "sfârşit" poate să scrie doar la finalul unei poveşti, a unei experienţe, şi nu la sfârşitul iubirii. Iubirea, dacă a fost prezentă, dacă e acolo, în şi cu tine, rămâne. Nepătată, neştirbită. Dacă nu, rămâne un gol ca în urma smulgerii unui copac… nici măcar natural, ci artificial. Pe care îl udai totuşi din când în când ca să-ţi întreţii povestea conform căreia e real.

Locul iubirii e în tine, în inima ta. Eşti tu.

de Nicoleta Svârlefus

http://www.astrocafe.ro/

Hai, spune-mi…ce-i în sufletul tău?

Am citit zilele trecute un citat care avea următorul mesaj: Dacă somnul nu te odihnește, înseamnă că sufletul ți-e obosit. Nu mai găsesc nicicum cine era autorul citatului, dar mi-a plăcut teribil de mult. Alergăm mereu. Nu la jogging, din păcate, ci prin viața de zi cu zi. E singura constantă. Lipsa timpului și alergarea înspre casă, înspre grădiniță, școală, serviciu, ședințe, cumpărături și n alte lucruri. Cât din timpul zilnic îl rezervăm pentru sufletul nostru? Cât rezervăm măcar pentru starea de sănătate, de echilibru a corpului nostru? Spre ce alergăm atât? Când obosim? Mi-a plăcut foarte mult concluzia conform căreia dacă somnul nu te-a odihnit, nu trupul este obosit, ci sufletul. Că la câtă oboseală acumulăm, nici somnul nu ne mai odihnește. Ne trezim obosiți. Și oare oboseala asta de dimineață în ce-și are originile? Să fie oare în faptul că sufletul nu ți-e odihnit? Că ai făcut totul pentru „ambalaj”, pentru lucrurile materiale, dar nu ți-ai rezervat timp mai deloc pentru suflet. Ce-i place sufletului oare? Cum am putea să-l relaxăm? Să-l odihnim? Știți vorba aia: nu știi ce-i în sufletul meu. Hai, spune-mi…ce-i în sufletul tău? Cu ce se umple el, când vibrează la ce vibrează?

Ca să funcționăm la capacitate maximă, avem nevoie de echilibru între trup, cuget și suflet. De trup, de aspectul fizic, ne îngrijim, dar nici de ăsta destul. Nu suntem decât puțini conștienți că e imperios necesar azi să avem azi un stil de viață sănătos pentru un mâine târziu. E liber azi la orice, se găsesc orice fel de produse, în orice sezon, din orice colț al lumii. Nu mai mâncăm specific zonei noastre geografice. Nu mai mâncăm sănătos. Și când o facem, suntem înșelați, cel puțin în materia legume-fructe, unde nivelul de pesticide admis pentru aceste alimente nu este constant și temeinic verificat. Și trupul, la un moment dat, s-ar putea să cedeze, să dea reacții adverse care să ne facă să renunțăm la produsul respectiv, sau poate să acumuleze în el toate toxinele pe care nu le-a putut filtra și procesa și, la un moment dat, să se dezvolte într-un fel de …corp străin în tine, care vrea să preia controlul. Și dacă se întâmplă asta, să știi că de cele mai multe ori ia controlul vieții tale întregi. Cu bune, cu rele, fără a te întreba dacă e loc pentru doi la cârmă. Încet, încet îl vei recunoaște de companion.

Dar nu despre trup vreau să vorbesc… vezi cum îți poate capta atenția doar el? Vrei să vorbești despre suflet și te afli vorbind despre trup… of, of. Ce-ți bucură sufletul? Iubirea, pasiunea, credința, frumosul, literatura, pictura, florile sau ce? Orice ar fi, oprește-te din orice faci și gândește-te foarte bine la asta: ce anume te relaxează atât de mult, încât simți că ești odihnit sufletește și poți să continui viața zburând? Caută în amintirile tale când ai fost cel mai fericit. Găsește sentimentul care ți-a adus echilibru sufletesc și fructifică-l. Fă-ți timp de sufletul tău în fiecare zi, pentru ca după somn să te trezești odihnit.

Cred cu tărie că fiecare dintre noi ne refugiem într-o lume a noastră în care găsim relaxarea sufletului. Alții pescuiesc, alții pictează, unii scriu, alții cresc flori rare, unii citesc mult, alții se plimbă în natură, unii descoperă că au talent în fotografie, alții se joacă în parc și construiesc castele mari de nisip propriilor copii, alții se roagă și vizitează mănăstiri, căutând odihna supremă a sufletului. Orice vă odihnește sufletul, fructificați. Nu lăsați o zi fără să-l hrăniți cu ce-i place. Cum știi că hrana pentru sufletul tău e cea potrivită și e suficientă? Atunci când constați că activitatea ta nu face rău nimănui. Pentru că ceea ce face bine sufletului tău nu poate dăuna celor din jur. Pentru că sufletul e bun, e dat de Dumnezeu și pentru că asupra lui nu prea ai tu controlul. Trebuie însă să încerci să-l înțelegi, să vezi ce-i place, să descoperi cum funcționează. Pare mai complicat decât este de fapt. Și-i trebuie atât de puține lucruri…

Eu iubesc zilele calde de primăvară când pot ajunge în natură. La livadă. Să stau liniștită pe jilț între flori de măr. Să ascult zumzetul albinelor care nu mai prididesc cu culesul nectarului. Să urmăresc copiii cum aleargă suflând păpădii, să-i văd bucurându-se de iarbă. Iubesc florile, pe fiecare după numele său, dar una în mod special. Răsplata mea pentru îngrijirea lor e dată de florile ce mi le oferă. Chiar dacă târziu, dar atunci când apar, le-aș face poze și le-aș lăuda tuturor, ca pe niște copii cuminți. Mi-ar fi plăcut să am talentul tatălui meu la pictură, să pot reda pe pânză ce-mi place din natură. Nu-mi sunt suficiente fotografiile, parcă nu-i destulă muncă în spatele lor. Și totuși, fotografii pasionați reușesc să transpună în fotografii chiar și ce ochiul nu vede. E senzațional să descoperi lumea lor. Am o prietenă care cântă la pian. Asta o liniștește pe ea, asta îi odihnește sufletul. Și ori de câte ori e obosită, înainte de a se trânti în pat, se așează la pian și cântă cu ochii închiși piese numai de ea știute. Apoi își odihnește și trupul. Parcă e mai ușor acum. O alta pictează. Frumos. Nu-și face suficient timp pentru asta, dar după ce o face, parcă radiază. Un prieten aleargă. Nu are nevoie de nimic altceva decât să-și consume toată energia negativă alergând. Lăsând cu fiecare pas în urmă stresul. Fiecare adiere de vând îi eliberează simțurile și astfel alungă orice gând rău. Vecina mea și-a făcut o grădină de legume. În fiecare zi, după serviciu, e printre legumele ei și le bibilește. Pare să lucreze, dar se relaxează. Soțul său merge la pescuit, e extrem de fericit când se întoarce, chiar dacă n-a prins decât niște cleni mici cărora le-a dat drumul înapoi în râu. Spune că susurul apei îl face să vibreze altfel.

Eu am început de curând să scriu câte-un text, așa, să-mi omor timpul, să nu las gândurile astea să moară. Și-mi face bine. E ca și cum aș avea cel puțin un prieten cu care să vorbesc, care mă ascultă chiar și când e la serviciu. E ca un exercițiu recomandat de psiholog. Dar florile vor fi mereu oaza mea de liniște… acolo, printre ele, voi putea să simt cum mi se odihnește sufletul. Iar copiii, copiii când se joacă și le auzi glasurile cristaline râzând, când se îmbrățișează și când îi vezi cum au grijă unul de altul, simți cum ți se umple sufletul de bucurie. Iar bucuria asta te odihnește orice-ar fi. Dacă ați ști că întâi și-ntâi ar trebui să avem grijă de sufletul nostru, să-l hrănim cu lucruri pozitive, pentru ca apoi să fie și corpul în echilibru, nu-i așa că i-ați acorda mai mult timp ? Să fii, cum ar zice alții, Zen.

 

de Gloria Alexandru

Eşti mai puternică decât crezi!

Scris cu drag şi din suflet pentru cineva drag.
 

Omuleţ drag...

O mână de om care a fost atins atât de aspru de răutatea de multe ori gratuită a lumii…îmi scrii cu durere, ştiu. Ştiu că doare şi ştiu că simţi că îţi fuge pământul de sub picioare. Ştiu că ţi se pare că durerea nu se mai sfârşeşte şi că ţi-e teamă că vei rămâne cu ea în suflet mereu. Ştiu că de multe ori plângi pe ascuns, ca să nu dai de ochii curioşi ai oamenilor. Ştiu că te simţi mică în faţa durerii… Dar eu cred că nu eşti. Eu cred în tine, aşa cum tu ai crezut în mine şi ţi-ai deschis sufletul atât de frumos şi sincer.

Cred în tine şi cred că peste un timp voi primi un mesaj de la tine în care îmi vei spune că eşti bine şi fericită. În care îmi vei povesti cum zâmbeşti, cum iubeşti şi cum trăieşti frumos fiecare zi. Fără teamă. Fără lacrimi, eventual de fericire. Fără suspine ştiute doar de tine. Fără gânduri negative şi fără perne umezi… Cred în tine şi cred că vei găsi acea linişte după care tânjeşti. Cred în tine şi cred că vei păşi demn pe stradă, fără pic de teamă. Cred în tine şi cred că vei acumula tot curajul de care ai nevoie pentru a înfrunta privirile răutăcioase ale oamenilor. Cred în tine şi cred că vei dobândi acea putere de a merge înainte. Pentru că undeva acolo, în spatele acelui suflet sensibil, se află o forţă. O forţă de care tu trebuie să te foloseşti pentru a ieşi învingătoare. O forţă de care trebuie să devii conştientă încet, încet. Ştiu că poţi. Şi tu ştii, dar nu îndeajuns de mult. Va veni momentul când vei lăsa în urmă definitiv acele zile care au durut şi care ţi-au adus atâta amărăciune. Vei vedea. Eu cred asta cu toată forţa! Cred în tine! Eu nu ştiu dacă aş fi fost la fel de puternică.. Şi nu, să nu zici că nu eşti puternică, eşti! Eşti pentru că aşa cum ai putut te-ai ridicat şi ai mers înainte cu rănile sângerând. Şi vei mai merge până când vor rămâne nişte urme şi atât. Vei mai merge până vei da de soare, încredere şi până când drumul care cândva conţinea spini, atunci va conţine flori.

Am încredere în tine! Poţi! Ştiu asta! Tu continuă să mergi! Eu mă voi bucura din spate când voi vedea că ai ajuns acolo unde trebuie.

sursa: https://pasajedinviata27.wordpress.com

Oamenii frumoşi au răni urâte.

Am impresia că m-au rănit atât de multe în viaţă încât acum nimic nu mă mai poate atinge.

 

 

Oamenii frumoşi au răni urâte. Oamenii buni au parte de oameni răi… Sufletele se şlefuiesc cu mare greutate pentru că oamenii, în general, nu se schimbă. Ca să remodelezi un suflet ai nevoie de lovituri puternice după care un om abia să se poată reculege, abia să se poată regăsi. Tristeţea te face să fii mai bun pentru că te readuce cu picioarele pe pământ după fiecare încercare de a zbura mai sus decât îţi permite realitatea. Durerea e cel mai bun dascăl pentru suflet, te ajută să înveţi lecţii pe care poate ţi le-au dictat alţii de nenumărate ori înainte, dar pentru care n-ai avut urechi să asculţi. Sunt multe lecţii pe care nu le poţi învăţa decât pe propria piele… Pe propriul suflet. Loviturile oamenilor dragi primite în mijlocul pieptului, direct în inimă, îţi reamintesc cât de uman eşti, cât de fragilă e convingerea ta că fericirea e ceva ce poţi obţine cu mare uşurinţă, apoi te obligă să afli cât de puternică poate fi determinarea de a demonstra tuturor forţelor vieţii care îţi spun că nu o să reuşeşti că se înşală.

Oamenii frumoşi, cei cu adevărat frumoşi, nu au nevoie de nimic pentru a ieşi în evidenţă, îi vezi de departe pentru că am impresia că sunt din ce în ce mai puţin, dar ei există, sunt printre noi şi încearcă să fie fericiţi cu puţin, ei ştiu mai bine decât oricine cât de frumoasă şi scumpă e fericirea, ei ştiu mai bine ca oricine ce înseamnă să ai toată fericirea de care ai nevoie, iar mai apoi să rămâi fără ea. Oamenii frumoşi au fost răniţi şi încă îşi vindecă rănile, nu vor să iasă în evidenţă, nu vor să mai facă primii paşi, au rămas puţin mai în spate, privesc şi învaţă tot mai mult, îşi fac curaj să renunţe la teamă şi să îmbrăţişeze iubirea din nou, deşi nu le oferă nimeni şi nimic certitudinea că la sfârşit nu vor avea alte răni, poate mai adânci. Oamenii frumoşi iubesc, dar de foarte multe ori se tem să mai împărtăşească iubirea, iubesc pentru că asta ştiu să facă cel mai bine. Iubesc, deşi au suferit.

 

sursa: http://damadetrefla.com/

Omul fără Dumnezeu, e ca un drum pustiu

Obișnuiam să cred că toată lumea este bună și credincioasă și de câte ori vedeam sau auzeam ceva rău, îmi ziceam: "Dacă mi s-ar întâmpla mie, aș începe să vorbesc despre Dumnezeu și omul cu răul s-ar opri și s-ar întoarce la credință și bunătate". 

Obişnuiam să văd doar binele în orice şi recunosc, încă nu m-am lecuit de acesastă "naivitate", deşi sunt un pic mai atentă pentru că în timp mi-am dat seama că lucrurile nu sunt atât de simple cum credeam eu în copilărie și că oamenii nu se schimbă ușor. Din contră, oamenii și-au pierdut credința, sau nici nu au avut-o, pentru că e mult mai simplu să faci ce vrei, fără păreri de rău și fără scop sau responsabilitate.

Un pic ciudat e totuşi faptul că atunci când se întâmplă ceva "nedrept" în viata cuiva, Dumnezeu există și chiar e vinovat pentru toate lucrurile negative, dar în rest, nu e nevoie de El, lumea se descurcă şi fără un "Zeu inventat" de naivii slabi de Înger. 

Pentru mine un lucru e clar: Răul din viața noastră e de fapt absenţa lui Dumnezeu și e permis ca o consecință a propriilor alegeri, de multe ori, greșite.

Revenind: Da, acum știu că oamenii nu se schimbă ușor, dar asta pentru că ei nu vor, ei nu-L caută pe Dumnezeu și astfel e normal să facă rău altor oameni și nici ei să nu aibă parte de bine prea mult timp.

Într-adevăr, de multe ori oamenii răi au parte de bine, dar asta pentru că au râul de partea lor și sunt deja pierduți fără să realizeze măcar. 

În acelaşi timp, oamenii buni au parte de lucruri rele, dar asta pentru că aşa pot deveni şi mai buni, mai puternici şi mai credincioşi. Dacă nu ar fi şi rău, cum am putea aprecia binele şi mai ales, cum ne-am putea ajuta între noi, dacă nimeni nu ar mai avea nevoie de nimeni?

Dumnezeu e bun, dar e și drept! Mai devreme sau mai târziu, toate faptele își vor primi răsplata după merit.

sursa: http://ganduri-intre-randuri.blogspot.ro/

Dar în privire, ce pui?

 

În mâncare, pui sare și piper. În discuțiile cu prietenii, răbdare și încredere. În călătorii, timp și entuziasm. În activitățile de fiecare zi, nervi și energie. Dar în privire, ce pui?

Ochii sunt precum ferestrele – nu degeaba avem și obloane! (da, sunt și oglinda sufletului, dar asta am învățat încă din timpul orelor petrecute la școală)
De ce asemeni ferestrelor? Pentru că mereu acolo cauți să vezi dacă e cineva acasă. Dacă cel pe care-l ai în față, e într-adevăr lângă tine, sau e în plimbare cu gândul în depărtare. Uneori îndrăznim să deschidem ferestrele, dacă n-avem norocul să fie deschise chiar din capul locului. Atunci ne putem bucura în voie de sinceritatea celuilalt. Bine, trebuie să și merităm asta.

Cu ochii străbatem cele mai multe distanțe. Între planuri și așteptări, tristeți și bucurii, între provocări și renunțări . În fiecare zi, în orice clipă (mai puțin când lăsăm obloanele) trimitem privirea la întâlnire cu tot ce ne-aduce viața.

Și-atunci, ce punem în privire? Cum o putem face mai puternică, mai încrezătoare?!

Aș spune că în privire trebuie să aduni amintirea lucrurilor cele mai frumoase pe care ai avut ocazia să le vezi. Să-ți umpli ochii cu imagini care te-au emoționat, pentru că atunci va apărea și €œsclipirea din privire€œ. Dacă nu mereu, măcar din când în când încearcă să-ți odihnești ochii pe firul unor povești frumoase. Așa, vor fi pregătiți să le întâmpine și pe celelalte.

 

de Camelia Capitanu

Fiecare vine aici pentru propria viață

Mulți părinți își așteaptă recompensa. Așteaptă să primească recunoașterea a tot ceea ce au făcut pentru copiii lor. Iar aceasta recunoaștere constă, deseori, în pretenția de a le respecta cu sfințenie părerile, deciziile, punctele de vedere. De a-i recunoaște ca autoritate și, fără să exagerez, în unele cazuri ca stăpâni. Undeva în mintea lor există dorința și în cele din urmă amăgirea ca, în semn de respect și mulțumire, copiii lor sa nu se abată de la principiile de viață pe care le-au asimilat prin educația primită și să nu depășească niciodată pragul toleranței părinților prin ceea ce fac, indiferent ce.

E ca un târg, un fel de contract nescris, dar în multe cazuri rostit: „eu am făcut atâtea pentru tine, ei bine mă aștept să faci și tu măcar asta pentru mine, respectiv sa faci mereu doar ceea ce cred eu că e bine.”

Apoi, prietenii, partenerii de viață au aceleași așteptări. Vor să nu ieșim din cuvântul dat, din limitele poveștii pe care și-au construit-o pentru și despre noi, să fim atenți și să satisfacem așteptările cu care ne accesorizează. Asta am învățat, asta facem... Este felul în care ne-am încătușat unii pe alții.

Dar oare cum ar fi relațiile noastre și ce fel de viață am crea dacă am alege ce vrem, dacă nu ne-am mai teme de lipsa aprobării celor pe care îi iubim, dacă parinții ar susține în totalitate alegerile copiilor lor, dacă i-ar asigura că îi iubesc indiferent ce alegeri vor face în viață. Cum ar fi viața noastră, a tuturor, dacă ne-am simți susținuți unii de ceilalți, în loc să ne simțim pândiți, sancționați, respinși, vinovați, rușinați...?

Copiii nu trebuie să aiba aceleași convingeri și viziuni ca parinții lor. Ei nu sunt obligați și nici nu ar trebui să fie manipulați sau șantajati să primească forțat niște puncte de vedere.

În ce mă privește, cred că parintii au sădit tot ce-au putut mai bine în noi. Dar că alegerile ne aparțin și că fiecare vine aici pentru propria viața. Sună egoist? Nu, nu este. Tocmai asta este, în viziunea mea, iubirea reală: să te iubesc în așa fel și măsură, încat să știu și să accept că poți alege orice dorești. Că-ți ai drumul și experiențele tale, indiferent cum le percep eu. Și să-ti fac loc când vrei să înaintezi indiferent de direcția pe care o alegi. Fie că sunt prieten, partener de viață, părinte, iubit/ă, profesor sau ce-oi mai fi.

 

sursa: http://www.astrocafe.ro/