luni, 20 iunie 2016

În viaţă nu există decât o singură forţă pozitivă, iar această forţă este iubirea.


Ne dăm seama cât de mult iubim viața atunci când lucrurile care ni se întâmplă și pe care le facem să se întâmple ne aduc satisfacție, echilibru, o stare de mulțumire și împlinire. Ne dăm seama că iubim viața în momentele în care sufletul nostru vibrează la unison cu gândurile, când starea noastră interioară nu este influențată de schimbări, când nu simțim teamă, tulburări sau îngrijorări cu privire la ziua de mâine sau viitorul apropiat. Ne dăm seama de modul în care iubim viața când dăm tot ce putem fără să avem rețineri, când punem pasiune în lucrurile pe care le facem, când iubim oamenii și îi punem deasupra tuturor lucrurilor materiale.

Am început acum câțiva ani să adopt un nou stil de viață, care în cazul meu funcționează de minune. Am început prin a-mi începe fiecare zi mulțumind, așternând pe hârtie sau aici pe blog motive pentru care sunt recunoscătoare, lucruri, stări sau oameni pentru care m-am simțit binecuvântată. Este un stil care-ți permite să nu fii sufocat de gânduri egoiste, de întrebări gândite, dar nerostite, de emoții negative. Este un stil care te ajută să te redescoperi din toate punctele de vedere, să te înțelegi, să ajungi la niște concluzii și să-ți trasezi câteva obiective. Este un mod de viață simplist, în care m-am refugiat, și am ajuns la concluzia că îmi face bine, atât trupește, cât și sufletește.

Sunt zile în care mă trezesc complet bine-dispusă, energică și încrezătoare, dar și zile în care oboseala își lasă amprenta asupra mea, în care faptele celor din jur îmi ating fără să vreau sufletul, în care gândurile mă copleșesc și îmi tulbură echilibrul. Pentru aceste zile mi-am păstrat câteva afirmații motivaționale care să mă ajute în regăsirea echilibrului, în înțelegerea faptului că totul în viață se petrece după voia lui Dumnezeu și nu a noastră. Le împărtășesc cu voi, în speranța că vă vor fi de ajutor.
  • caută întotdeauna aspectele pozitive din viață, fie că privești la relația ta, la job-ul tău, la familia ta, la tine însăți;
  • poți atrage cu ajutorul gândurilor și a stării interioare toate lucrurile bune la care visezi în secret;
  • cu cât dăruiești mai mult, cu atât vei primi mai mult;
  • totul în viață stă sub efectul bumerangului, ce trimiți în afară se va întoarce la tine. Ai grijă ca tot ce pleacă din sufletul tău și din mintea ta să fie frumos, plăcut și încurajator;
  • spune „ mulțumesc” în fiecare zi a vieții tale. Nu un mulțumesc de dragul de a spune, ci unul din adâncul sufletului, pe care să-l crezi și să-l simți;
  • nu poți alege să nu treci prin diverse situații, însă poți decide cum să treci prin ele, cu capul sus, încrezătoare și determinată, sau copleșită de teamă și griji;
  • fiecare zi reprezintă o șansă de a-ți schimba viața. Profită de oportunități și provocări, și nu fugi de ele;
  • trebuie să începi să-ți cultivi o stare de spirit pozitivă și să lucrezi intens în fiecare moment. Gândurile negative, grijile și temerile ne ating sufletul în clipa în care îl lăsăm descoperit;
  • alege să-ți umpli fiecare zi cu lucruri frumoase, cu gânduri pozitive și sentimente pline de speranță. Alege să asculți muzică, să citești o carte, să pictezi sau să faci lucruri care îți fac plăcere. Întotdeauna lucrurile care te fac să zâmbești și lucrează la menținere echilibrului interior să fie în procent mai mare decât restul activităților care nu îți fac plăcere, dar pe care trebuie totuși să le îndeplinești.
 de Anasstassya
sursa:https://anasstassya.wordpress.com

    vineri, 17 iunie 2016

    Dacă ţi-aş spune, m-ai crede?

     
    Dacă ţi-aş spune că mi-e dor de tine, m-ai crede?

    Dacă ţi-aş spune că uneori mă simt singură şi că am o nevoie nebună de oameni în preajma mea sau de un gând bun, m-ai crede?

    Dacă ţi-aş spune că sunt nopţi în care pun capul pe pernă şi mă năpădesc gândurile, m-ai crede?

    Dacă ţi-aş spune că nu am dorit niciodată răul vreunui om de care am decis să mă separ, m-ai crede?

    Dacă ţi-aş spune că erau vremuri când rămâneam singură si-ncepeam să vorbesc cu mine, m-ai crede?

    Dacă ţi-aş spune că nu-mi vine să cred nici acum că unii oameni au plecat din această lume, m-ai crede?

    Dacă ţi-aş spune că sunt momente când sufletul mi-e în altă parte decât trupul, m-ai crede?

    Dacă ţi-aş spune că pe cât de repede mă supăr, pe atât de repede îmi trece, m-ai crede?

    Dacă ţi-aş spune că uneori îmi înghit gândurile de teamă că aş putea fi înţeleasă greşit, m-ai crede?

    Dacă ţi-aş spune că am în mine o teamă de nu ştiu ce pe care nu mi-o pot explica, m-ai crede?

    Dacă ţi-aş spune că atunci când vine vorba să ofer sfaturi celorlalţi sunt acolo, dar când e vorba de mine nu ştiu ce să fac, m-ai crede?

    Dacă ţi-aş spune că uneori mă simt neînţeleasă de oameni la care eu ţin mult, m-ai crede?

    Dacă ţi-aş spune că am momente când stau şi mă gândesc că mi-aş dori să fiu mereu acel om care râde şi glumeşte, fără să mai fiu nevoită să scriu toate astea, m-ai crede?

    Dacă ţi-aş spune că uneori e de ajuns să aud vocea unei persoane dragi pentru a mă simţi mai bine, că îmi dă o stare bună, m-ai crede?

    Dacă ţi-aş spune că la mine un cuvânt frumos şi sincer face minuni, m-ai crede?

    M-ai crede sau ai spune că exagerez?

    sursa:
    https://pasajedinviata27.wordpress.com/

    joi, 16 iunie 2016

    Respirati, va rog!

     
    Prima oara cand am realizat, mai acut decat oricand, ca am primit-o in dar, un dar atat de nemeritat si atat de pretios, a fost la Amsterdam. Fumasem nu stiu ce prostii si putin a lipsit sa ma intorc in tara in sicriu. Secundele alea in care ceea ce luasem de prea multe ori for granted parea sa nu mi se mai ofere au durat o vesnicie. O vesnicie, pe bune. Asa o simti cand iti trece toata viata prin fata ochilor in cateva secunde - si macar de-ar fi momentele speciale, eroice, de filme...da de unde, revezi numai fleacuri si ciudatenii ca intr-un film deprimant de suprarealist...Si nu ma chinuia decat gandul la ce-o sa zica ai mei si la cate mai aveam de facut...Cand in sfarsit mi-a fost daruita din nou, ea, respiratia cea atat de banala, dar, iata, atat de importanta, am constientizat mai dureros decat oricand ca suntem dust in the wind...ca darul asta al vietii ce ne strabate- viata pe care o inspiram si o expiram inconstienti- e atat de minunat, ca facem atat de putin sa il meritam, ca il pretuim atat de rar...

    A doua oara cand am imbratisat tot cerul cu o inspiratie, multumindu-I pentru darul acesta sfant si nemeritat, a fost intr-o dimineata ploioasa cu un aer dureros de rece, de taios, de curat si de tare. Un aer pe care cu o noapte inainte o multime de suflete nevinovate ar fi dat orice sa il mai simta, dar nu le-a mai fost daruit. Era in dimineata de dupa Colectiv si nu am putut decat sa plang pentru ei, multumind cu toata fiinta mea pentru faptul ca, fara sa fac nimic sa o merit, nu fusesem si eu strivita de oameni, inghitita de flacari, inchisa fara putinta de scapare intr-un iad in care ea, respiratia, e un lux ce dintr-o data, fara sa intelegi de ce, nu iti mai este oferit. Nu am sa uit niciodata gura aia de aer rece, tras adanc in piept, de parca as fi vrut sa imi ajunga pentru totdeauna, sa o respir si pt cei ce nu s-au mai putut bucura de ea. Sa o respir si sa multumesc pt ea cat sa ajunga pentru toate diminetile in care am uitat sa o fac...si pt toate cele in care aveam sa mai uit...si cat de multe erau.

    A treia oara a fost astazi. Inchisa intr-un tub RMN, nemiscata, in toate zgomotele alea ciudate pe care le auzeam, atata timp... In 40 de minute - d-astea!- ai timp sa te gandesti la multe. Si mai ales la situatii d-astea in care ramai doar tu cu Dumnezeu. Fara sot, parinti, prieteni, copil, familie. Sunt locuri si momente in care oricat de mult te-ar iubi, nu pot veni dupa tine. Mereu ma mir de cat de curajosi sunt intr-un fel oamenii fara de Dumnezeu
    Cat de greu trebuie sa fie sa fii singur in clipe d astea.
    Singur nu esti niciodata.. pentru ca "Dumnezeul in care nu crezi crede El in tine". Dar cat de greu trebuie sa fie sa nu Il vezi, sa nu Il simti alaturi, sa nu Ii simti darul in fiecare particula de aer ce iti umple trupul de chestia asta numita viata...chestie pe care o vezi, din tubul asta infernal, mai fragila decat oricand...

    "In secventa urmatoare vom opri respiratia. Va rog sa nu respirati 21 de secunde..."

    Si din nou secunde ce par sa dureze o vesnicie. Pe bune. Din nou senzatia aia dureroasa ca in fiecare zi ne batem joc. De viata si de Cel care ne-o daruieste. Din nou un mare semn de intrebare, din nou un remember, din nou muscaturile fantomelor tuturor greselilor ce iti rod sufletul...poate mirosul de mir al tuturor prietenilor ce iti zambesc din vesnicie, daca ai...doar ei te pot ajuta in clipe d-astea...poate linistea amintirii vreunei fapte bune, ah ce mult ti-ai dori sa fi avut mai multe in desaga...
    21 de secunde...nu mai poti...cand se vor sfarsi oare?

    "Respirati, va rog!"

    Si parca niciodata nu mi-a parut mai dulce viata ce imi intra din nou, in dar, in trup.
    Poate ca sfarsitul lumii va veni atunci cand nimeni pe pamant nu isi va mai aminti sa multumeasca pentru aceasta propozitie rostita cu atata generozitate de undeva de Sus, de langa noi si, in acelasi timp, din noi insine.

    "Respirati, va rog!"

    Si nu uitati, va rog, sa multumiti. Poate asa mai putem tine sfarsitul lumii departe...
     
    de Alexandra Svet
    sursa: http://www.floareadinasfalt.ro/

    miercuri, 15 iunie 2016

    Noi, cei care nu mai avem puterea de a spune adevărul, însă ştim atât de bine să ne miorlăim nemulţumirea…!

     
    Suntem cei care minţim dintr-o obişnuinţă uşor de suportat, căci ne-am învăţat să privim doar suprafaţa lucrurilor.

    Suntem cei care înşelăm doar pentru a merge mai departe. Pentru a ne demonstra că încă suntem plini de viaţă.

    Suntem cei care îndrăznim uneori să râdem, dar nu din tot sufletul, căci nu mai avem curaj nici pentru asta.

    Suntem cei care alegem să fim tot mai mecanici. Ne mai lipseşte doar cheiţa pe care ne-ar putea-o răsuci mereu altcineva.

    Suntem cei care privesc fără să vadă, căci ochii nu ne sunt îndeajuns pentru a distinge realitatea.

    Suntem cei care uităm de noi. Uităm că suntem conectaţi! Uităm că tu şi eu înseamnă noi.

    Suntem cei care iubim plăcerile efemere. Ele ne dictează acum destinul.

    În fiecare zi, în fiecare ceas, în fiecare minut, lumea din jurul nostru se schimbă. Fără să vrem, ne schimbă şi pe noi. Cei care nu se adaptează rămân în urmă.

    Ne schimbăm într-un egoism pur care ne acoperă urechile la strigătele de ajutor ale celor din jur.

    Mergem înainte…! Fără să ne pese! Nouă trebuie să ne fie bine, nu lor.

    Numai că nici noi nu suntem fericiţi.

    Aşteptăm mereu să ne arate cineva calea şi drumul drept. Unii mai perverşi încep să arate cu degetul încotro trebuie să apucăm, numai că ei nu ştiu că nu-i politicos să arăţi cu degetul….

    Suntem cei care uităm să mai respirăm conştient, căci ce rost mai are să ne analizăm propriile inspiraţii, atât timp cât în faţa noastră o întreagă lume se modifică în fiecare secundă!?

    Grăbeşte-te să nu rămâi în urmă, dar nu uita să-ţi iei şi sufletul cu tine.

    Şi nu uita că tu şi eu suntem de fapt noi.

    Noi, cei care putem alege mai bine în loc de mai mult!

    Noi, cei care nu ştim să trăim, dar învăţăm cu uşurinţă să murim!

    Noi, cei care nu mai avem puterea de a spune adevărul, însă ştim atât de bine să ne miorlăim nemulţumirea…!
     
    de Adrian Cutinov

    luni, 13 iunie 2016

    A sosit timpul…

     
    A sosit timpul să-mi schimb tapetul vechi, plin de găuri și murdar de timp de pe inimă și să îl înlocuiesc cu catifea.

    A sosit timpul să înlocuiesc zilele de lână care îmi zgâriau sufletul cu zilele de cașmir care să mi-l atingă ușor și plăcut.

    A sosit timpul să mă scutur de colbul amintirilor care mi-au încătușat inima prea multă vreme.

    A sosit timpul să iert, să uit, să nu mai caut răspunsuri la întrebări la care nu s-a dorit a răspunde.

    A sosit timpul să am mai mult timp pentru ceea ce îmi place mie.

    A sosit timpul să privesc către cer și să mulțumesc pentru ce am. Nemulțumirilor le dau vacanță.

    A sosit timpul pentru iubire, pentru speranță, pentru partea plină a paharului.

    A sosit timpul pentru prieteni buni și pentru oameni de încredere.

    A sosit timpul pentru respect, pentru demnitate, pentru conștiință.

    A sosit timpul pentru mai multă căldură sufletească.

    A sosit timpul pentru vindecare.

    A sosit timpul pentru timp.

    Timpul e infinit și totuși, pentru oameni, e uneori mult, mult prea scurt pentru toate câte și-ar dori să înfăptuiască, să rostească sau să simtă…
     
    de Iustina T. ©
     

    sâmbătă, 11 iunie 2016

    De ce oare generaţia de azi nu mai ştie să iubească?

     
    De ce ne pierdem adesea în amănunte care nu contează şi omitem lucrurile cu adevărat importante? De ce materialul este considerat mai presus decât spiritualul? Cum am ajuns în punctul în care am inversat scara de valori?

    V-aţi întrebat vreodată cum îşi vor aminti oamenii, peste ani, de generaţia de azi? De tinerii ce reprezintă viitorul? Bineînţeles, realizările sunt multe, oamenii inteligenţi şi muncitori. Trăim într-o perioadă în care toţi ne străduim să fim cei mai buni, muncim adesea până la epuizare încercând să ne construim un rost. Dar, de multe ori, în această goană continuă către afirmare, uităm să trăim. Şi, cel mai important, uităm să iubim!

    Nu riscăm oare ca, în viitor, oamenii să-şi amintească de noi ca fiind generaţia care a uitat să iubească?

    Am ajuns în punctul în care dragostea a căzut undeva în josul scării de valori după care cei mai mulţi ne ghidăm viaţa. Romantismul este o floare mult prea rară, iar iubirea este de multe ori confundată cu interesul şi confortul.

    Puţini mai sunt aceia care, în zilele noastre, se căsătoresc din dragoste. O fac fie pentru că au ajuns la o vârstă şi, presaţi de societate, cred că aşa e normal, fie pentru că au întâlnit un om care le oferă siguranţa zilei de mâine.

    Dar… este acesta un lucru bun sau rău? Ar trebui să fim apreciaţi pentru că suntem mai raţionali, mai pragmatici, sau blamaţi pentru că am devalorizat iubirea? Asta rămâne la latitudinea fiecăruia dintre noi…

    Ne pasă mai mult de satisfacţia imediată decât de orice altceva!

    Am ajuns să avem nevoie permanentă de confirmări din partea oamenilor din jurul nostru şi să facem doar lucrurile care ne aduc o satisfacţie imediată, fără să mai gândim pe termen lung. Avem acces la orice ne-am putea dori, iar asta ni se pare ceva normal.

    Dacă în trecut, oamenii erau nevoiţi să lupte pentru a obţine multe dintre lucrurile care astăzi ni se dau pe tavă, noi credem că ni se cuvin pur şi simplu.

    Până şi iubirea omului de lângă noi ni se cuvine. Femeile au uitat să se lase cucerite, iar bărbaţii au uitat să cucerească. Tot ce contează e aici şi acum. Şi dacă o relaţie nu mai funcţionează, trecem la următoarea. Fără să luptăm, sau luptând prea puţin în încercarea de a o salva.

    Dragostea nu este însă făcută pentru a o experimenta pe moment, ci pentru a o trăi o viaţă!

    Am construit o cultură pe temelia drogurilor şi a alcoolului

    Atunci când ne simţim nefericiţi sau neîmpliniţi, ne înecăm amarul în alcool. Când suntem prea stresaţi sau ne simţim neputincioşi în faţa anumitor situaţii pe care viaţa ni le aduce în cale, la fel! Bineînţeles, nu este un lucru ce poate fi generalizat, însă este tendinţa generală a generaţiei de azi.

    Alcoolul şi, în cazuri mai grave, drogurile ajung să ne fie cel mai mare duşman. Ne oferă iluzia unei realităţi alternative şi ne fac să uităm că până şi deziluziile fac parte din viaţă.

    Schimbăm prea des partenerii!

    Unii mai puţin decât alţii şi invers, dar în general tindem să schimbăm prea des partenerii. Sexul este un lucru bun, dar făcut la întâmplare, ne face să ne simţim goi!

    Poate că la început pare extraordinar şi distractiv, dar într-un final, atunci când luminile se aprind, ajungem să ne simţim şi mai singuri!

    Transformăm sexul în sport, iar dragostea devine şi mai greu de atins atunci când nu mai facem diferenţa între exerciţii fizice făcute cu un partener şi intimitatea atât de importantă într-un cuplu.

    Suntem prea egoişti!

    Suntem construiţi pentru a fi egoişti, pentru a ne gândi mai întâi la interesele proprii. Că e bine sau nu, asta e prea puţin important. Este pur şi simplu natura umană!

    Problemele intervin atunci când egoismul nostru ne aduce în incapacitatea de a mai simţi empatie. Ca fiinţe umane, trebuie să trăim şi să funcţionăm într-o societate.

    Atunci când ne concentrăm exclusiv pe noi înşine, pe nevoile şi dorinţele noastre, uităm de cele ale oamenilor care ne înconjoară. Şi în cazul acesta, relaţiile cu cei din jur încep să se destrame.

    Ieşim la întâlniri doar de dragul de a ieşi!

    Ieşitul la întâlniri a devenit un soi de sport sau modalitate de a “omorî” timpul liber. O facem deoarece credem că aşa trebuie. Trebuie să întâlnim pe cineva, să ne îndrăgostim, să ne căsătorim, etc. Şi considerăm că ieşitul la întâlniri este cel mai bun mod de a duce la îndeplinire toate aceste “sarcini”.

    Intrăm în relaţii doar din teama de a nu rămâne singuri, ne minţim pe noi înşine şi îi minţim pe cei de lângă noi. În plus, poate că în tot acest timp, ratăm şansa de a întâlni omul potrivit.

    Nu ştim să facem compromisuri!

    Ne place că lucrurile să se aranjeze aşa cum vrem noi. Întodeauna! Într-o relaţie însă, fiecare dintre noi este doar jumătatea unui întreg. Ceea ce vrem şi ne dorim noi poate nu coincide neapărat cu ceea ce este bine pentru relaţia respectivă, iar noi trebuie să înţelegem lucrul ăsta.

    Compromisurile sunt ceva normal şi deloc rău atunci când ne dorim să funcţionăm într-un cuplu.

    Credem în basme!

    Ce ne plăcea să citim şi să urmărim în copilărie? Basme şi desene animate cu prinţi şi prinţese! Aşa că, mulţi dintre noi ajungem, chiar şi la maturitate, să trecem iubirea prin filtrul basmelor.

    Problema este că, în viaţa reală, finalul nu este unul întotdeauna fericit, iar creându-ne aşteptări exagerate, imposibil de atins în viaţa reală, riscăm să rămânem singuri.

    Chiar şi acum, oameni mari fiind, mulţi dintre noi se pierd în poveştile idilice de amor dintre personajele unor filme romantice. Filmele sunt supra-realiste şi de cele mai multe ori nu au niciun temei în viaţa reală!

    Există conjuncturi, implicaţii din exterior, situaţii, greşeli pe care doi oameni le fac şi se despart… fără a apărea unul în uşa celuilalt în miez de noapte, udat fiind de ploaie până la piele, spunând cuvintele perfecte ce duc spre un happy end.

    Mai mult de atât, nu toate poveştile de dragoste debutează “ca în filme”.

    Şi atunci nu e periculos să devorăm genul ăsta de poveşti crezând cu trup şi suflet că la fel de simplu se rezolva lucrurile şi în viaţa de zi cu zi? Nu poate duce asta la o constantă nefericire şi nemulţumire cu ceea ce ai, ceea ce trăieşti?

    Am fost păcăliţi să credem că perfecţiunea există!

    Ei bine, nu există! Nu a existat şi nu va există niciodată! Şi atunci, de ce mulţi dintre noi ne pierdem căutând partenerul “perfect”? Cu siguranţă nu vom reuşi, iar finalul nu va fi unul nici pe departe fericit!

    Indiferent cât de nerealiste sunt aşteptările noastre, dezamăgirea pe care o vom simţi atunci când acestea nu vor fi îndeplinite… este cât se poate de reală!

    Ne stabilim ţeluri, dar uităm să-i luăm în calcul şi pe oamenii de lângă noi!

    După cum spuneam şi mai devreme, suntem o generaţie activă, care nu se mulţumeşte cu puţin şi îşi doreşte să realizeze lucruri măreţe. Iar asta este de lăudat! E important să visezi şi să-ţi stabileşti ţeluri. Te ajută să evoluezi!

    Dar, de asemenea, e important să ne stabilim ţeluri luându-i în calcul şi pe oamenii de lângă noi. Trebuie să ştim care ne sunt priorităţile în viaţă. Aşa, nu mai riscăm să punem lucrurile materiale mai presus decât iubirea sau pe noi mai presus decât pe omul care ne este alături!

    Într-un cuplu, deciziile se iau în doi, iar visele se construiesc tot aşa.

    Mulţi dintre noi nu ştim să iubim!

    Dragostea nu este ceva ce poate fi definit în cuvinte! Nu are o reţetă anume care să poată fi urmată. Este extrem de complexă, iar mulţi dintre noi simţim că nu reuşim nicicum să o desluşim, să o înţelegem.

    Până la urmă, este diferită de la om la om şi probabil că cel mai important este să nu limităm iubirea, să nu-i punem graniţe şi să nu o ghidăm niciodată după experienţele trăite în trecut sau după ceea ce vedem în jur.

    sursa: http://www.agentiadepresamondena.com/

    vineri, 10 iunie 2016

    Nu există „ mai târziu”, „dacă am timp”, „o voi face mâine, nu acum” pentru cel care trăiește momentul.

    Fiți fericiți! Acum!
     
    Amânări. Lucruri începute și cam atât. Vise sufocate din fașă. Începuturi și temeri. Zile noi irosite pe suflete slabe. Dorințe și nimic mai mult. Gânduri pierdute în negura timpului. Pe toate le poartă inima noastră, ca un veteran de război care-și poartă cu tristețe amprentele tuturor bătăliilor purtate.

    De ce o facem? De ce lăsăm pe mai târziu ceea ce putem face la momentul respectiv? De ce este mai ușor să trăim de azi pe mâine, decât dacă am trăi de azi pe azi?

    Oamenii fericiți nu trăiesc cu amânări. Ei nu-și lasă visele pe „altă dată”, ei nu-și permit să irosească timp, ei nu pot concepe să lenevească. Pentru că în fond, toate aceste amânări, toate aceste lucruri lăsate în „așteptare” nu sunt altceva decât stări de lene și de plictis ale omului de rând.

    Ne gândim că ne forțăm prea mult dacă am mai face un lucru. Ne gândim că oricum suntem obosiți sau că eforturile noastre sunt în van. Propria noastră negativitate duce la amânări constante. Pentru că un om a cărui gândire este pesimistă nu poate concepe să lupte pentru ceva în care nu crede.

    Renunțăm la lucruri fără să le dăm o șansă. Știți vorba aceea cu „fiecare lucru are momentul său”? Ei bine, este adevărată! Trăită și regretată de către subsemnata. Poate de aceea detest amânările. Poate de aceea insist atât de mult să-mi trăiesc viața din plin.

    Când amâni să te bucuri de viață, când amâni să te împaci cu cineva, când amâni să încerci lucru noi te ofilești. Poate nu simți imediat această schimbare, însă ea se produce de la prima amânare. Din clipa în care ai spus cuiva – „nu acum”.

    Nu există buton de amânare pentru omul care-și vrea visul îndeplinit. Nu există nimic pe lumea asta pentru omul care știe ce vrea de la viață, care știe în adâncul sufletului care îi este scopul pe pământ. Nu există „mai târziu”, „dacă am timp”, „o voi face mâine, nu acum” pentru cel care trăiește momentul.
     

    joi, 9 iunie 2016

    „Și S-a înălţat la ceruri și Șade de-a dreapta Tatălui”

    Hristos S-a Înălțat!
     

    Sfântul Nicolae Velimirovici, Tâlcuirea Crezului.
     
    Cea mai măreaţă persoană a vizitat pământul şi a plecat. Şi toate celelalte legate de Ea au fost miracole. Acest miracol s-a răspândit asupra întregii planete. Şi multe sute de generaţii, pe parcursul a 19 secole încheiate, au vorbit despre acest vizitator mai mult decât de oricine altcineva în această lume. Cea mai mare minune este că toate aceste generaţii au vorbit despre El nu ca de un fost vizitator, ci ca despre un contemporan. Chiar şi azi, generaţia noastră vorbeşte despre El ca despre un contemporan, precum şi ca despre un mai vechi vizitator. Veşnic vechi şi veşnic contemporan. Este miracolul niciodată repetat pe parcursul istoriei omenirii. Personalitatea acestui vizitator era extraordinară, incomparabilă şi imposibil de înţeles pentru o fiinţă umană.

    Mulţi se întreabă cu uimire: Cine este El? Noi îl cunoaştem şi nu-L cunoaştem. ÎI privim cu luare-aminte din depărtare şi-L privim de alături. Sufletul Său e printre noi, autoritatea Sa e deasupra noastră. Numele Său ne aduce speranţă, linişte şi bucurie. Cine este El?

    Acest extraordinar vizitator al pământului este împăratul împărăţiei cereşti prefăcut în om, în om adevărat. După cum învierea Sa din mormânt e conformă cu puterile Sale, la fel şi înălţarea Sa la ceruri e pe măsura măreţiei Sale: Ieşit-am de la Tatăl şi am venit în lume; iarăşi las lumea şi Mă duc la Tatăl (In 16, 28). Ce poate fi mai limpede decât aceasta?

    Ce poate fi mai limpede decât faptul că un fiu ar trebui să se grăbească să ajungă înapoi la tatăl său după ce a îndeplinit voinţa acestuia? Oare nu este normal ca un împărat să se întoarcă în împărăţia sa după ce a ieşit victorios din război? Şi un semănător să se întoarcă acasă după ce a semănat câmpul său? Şi un învăţător să se retragă în locuinţa sa după ce a împărtăşit cunoştinţele sale? Şi un păstor să se îndrepte spre locul de un-de a pornit după ce a găsit oaia pierdută? Şi un preot să se reîntoarcă după ce a binecu vântat o casă? Şi un lucrător să-şi afle odihna după ce şi-a încheiat lucrul? Şi Domnul Hristos a coborât în lume ca Fiu, ca împărat, ca Semănător, ca învăţător, ca Păstor, ca Preot, ca Lucrător. Îndeplinindu-Şi sarcina, misiunea în lume, e normal şi logic să Se întoarcă în Împărăţia cerurilor din care a coborât pentru oameni.

    Înălţarea Domnului, biruitor, la ceruri, a fost la fel de miraculoasă ca si coborârea Sa din ceruri. Născut în mod miraculos din Sfânta Fecioară şi din puterea lui Dumnezeu, El S-a înălţat în mod miraculos la ceruri, prin puterea Sa dumnezeiască, în faţa Sfintei Sale Maici si a ucenicilor Lui. înălţarea Sa a fost şi raţională, şi mărturisită. A fost logică, bazându-se pe cea mai înaltă raţiune – cea cerească; şi a fost întărită de martori oculari ce au trecut de bunăvoie prin suferinţe pentru mărturia lor.

    Au fost mulţi martori – cine ar putea să-i enumere pe toţi? Sfântul Apostol şi Evanghelist Marcu scrie referitor la înălţarea Domnului: Deci DomnulIisus, după ce a vorbit cu eh S-a înălţat la cer şi a şezut de-a dreapta lui dumnezeu (Mt. 16, 19). Sfântul Luca, tăgăduitorul, ne oferă o relatare mai detaliată asupra acestui eveniment măreţ, spunând: Şi acestea zicând, pe când ei priveau, S-a înălţat şi un nor L-a luat de la ochii lor. Şi privind ei pe când El mergea la cer, iată, doi bărbaţi au stat lângă ei îmbrăcaţi în haine albe, care au zis: Bărbaţi galileeni, de ce staţi privind la cer? Acest Iisus Care S-a înălţat de la voi la cer astfel va şi veni, precum L-aţi văzut mergând la cer (Fapte 1, 9-11; Lc. 24, 52). în timpul acesta vedem îngerii lui Dumnezeu, ca şi la conceperea şi naşterea Mântuitorului, în timpul postirii de după botez, în timpul agoniei Sale în Grădina Ghetsimani şi la învierea Sa glorioasă. Oştirea cerească a fost întotdeauna lângă împăratul său şi îngerii au putut fi văzuţi de oameni oricând împăratul a considerat de cuviinţă.

    Şi iarăşi psalmistul a vorbit, prorocind: Ridicaţi, căpetenii, porţile voastre şi vă ridicaţi porţile cele veşnice, şi va intra împăratul slavei! Cine este acesta împăratul slavei? Domnul puterilor, Acesta este împăratul slavei (Ps. 23, 7-9). în altă parte spune iarăşi: Zis-a Domnul Domnului Meu: „Şezi de-a dreapta Mea, până ce voi pune pe vrăjmaşii Tăi aşternut picioarelor Tale”(Vs. 109, 1). Chiar Domnul, martorul tuturor martorilor, a prezis propria Sa înălţare la ceruri şi mărirea Sa ulterioară. Şi a prezis aceasta în momentul celei mai mari umiliri, când iudeii L-au scuipat şi l-au pălmuit în palatul marelui preot. El a prezis cu aceste cuvinte sfinte: Şi vă spun încă: De acum veţi vedea pe Fiul Omului şezând de-a dreapta puterii şi venind pe norii cerului (Mt. 26, 64; Lc. 22, 69). Ce mărturie mai e necesară oamenilor pe lângă aceasta? Nici un neadevăr nu poate fi aflat în spusele lui Mesia, nici privitor la cele spuse despre trecut, nici la cele prezise pentru viitor.

    Totuşi există mai multe mărturii, confirmate de sângele martirilor, pentru ca sufletele voastre să fie şi mai îndestulate de adevăr. Sfântul Petru mărturiseşte referitor la Hristos: Care, după ce S-a suit la cer, este de-a dreapta lui Dumnezeu, şi se supun Lui îngerii şi stăpâniile şi puterile (I Pt. 3, 22). Sfântul Pavel a fost răpit până la al treilea cer şi, contemplând minunile cereşti, el mărturiseşte că Tatăl L-a aşezat pe Fiul Său de-a dreapta Sa în ceruri; mai presus decât toată începătoria şi stăpânia şi puterea şi domnia si decât tot numele ce se numeşte, nu numai în veacul acesta, ci şi în cel viitor. Şi toate le-a supus sub picioarele Lui (Efes. 1, 20-22; Evr. 12, 2; Col. 3, 1). Un martor similar al acestora este şi Sfântul Ştefan, arhidiacon şi martir: Iar Ştefan, fiind plin de Duh Sfânt si privind la cert a văzut slava lui Dumnezeu si pe Iisus stând de-a dreapta lui Dumnezeu. Şi a zis: „Iatâf văd cerurile deschise si pe Fiul Omului stând de-a dreapta lui Dumnezeu (Fapte 7, 55-56). Şi Sfântul Andrei al Constantinopolului a văzut pe Domnul în slavă în ceruri. Şi la fel li s-a întâmplat multor altor sfinţi, în special martiri, cărora Domnul li S-a arătat pentru ca ei să poată suporta torturile.

    Si asa Mesia si Mântuitorul nostru, Unul şi Unicul, S-a ridicat la ceruri după ce coborâse ca vizitator. El S-a înălţat la împărăţia Sa de origine, veşnică şi nemuritoare, unde a pregătit câte un loc pentru cei din cealaltă împărăţie a Sa care îl urmează, cei ce formează Biserica Sa de pe pământ.

    De aceea, aleşilor, nu aşteptaţi un alt mesia care să vină, să fondeze o împărăţie pământească pentru voi şi care să domnească peste pământ. Un astfel de mesia este aşteptat de către necredincioşi, care au întunecat icoana lui Dumnezeu din ei. Aceşti nefericiţi nu ştiu că un astfel de mesia nu este adevăratul Mesia, ci unul fals. Căci oricât de măreaţă şi de durabilă ar fi o împărăţie pământească, în cele din urmă aceasta va ajunge la sfârşit, la fel ca toate celelalte, supuse lumii şi timpului. Şi, odată cu sfârşitul, vin necazul şi plângerea.

    Oare ar putea o astfel de domnie să aducă mulţumire sufletelor şi pace inimilor voastre? Ar putea un astfel de mesia să fie cel după care tânjeşte inima voastră? Unicul şi adevăratul Mesia a spus: împărăţia Mea nu este din lumea aceasta (In 18, 36). Adevăratul Mesia este mai presus de toate şi mai minunat decât orice închipuire a oamenilor, împărăţia Sa se întinde în afara timpului, în afara celor schimbătoare şi trecătoare. Ea este împărăţia veşnică, nesfârşită şi nemuritoare.

    Există un singur Mesia de acest fel -Domnul nostru Iisus Hristos, Unul-Născut, Fiu al lui Dumnezeu, împărat şi vizitator, născut pe pământ din cea mai nevinovată fecioară, Măria, răstignit pentru noi în timpul lui Ponţiu Pilat, Cel ce a pătimit, a fost îngropat, a înviat şi S-a ridicat la ceruri, unde stă cu mărire de-a dreapta lui Dum-nezeu-Tatăl. Aceasta este credinţa sfinţilor, credinţa celor ce s-au biruit pe ei şi şi-au făcut gândul şi inima să se înalţe spre cerurile strălucitoare. Cu ajutorul acestei credinţe ei şi-au învins patimile, şi-au făcut gândul Şi inima să se înalţe spre ceruri şi au devenit sfinţi. Ei sunt rodul acestei credinţe, cel mai sănătos rod văzut vreodată pe pământ. Desfrânaţii, care-şi târăsc gândul şi inima prin mocirlă, nu pot accepta această credinţă. Doar cei ce se înfrânează si se stăpânesc se apropie de înălţimile cereşti, cei pentru care rugăciunea este o dulce desfătare a sufletului. Cei ce oferă milostenie si iertare celor căzuţi sunt întăriţi de această credinţă. Ei se gândesc neîncetat la temuta Judecată, de aceea Judecata nu va fi de temut pentru ei. Ei vor fi numiţi copii ai lui Dumnezeu, copii împărăteşti. Ei vor domni întru vecie împreună cu Domnul înălţat şi se vor încălzi la inima iubirii veşnice a paternităţii lui Dumnezeu.

    Nu este oare aceasta şi credinţa voastră, purtătorilor de Hristos, şi credinţa celor mai sfinţi strămoşi ai voştri? Aceasta să fie şi credinţa copiilor voştri, din generaţie în generaţie! Aceasta este credinţa ortodoxă mântuitoare, ce nu a fost ruşinată niciodată, adâncă precum adâncul mormântului şi înaltă ca înaltul cerului. Ea predică pocăinţa şi curăţirea de păcate. Este acceptată şi păstrată de către oamenii cu adevărat aleşi, de către cei ce poartă icoana lui Dumnezeu în ei însisi. în Ziua Judecăţii lor vor fi miluiţi si vor fi numiţi „binecuvântaţi”.

    miercuri, 8 iunie 2016

    Suntem generaţia care nu îşi doreşte relaţii

    
    Ne dorim o ceaşcă de cafea pe care să o putem savura cu leneveală în dimineţile de sâmbătă. Ne dorim o nouă pereche de pantofi cu care să putem face fotografii artistice picioarelor. Ne dorim o relaţie oficială pe Facebook, unde toată lumea să poată comenta şi aprecia. Ne dorim postarea care să se încadreze la relationshipgoals. Ne dorim o întâlnire pentru micul dejun de duminică; un partener cu care să mâncăm taco-ul, miercuri; cineva care să ne ureze o dimineaţă bună, joi. Dar suntem generaţia care nu îşi doreşte relaţii.

    Trecem de la unul la altul, în speranţele de a ne găsi adevărata pereche. Ne construim partenerul ideal că şi cum am da o comandă pe eMag. Citim 5 moduri de a afla dacă este interesat de tine şi 7 căi de a o face să se îndrăgostească de tine. Încercăm să ridicăm o persoană la standardele noastre, ca şi cum am respecta paşii unui proiect de pe Pinterest.
    Investim în profilurile de Facebook mai mult timp decât în personalitatea noastră. Cu toate acestea, nu ne dorim o relaţie.

    Vorbim şi scriem. Textăm şi sextăm. Ieşim pe afară şi pierdem timpul. Mergem şi bem ceva într-un bar – orice pentru a evita o adevărată „întâlnire”. Ne scriem ca să planificăm o ieşire. Pălăvrăgim timp de o oră, ca mai apoi să ne ducem acasă şi să pălăvrăgim prin mesaje. Renunţăm la orice şansă de a realiza o conexiune reală, jucând jocuri fără câştigători. Concurând pentru „Cel mai detaşat”, „Cea mai apatică atitudine” şi „Cel mai indisponibil emoţional”, sfârşim prin a-l câștiga, de fapt, pe „Cel mai probabil să rămână singur”.

    Ne dorim faţada unei relaţii, dar nu vrem munca uneia. Ne dorim ţinerile de mână, dar fără contactul vizual. Ne dorim tachinarea, dar fără conversaţiile serioase; promisiunile drăguţe, dar fără angajamentele care vin odată cu ele; aniversările pe care să le sărbătorim, dar fără cele 365 de zile care le aduc. Ne dorim planurile de poveste pentru viitor, dar nu punem efort în „acum-ul” şi „aici-ul”. Ne dorim conexiuni profunde, dar, pe cât se poate, menţinând lucrurile superficial.

    Ne dorim pe cineva care să ne ţină de mână, dar nu vrem să îi punem puterea de a ne răni în mâinile sale. Ne dorim replicile magice de agăţat, dar nu vrem să fim „agăţaţi”. Ne dorim să ne îndrăgostim dintr-odată, dar, în același timp, să rămânem singuri, independenţi şi stabili. Ne place să fim în permanenţă în căutarea unei relaţii, dar ne e frică să găsim una.

    Nu ne dorim relaţii – vrem prieteni cu beneficii, „Netflix and chill” sau orice altceva ce ne dă iluzia unei relaţii, fără a fi implicaţi, de fapt, într-una. Ne dorim toate recompensele, dar niciun risc; tranzacţiile reuşite, fără niciun cost. Vrem să ne ataşăm – destul, dar nu prea mult. O luăm încet, să vedem unde duce. Stăm cu un picior înăuntru şi unul afară. Ţinem în permanență un ochi deschis cu precauţie. Ţinem persoanele la o distanţă rezonabil de sigură. Ne jucăm cu sentimentele lor, dar cel mai mult, ne jucăm cu noi înşine.

    Când treaba se apropie prea mult de adevăr, fugim. Ne ascundem. Plecăm. Are balta pește. Întotdeauna există o altă şansă de a găsi pe cineva. În ziua de astăzi, însă, nu prea există şansa de a-l păstra.

    Ne aşteptăm să picăm pur şi simplu în fericire. Ne vrem perechea descărcată ca pe o aplicaţie: să o actualizăm de fiecare dată când apare un defect, să o putem compartimenta într-un folder şi să o ştergem atunci când nu mai avem nevoie de ea.
    Nu, nu. Nu ne dorim să ne despachetăm bagajul sau, mai rău, să ajutăm pe altcineva să şi-l despacheteze pe al lui. Urâtul trebuie ţinut în spatele cortinei, imperfecţiunile acoperite cu un filtru Instagram. Ne încântă ideea de a iubi pe cineva, în ciuda defectelor sale. Cu toate acestea, ne ţinem scheletele închise în dulap, nelăsându-le să vadă lumina zilei.

    Societatea ne-a învăţat că atât timp cât ne dorim ceva, îl merităm. Supraestimatele poveşti Disney ne-au învăţat că adevărată dragoste, sfârşiturile fericite şi sufletele pereche există pentru toată lumea. Aşa că nu mai depunem niciun efort şi ne întrebăm unde ne este prinţul sau prinţesa. Ne aşezăm supăraţi şi aşteptăm ca minunea să îşi facă apariţia. Unde este premiul de consolare? Ne-am arătat, suntem aici. Unde este relaţia pe care o merităm; dragostea promisă?

    Ne dorim ceva care să ocupe locul, nu neapărat o persoană. Ne dorim un corp cald, nu un partener. Avem nevoie de cineva care să stea pe scaunul de lângă noi, în timp ce glisăm pierduţi în căutarea a ceva nou pe newsfeed. Deschidem o altă aplicaţie care să ne distragă de la vieţile noastre. Ne place să urmăm această linie de mijloc: pretinzând că nu avem sentimente şi emoţii, mergând pe stradă cu inima la vedere, vrând ca cineva să aibă nevoie de noi, însă fără că noi să avem nevoie de cineva. Ne jucăm cu cineva doar că să îl testăm dacă intră în joc. Nu ne înţelegem pe deplin nici măcar pe noi înşine. Petrecem timp cu prietenii, discutând regulile, dar nu ştim nici măcar ce joc jucăm.

    Pentru că problema cu generaţia noastră care nu îşi doreşte relaţii este că, la urma urmei, o facem.
     

    marți, 7 iunie 2016

    Ce este al tău îți aparține și va veni întotdeauna la tine

     
    Unele lucruri se dobândesc. Prin curaj și inițiativă. Altele vin la tine. Ți se dăruiesc când te aștepți mai puțin. Pentru că îți aparțin. Simplu și în cel mai natural mod.

    Uneori, poți încerca să faci lucrurile să se întâmple și înveți că toate au un timp al lor. Afli că unul dintre ingredientele importante ale unui rezultat armonios este sincronizarea. Această înțelegere conduce la o atitudine mentală relaxată, plină de încredere, care creează un climat favorabil curgerii vieții.

    Încrederea vine odată cu atenția asupra experiențelor trăite. Nu este suficient să treci prin multe. Trebuie să-ți dezvolți și obiceiul de a observa. Pentru că există întotdeauna o cauză și un efect. Un timp potrivit și unul nepotrivit. O legătură între ceea ce simți și ceea ce atragi în viața ta. O sincronizare.

    Experiențele care au potențialul de a-ți marca istoria personală îți aparțin înainte chiar ca tu să o știi. Și ajung la tine prin cele mai nebănuite căi, în cele mai neașteptate momente. Cât timp vei alerga după ele, vor continua să se îndepărteze. Abia când înțelegi că nu poți avea nimic din ce nu e al tău și că ce îți aparține vine de bunăvoie la tine, te oprești. Și observi frumusețea din jurul tău.

    Afli că atunci când cultivi o stare interioară de încredere, viața este liberă să-ți ofere ce are mai bun. Și tot ce tu îi oferi ei.

    sursa: internet

    luni, 6 iunie 2016

    Sinceritatea…între mit și realitate

     
    Eu nu am întâlnit până acum oameni care să reacționeze bine la sinceritate. Am întâlnit numai oameni care susțin că apreciază sinceritatea, deci nu am certitudinea că puși față în față cu adevărul sunt cu adevărat capabili să îl aprecieze.
     
    Atunci când încetezi să le mai spui ceea ce vor să audă, oamenii te șterg cu ușurință din viața lor ca și cum ar șterge cu buretele o mizerie care le întinează decorul. Cel puțin în cazul meu cam așa au stat lucrurile.
     
    Din acest motiv mai există prea puține prietenii adevărate. Există orgoliu, încăpățânare, arogantă, mândrie. Nu și prietenie. Prietenia a murit odată cu sinceritatea. Astăzi, doar ne mințim că suntem prieteni așa cum ne mințim că suntem sinceri, așa cum mințim că nu mințim.

    Adevărul nu satisface pe nimeni nici dacă e rece, nici dacă e cald. Da, adevărul nu e digerabil deloc. Persoana căruia îi este servit riscă să se înece cu el, iar cel care îl servește riscă să-și ia o tavă în cap. Oamenii nu gustă adevărul, iar dacă îi forțezi îl scuipă.

    Nu-mi spuneți că încă mai credeți că există oameni care preferă să li se spună verde în față ceva care îi lezează în amorul propriu. Vă spun eu, NU există! Oamenii mint că preferă sinceritatea. Altfel nu-mi explic cum de atunci când îndrăznești să spui ce gândești devii dintr-o dată persona non grata.
     
    Scuzați-mi scepticismul, dar sinceritatea mi-a fost rareori apreciată. De fiecare dată când am făcut „abuz” de ea am rămas fără „prieteni”.

    de Iustina Dinulescu
    momenteinviata.ro

    sâmbătă, 4 iunie 2016

    Copiii - un împrumut! "Definiţia fiului" de Jose Saramago


    "Un copil este o fiinţă pe care ne-a împrumutat-o Dumnezeu ca să facem un curs intensiv despre cum să iubim pe cineva mai mult decât pe noi înşine, despre cum să ne schimbăm cele mai mari defecte pentru a le da cele mai bune exemple şi despre cum să învăţăm să avem curaj. Da, asta e! Să fii tată sau mamă este cel mai mare act de curaj pe care îl poate face cineva, pentru că presupune să te expui la toate tipurile de durere, dar mai ales incertitudinii că faci lucrurile corect şi temerii de a nu pierde ceva atât de iubit. A pierde? Cum? Nu e al nostru? A fost doar un împrumut. Cel mai preţios şi mai minunat împrumut, pentru că sunt ai noştri atâta timp cât nu pot avea grijă de ei înşişi, după aceea aparţin vieţii, destinului şi familiilor lor. Dumnezeu să binecuvânteze pentru totdeauna copiii noştri, pentru că pe noi deja ne-a binecuvântat cu ei"

    vineri, 3 iunie 2016

    Despre putere şi adevăr...

     
    Poate că tinerii vor înţelege mai clar, mai précis, de ce caracterul tău e bogăţia ta, poate ei vor şti că iubirea, bunătatea şi principiile corecte fac din tine un OM! Nimic, nici o satisfacţie pe lume nu e mai puternică, mai sănătoasă şi mai luminoasă decât lucrul făcut de tine însuţi, prin tine însuţi, oricât de mărunt ar fi el, dar cinstit. Un ţăran cinstit, care-şi lucrează cu dragoste ogorul, un măturător care cheltuieşte din banii munciţi de el însuşi, un om obişnuit, care trăieşte modest, dar prin propriile forţe sunt oameni puternici cu adevărat. Ei sunt atât de puternici încât refuză să fure pentru a se lăfăi într-un lux găunos! Ei refuză favorurile şi datul din coate printre oameni ”lucioşi la suprafaţă”, dar – prin aceasta – demonstrează că nu sunt de vânzare. Caracterul tău şi conştienţa clară te îndeamnă să înţelegi când tinzi să cazi pe o pantă abruptă şi fără întoarcere a pierderii de sine. Puterea corupe, puterea e un text grav, greu şi teribil, căreia nu-i fac faţă prea mulţi oameni, căci puterea luceşte ca un palat ceresc şi din pricina ei ”încornoratul” îşi găseşte închinători printre cei mai merituoşi, inteligenţi şi buni dintre oameni. La ”testul puterii” pică omenii mari, devenind mici, lacomi, săraci în duh şi chinuiţi de acela ce i-a corupt, nu pentru că ar fi fost forţaţi să fie corupţi, ci pentru că au ales ei înşişi această cale. Cei ce nu-i rezistă ispitei puterii se pierd pe ei înşişi, devenind inconştienţi de esenţa vieţii, a ceea ce înseamnă putere, frumuseţe, bucurie şi valori umane adevărate. Ei nu mai au nici un fel de putere, căci şi-o dau în clipa de confuzie, în acea clipă în care s-au lăsat amăgiţi de valori strălucitoare, de lucruri obţinute prea uşor şi incorect.

    Trebuie să le transmitem copiilor că a fi puteric înseamnă a avea caracter, a avea coloană vertebrală, a rămâne drept în faţa strâmbiciunilor, a spune adevărul şi a trăi în adevăr. Minciuna din jurul nostru, chiar dacă-i extinsă, nu e semn de normalitate şi nici bogăţia exacerbată nu e semn că omul care-o deţine e puternic. Din punct de vedere spiritual ”puterea este egală cu adevărul”. Fără să spunem adevărul, nu avem putere, ci doar iluzia puterii. Fără adevăr, omul e pradă forţelor iraţionale şi inconştiente, care operează în propria-i conştiinţă, amăgindu-l, chemându-l mereu şi mereu să facă lucruri pe care nu le-ar face dacă ar alege să ştie şi să spună adevărul. Omul care nu spune adevărul conştiinţei, care nu cunoaşte adevărul, şi anume acela că nu există putere fără iubire şi nici conştienţă corectă, nici gândire corectă, nici raţiune corectă fără iubire, devine o pradă a fricii, a suferinţei, a constrângerii, a războiului, a urii, a neliniştii şi a oamenilor care crează situaţii constrângătoare asupra sa. Fără adevăr conştiinţa nu are discernământ, omul nu are discernământ: el pare că gândeşte atunci când se lasă pradă răului, crezând că răul e bun, însă gândirea sa e tulbure, e doar consecinţa automată a inconştienţei. Dovadă sunt faptele grave pe care omul le face, inconştient că prin ele se duce de râpă.

    Un om care iubeşte oamenii nu le-ar lua pâinea de la gură pentru ca el şi apropiaţii lui să se lăfăie în lux. El s-ar gândi cum să le dea o pâine oamenilor, e limpede. El s-ar gândi cum să le facă un bine celorlalţi şi, prin acest gând, el ar fi puternic, ar atrage din energia vieţii cele necesare vieţii sale. Aşadar, puterea înseamnă a trăi în adevăr, a servi binelui celorlalţi, a-l hrăni pe cel flămând, nu a-i lua de la gură. Discernământul prezent înseamnă adevăr prezent şi putere. Noi n-ar trebui să dăm nimic în schimbul acestei puteri, căci nu există o bogăţie mai de preţ pe lume şi nu ne găsim sentimentul de siguranţă mai profund decât în conştiinţa curată şi-n iubirea reală pentru oamenii din jurul nostru.

    de Maria Timuc
    jurnalul.ro

    joi, 2 iunie 2016

    După cum îți bate inima

     
    când vrei să pui un tablou în perete, bați un cui. dar când vrei să ai o viață de pus în ramă, bați cu inima.

    pentru că inima fixează toate trăirile, privirile, emoțiile și simțirile – iar asta e cea mai bună formă prin care ne putem trasa conturul vieții. un gând venit din inimă, la vremea lui, îți poate servi drept bilet de transport între treceri și întreceri de timpi.

    bătăile de inimă nu greșesc niciodată direcția. nu spun cuvinte fără rost și nici nu se răzgândesc. tot ele, sunt singurele bătăi care nu te lovesc. din contră – de cele mai multe ori îți arată cum iubesc.

    există și cazuri în care bătăile de inimă lasă în urmă dureri. asta se întâmplă când inima bate emoțiile pe loc – pentru că nu mai au către cine trimite pulsul sentimentelor. însă rostul acestor momente e de a ne arăta când trebuie să virăm la dreapta, la stânga, ori să ținem drumul tot înainte.

    de fiecare dată când inima a-nceput să bată mai tare, am văzut cum e să simți cu semne de exclamare. simțirile acelea rămân mereu vii, ascunse-n camerele inimii, pe post de indicatoare emoționale – și-ți arată pentru cine îți bate inima.

    când îți asculți inima, te asculți pe tine. iar aici intervine un bun prieten al inimilor împlinite, numit curaj. curajul e cel care străbate distanța dintre vis și fericire și-aduce zâmbetul în privire, drept mulțumire că i te-ai încredințat.

    n-ar fi păcat să îți întorci tocmai ție spatele, când bătăile vor să-ți povestească de la ce s-au emoționat?

    ia și trăiește după cum îți bate inima. numai așa vei descoperi că-n fiecare nouă zi, se-ascund alte visuri – și-n fiecare om, se-nfăptuiesc minuni.

    și da – nu trăi doar pe jumătate, trăiește cu toată inima!
     
    de Camelia Căpitanu

    miercuri, 1 iunie 2016

    Tiptil, suflet de copil

     
    Muzică de catifea. M-am visat copil agățat cu mâinile de cer. Mi-e dor de tine de fiecare dată când taci!… Uneori plâng cu tine în brațe, căutându-te, căutându-mă. Alteori râd și sunt plin de voie bună trăind povești nepovestite. Numai tu poți să aștepți și să arunci din piept săgeți spre soare. Te mângâi ca pe un bebeluș interior. Plăcut la vedere, dulce la gust și frumos de rostit. Mireasmă, zâmbet curat. Imaginea paradisului. Când sufletul îți este căzut la pământ, prinde-te de copilărie. Privește în ochii unui copil și vei gusta seninul vieții. Bucuria de a fi.
     
    Am redescoperit vocația de a surprinde copilul interior. Ascult acel glas. Dans între trecut și prezent. Visez cu gândire magică aidoma unui copil. Intru adeseori în grădina copilăriei și culeg cu inima florile gingășiei, ale inocenței şi bucuriei pure. Pozne dulci aduse de povești scuturate din nori. Perioadă când prindem stelele de pe cer și le așezăm în sân pentru zile ploioase când ne vor surprinde și cuprinde. Ușoară și nemuritoare, copilăria este ghemotocul pe care îl învârtim în momentele noastre intime. Țopăie, zboară, mereu trează, ea ne dă putere de a păși mai departe. Bucuria de a fi împreună este mai mare decât dorinţa individului de a avea dreptate.

    Există uneori priviri de copil care te duc atât de departe cu amintirea, încât este imposibil să rămâi fără răspuns la întrebarea pusă. Gândește, hotărăște și acționează! Fiecare întrebare poate deveni un joc, fiecare decizie luată te va putea învăța să te cunoști, să te înțelegi. Fericirea de a împărtăși cu ceilalți este bunul suprem al omenirii. Fericirea nu se atinge cu vârful degetelor, ci cu vârful inimii.

    Adunăm mierea din florile copilăriei și învățăm că nu suntem singuri în probleme și întotdeauna există o soluție să le depășim. Ne sperie necunoscutul și credem că nu mai este nimeni pe cărare în pădurea vieții. Dar au mai trecut și vor mai trece suflete pe acolo. Fragi, mure și zmeură așteaptă să fie gustate. Nu-ți fie frică de bau-bau!

    Copilăria este o sfântă sărbătoare, o icoană a sufletului. Lăudați-vă copii și încurajați-i! Vor ține minte toată viața gândul bun. Vedeți valoarea, apreciați, nu căutați nodul din papură. După ani și ani mă voi întoarce, te vei întoarce în anii de aur. Suspans, aventură. Ploaie de vară. Copilăria vorbește…Bucurie și speranță. Zâmbește copilule de altă vârstă!
     
    de ieromonah Hrisostom Filipescu

    luni, 30 mai 2016

    Frumoşi mai sunt oamenii care mângâie…


    Dar adesea sunt alungaţi de priviri urâcioase şi rele. Frumoşi mai sunt oamenii care suferă, aşteptaţi să-i vedeţi fericiţi… Atunci să-i vedeţi cât sunt de frumoşi!

    Frumoşi mai sunt oamenii care mângâie… Oamenii care alină, vindecă, aşteaptă fără să se gândească la faptul că-şi pierd degeaba timpul. Frumoşi mai sunt oamenii care uită de ei şi se gândesc la ceilalţi, aceia pe care îi consideră unii proşti din cauză că fac bine şi-şi găsesc în schimb numai rău, dar mai contează? Mai contează că ne amputăm din propriul suflet doar ca să le aibă ceilalţi întregi pe ale lor? Mai contează că frângi părţi din tine dacă vezi cât de frumos se potriveşte sufletul tău printre fisurile sufletelor celor dragi?

    Poate mai contează că adesea oamenii frumoşi sunt alungaţi de priviri urâcioase şi rele, acele priviri care te-ntreabă grosolan ,,Tu ce vrei să-mi mai iei?” după ce nu reuşisei să găseşti nimic acolo şi te-ai hotărât să reclădeşti tu cu iubire şi suflet totul, aşa cum ştiai tu mai bine. Adesea oamenii care mângâie habar nu au cum e să fii atins cu blândeţe.

    Cei mai frumoşi oameni n-au haine scumpe, de firmă, nu umblă aranjaţi la patru ace. Cei mai frumoşi oameni sunt simpli, nu-ţi zâmbesc cu neruşinare privindu-te de la etajul zece, ei îţi zâmbesc din priviri, din buze, din suflet. Frumoşi mai sunt oamenii care suferă, aşteptaţi să-i vedeţi fericiţi… Atunci să-i vedeţi cât sunt de frumoşi! Atunci să vă daţi seama ce-aţi pierdut. Nu îşi dă nimeni seama ce diamant are în palme dacă nu e în stare să vadă decât până la suprafaţa cărbunelui. Norocoşi aceia care nu sunt orbi şi nici proşti, aşa-i?

    Adesea oamenii care mângâie habar nu au cum e să fii atins cu blândeţe. Aceia care vindecă au adesea răni urâte şi cu toate astea sunt cei mai frumoşi oameni. Cu toate astea lor nu le pasă cât au de pierdut atât timp cât au de câştigat mulţumirea sufletească a faptului că nu sunt ca ceilalţi, răi şi indiferenţi.

    Frumoşi mai sunt oamenii care mângâie…Dar adesea sunt alungaţi de priviri urâcioase şi rele. Frumoşi mai sunt oamenii care suferă, aşteptaţi să-i vedeţi fericiţi…Atunci să-i vedeţi cât sunt de frumoşi!

    http://damadetrefla.com/

    vineri, 27 mai 2016

    Adevărul în esență ar trebui să fie simplu, unul singur. Din păcate, nuanţele fac diferența.

     
    În viaţă întâlnim fie uşi deschise, primitoare, fie praguri de care dăm cu ţeasta (auu !!) parcă sau - de care ne împiedicăm aparent definitiv de multe ori...

    Ne supărăm, adesea, pentru amănunte pe care alţii nici măcar nu le bagă în seamă, punem la suflet fleacuri şi ne enervăm pentru întâmplări care, de fapt, nu ne afectează cu nimic viaţa.

    Aud mereu de oameni cu boli incurabile, dar şi de persoane care se plâng că au făcut riduri. Şi, de fiecare dată îmi promit că voi trăi de acum înainte fiind mai atentă la lucrurile cu adevărat însemnate, refuzând să fac, zi de zi, slalom printre nimicuri,încercând să privesc viaţa în esenţa ei, destinul în miezul lui de foc şi de iubire. Numai că, recunosc, nu reuşesc să-mi ţin promisiunea decât pentru o vreme, pentru că iar simt că nu îmi pot ţine gura când văd adevărul mergând braţ la braţ cu minciuna,

    Adevărul în esenţă ar trebui să fie simplu, unul singur. Din păcate, nuanţele fac diferenţa. Distorsionarea nu-i chiar o minciună, o considerăm doar o ajustare circumstanţială a realităţii. Uneori este atât de complicat încât considerăm că-i mai simplu să complicăm şi mai tare! Moment în care luăm minciuna de braţ şi o internăm într-un centru de detoxificare!

    E foarte curios, adevărul este mult mai disputat decât minciuna. Minciuna este întotdeauna certitudine, adevărul rămâne mai mereu relativ! Minciuna o constatăm, pedepsim “nefericitul" şi trecem mai departe. Adevărul, însă, ne place să-l disputăm! Să-l desfacem în componente, să-l întoarcem pe toate feţele, să-l umilim până nu mai reprezintă nimic..
     
    Posesori de vid sau de prea-plin, iubitori de oameni, anticari de idei, slăvitori ai sublimului nu-i aşa că uneori aţi vrea să strigaţi...aşa-mi vine câte-odată!
     
    cu mulțumiri autorului necunoscut

    joi, 26 mai 2016

    N-ai dreptul să taci…!

    
    "Fă tot posibilul să strălucești și vei rămâne surprins câte suflete te vor urma!"

    N-ai dreptul să renunți la nimic din ceea ce-ți dorești!

    N-ai dreptul să te minți că ești fericit dacă nu simți măcar o zi pe săptămână că pielea ți se electrizează de energia vieții!

    N-ai dreptul să te ierți dacă nu ești în stare să dai tot ce ai mai bun din tine într-o relație, înainte să părăsești pe cineva!

    Dacă ești încă în viață, n-ai dreptul să taci atunci când vezi orice nedreptate din jur! Dacă tu o vezi nedreptate, chiar așa este, căci nu avem nevoie de legi pentru a distinge binele de rău!

    N-ai dreptul să lași o zi să treacă fără să te gândești măcar o secundă ce bine este că exiști!

    N-ai dreptul să te îndoiești de tine, așa cum nu ai dreptul să construiești ziduri de nepăsare în jurul tău, atunci când poți cu o simplă privire să-i confirmi unui om că nu e singur!

    N-ai dreptul să renunți la scutul care te protejează de cei care-ți fură idealurile cu un zâmbet parșiv!

    N-ai dreptul să decizi pentru altcineva! N-ai dreptul să obligi pe nimeni să te urmeze…! Fă tot posibilul să strălucești și vei rămâne surprins câte suflete te vor urma! Și abia atunci le vei învăța și pe ele să lumineze!

    N-ai dreptul să te gândești la ziua de mâine, atâta timp cât nu ai făcut nimic pentru ziua de azi!

    N-ai dreptul să ucizi visul nimănui atunci când ți-l împărtășește! Asta este o adevărată crimă! În timp, îmi vei da dreptate!

    N-ai dreptul să NU transmiți acest mesaj mai departe pentru a-și căuta fiecare propria cale!

    Ajută-mă să ofer niște simple cuvinte care pot mângâia, căci sunt atâția oameni care au nevoie de ele! Ei nu mai știu ce e speranța!

    N-ai dreptul să te minți că nu am dreptate! Azi nu!
     
    de Adrian Cutinov

    marți, 24 mai 2016

    Un suflet obosit

     
    Îmi simt sufletul obosit. Neliniştit. Tulburat. Temător. Din nou a strâns prea multe şi parcă a devenit mai fragil. Speranţa i se pare că se îndepărtează, grijile se amplifică... Faptul că vede în jur feţe îngrijorate îl apasă şi pe el. Faptul că aude cuvinte grele şi vede gesturi nelalocul lor îl face să se simtă mic. Poate că nu e, dar aşa se simte acum. Un biet suflet într-o lume care nu-l înţelege, care nu-i vede durerea şi apăsarea.

    Mi-aş dori să-l ajut, dar ceva-mi lipseşte, nu mă simt în stare să-i redau pofta de viaţă cu care era obişnuit. Nu mă simt în stare să-l ridic şi să-l pun pe picioare. Un suflet obosit e asemenea plumbului, atârnă atât e greu!

    Iar oamenii care au un astfel de suflet îşi pierd din strălucire, se ofilesc... Se frământă şi îşi pun tot felul de întrebări la care nu le răspunde nimeni.
    Şi stau şi mă întreb de ce nu putem sau mai degrabă de ce nu vrem să fim mai buni unii cu alţii şi să nu ne mai încărcăm atât de mult negativ.
    De ce nu dăm dovadă de mai multă înţelegere, de ce suntem categorici şi nu mai ascultăm motive...

    De ce nu ne mai oprim din goana noastră din fiecare zi să ne mai privim unii pe alţii. Şi nu la chip, ci la suflet. Sunt atâţia oameni de la care avem ce învăţa, sunt atâtea poveşti pe care le-am putea descoperi, sunt atâtea prietenii pe care le-am putea lega!
    Dar noi preferăm să ne vedem de drum şi atât, fără a mai privi în dreapta şi-n stânga, fără a oferi un zâmbet sau o privire caldă.

    Nu mai avem răbdare unii cu alţii şi în tot acest haos ajungem să rostim cuvinte grele, iar cuvintele dragii mei nu se iau niciodată înapoi. Rămân acolo, ca un ecou căruia nu-i piere intensitatea.

    Plecăm când ni se cere să rămânem şi rămânem când trebuie să plecăm... Alungăm oameni de lângă noi pe motive copilăreşti, punem preţ pe orice altceva, mai puţin pe ceea ce contează.

    Judecăm de parcă am avea vreun drept, ignorăm lucrurile frumoase şi invidiem pe alţii că au mai mult. Uităm cu desăvârşire de sensul cuvintelor bunătate, înţelegere şi iubire.

    Cu alte cuvinte, ne facem rău cu mâna noastră. Pentru că atunci când ne ocupăm mintea cu griji, probleme răutăţi, atunci când pierdem din vedere orice urmă de pozitiv, sufletul cedează. Oboseşte. Ei, şi acum să trăim cu un suflet obosit! Ştiţi cât de greu e? Sufletul are nevoie de frumos, de pace, de linişte, de încredere. Iar atunci când e atins din toate părţile de lucruri negative, se îmbolnăveşte!

    Vindecarea? Depinde doar de noi, de cum alegem să trăim.

    de Georgiana R.
    Pasaje din viață
    Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...