Timpul nu vindecă nimic!

 

“Timpul vindecă tot” – aşa sună o vorbă care mă bântuie de foarte mulţi ani. O vorbă cât se poate de falsă, o vorbă amăgitoare.

Nu, timpul nu vindecă nimic!

Timpul nu este medicul tău de familie, nu este psihiatrul sau psihologul tău, nu este farmacia de la colţ sau vreun pansament gastric.

Timpul face însă un singur lucru – te ajută să suporţi mai uşor o anumită traumă! Asta nu înseamnă că o şi vindecă.

Atunci când suferi, timpul aşterne obişnuinţa peste suferinţă, te face să te obişnuieşti cu ea, însă NU O VINDECĂ!

Trauma există acolo în tine şi, la primul semn, va reieşi la suprafaţă.

‘Timpul vindecă tot’ este o mare capcană şi mulţi au căzut în ea, inclusiv eu. Ăsta e şi motivul pentru care o grămadă de oameni preferă să treacă timpul în loc să se vindece cu adevărat.

Şi ce fac? Colecţionează traume până când sufletele lor arată ca nişte ţinte dintr-un poligon de trageri.

Atunci când sufletul tău a ajuns o ţintă sfâşiată de găuri, timpul nu mai are niciun rol. În momentul ăla tu eşti singurul care poate vindeca ceva, dacă mai eşti în stare să conştientizezi ce se întâmplă cu tine.

Timpul nu vindecă nimic, însă poate fi aliatul tău atunci când decizi că trebuie să îţi cureţi sufletul. Dacă laşi totul pe seama timpului nu se va întâmpla nimic, vei suferi în continuare.

Dacă realizezi ce se întâmplă cu tine, dacă eşti convins că trebuie să te vindeci, atunci timpul va fi cel mai bun prieten al tău.

Am trecut prin procesul asta şi ştiu ce înseamnă. Dacă mă uit în urmă, realizez că timpul este cel mai bun prieten al tău atunci când decizi să faci ceva cu sufletul tău.

Atunci când îi soliciţi ajutorul, el vine şi îţi cere răbdare. Îţi spune clar – ‘ai răbdare, lucrează cu tine şi vei vedea că în câteva luni eşti alt om. Singur nu te pot pune pe picioare’.

Cam aşa funcţionează timpul. Dacă mergi doar pe mâna lui, îţi oferă obişnuinţa suferinţei; dacă însă îi ceri ajutorul, atunci îţi oferă rezultate remarcabile.

Timpul nu vindecă nimic de unul singur. În procesul de vindecare e nevoie de ceva mult mai important – DE TINE!!!

de Andrei Vulpescu

În iubire se trăiește frumos, dar nu confortabil…

 

În iubire se trăiește frumos, dar nu neapărat confortabil, însă în mod cert, iubind, te înșurubezi într-un orizont revelator pentru că, vă rog observați, cât de frumos se luminează în noi partea cea ma frumoasă din ceea ce suntem atunci când iubim!

 

Dar ce suntem noi? Suntem trecerea de pietoni dintre viață și moarte, pe care aleargă bezmetic, romantic, frenetic, obositor, elegant perdant toți cei pe care ne este dat să-i întâlnim într-o viată! Și noi, noi ce avem de făcut? Avem un singur lucru de făcut: avem de trăit frumos, iar asta înseamnă de fapt totul, înseamnă a birui, cu toate mijloacele umane, împuținarea de suflet invers proporțional cu dizolvarea lent-progresivă a alcătuirii noastre fizice!

 

Avem atâta viață în noi câtă visare putem duce pe spinarea noastră sisifică! Nici mai mult, nici mai putin!

 

de Cosmin Neidoni

 

Să te ridici, în ciuda tuturor, în pofida statisticii, împotriva omului care calcă pe om.

Nu importă ce te lovește, nu contează unde, e irelevant cât de tare. Învață mai întâi să cazi. Pune mâinile pe pământ. Respiră iarba, asfaltul, linoleul, covorul, țărâna.
Ține minte aroma fiecărui suport care ți-a permis vreodată pașii.
Nu-ți feri trunchiul.
Nu-ți feri membrele.
Singurul lucru de ferit e capul, tot ce-ai mai bun, tot ce contează la tine e conținutul minții. Să nu uiți niciodată c-o ai. Ține-ți capul în palme așa cum ți-ai ține copilul....
Nu te grăbi să te ridici. Ai să pierzi partea cea mai intensă a experienței. Cât ești jos, înfrânt, zdrobit, dezarticulat, te poți uita la lume din poziția celui mic, celui pe care nimeni nu-l bagă în seamă, magma lumii și bordura pe care se cațără ceilalți. De-acolo, din subsolul umanității, începi să-ți dai seama că oamenii sunt doar conștiințe în mișcare, de cele mai multe ori fără sens, doar direcție. Tu, imobil, nu mai ai direcție. Asta nu înseamnă că nu mai ai sens.
Și-apoi verifică.
Verifică dacă mai ai mâini.
Verifică dacă mai ai picioare.
Verifică dacă mai ai suflu.
Verifică dacă doare.
Unde doare.
Și dacă doare, și dacă nu, numără până la trei. Și la unu împinge.
Ridică-te!
Nu închide ochii în proces. Cât e de greu, ține ochii deschiși. Uită-te cum te înalți printre ei. Uită-te cum li se schimbă, treptat, mimica.
Uită-te la surpriza lor. Și-a celor care-au asistat, pasiv, la cădere. Și-acelor care, voit, te-au lăsat să cazi.
Și-acelor care te-au împins.
Și-acelor care te-au țintuit, odată ajuns la pământ.
Și ține minte figura lor. E cea mai bună alifie. Să te ridici, în ciuda tuturor, în pofida statisticii, împotriva omului care calcă pe om.
Asta înseamnă umanitate.
Asta înseamnă demnitate.

de dr. Gabriel Diaconu

Când nu înţelegi ceva, ai răbdare!

 

Uneori nu înţelegem cum şi de ce se întâmplă un lucru sau cum de ni se întâmplă tocmai nouă. Sau nu înţelegem ce avem de înţeles de acolo. Şi e atât de mare tentaţia de a intra cu totul în povestea lui "de ce?" încât începem să ne învârtim în jurul acestei întrebări, nu pentru că am vrea să găsim răspunsuri, ci mai ales pentru că dorim să stăm în dramă şi luptă. Există o anumită plăcere în a sta acolo şi e ca o esenţă a vieţii pe care vrem să o extragem din centrul problemei. Poate că de aia ne tot adâncim în ea, şi tot săpăm, chipurile pentru a ajunge la adevăr.

Numai că, ce să vezi, cu cât sapi mai mult, cu atât te îndepărtezi de adevăr, pentru că începi să vânezi, de fapt, doar răspunsurile care se potrivesc în şablonul poveştii tale, în definiţiile pe care le-ai dat experienţei, în judecăţile pe care deja le-ai emis şi continui s-o faci despre tine şi cei implicaţi. Practic, cauţi şi permiţi să ajungă la tine doar răspunsurile care-ţi validează durerea, lupta, încrâncenarea, dreptatea pe care vrei să o ai, tiparul în care vrei să stai.

De aceea, în astfel de situaţii, deşi ne simţim pierduţi (şi pe bună dreptate, pentru că ne pierdem de cine putem fi dincolo de problemă), persistăm în situaţia respectivă, croşetând gânduri, plimbându-ne între o judecată şi alta, între dorinţa declarativă de a înţelege şi dorinţa inconştientă de a NU înţelege cu adevărat.

Acesta este unul din modurile în care ne lăsăm distraşi din prezent, din starea naturală a fiinţei de uşurinţă şi graţie. Suntem împotriva curentului şi singurul lucru pe îl avem de acceptat poate fi că, în acel moment, singura soluţie sau cea mai potrivită şi benefică este să avem răbdare.
Da, când nu înţelegi ceva, ai răbdare. Nu scotoci, ci aşteaptă. Nu iscodi, ci priveşte. Nu (te) certa, ci îngăduie să fie ce este. Nu forţa, acceptă.

Viaţa are căile ei prin care ne ajută să înţelegem tot ce avem nevoie. Înţelepciunea nu poate fi grăbită. Fiecare experienţă are anotimpurile ei. Fiecare etapă din viaţă poate fi un pas către un nivel mai înalt de conştiinţă. Orice proiect trece prin nişte anotimpuri. Dacă e în anotimpul îngheţului, degeaba îl forţezi să fie în cel al înfloririi. Degeaba grăbeşti o plantă să crească, rişti s-o omori din prea multă "bună intenţie".

În plus, fiecare cădere este mereu urmată de un salt. Cădere, salt, cădere, salt... nimic nou, nu-i aşa? Diferenţa o face CUM treci PRIN ele. Cât de conştient eşti de importanţa acestora. Şi cât de deschis spre a creşte şi a câştiga înţelepciune prin tot ce apare în viaţa ta.

Până la urmă asta e frumuseţea vieţii, acesta este jocul. Imaginează-ţi, dacă ai avea toate răspunsurile, dacă totul s-ar întâmpla şi crea cât ai pocni din degete, ar mai fi aşa de atractiv/distractiv jocul? Nu şi-ar pierde rostul? Dar dacă toate lucrurile ar arăta instant, exact aşa cum le gândeşti şi le impregnezi cu emoţie? Cum ar arăta viaţa ta? Unii îi mulţumesc Cerului că nu le dă tot ce gândesc şi mai ales după cum gândesc în fiecare moment. Că Universul pare să aibă un delay în a răspunde. De fapt, întârzierea este la noi, ne ia ceva până să ne fie clar. Şi mai ales, ne ia ceva până obosim şi renunţăm la luptă.

Aşadar, când nu înţelegi, ai răbdare! Când te prinzi că ai un "de ce" în cap, sau mai multe, opreşte-te. Ai o cădere? Crezi că ai un blocaj? Aşa, şi?! N-ai mai avut? :)

Ce altceva e posibil? Cu altfel poţi privi? Ce-ar fi dacă ai aştepta, pur şi simplu, să se aşeze totul? Ce-ar fi dacă ai fi atent cu adevărat şi te-ai extrage din "problemă"? Cum ar fi dacă nu te-ai mai scufunda în drame, mai mult sau mai puţin ale tale? Şi ce ai crea dacă ai alege să te dai jos de pe gânduri şi să recunoşti ce vrei cu adevărat?

Poţi să alegi lupta. Sau poţi să alegi pacea. Nici una, nici cealaltă nu e greşită. Doar că...să ştii, e mereu alegerea ta.

de Nicoleta Svârlefus

O criză imposibilă!

Criza pare a fi un fel în care oamenii sunt forţaţi să se detaşeze de lumea materială, să facă un pas înapoi, pentru a se întoarce cu faţa către valorile uitate ale sufletului, căci ele definesc viaţa, ele definesc ceea ce este viu în noi. Banii, gustul pentru lux, dorinţa de confort, visul de mărire, de creştere a prestigiului, a poziţiei sociale au atras oamenii într-un carusel exterior, în caruselul unor valori, al căror preţ este – înainte de orice altceva – o îndepărtare de sine şi o rătăcire halucinantă. Îndepărtarea de propriul suflet ar putea fi preţul amar al confuziei şi al alegerilor materiale, în puterea cărora alunecăm doar pentru că sperăm ca materialul să ne facă fericiţi. Corupţia, în orice formă s-ar manifesta ea, nu-i decât semnalul neînţelegerii şi al confuziei mentale, semnalul căderii din propriul suflet, semnalul căderii în plasele negre ale raţiunii, care ne îndeamnă să minţim, să furăm, să ne luăm singuri, în loc să primim, să avem rapid, în loc să ne construim, încetul cu încetul, un loc pe lume. În mod real, locul nostru este orice loc în care ne simţim vii, în singuranţă şi fericiţi, iar acel loc nu există pe lume, fără a exista mai întâi în propria conştiinţă. Iar în conştiinţă nu-l putem găsi decât în relaţia cu propriul nostru suflet, singura putere capabilă să ne ducă pe drumul către mântuire şi lumină.

Câţi dintre oamenii de astăzi mai merg în vizită la un prieten de dragul prietenului? Câte relaţii se bazează pe undele diafane şi gingaşe ale bucuriei de a fi împreună, de a schimba idei, de a te bucura, pur şi simplu, de prezenţa celuilalt? Cât de mult ne bazăm pe valorile umane, care izvorăsc din interiorul nostru şi cât de mult le modelăm cu forţa şi aşteptăm să ne parvină din lume, ca o consecinţă a ”datoriei” pe care alţii le au în relaţiile cu noi? Cum ne manifestăm noi în relaţiile de viaţă, în absenţa sentimentului că avem o datorie? Căci a face un lucru fiindcă trebuie, eşti obligat, dator să-l faci este cu totul altceva decât să-l faci pentru că te împinge dorinţa interioară, sufletul tău, bucuria de a dărui. Puterea energetică a fiecăreia dintre cele două ipostaze echivalează cu puterea a două stări diferite ale conştiinţei. Consecinţele fizice şi, mai ales, non fizice, emoţionale şi mentale, reproduc diferenţa substanţială dintre suflet şi raţiune, dintre căldură şi frig, dintre alegere liberă şi constrângere. O criză materială ar putea fi tocmai expresia materializată a conştiinţei confuze, în faţa căreia obligaţia şi constrângerea sunt experimentate cu prioritate, iar libera alegere şi bucuria sufletului rămân undeva, în umbră şi în urmă.

În principiu, pentru o reîntoarcere în matca vieţii şi a sentimentului omenesc de a fi viu, noi trebuie să inversăm aceste valori: să punem alegerile sufletului mai presus de orice. Ceea ce ne place cu adevărat să facem, ceea ce ne dăruieşte sentimentul bucuriei, al împlinirii şi al frumuseţii, ceea ce ne aduce mai aproape de noi înşine nu se găseşte în lucruri, ci în bucuria de a fi cu ele, de a la face, de a le transforma sau a le crea. Suntem fericiţi când iubim pe cineva, iar iubirea aceea este o putere de nedescris, capabilă să ne ducă în viaţă pe drumul destinului nostru. Nici o căsătorie din interes, nici o slujbă bine plătită, dar neplăcută, nici o prietenie bazată pe interes nu sunt altceva decât surse de dezenergizare şi de cădere în gol, în neâmplinire, nesiguranţă şi nelinişte. Doar unde-i inima noastră suntem şi noi: doar unde-i iubire, e adevăr şi unde-i adevăr şi dragoste nu ne lipseşte nimic şi numai într-o asemenea ipostază criza este imposibilă!
 

de Maria Timuc

Să înveți să zâmbești LUMII!

"Să înveți să zâmbești LUMII!. Să înveți să-ți zâmbești ție. Dimineața în oglindă. Vei vedea, chipul tău are altă strălucire. Ochii tăi prind viață. Apoi scoate zâmbetul în stradă. Chiar dacă unii te vor cataloga “ dus cu pluta”. E problema lor. Ai curajul să îi șochezi cu zâmbetul tău!

Apoi mergi mai departe către următorul pas. Nu te mai lua așa de “în serios”. Stai calm. Nu ești tu buricul pământului. Ești doar un fir de praf în acest gigantic Univers. Azi ești aici, iar în următoarea secundă s-ar putea să nu mai fii. Aici. Vei fi cu siguranță altundeva… dar nu aici, cu cei pe care îi iubești. Învață să râzi în sinea ta de “prostiile” pe care le faci. Acceptă ca ești perfect în imperfecțiunea ta. Acceptă că poți fi lumină dar la fel de bine poți fi și întuneric. Nu e nimic rău în asta. Nu e nimic rău în faptul că uneori ești nevolnic, că poți avea mici răutăți, că există oameni care nu îți sunt pe plac sau care nu te plac la rândul lor. Nu e nimic rău în faptul că uneori ești trist, morocănos, ursuz, prost dispus, că ai nevoie să fii singur, că plângi, că râzi prea tare. Sau se poate întâmpla să fii nepoliticos, să te cerți, să înjuri în surdină. Toate astea la un loc ești TU! Acceptă-te!

Apoi cel mai greu lucru (cel puțin pentru mine așa a fost) e să te debarasezi de nevoia de a controla totul. E imposibil să deții controlul! Oamenii care sunt “freack control” (adică obsedați de control) sunt cei care se îmbolnăvesc cel mai repede. Pentru că acea energie pușcă peste tot în corpul lor fizic. Nu sunt altceva decât semnale care vin să-ți spună: lasă viața să curgă. Ia-o mai lejer. Nu-l fă pe Șefu’ să râdă de planurile tale, are alte treburi mai importante de făcut.

Dacă ai reușit toate astea, restul e floare la ureche. Mai ai de învățat doar câteva mărunțișuri. Înșiruirea lor e aleatorie, cum îmi vin în minte. Acceptă că ești “iubibil”, primește iubirea celor din jurul tău chiar dacă ea nu corespunde standardelor pe care le-ai trasat tu despre ce înseamna a iubi. Acceptă că suntem diferiți, dar în asta stă frumusețea vieții. Identifici lucrurile care îți aduc bucurie și fă-le loc în viața ta. Caută în adâncul tău creativitatea și scoate-o la lumină, manifest-o fără frica de a deveni penibil. Cântă, desenează, pictează, dansează. Gătește mâncăruri simple pentru tine și cei pe care îi iubești. Îmbrățișează, mângâie, ține de mână pe cineva, nu-ți fie frică să te lași atins. Atingerea dintre doi oameni e sacră, nu e nimic rușinos în ea. Sărută de câte ori ai ocazia.  Fă plimbări lungi în natură. Îmbrățișează un copac. Minunează-te de măreția naturii. Citește o carte bună. Mergi la cinema să vezi un film (obligatoriu pop corn și Cola, hi hi hi). Mergi la un spectacol de teatru, opera sau muzică clasică. Cumpără-ți mici cadouri – le meriți. Învață ceva nou în fiecare zi. Fă mișcare pentru că e egal sănătate. Cunoaște oameni noi. Fă-ți prieteni. Râzi cu ei din toată inima. Ascultă muzica ce-ți place. Muncește cu pasiune. Fă-ți un Bucket list cu toate lucrurile pe care vrei să le faci în viață. Dă-le curs, rând pe rând.

Dacă pui toate astea cap la cap, obții ceea ce se numește viață. Pune iubire în toate aceste acțiuni! Iubirea nu e otravă acidă! E bucuria vieții! E ingredientul pricipal. Fără de care VIAȚA, într-adevăr este toxică și acidă!"

(de Juditt Pelea)
sursa: https://www.facebook.com/Petale-de-frumos-546782742086987/?fref=nf

Gânduri cu oameni buni

Inima este o busolă sofisticată.

Iubesc oamenii simpli și deschiși. Oamenii care înțeleg să primească la fel de frumos cum dăruiesc. Fără să se întrebe de ce. Doar să se bucure de însemnătatea gestului. Doar să zâmbească și să mulțumească. Să înțeleagă că o lecție nu poate fi socotită învățată fără reversul ei: tot ce dăruiești se întoarce!

Iubesc oamenii care înțeleg să păstreze în inimile lor iubirea și căldura și care, astfel, știu că pot reuși în viață mult mai ușor. Adunând în tine doar amărăciune, gânduri negre și neputințe. Așa vei și sfârși. Tras în jos de propriile pietre de moară. Adunând în inima ta lumină, nu vei face altceva decât să devii farul altor oameni. Și punctul tău de sprijin în propriile căderi.

Iubesc oamenii care știu a zâmbi larg. Oricui, oricând și la orice. Știați că până și copacii iubesc să li se zâmbească? Li se simte fericirea în frunze și adieri. Iubesc oamenii care înțeleg că doar cu o inimă puternică, o minte clară și multă credință se poate înainta în viață fără să existe vreo piedică pe care nu o poți trece.

Iubesc oamenii care înțeleg importanța fiecărui fapt mărunt și care își pun sufletul în tot ce fac. Ei știu. Știu că pașii mici și lucrurile aparent neimportante cresc inimile mari. Și mai știu ceva. Un lucru după care și eu mă ghidez mereu. Știu că inima este o busolă sofisticată. Ea nu doar că știe unde să ne ducă. Ea simte și bunătatea. Și, mai ales, vede! Vede tot ceea ce noi nu reușim să distingem. Vede alte inimi.

În tot ce faceți, lăsați un strop din voi, multă bunătate, o bătaie de inimă și gândul cel bun. Uneori, oamenii cad în abisuri adânci, iar de acolo numai lumina faptelor noastre bune și iubirea ne pot arăta calea înapoi, către noi.

Străluciți oameni frumoși, oriunde vă veți afla, orice veți face. Doar așa iubirea va găsi calea către voi și voi către ea. Presărând lumină!

de Ramona Sandrina
sursa: http://webcultura.ro/

„Fă Rai din ce ai!”

 

Fă-ţi timp să te rogi, să iubeşti, să râzi, să crezi, să vezi lumina din viaţa oamenilor! Adevărata fericire nu costă nimic; când costă ceva nu este adevărată! Astăzi zâmbetul este fericirea care se află chiar sub nasul tău. Bucură-te de minunea de a fi şi caută Bucuria în Potir!

Cândva nu vom mai avea nevoie de cuvinte. Limbajul sufletului se înțelege peste tot în natură. Suntem ceea ce gândim (sănătoși, bolnavi, fericiți, nefericiți). Gândurile sunt coroană de spini sau de flori pe capul fiecăruia. Ele descarcă o anumită chimie în corp. Orice emoție negativă blochează celulele sistemului imunitar și ne lasă organismul fără apărare pentru câteva ore sau chiar ani. Stresul este moartea celulei. E drept că unele celule nervoase se refac printr-o gândire constructivă, optimistă, dar e nevoie de MUNCĂ personală. Orice boală trebuie tratată cu înțelegere, compasiune și nu cu revoltă, deoarece unele suferințe le primim ca lecții, iar altele au cauze spirituale (egoism, invidie, răzbunare, stres, frică etc).

 

Fără Dumnezeu nu există bucurie autentică, iar prezența Lui se simte la tot pasul. De la sufletele care ne apar în Calea ce-o avem de parcurs, până la natura care mângâie simțurile într-o doxologie nemărginită. Cea mai mare minune este să iubești toți oamenii. Și nu putem împărtăși celuilalt ceea ce nu suntem deja.

Cred că nu ne lipsesc informațiile, ci experiențele. Viața nu este o formulă matematică general valabilă, ci trăire în Duh și în Adevăr.În ființa lor toate lucrurile din lume sunt bune, întrebuințarea lor uneori este greșită. Tot ce există este bun și orice cădere aduce ceva folositor la lumină. Creștinismul și din păcat scoate virtute. Când iertăm, nu doar sufletul nostru se simte ușurat, ci mai ales sufletul celui pe care îl iertăm.

Întoarce-te în tine de oriunde ai fi și primește-te, iartă-te. Viața se trăiește, nu se caută, nu se învață. Trăiește adevărul, bucuria și iubirea. Ele se află acolo unde ești. Liniștea nu este într-un loc, ci într-un mod de a fi. Sunt două zile în care nu mai putem face nimic: ieri și mâine. Prezentul este timpul mântuirii. Amânarea înseamnă niciodată. Un om valorează atât cât iubește. Restul e poveste.Verbul meu este în inimă și pulverizează spre voi.

E nevoie să înțelegem că nu am fost creați de Dumnezeu ca să suferim, ci ca să ne întâlnim cu El într-o poveste de iubire. Unică. În ochii tăi este soare când iubești. Iar ca să ajungi la fericire nu ai nevoie de hartă, ci de prezență, de tine.Descoperă sau redescoperă Iubirea Tatălui Ceresc! Să ai grijă de sufletul tău!

 

de ieromonah. Hrisostom Filipescu

Suflete la modă!?

Cam dur articolul...din păcate adevărat!

 

În 2016 se poartă machiajul impecabil și tocurile înalte. Mașinile scumpe și bărbații ieftini. Femeile ce confundă fericirea cu plăcerea și bărbații ce mișună pe lângă aceste femei, nevrotic. Există femei. De toate felurile. La unele nu îți dai seama ce e mai gros. Orgoliul sau fondul de ten. Așa cum există bărbați. Unii, doar cu numele. În 2016 iubirea este înlocuită. Este dată la schimb atât de ușor. Totul e acum un troc mizerabil și iluzoriu. Sunt cei care îți spun: „O viață am și pe asta o trăiesc!”. Depinde și cum o trăiești. Nu e suficient doar să exiști. La final de zi, contează ce ai lăsat în urmă. Ce ai făcut și pentru ceilalți, nu numai pentru tine.

În 2016 se poartă hainele apretate și sufletul șifonat. Cine mai are timp să se uite în interior atâta timp cât exteriorul epatează. Cine mai are nervi să-l înțeleagă pe celălalt și să-l descopere. Cine mai are timp să iubească și să fie iubit. Ma intreb: Dacă ai putea să faci un selfie sufletului, oare câte suflete vom vedea înșirate? Într-un album numit, dorință. Oare câți ar avea curajul să își pozeze inima? Fără s-o editeze mai târziu. Fără s-o retușeze.

În 2016 se poartă bronzul natural și cel artificial. Atunci când inima e înnegrită și aproape arsă. E mai ușor să câștigi la loto decât să găsești o iubire adevărată și să înveți să o păstrezi. Așa cum există mult mai multe șanse să crapi în drum spre loto decât să câștigi premiul cel mare.

În 2016 se poartă vinuri scumpe și conversații ieftine. Cel mai mișto vin e „vin la tine și nu mai plec”. De plecat, majoritatea o fac.

Se poartă vacanțele exotice, uitând ca cea mai mișto vacanță e cea în mintea și inima celuilalt. Se poartă visele mici. Căci unii au uitat cum e. Mulți încă visează la cai verzi pe pereți, atunci cand pereții ființei trebuie zugrăviți din nou.

În 2016, sufletul s-a demodat. Acum, nu e decât o pată de culoare ce mocnește slab în interior.

E păcat. Pentru unii, focul…poate nu se va aprinde niciodată. Iar atunci cand se întâmplă, au grija alții să îl stingă.

de Alexandru Chermeleu
sursa: https://alexchermeleupersonal.wordpress.com/

Oamenii se schimbă. Ne schimbăm. Toţi.

Omul se schimbă... Iar motivele pentru care o face sunt diverse. Pe unii îi schimbă timpul, pe alţii viaţa, pe unii durerea sau alţi oameni.

Viaţa aduce în calea noastră fel şi fel de oameni. Oameni care-şi pun amprenta asupra existenţei noastre. Oameni care ne lărgesc orizonturile, care ne fac să privim dincolo de ceea ce ştiam noi că există, oameni care ne fac să luptăm şi să credem în noi, oameni care ne împărtăşesc lecţii de viaţă, oameni care ne învaţă să trăim (mai) frumos, să iubim mai mult şi să fim puternici.

Aceşti oameni îşi sădesc uşor, uşor un loc în sufletul nostru şi ne dăm seama după un timp că datorită lor suntem alţii... Unii mai buni. Din toate punctele de vedere.

Pe de altă parte, şi durerea are rolul ei. Durerea modelează. Durerea te face vrei, nu vrei să fii mai puternic. Să pari în faţa altora o stâncă, chiar dacă tu în interior eşti moale ca plastelina. Înveţi să nu mai arăţi. Înveţi să suporţi şi să trăieşti cu suferinţa, să-i faci faţă şi să te prezinţi în faţa lumii zâmbind, deşi tu ai plâns poate toată noaptea.

Ne schimbăm. Toţi. Din copilul naiv şi jucăuş se naşte în timp un adult puternic şi grijuliu la tot ce-i în jurul său. Un adult care nu mai priveşte lumea prin ochi de copil, în ciuda faptului că gândul îi mai zboară din când în când la copilul pe care l-a lăsat în urmă. Un adult care luptă, care îşi vede obiectivele atinse, care merge înainte pentru că ştie că înapoi nu mai are ce căuta.

de Georgiana R
pasajedinviata

Praful din suflete se șterge doar cu iubire.

"De fiecare dată când suflă vântul în ungherele inimii tale, decide să-i răspunzi cu aceeași monedă.
Suflă și tu în direcția lui cu aceeași putere, cu același curaj, cu aceeași determinare"

În periplul meu prin viață întâlnesc tot felul de oameni. Oameni fericiți. Oameni de succes. Oameni iubiți și iubitori. Oameni zâmbitori. Oameni încrezători. Oameni curajoși. Însă, pașii mei ajung și în dreptul oamenilor deprimați, oamenilor lipsiți de speranță și lumină, oamenilor marcați de experiențe și eșecuri, oamenilor care nu mai văd nimic special în viețile lor. Oameni tăcuți, singuratici, care trăiesc din amintiri și se hrănesc cu iluzii. Oameni care au permis prafului să se depună pe sufletele lor. Cum au ajuns în acest stadiu al vieții lor? Doar ei știu cum. Poveștile personale rămân subiecte tabuu, însă fiecare poate concluziona pentru el însuși.

Atunci când ești dezamăgit în dragoste poți lua două decizii. Să ierți și să iubești pe cei care au rămas alături de tine sau să te închizi înăuntrul tău, să tragi obloanele inimii și să te prefaci că nu ai nevoie de nimeni.

Atunci când îți este înșelată încrederea și simți că nu mai poți avea încredere decât în tine ai de ales. Să îți sacrifici din nou sufletul în speranța că cine îl va merita va știi să îl aprecieze cu adevărat sau să îl închizi departe de ochii lumii, într-o colivie colorată, dar lipsită de viață, lipsită de sentimente, lipsită de lumină și aer.

Atunci când ești lăsat pe dinafară de cei numiți „prieteni” și te simți ca și cum ai fi rămas fără aer, ai de ales. Fie te refugiezi în singurătatea inimii tale și te consolezi cu amintirile, fie te îmbărbătezi și îți cauți alți prieteni. Lumea este plină de oameni frumoși, de oameni asemeni ție. Dacă cineva ți-a înșelat încrederea, te-a alungat de lângă el, nu înseamnă că nu vei mai găsi pe nimeni care să îți fie prieten.

Atunci când greutățile vieții nu te ocolesc și te lovesc cu forța unui taifun, ai de ales. Fie te aduni și lucrezi la rezistența interioară, fie rămâi împrăștiat în zeci de direcții.

Orice ai face în viața aceasta amintește-ți că întotdeauna ai de ales. Decizia îți aparține de fiecare dată. Nimeni nu te obligă să iei decizii proaste. Nimeni nu te forțează să rămâi la pământ. Sunt deciziile tale cele care te vor ridica sau te vor pune la pământ. Sunt alegerile tale cele care îți vor aduce succesul. Nu uita asta și nu permite sufletului să atragă praful eșecurilor. De fiecare dată când suflă vântul în ungherele inimii tale, decide să-i răspunzi cu aceeași monedă. Suflă și tu în direcția lui cu aceeași putere, cu același curaj, cu aceeași determinare.

Unde sunt eu în această poveste? Undeva la mijloc, Determinată să rezist oricăror furtuni, decisă să înving orice temeri, pusă pe fapte mari.

 

de Anasstassya

Îndrăgostește-te cu sufletul!

 

Tu…să nu te îndrăgostești de oricine. Să nu te îndrăgostești de omul care pune preț pe lucruri și nu pe sentimente. Să nu te îndrăgostești de omul care doar spune și nu dovedește nimic.

Îndrăgostește-te de cine îți arată că te prețuiește și că-i pasă de tine. Îndrăgostește-te de cine te ascultă cu răbdare și cine te înțelege.

Îndrăgostește-te de cine îți arată respect și de cine te apreciază pentru ceea ce ești ca om și nu pentru un banal trup pe care-l ai.

Îndrăgostește-te de cine e acolo, pentru tine, de cine nu uită să te surprindă cu gesturi mici, de cine îți ia tristețea cu mâna…

Îndrăgostește-te de cine îți emană siguranță printr-o strângere de mână și de cine îți ia toate grijile cu o îmbrățișare.

Îndrăgostește-te de cine plânge alături de tine atunci când ești tristă și de cine se bucură împreună cu tine când ești fericită.

Îndrăgostește-te de cine îți spune că ești frumoasă și ziua, și noaptea, și când ești nervoasă, și când ai părul ciufulit sau ești îmbrăcată în pijamale.

Îndrăgostește-te de cine nu te judecă și de cine nu ascultă părerile celorlalți despre tine.

Îndrăgostește-te de cine are încredere în tine, de cine nu te controlează la fiecare pas și de cine nu-ți pune la îndoială fiecare cuvânt.

Îndrăgostește-te de cine te face să plutești, să simți că trăiești, de cine te face să te simți frumoasă la orice oră din zi sau noapte.

Îndrăgostește-te de cine e dispus să se îndrăgostească de sufletul tău! Și să-l iubească din toți porii!

Îndrăgostește-te de cine (te) merită! Și…îndrăgostește-te mai întâi cu inima și apoi cu ochii.

 

sursa: https://pasajedinviata27.wordpress.com/

Unii aleg sufletul, alţii aleg trupul

 

Sunt oameni care apreciază pe cei din jurul lor după suflet şi oameni care îi „apreciază” după înfăţişare. Îi vei întâlni pe toţi. Şi bineînţeles că-i vei păstra doar pe cei care (te) merită.
De câte ori nu ai plâns după cei din a doua categorie? Să nu o mai faci! De câte ori nu ţi-au furat ei încrederea în tine, şi aşa puţină? De câte ori nu te-au făcut să te simţi mică, neimportantă şi neiubiă? De câte ori au adus ei ceva frumos în viaţa ta? În afară de lacrimi, neîncredere şi suspine?

De multe ori oamenii pun etichete în funcţie de ce văd cu ochii, nu în funcţie de ce ar putea vedea cu inima. Şi de multe ori sufletul e prea puţin băgat în seamă, tocmai pentru că ambalajul e la vedere, iar el stă undeva pitit aşteptând să fie descoperit.
Să nu-i urăşti şi să nu-i judeci pe cei care nu rămân lângă tine din cauză că nu arăţi aşa cum şi-ar dori ei. Tu arăţi cum şi-a dorit Dumnezeu, şi îmi piermit să spun că El nu dă greş.
Lasă-i să plece în căutarea perfecţiunii, se vor pierde pe drum. Şi îşi vor da seama peste un timp că acea frumuseţe ideală şi plastificată la care au visat nu există, iar ce cred ei că există e de fapt trecătoare.

Oamenii care pun preţ pe haine, pe exterior, pe lucruri ieftine, oamenii care resping un om pentru că nu e scos din cutie, oamenii care jignesc şi se cred superiori, oamenii care dau la o parte sufletul şi aleg ambalajul, nu trebuie regretaţi. Eventual compătimiţi. Pentru că ce pot face ei cu un ambalaj expirat în defavoarea unui suflet care să le aducă bucurie, care să-i sprijine, care să le dea o îmbrăţişare şi care să le spună o vorbă bună? Cu ce poate fi mai bun ambalajul în momentele în care obrajii-ţi sunt şiroaie de lacrimi?

Atunci când vrei cu adevărat să cunoşti un om, închide ochii şi priveşte-i sufletul. Iar dacă ştii că nu poţi face asta, atunci pleacă, nu răni, nu fura visuri şi nu spulbera speranţe.
Pentru că mai devreme sau mai târziu cel pe care l-ai făcut să sufere, se va ridica şi va primi ceea ce merită, un suflet blând şi bun, asemenea lui. Pe când tu, tu vei primi un alt ambalaj rece şi gol care pe moment te va face fericit, dar care odată cu trecerea timpului nu-ţi va mai folosi la nimic şi te va lăsa pustiu, pe dinăuntru mai ales.

Iar tu, dragul meu om, cel care te desconsideri şi ţi-e teamă de noi începuturi, tu, cel care crezi că nu eşti suficient de bun pentru gusturile altora, crede-mă că eşti foarte bogat! Pentru că tu ai un suflet! Alţii… au doar nişte trupuri.

Aşa că mergi înainte cu fruntea sus! Sufletele frumoase te aşteaptă!

GEORGIANA R.
sursa: https://pasajedinviata27.wordpress.com/

Pentru că toate au un rost, tot ceea ce ni se întâmplă, se întâmplă la momentul potrivit.

Momentul potrivit...

Oamenii intră în viața noastră nu atunci când vrem sau planificăm noi, ci atunci când e momentul potrivit. Tot așa, lucrurile au loc la timpul potrivit.

Nu poți spune: „Aștept momentul potrivit”. Momentul potrivit e atunci când se ivește sentimentul pe care îl așteptai, când întâlnești omul pe care-l vrei lângă tine, când începi să intuiești că ceva e schimbat.

Cum se zice: „Dumnezeu îți dă, dar nu-ți bagă în traistă”…Dacă nu trăiești momentele așa cum vin și stai să aștepți să vină timpul potrivit pentru a le trăi, e posibil să te trezești cu multe „momente potrivite” abandonate pe drum. Oricum nu poți recunoaște momentul potrivit decât trăindu-l cu credința că e momentul potrivit.

Pentru că și momentele potrivite trec. Așa cum trec oamenii prin viața noastră, așa cum trecem noi prin viață și tot așa cum trec toate. iar timpul nu așteaptă după noi și nici nu ține cont de planurile noastre care e posibil să nu se realizeze niciodată.

Așadar, nu noi alegem momentele potrivite, ele ne aleg pe noi. Noi alegem doar dacă profităm de ele sau mai așteptăm ceva ce e posibil să nu apară niciodată.

Momentul potrivit să ai o familie nu e după 35 de ani pentru bărbați și oricând pentru femei.

Momentul potrivit să faci toate tâmpeniile posibile nu e până în 30 de ani, le poți face toată viața dacă atât te duce capul.

Momentul potrivit să îți ceri iertare sau să-ți pară rău, nu e după ce mai faci câte ceva ca să „știi o treabă”.

Momentul potrivit să îți schimbi viața, nu e după ce te anunță doctorul că la următorul motiv de stres te poți duce de pe lumea asta.

Momentul potrivit să fii un om mai bun, nu e după ce-ai eliminat toate posibilitățile în care poți fi om de nimic.

Momentul potrivit să iubești, nu e după ce-ți plătești toate ratele la bancă, după ce ai vechime în muncă minim 10 ani sau după ce ai „măcar” o casă și-o mașină.

Momentul potrivit să cunoști și să înțelegi omul de lângă tine, nu e după ce el pleacă.

Momentul potrivit să te îndepărtezi de toți oamenii falși din jurul tău, nu e după ce reușești să te răzbuni pe ei.

Momentul potrivit să îți dai seama ce contează în viață, nu e atunci când te apropii de moarte, nici atunci când ajungi să nu mai prețuiești nimic.

Momentul potrivit e atunci când poți să-ți dai seama că ai de ales între a trăi momentul potrivit și a aștepta momentul potrivit. Toate momentele potrivite ne dau posibilitatea să rămânem cu ceva în urma lor. Cu ce vom rămâne? Vom afla doar dacă trăim momentul potrivit atunci când apare, cu încrederea că vom scoate tot ce-i mai bun din ceea ce are să ne ofere.

sursa: https://reasheeshablog.wordpress.com/

De ce iubim, întotdeauna, cu pasiune?

De ce iubim, întotdeauna, cu pasiune? – fiindcă aceasta ne face foarte fericiți; de ce trebuie să o mărturisim sincer? – fiindcă aceasta îl face fericit pe celălalt; de ce trebuie să căutăm să dovedim aceasta, chiar cu prețul sacrificiului? – pentru a ne da puterea să sperăm că, numai în felul acesta, omenirea va izbuti, într-o bună zi, să-şi lepede cel mai mârșav păcat – egoismul brutal.

Să dai, să dai, iată marea fericire a vieții. Să dai mai ales la timp, fiecare lucru la vremea lui. Să dai râsul, să dai lacrimile… să-ți trăiești aventurile, să-ți trăiești durerea… să înhați raza de bucurie care fuge, să-ți arăți dinții frumoși în râsul pe care niște ochi umezi ți-l cerșesc și apoi să plângi nebunește, din toată inima sătulă de bucurie! Să plângi un timp… și apoi să râzi!

Să lupți pentru o idee, să lupți pentru un sentiment, pentru o patimă sau pentru o nebunie, dar să crezi în ceva și să lupți, asta e viața. Cine nu simte nevoia unei lupte, nu trăiește ci vegetează.

Cât de târziu ne învață viața să prețuim sentimentele la adevărata lor valoare… Cu câtă înverșunare ne risipim toți frumoasa și înșelătoarea tinerețe, care nu mai revine niciodată… Cu câtă dărnicie risipim aurul curat în schimbul tuturor tinichelelor sclipitoare…

Cel care, de copil, nu a fost zguduit de suferințe inexplicabile, de dorințe nerostite și care nu a avut de mic o înclinare pentru un gen oarecare de artă, nici iluzii nebune, nici speranțe ciudate, întemeiate pe forțele sau aptitudinile sale, pe creațiile sale, mai mult sau mai puțin comice; cel care n-a plâns cu sughițuri de o mie de ori pe noapte, fără să știe de ce, nici n-a căzut în extaze neobișnuite, nici n-a izbucnit în veselii neașteptate, nici n-a făcut prostii extravagante, acela poate fi sigur că va reuși să ajungă tot ce va voi: un avocat bun, un jandarm strașnic sau un băcan destoinic, dar niciodată un artist, pentru că nu are suflu divin, nu are suflet.

Panait Istrati
(10 august 1884 – 16 aprilie 1935)
sursa: http://webcultura.ro/

Oamenii nu aşteaptă momentul potrivit!

 

De câte ori nu ai aşteptat momentul potrivit pentru a face sau a spune ceva?

 

De câte ori nu te-ai oprit şi ţi-ai spus „Nu acum!”?

De câte ori ai tăcut şi ai suferit în tine?

 

De câte ori ţi-ai ratat şansa la a-ţi duce visurile până la capăt? De câte ori ai amânat pe mai târziu, pe mâine, pe săptămâna viitoare?

 

De câte ori ţi-ai înghiţit suspinele şi de câte ori ţi-ai acoperit ochii să nu se vadă că ai plâns?

De câte ori ai spus  minţind cu voce tare?

 

De câte ori ai făcut toate acestea crezând că nu e momentul pentru a vorbi sau pentru a face ceva?

 

De câte ori te-ai lăsat pradă momentului potrivit? Şi de câte ori ceilalţi au venit spre tine şi au spus sau au făcut ce au vrut? De câte ori au aşteptat ei momentul potrivit? De câte ori s-au gândit ei la tine cum te-ai gândit tu la ei?

Oamenii nu aşteaptă momentul potrivit. Oamenii apar, îţi trântesc câte o veste şi pleacă fără a se mai uita înapoi şi fără a le păsa că te-au lăsat zâmbind sau cu lacrimi pe obraz. Tu de ce l-ai mai aştepta? Tu de ce ai mai suferi când ai putea acţiona acum?

Până la urmă, dacă te gândeşti bine, ce e de fapt acest moment potrivit? Tot noi l-am creat, şi în fond e doar o expresie…

 

Nu ştiu dacă chiar există acest moment, ştiu că noi suntem cei care hotărâm dacă facem şi dacă spunem sau nu aumite lucruri. Nu momentul potrivit ne alege pe noi, noi suntem cei care decidem dacă e albă sau neagră. Noi suntem cei care decidem dacă mergem mai departe sau dacă batem pasul pe loc. 

 

sursa: https://pasajedinviata27.wordpress.com/

În viaţă nu există decât o singură forţă pozitivă, iar această forţă este iubirea.

Ne dăm seama cât de mult iubim viața atunci când lucrurile care ni se întâmplă și pe care le facem să se întâmple ne aduc satisfacție, echilibru, o stare de mulțumire și împlinire. Ne dăm seama că iubim viața în momentele în care sufletul nostru vibrează la unison cu gândurile, când starea noastră interioară nu este influențată de schimbări, când nu simțim teamă, tulburări sau îngrijorări cu privire la ziua de mâine sau viitorul apropiat. Ne dăm seama de modul în care iubim viața când dăm tot ce putem fără să avem rețineri, când punem pasiune în lucrurile pe care le facem, când iubim oamenii și îi punem deasupra tuturor lucrurilor materiale.

Am început acum câțiva ani să adopt un nou stil de viață, care în cazul meu funcționează de minune. Am început prin a-mi începe fiecare zi mulțumind, așternând pe hârtie sau aici pe blog motive pentru care sunt recunoscătoare, lucruri, stări sau oameni pentru care m-am simțit binecuvântată. Este un stil care-ți permite să nu fii sufocat de gânduri egoiste, de întrebări gândite, dar nerostite, de emoții negative. Este un stil care te ajută să te redescoperi din toate punctele de vedere, să te înțelegi, să ajungi la niște concluzii și să-ți trasezi câteva obiective. Este un mod de viață simplist, în care m-am refugiat, și am ajuns la concluzia că îmi face bine, atât trupește, cât și sufletește.

Sunt zile în care mă trezesc complet bine-dispusă, energică și încrezătoare, dar și zile în care oboseala își lasă amprenta asupra mea, în care faptele celor din jur îmi ating fără să vreau sufletul, în care gândurile mă copleșesc și îmi tulbură echilibrul. Pentru aceste zile mi-am păstrat câteva afirmații motivaționale care să mă ajute în regăsirea echilibrului, în înțelegerea faptului că totul în viață se petrece după voia lui Dumnezeu și nu a noastră. Le împărtășesc cu voi, în speranța că vă vor fi de ajutor.

• caută întotdeauna aspectele pozitive din viață, fie că privești la relația ta, la job-ul tău, la familia ta, la tine însăți;
• poți atrage cu ajutorul gândurilor și a stării interioare toate lucrurile bune la care visezi în secret;
• cu cât dăruiești mai mult, cu atât vei primi mai mult;
• totul în viață stă sub efectul bumerangului, ce trimiți în afară se va întoarce la tine. Ai grijă ca tot ce pleacă din sufletul tău și din mintea ta să fie frumos, plăcut și încurajator;
• spune „ mulțumesc” în fiecare zi a vieții tale. Nu un mulțumesc de dragul de a spune, ci unul din adâncul sufletului, pe care să-l crezi și să-l simți;
• nu poți alege să nu treci prin diverse situații, însă poți decide cum să treci prin ele, cu capul sus, încrezătoare și determinată, sau copleșită de teamă și griji;
• fiecare zi reprezintă o șansă de a-ți schimba viața. Profită de oportunități și provocări, și nu fugi de ele;
• trebuie să începi să-ți cultivi o stare de spirit pozitivă și să lucrezi intens în fiecare moment. Gândurile negative, grijile și temerile ne ating sufletul în clipa în care îl lăsăm descoperit;
• alege să-ți umpli fiecare zi cu lucruri frumoase, cu gânduri pozitive și sentimente pline de speranță. Alege să asculți muzică, să citești o carte, să pictezi sau să faci lucruri care îți fac plăcere. Întotdeauna lucrurile care te fac să zâmbești și lucrează la menținere echilibrului interior să fie în procent mai mare decât restul activităților care nu îți fac plăcere, dar pe care trebuie totuși să le îndeplinești.

 de Anasstassya
sursa:https://anasstassya.wordpress.com

Dacă ţi-aş spune, m-ai crede?

 

Dacă ţi-aş spune că mi-e dor de tine, m-ai crede?

Dacă ţi-aş spune că uneori mă simt singură şi că am o nevoie nebună de oameni în preajma mea sau de un gând bun, m-ai crede?

Dacă ţi-aş spune că sunt nopţi în care pun capul pe pernă şi mă năpădesc gândurile, m-ai crede?

Dacă ţi-aş spune că nu am dorit niciodată răul vreunui om de care am decis să mă separ, m-ai crede?

Dacă ţi-aş spune că erau vremuri când rămâneam singură si-ncepeam să vorbesc cu mine, m-ai crede?

Dacă ţi-aş spune că nu-mi vine să cred nici acum că unii oameni au plecat din această lume, m-ai crede?

Dacă ţi-aş spune că sunt momente când sufletul mi-e în altă parte decât trupul, m-ai crede?

Dacă ţi-aş spune că pe cât de repede mă supăr, pe atât de repede îmi trece, m-ai crede?

Dacă ţi-aş spune că uneori îmi înghit gândurile de teamă că aş putea fi înţeleasă greşit, m-ai crede?

Dacă ţi-aş spune că am în mine o teamă de nu ştiu ce pe care nu mi-o pot explica, m-ai crede?

Dacă ţi-aş spune că atunci când vine vorba să ofer sfaturi celorlalţi sunt acolo, dar când e vorba de mine nu ştiu ce să fac, m-ai crede?

Dacă ţi-aş spune că uneori mă simt neînţeleasă de oameni la care eu ţin mult, m-ai crede?

Dacă ţi-aş spune că am momente când stau şi mă gândesc că mi-aş dori să fiu mereu acel om care râde şi glumeşte, fără să mai fiu nevoită să scriu toate astea, m-ai crede?

Dacă ţi-aş spune că uneori e de ajuns să aud vocea unei persoane dragi pentru a mă simţi mai bine, că îmi dă o stare bună, m-ai crede?

Dacă ţi-aş spune că la mine un cuvânt frumos şi sincer face minuni, m-ai crede?

M-ai crede sau ai spune că exagerez?

sursa: https://pasajedinviata27.wordpress.com/

Respirati, va rog!

 

Prima oara cand am realizat, mai acut decat oricand, ca am primit-o in dar, un dar atat de nemeritat si atat de pretios, a fost la Amsterdam. Fumasem nu stiu ce prostii si putin a lipsit sa ma intorc in tara in sicriu. Secundele alea in care ceea ce luasem de prea multe ori for granted parea sa nu mi se mai ofere au durat o vesnicie. O vesnicie, pe bune. Asa o simti cand iti trece toata viata prin fata ochilor in cateva secunde - si macar de-ar fi momentele speciale, eroice, de filme...da de unde, revezi numai fleacuri si ciudatenii ca intr-un film deprimant de suprarealist...Si nu ma chinuia decat gandul la ce-o sa zica ai mei si la cate mai aveam de facut...Cand in sfarsit mi-a fost daruita din nou, ea, respiratia cea atat de banala, dar, iata, atat de importanta, am constientizat mai dureros decat oricand ca suntem dust in the wind...ca darul asta al vietii ce ne strabate- viata pe care o inspiram si o expiram inconstienti- e atat de minunat, ca facem atat de putin sa il meritam, ca il pretuim atat de rar...

A doua oara cand am imbratisat tot cerul cu o inspiratie, multumindu-I pentru darul acesta sfant si nemeritat, a fost intr-o dimineata ploioasa cu un aer dureros de rece, de taios, de curat si de tare. Un aer pe care cu o noapte inainte o multime de suflete nevinovate ar fi dat orice sa il mai simta, dar nu le-a mai fost daruit. Era in dimineata de dupa Colectiv si nu am putut decat sa plang pentru ei, multumind cu toata fiinta mea pentru faptul ca, fara sa fac nimic sa o merit, nu fusesem si eu strivita de oameni, inghitita de flacari, inchisa fara putinta de scapare intr-un iad in care ea, respiratia, e un lux ce dintr-o data, fara sa intelegi de ce, nu iti mai este oferit. Nu am sa uit niciodata gura aia de aer rece, tras adanc in piept, de parca as fi vrut sa imi ajunga pentru totdeauna, sa o respir si pt cei ce nu s-au mai putut bucura de ea. Sa o respir si sa multumesc pt ea cat sa ajunga pentru toate diminetile in care am uitat sa o fac...si pt toate cele in care aveam sa mai uit...si cat de multe erau.

A treia oara a fost astazi. Inchisa intr-un tub RMN, nemiscata, in toate zgomotele alea ciudate pe care le auzeam, atata timp... In 40 de minute - d-astea!- ai timp sa te gandesti la multe. Si mai ales la situatii d-astea in care ramai doar tu cu Dumnezeu. Fara sot, parinti, prieteni, copil, familie. Sunt locuri si momente in care oricat de mult te-ar iubi, nu pot veni dupa tine. Mereu ma mir de cat de curajosi sunt intr-un fel oamenii fara de Dumnezeu
Cat de greu trebuie sa fie sa fii singur in clipe d astea.
Singur nu esti niciodata.. pentru ca "Dumnezeul in care nu crezi crede El in tine". Dar cat de greu trebuie sa fie sa nu Il vezi, sa nu Il simti alaturi, sa nu Ii simti darul in fiecare particula de aer ce iti umple trupul de chestia asta numita viata...chestie pe care o vezi, din tubul asta infernal, mai fragila decat oricand...

"In secventa urmatoare vom opri respiratia. Va rog sa nu respirati 21 de secunde..."

Si din nou secunde ce par sa dureze o vesnicie. Pe bune. Din nou senzatia aia dureroasa ca in fiecare zi ne batem joc. De viata si de Cel care ne-o daruieste. Din nou un mare semn de intrebare, din nou un remember, din nou muscaturile fantomelor tuturor greselilor ce iti rod sufletul...poate mirosul de mir al tuturor prietenilor ce iti zambesc din vesnicie, daca ai...doar ei te pot ajuta in clipe d-astea...poate linistea amintirii vreunei fapte bune, ah ce mult ti-ai dori sa fi avut mai multe in desaga...
21 de secunde...nu mai poti...cand se vor sfarsi oare?

"Respirati, va rog!"

Si parca niciodata nu mi-a parut mai dulce viata ce imi intra din nou, in dar, in trup.
Poate ca sfarsitul lumii va veni atunci cand nimeni pe pamant nu isi va mai aminti sa multumeasca pentru aceasta propozitie rostita cu atata generozitate de undeva de Sus, de langa noi si, in acelasi timp, din noi insine.

"Respirati, va rog!"

Si nu uitati, va rog, sa multumiti. Poate asa mai putem tine sfarsitul lumii departe...

 

de Alexandra Svet
sursa: http://www.floareadinasfalt.ro/

Noi, cei care nu mai avem puterea de a spune adevărul, însă ştim atât de bine să ne miorlăim nemulţumirea…!

 

Suntem cei care minţim dintr-o obişnuinţă uşor de suportat, căci ne-am învăţat să privim doar suprafaţa lucrurilor.

Suntem cei care înşelăm doar pentru a merge mai departe. Pentru a ne demonstra că încă suntem plini de viaţă.

Suntem cei care îndrăznim uneori să râdem, dar nu din tot sufletul, căci nu mai avem curaj nici pentru asta.

Suntem cei care alegem să fim tot mai mecanici. Ne mai lipseşte doar cheiţa pe care ne-ar putea-o răsuci mereu altcineva.

Suntem cei care privesc fără să vadă, căci ochii nu ne sunt îndeajuns pentru a distinge realitatea.

Suntem cei care uităm de noi. Uităm că suntem conectaţi! Uităm că tu şi eu înseamnă noi.

Suntem cei care iubim plăcerile efemere. Ele ne dictează acum destinul.

În fiecare zi, în fiecare ceas, în fiecare minut, lumea din jurul nostru se schimbă. Fără să vrem, ne schimbă şi pe noi. Cei care nu se adaptează rămân în urmă.

Ne schimbăm într-un egoism pur care ne acoperă urechile la strigătele de ajutor ale celor din jur.

Mergem înainte…! Fără să ne pese! Nouă trebuie să ne fie bine, nu lor.

Numai că nici noi nu suntem fericiţi.

Aşteptăm mereu să ne arate cineva calea şi drumul drept. Unii mai perverşi încep să arate cu degetul încotro trebuie să apucăm, numai că ei nu ştiu că nu-i politicos să arăţi cu degetul….

Suntem cei care uităm să mai respirăm conştient, căci ce rost mai are să ne analizăm propriile inspiraţii, atât timp cât în faţa noastră o întreagă lume se modifică în fiecare secundă!?

Grăbeşte-te să nu rămâi în urmă, dar nu uita să-ţi iei şi sufletul cu tine.

Şi nu uita că tu şi eu suntem de fapt noi.

Noi, cei care putem alege mai bine în loc de mai mult!

Noi, cei care nu ştim să trăim, dar învăţăm cu uşurinţă să murim!

Noi, cei care nu mai avem puterea de a spune adevărul, însă ştim atât de bine să ne miorlăim nemulţumirea…!

 

de Adrian Cutinov

sursa: http://www.desprerealitate.ro/