Satanismul cu perdea sau neopăgânismul diafan

 

Există o fascinație tâmpă, stupidă, nebunească a omului pentru ideea de rău și pentru ceea ce numim evil people, exploatată comercial de cinematografie, de mass-media, dar și de artă...

Această fascinație pentru orice altceva decât pentru ideea de bun și adevărat, de frumos autentic, de frumos firesc al lucrurilor, așa cum au fost create acestea de Dumnezeu, bune foarte...vorbește de la sine despre degradarea și decădera omului din frumusețea cea dintâi și nicidecum de o evoluție spirituală...

Unii oamenii căzuți din grația divină nu mai admiră Divinitatea, ci spiritul luciferic și devin și ei luciferici, adică spirite căzute, care inconștient sau lucid slujesc acestuia...
Dumnezeu nu amestecă lucrurile!

În rânduielile divine nu există confuzie, balans sau mixtură între bine și rău, între lumină și întuneric. între virtute și păcat, între lege și fărădelege...

Nu vă înjugaţi la jug străin cu cei necredincioşi, căci ce însoţire are dreptatea cu fărădelegea? Sau ce împărtăşire are lumina cu întunericul? Şi ce învoire este între Hristos şi Veliar sau ce parte are un credincios cu un necredincios? Sau ce înţelegere este între templul lui Dumnezeu şi idoli? (2 Cor. 6, 14-16).

Nimeni nu poate să slujească la doi domni, căci sau pe unul va urâ și pe unul va iubi sau de unul se va lipi și pe altul va disprețui...Nu poate omul să slujească și lui Dumnezeu și lui mamona, adică diavolului (Matei 6, 24)

Cu toate acestea mulți sunt amăgiți sau se amăgesc, crezând că pot să împace ceea ce nu este de împăcat: principiile contrare...

Nu poate o vână de izvor să dea și apă dulce și apă amară...Nu poate pom rău să facă roade bune...Au oare cresc struguri în mărăcini sau culeg oamenii smochine din ciulini ?

Doar Dumnezeu dă viață, ca izvor al vieții, iar diavolul seamănă doar moartea, ca un ucigaș de suflete ce a fost și este dintru început...

Și poate oare un mort să dea viață unuia viu? Dar oare poate întunericul să lumineze pe careva? Oare are diavolul vreun bine ca să-l dea cuiva? Dacă bine în el nu este cum oare va da binele pe care nu îl are? Iar dacă are cumva ceva de dat de la el, atunci de bună seamă nu poate fi decât rău și pierzător. Și așa cum aspida când are ceva de dat de la ea, dă veninul pe care îl are din fire spre moarte și pierzanie, așa cum ariciul dacă ar vrea cineva să-l mângâie mai degrabă cel ce se apropie se vatămă de la firea lui decât îl mângâie... Așa și tu, omule, îndemna Sf. Neofit Zăvorâtul: Ieși, zice, și închină-te lui Hristos și primește darurile de la El ! (Cuvînt despre înșelarea demonilor)

Diavolul știind că și-a pierdut frumusețea și toată slava, se ascunde, pentru ca înșelații și naivii să poată fi mințiți în continuare, el fiind tatăl minciunilor ...Stă pitit în spatele unor aparențe de bine, în spatele unor aparențe de frumusețe, singura efuziune a sa provenind din strălucirile păcatelor și din aprinderea poftelor...

Ce sunt aceste aparențe amăgitoare și cum se naște această fascinație a omului față de spiritul luciferic?

Pe de o parte, acest atașament toxic admirativ izvorăște din incultură și din ignoranță.

Cei mai mulți idolatri se nasc ca niște nefârtați din familii de nefârtați, unde n-au primit o educație sănătoasă, curată, luminoasă, decât una care a venit din partea unor părinți degenerați.

A doua cauză este cultura sau mai bine zis incultura acestei lumi care promovează această fascinație a răului, atât în mass-media, căt și prin cinematografie, artă, publicitate sau modă.

Acesta-i trendul acum...E cool să fii... nu very well, ci very hell ...sau into the hell...

Oamenii nu mai caută raiul, ci preferă iadul...

Omul pervertit de semeție și înșelare a mutat interesul de pe subiectul suprem al contemplației - Ființa Divină, care ar fi trebuit adorată, pe creaturile sale, dintre care unele dintre ele fiind cele mai căzute...

Astăzi sunt admirați cu frenezie până la idolatrie și nebunie: artiști, vedete de cinema, staruri creați de media, de publicitate, de modă...și nu sfinții care au fost adevărate modele de bărbați adevărați și de femei adevărate,

A fost înlocuită părtășia cu îngerii în rugăciune, cu meditații spiritualiste și dans cosmic cu demonii, iar închinării creștinești din Biserică i-a luat locul întâlnirea cu lumea, iar comuniunea cu Dumnezeu și cu sfinții a fost substituită de comunicarea cu oamenii și cu demonii...

E fascinant de-a dreptul pentru lumea aceasta să te faci frate cu dracul sau să fii amanta lui și să te prostituezi printr-un fel de melanj ocult cu păcatul...

Există o magie și un infantilism spiritual care promovează un curent de ocultism, demonism în rândul tinerilor care și-au pierdut reperele, valorile, direcția ...rătăcind prin sminteli, eresuri și fantezii psihedelice...

Probabil unii își imaginează că pot să fie cu sufletul la Dumnezeu, iar trupul să și-l aducă jertfă demonilor, printr-un fel de erotism transfigurat păstrând o măsură estetică în desfrâu, altminteri o estetică a urâtului, o estetică ocultă, pătrunsă de neopăgânism...

Astăzi nu mai impresionează un suflet frumos, ci un trup frumos, nu mai încântă pe nimeni un caracter frumos, ci este suficientă o interfață publică prelucrată frumos...

Nu mai au valoare astăzi cuvintele lui Iisus, ci tot felul de vorbe rostite de iluștri anonimi...

Nu mai sunt de preț caracterul, prietenia și dragostea curată, ci doar harisma, relațiile de conjunctură și sexualitatea...

Nu mai au valoare familia, credința și tradițiile sănătoase, ci se preferă concubinajul, legăturile ocazionale, obiceiurile păgânești...

Am văzut pe satana ca un fulger căzând din cer, târând în urma lui a treia parte din stelele cerului şi le-a aruncat pe pământ..., (Luca 10,18), (Apocalipsa 12:7-9.).

Atunci a strigat cu glas de tunet Arhanghelul Mihail: Să stăm bine, să stăm cu frică, să luam aminte!

În zadar, pentru o treime din îngeri, care au ales răzvrătirea și neascultarea...

În zadar, strigă Arhanghelul și în fiecare Liturghie prin glasul preotului: Să stăm bine, să stăm cu frică!

Nu se mai tem slugile lui veliar, căci sunt fascinate de el și-i urmează în cădere și răzvrătire...

Toți servii lui îi urmează în cădere și în strălucire, dar nu o strălucire de stele nemuritoare, cum au fost sfinții pe firmamentul Bisericii, ci de stele căzătoare pe cerul vremelniciei acestei lumi pierdute...

Zic stele, căci strălucesc doar în bezna necredinței lor, în întunericul unei vieții satanizate de închipuirile lor, strălucesc doar în ochii lumii, nu cu adevărat și în ochii lui Dumnezeu.

Toate acestea se întâmplă pentru că nu vor să urmeze cu adevărat lui Dumnezeu, care este Calea Vieții și Lumina lumii, ca fii ai luminii , ci ca fii și fiice ale diavolului și ai întunericului , care este tatăl lor...

Nebunia lor constă în aceea că nu realizează că-și agonisesc moștenire necurată slujind necuratului, moștenid ca și el... blestemul și iadul...

Pr. Alin-Cristian Preotu

De ce îmbătrânim prea repede?

 

Pentru că ne uitam la stele iar mai apoi ne coboram privirea. Le ascundem in buzunarul găurit al sufletului, lăsându-le sa se împraștie printre pașii grăbiți ai cotidianului. Le călcăm in picioare si ne plângem de bătăturile din inimă. Căci bătăturile din talpă demult nu ne mai dor atât de tare.

Îmbătrânim pentru ca ne uitam in coșul altora cand mergem la cumpăraturi. Atunci cand uitam sa culegem de pe raftul nostru, zâmbete, trăiri si clipe magice. Am ajuns sa ducem grija celor pe care nu ii cunoaștem. Uitând sa ne cunoaștem propria ființa.

Îmbătrânim pentru ca ne-am împrietenit cu demonii. Lăsând un înger sa se zbată crunt, cu aripile-nchise. Noi l-am lasat in umbra firii. L-am încuiat si l-am zidit in ziduri groase ce plâng acum durerea unei lumi zdrobite sub mâini ce macină in palme aspre, dorințe, gânduri, flori albastre.

Îmbătrânim atunci cand ne uitam prea mult in oglinda. Uitând sa ne uitam mai mult in suflet. Plecând de acolo si continuând la exterior. Fără a mânji cu degete o sticlă hoață. Ce ne arată doar ce vrem noi sa vedem. In zile reci si nopți scăldate-n Ceață. Atunci când mintea se preface-n scrum. Atunci când ne oprim, subit, din drum. Un drum bătătorit de alții.

Îmbătrânim pentru ca am uitat cât de frumoși suntem. Le cerem altora sa ne confirme asta. Zâmbind forțat in poze de album. Un chip senin ce râde pentru ceilalți. Chiar daca inima se zbate pana face…Boom!

Îmbătrânim când ne uitam in spate. Uitând ca drumul cel din fața e cel mai important, aici, acum.

Îmbătrânim prea repede atunci cand ne certam cu vârsta. Uitând ca e un număr ferecat printre ani. Atunci când ne oprim din lupta. Când temeri, frici, neliniști ne îngheață.

Îmbătrânim cand nu avem un suflet cald, aproape. E tot ce omul isi dorește-acum. Căci intr-o lume prea dementă, prea anostă, numai iubirea ne va curați de masti, de cei nebuni.

Numai iubirea ne poate arăta…Adevăratul drum!

 

de Alexandru Chermeleu

Și, spune-mi...ți-am zis vreodată că în noi trăiesc două inimi?

Una e a ta. Una e a mea. Ambele nebune, ambele ale noastre... Și niciuna dintre ele nu poate trăi fără cealaltă.

 

În tine trăiesc două inimi. Una aste a ta și a doua este a mea.

 

A doua, adică a mea, e o nebună. Se naște în fiecare dimineața acolo, în pieptul tău. De fapt, în inima ta. Știu că tu nu o vezi niciodată, dar sunt sigur că o simți... dezgolită de toate păcatele și-acoperită de fluturi. Ai făcut-o să uite de uitare, despărțire sau indiferență. Ai învățat-o să se bucure de zâmbete, de Soare și de cer. Ai învățat-o și dezvățat-o de dor și să îmbrace seara cămăși largi visând la viitor. Apoi ai obișnuit-o să spună "Bună dimineața!" ceștii de cafea și "Noapte bună!" așternuturilor, tale, ce ascund lumea. I-ai ascuns nervii și temerile într-o cutie ca să îi deschizi uși și ferestre spre viitor. Ai învățat-o să sărute lacrimi și să se bucure de ploaie valsând fără teamă printre stropi. E o nebună care în cele mai neașteptate momente îți scrie pe corp cu atingeri fine, iubire.

A doua inimă a ta, e a mea.

 

În mine trăiesc două inimi. Una este a mea și a doua este a ta. A doua, adică a ta, e o nebună. Se naște în fiecare dimineață acolo, în pieptul meu. De fapt, în inima mea.

...

 

de https://www.facebook.com/Jurnal.pentru.Ea/

13 LUCRURI DE CARE SĂ NU-ȚI MAI PESE DUPĂ 40 DE ANI

 

Vine un moment în viaţă când nu îţi prea mai pasă de nimic. Sau nu ar trebui să îţi mai pese aşa mult ca înainte. Motivele diferă, dar, în principal, nu mai trebuie să îţi consumi energia pe lucruri care nu contează pentru viaţa ta. Este o vârstă la care eşti deja pe picioarele tale şi trebuie să te porţi ca atare, fără a mai căuta prea mult să îi mulţumeşti pe toţi cei din jurul tău, lăsându-te pe ultimul loc.

Uită de vreo 13 lucruri care nu merită atenţia ta!

Nu trebuie să îţi mai pese de părerile celorlaţi! Sigur ai în preajma ta multe persoane care şi-au făcut o carieră din a da sfaturi tuturor, inclusiv ţie. Sunt acele persoane care nu ştiu altceva decât să îţi dea tot felul de idei, de la domeniul personal, până la cel profesional. Nu uita, însă, că eşti adult şi poţi lua decizii şi singură, fără ca alţii să îţi dicteze ce şi cum. Nu e rău să urmezi un sfat-două, de la părinţi, fraţi sau prieteni, dar nu trebuie să urmezi pas cu pas ce îţi dictează unii şi alţii. Părerile lor faţă de faptele tale, faţă de hainele tale, contează mai puţin. Spre deloc, dacă vreţi să vă fie bine…

Nu trebuie să urmezi pas cu pas toate regulile modei! Uneori moda există pentru a nu fi urmată. Tocmai de aici se naşte uneori originalitatea unora. Îmbracă-te cum îţi place, este strict problema ta. Ştim toate că femeile obişnuite nu sunt dispuse să cheltuie sume astronomice pe ultimele creaţii de la marile case de modă. Viaţa celebrităţilor este una, viaţa femeii obişnuite este alta. Dacă nu aveţi poşetă de firmă, nu înseamnă că nu puteţi fi elegante şi stilate.

Dacă ai încheiat o relaţie sau o căsnicie, mergi mai departe! Nu contează ce face fostul, nu contează dacă el şi-a refăcut viaţa sau nu, tu vezi de drumul tău. Este important să ai o viaţă chiar şi după o despărţire. Cântăreşte toate faptele care au dus la despărţire, încearcă să eviţi greşelile şi poate în următoarea relaţie vei fi mai fericită.

Nu te strădui să fii perfectă, acasă, în intimitate sau la bucătărie! Nimeni nu e perfect şi, dacă din când în când, aşa-zisa ta imperfecţiune mai iese la iveală, gândeşte-te că e ceva normal, firesc, omenesc. Nu te delăsa, dar nici nu te stresa inutil. Dacă eşti obosită, cere ajutor celor din familie, nu face tu totul.

Nu îţi mai muşca limba! Dacă ai ceva de zis, zi! Nu te mai abţine! În felul acesta, scapi şi de stresul pe care îl înmagazinezi fără rost şi care, în timp, îţi va dăuna, dar te vei şi impune în faţa celorlaţi. La tinereţe, mai tăceai, fie că nu era considerat politicos să dai replica, fie că nu îndrăzneai. Acum, lucrurile stau altfel, aşa că…

Dacă cineva nu te merită, renunţă la acea persoană! Fie că e vorba de o prietenă bună, fie că este vorba de o colegă mai apropiată, dacă acea relaţie nu îţi face bine, renunţă. Uneori îţi dai seama că acea persoană te foloseşte, că nu îţi răspunde cu aceeaşi prietenie, şi nu are rost să te mai implici. Vei suferi sau nu o perioadă, dar îţi va trece. Vei fi mai liniştită, departe de o prietenie falsă, nocivă.

Nu trebuie să faci un capăt de ţară din greşelile tale! Din fiecare ai ceva de învăţat. Nu este ceva fără ieşire. Orice problemă are o soluţie, orice greşeală poate fi îndreptată. Adevărata valoare a omului nu este dată de suma greşelilor sale, ci de tot ceea ce face, bun sau rău.

Nu mai încerca să te încadrezi oriunde şi oricând! Toată viaţa suntem tentate să ne încadrăm cât mai bine în cercul de prieteni, la locul de muncă, între neamuri etc. Odată cu înaintarea în vârstă, nu prea mai are importantă acest lucru. Fii tu însăţi în orice context. Cei de lângă tine te cunosc deja destul de bine şi probabil că te acceptă aşa cum eşti. Dacă nu, înseamnă că nici nu merită să rămâi în acel cerc de oameni. Cei de lângă voi trebuie să vă accepte, nu să vă accepte numai transformate. Naturaleţea este secretul oricărei relaţii sincere.

Nu trebuie să vă pese de tot ce este legat de reţelele de socializare! Ce dacă aţi fost înlăturată din lista de prieteni a cuiva?! Nu trebuie să vă pese. Numărul de ,,like’’ –uri la o poză nu este atât de important. Luaţi aceste comportamente ca atare, fără a le lăsa să îţi dirijeze viaţa. Dacă pui o fotografie şi nu ai o mie de aprecieri, asta e! Important că tu ai distribuit-o pentru că ţi-a plăcut şi gata!

Dacă până la vreo 30 de ani erai obsedată să arăţi perfect, după 40 încercaţi să arătaţi elegante şi îngrijite. Numărul de kilograme în plus sau în minus nu mai trebuie să conteze atât de mult. Nu trebuie să încercaţi să aveţi corpul perfect! Este ceva imposibil. Dacă sunteţi norocoase să aveţi o siluetă de invidiat şi la 40 de ani, este foarte bine, dar dacă nu, nu. Îngrijiţi-vă, coafaţi-vă, purtaţi haine pe măsura voastră şi veţi arăta foarte bine. Nu aveţi pretenţia să mai arătaţi ca la 20 de ani, mai ales dacă anumite probleme de sănătate îşi pun amprenta asupra înfăţişării voastre.

Nu trebuie să vă mai pese de mărci şi firme! În primul rând, poate nici nu vă permiteţi, apoi nici nu este o necesitate. Câte doamne cu bani aţi văzut îmbrăcate ca nişte sorcove şi câte femei simple, îmbrăcate cu mare gust? Stilul este dat de firea şi personalitatea fiecăreia, nu de sumele din conturi sau de firma poşetei. Fiţi realiste!

Odată cu trecerea anilor, îţi dai seama că nu poţi controla totul. Mai mult, copiii cresc, devin mai independenţi, şi nu mai ţin seama de tot ce zici tu. Dar face parte din viaţă, trebuie să înţelegi asta. Nu poţi controla decât ceea ce faci tu însăţi. Şi nici atunci totul. Fii relaxată şi depăşeşte problema.

În final, nu trebuie să îţi pese că…nu îţi mai pasă! Este semn al evoluţiei personale. Ca adult, înţelegi că uitarea este esenţială. Daca nu îţi mai pasă este uneori chiar foarte sănătos, oferindu-ţi liberatate şi relaxare. În ultimii 20 de ani ţi-ai tot făcut griji pentru serviciu, căsnicie, copii şi este normal să fi obosit. Combate oboseala cu un soi de nepăsare!

 

sursa: http://bydiana.ro/

Bucură-te !

"...Mă tot gândesc. Poate că asta e. Poate că trebuie doar să ne bucurăm. Şi atât. Poate că de asta ne-a lăsat Domnul aici pe pământ. Poate că ăsta este cel mai important îndemn pe care trebuie să îl urmăm. Poate că de-asta "Bucură-te!" este cuvântul care apare cel mai des în acatiste...

În toţi şi în fiecare dintre noi e ascuns acelaşi Cineva care nu vrea decât să descopere lumea prin ochii noştri, lumea cu fiecare mic detaliu al său, atât de plin de farmec. Şi să se bucure de ea. Nu vrea decât să iubească. Să ajute. Să îi facă pe ceilalţi fericiţi. Să mângâie. Să ierte. Şi să se bucure de toate astea. Să râdă. Să plângă. Şi da, să se bucure şi de asta. Lacrimile sunt un dar, când ştim să le dăm un sens. Să fie fericit. Sau să sufere. Şi să se bucure chiar şi de asta. Căci, da, suferinţa poate fi mântuitoare. Să se bucure de aerul curat al dimineţii, de cântecul păsărilor, de mirosul cafelei, de primul sărut, de primul copil, de o suferinţă din iubire, de gustul pâinii, de îmbrăţişarea unui prieten, de cicăleala mamei, de nori, de soare, de copaci care înfloresc, de zăpadă, de poezie, de cântece, de ploaie, de focul din sobă, de toate nimicurile din care ne e ţesută viaţa şi pe lângă care majoritatea trecem nepăsători, fără a le vedea măcar, darămite să ne bucurăm. Când El nu vrea decât să privim în fiecare zi, în fiecare clipă, lumea ca nişte copii, bucurându-ne de ea. A creat-o şi ne-a dat-o să ne bucurăm de ea, şi El prin noi, în timp ce noi, având pomul vieţii, tânjim după vreo frunză veştedă, căzută. Având în noi şi în faţa noastră fântâna cu apă vie, murim de sete bând câte o gură de apă mâloasă din câte o băltoacă. Avem cerul întreg, plin de stele şi ne mulţumim cu tavanul vreunui club. Şi nici de ăla nu ne bucurăm, fiindcă şi mintea, şi inima ne sunt în altă parte!

Poate că atât trebuie să învăţăm! Să ne bucurăm! Şi să Îl lăsăm să se bucure de cer, de apă, de flori, de soare, de munţi, de oameni... Căci tot El e ascuns, în toate. Să iubim, cu El, cel din noi ‒ căci El e Iubire ‒ tot ce vedem. Căci în toate tot El e. Să primim tot ce vine către noi, cu Iubire, căci de la El sunt. Cu voia Lui. Să mulţumim pentru toate.

Poate că asta e. Poate că doar asta trebuie să facem. Să ne bucurăm! Orice am face, orice cale am lua. Să ne ţinem pe calea care ne aduce cea mai mare bucurie ‒ fără să ne gândim cum ar fi pe alta ‒ mereu înainte, cu inima curată, deschisă, plină de iubire spre tot ce întâlnim pe drum. "

"Floarea din asfalt" - Alexandra Svet

Împlinirea sufletească

 

Ce înseamnă împlinirea sufletească ? Oare înseamnă că te poţi numi un om fericit? Sau poate că este doar drumul spre fericirea absolută? Care sunt lucrurile care ne aduc această satisfacţie? Ce anume ne poate înălţa spiritul şi elibera sufletul de povara greutăţilor şi a gândurile negre? Oare faptele bune? Oare credinţa, generozitatea, iubirea? Oare acestea sunt de ajuns, sau trebuie să facem mai mult pentru a avea parte de acest sentiment extrem de rar şi valoros? Nimeni nu ştie cu certitudine fiindcă toţi ne aflăm în cautatea acelui unic lucru menit să aducă în viaţa noastră fericirea. Este foarte greu să te simţi un om împlinit sufleteşte, îndeosebi pentru simplul fapt că nu există zi din viaţa noastră în care să nu comitem greşeli, în care să nu supărăm oameni, în care să nu ne credem mai importanţi decât alţii, în care să ne punem pe noi înaintea nevoilor celorlaţi, La fel de dificil este să rămâi un om corect şi bun, fiindcă eşti înconjurat mereu de mizerii şi nedreptăţi. De câte ori nu am rănit persoanele dragi nouă, de câte ori nu am strigat, certat, supărat sau învinovăţit pe cei din jurul nostru, atunci când ne-am simţit trădaţi. De câte ori nu am renunţat la a mai crede şi la a mai spera şi am urmat o cale lăturalnică pentru simplul fapt că ne doream acel lucru mai repede. De multe ori. Uneori, ne minţim, numindu-ne împliniţi sufleteşte. Uneori, ne minţim fiindcă ne-ar plăcea să credem că sufletul nostru a cunoscut în sfârşit pacea şi armonia eliberatoare şi poate că de cele mai multe ori chiar ajungem să simţim acest lucru. Însă, ca şi în cazul unui drog, efectul încetează în cele din urmă. Toată euforia şi mulţumirea pe care o simţeai va dispărea, se va ridica ca un fum uşor şi cenuşiu, şi vei rămâne la fel ca şi până atunci. Gol pe dinăuntru. Dezamăgit. Bolnav. Nu este suficient să pari ceea ce nu eşti, nu este îndeajuns să dai o parte din tine. Ca să ajungi la stadiul de fericire absolută la care toţi sperăm că vom ajunge cândva, va trebui să dăm totul, să ne transformăm complet, să încetăm să mai fim cei care suntem. Dacă privim cu atenţie la viaţa noastră constatăm că este ciclică. Învăţăm lecţii de-a lungul vieţii noastre pe care le punem în aplicare, şi uneori încercăm să facem mai mult de atât, să fim mai buni decât au fost părinţii noştrii, mai culţi, mai bogaţi, mai de toate. Fiindcă, aşa suntem făcuţi să credem. Dacă am stabilit un anume standard pe care l-am ajuns în vieţile noastre, atunci ne-am atins scopul. Lucrurile sunt atât de simple. Însă, datorită avântului nostru, le trecem cu vederea. Poţi găsi fericirea şi dacă stai într-un bordei, sau într-un cort în natură. Nu contează cine eşti sau cât de cult şi de bogat poţi deveni în viaţă, contează ce eşti. Aceasta este marea întrebare. Şi ce suntem în final? Simpli oameni în căutarea perfecţiunii. Fiindcă fericirea este fără doar şi poate perfecţiunea. Ea poate fi cunoscută doar de acele suflete speciale, care în ciuda tuturor greutăţilor, în ciuda tututor obstacolelor, au rămas la fel de tinere şi la fel de frumoase. Nu s-au murdărit, nici împovărat cu faptele lor, ci s-au curăţat şi s-au eliberat. Nu spun că nu sunt momente în viaţa noastră când simţim cu adeverat că plutim, că suntem fericiţi, că suntem împliniţi, dar în final sunt doar momente. Momente, fără de care, viaţa noastră ar fi anostă, plictisitoare, tristă, deprimantă. Chiar dacă sunt puţine, chiar dacă nu durează o veşnicie, acele momente fac ca viaţa noastră să fie mai uşoară, mai calmă, mai plăcută. Chiar dacă nu suntem până la adânci bătrâneţi fericiţi, cel puţin ne putem bucura de momentul nostru de împlinire. Şi putem spera. Întotdeauna, ne rămâne speranţa.

sursa https://anasstassya.wordpress.com

Nu da Veşnicia pe nimic!

Contabilitate. Tabeluri Excel. Rentabilitate. Calcul. Profit.Şi dintr-odată, vine o băbuţă care îşi dă ultimii doi bănuţi. Câştigă Veşnicia.

Plus. Să fii mereu pe plus. Reduceri cheltuieli. Bugete. Economie. Rentabilizare costuri. Moderaţie. Echilibru. Împrumuturi. Cheltuieli cu ţârâita. Zgârcenie.

Deodată, vine o desfrânată care Îl unge pe Domnul cu cel mai scump mir. Făcea cât 300 de zile de lucru. Câştigă veşnicia.

Şi de asta Îl iubesc atât de mult pe Domnul. Cifrele lumii îşi pierd sensul obişnuit şi valoarea lumească la El.

Altele sunt valorile Lui...

Numai noi, oamenii, înotăm năclăiţi în contabilităţi. Scoţându-ne ochii pentru un bănuţ. Şantajând. Trădând. Certându-ne pentru sume de nimic. Dând capul lui Ioan Botezătorul pe un dans din buric. Vânzându-ne conştiinţa pe un mititel. Sufletul, pe un apartament. Inima, pentru un certificat de căsătorie şi o maşină. Viaţa, pentru o poziţie. Timpul, pentru un titlu. Vânzându-L pe Cel fără de preţ pentru 30 de arginţi, în condiţiile în care fariseii ar fi plătit Oricât! Pentru că ei ştiu mai bine decât noi, Iude oarbe, că Veşnicia n-are preţ. Că cine Îl are pe Domnul are totul. Că, oricât de mult, e prea puţin...

Lungă e calea de la iadul contabilităţii lui Iuda, unde se înţelege prea târziu preţul corect al veşniciei ‒ până la Raiul Risipei întru Domnul. Până la Înţelepciunea inimii desfrânatei care a învăţat-o pe aceasta că risipa din iubire pentru Domnul duce drept în Rai. Sau până la bănuţul văduvei purtător al singurului lucru care ne-a fost cerut: Inima.

Cea mai bună investiţie pe care poate ar trebui să o deprindem: Investiţia în veşnicie. Să căutăm "piaţa" care nu "cade" niciodată. Să stăm aproape de Asociatul care nu ne va vinde, trăda, înjunghia pe la spate niciodată. Piaţa unde "celui care are i se va da; dar de la cel ce nu are şi ce are i se va lua". Să învăţăm să nu ne mai vindem sufletele pe nimic, când putem avea Totul, copiii Lui fiind. Mâncăm roşcove ca porcii, când ne-ar putea primi înapoi cu ospăţ împărătesc. Stăm fără ulei în candele, alergând bezmetici după realizări lumeşti, iar când vom vrea să intrăm în camera de nuntă ne va spune că nu ne cunoaşte. Investim mii de euro în garderobă, dar oare haina sufletului ne este demnă de Cămara Sa? Ne-am făcut din stomac rege, din trup conducător pe care îl urmăm orbeşte, din patimi şi temeri sfetnici de seamă, când ne-a arătat de atâtea ori cum prin credinţă se pot înmulţi peştii şi pâinile, cum au loc pescuiri minunate, vindecări, învieri şi cum imposibilul devine posibil... pentru că atunci când cauţi mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu toate celelalte ţi se vor adăuga...

Lungă e calea.... De la Iuda la Nu Da. Veşnicia pe nimic. Să stăm totuşi pe ea! Să îndrăznim să cerem tot ce poate fi al nostru. Zic şi eu... Ca un păcătos care de-abia acum începe să priceapă că poate totuşi lucrurile stau puţin altfel decât se văd într-o societate în care Iuda apare multiplicat, vânzând tot pentru cei 30 de arginţi care îl pot sătura pe moment, fără să vadă hăul din spate, în care se pierde tot. Zic şi eu... Văzând că sunt alţii, cei care nu Îl vând, ci aleg să îi stea alături şi care sunt sătui pentru o Veşnicie căci şi-au câştigat o eternitate fără de foame, fără de lipsuri, de întuneric, de durere. Tinereţe fără de bătrâneţe şi viaţă fără de moarte. Trebuie doar să îndrăznim. Ca fiul de împărat din basmul românesc. La urma urmei, poate că nu e doar un basm. Că doar ne-a zis, cu atâta Iubire...

"Cereţi şi vi se va da; căutaţi şi veţi afla; bateţi şi vi se va deschide. Că oricine cere ia, cel care caută află şi celui ce bate i se va deschide" (Matei 7, 7-8).

de Alexandra Svet

sursa: http://www.floareadinasfalt.ro/

Subestimarea – un pas înainte și doi înapoi.

 

De cele mai multe ori ne subestimăm. Am observat-o la mine. La cei din jurul meu. La majoritatea dintre cei cu care îmi intersectez întâmplător pașii. Nu am înțeles niciodată de unde provine această teamă absurdă care ne inundă cele mai intime gânduri și ne amorțește simțurile. Nu am înțeles de unde ni se trage această neîncredere pe care o simțim în cele mai importante momente, în clipele în care trebuie să iei cele mai dificile decizii. Nu am înțeles de ce inima este atât de neliniștită în preajma alegerilor, de ce sufletul este atât de tulbure în preajma momentelor cheie din viețile noastre. Parcă, cu cât ajungem mai aproape de ceea ce ne-am dorit, cu atât mai mult ne simțim mai departe de atingerea obiectivului personal.

Ne lipsește încrederea individului care are succesul de partea lui. Ne lipsește pasiunea și determinarea individului care știe că va reuși. Ne lipsește motivarea omului care este una cu visul său.

M-am întrebat de ce fac asta. De ce mă subestimez. De ce nu am suficientă încredere în mine. De ce nu risc niciodată. De ce nu sunt spontană. Și nu am ajuns la vreo concluzie. Pur și simplu nu sunt așa. Sunt un altfel de om. Ceva mai prudent decât sunt alții. Ceva mai cuminte, mai analitic, mai lent. Îmi place să observ lucrurile și să le disec. Și când dau peste ceva care mă depășește, pur și simplu mă dau deoparte. Fără să încerc, fără să mă strădui, fără să-mi impun să reușesc. De ce fac asta? Nu știu. Răspunsurile întârzie să apară. Știu doar că în sinea mea râvnesc la ziua în care o să încetez să mă subestimez, la ziua în care o să încetez să mă descurajez, la ziua în care nu o să mă mai tem de consecințe. Râvnesc la ziua în care o să-mi trăiesc viața, pentru că acum nu o fac decât pe jumătate. Știu asta în sinea mea. Și devine mai greu când o recunosc și o spun cu voce tare. Nu am suficientă voință pentru a lăsa în urmă toate aceste rețineri, dar acest lucru nu mă împiedică să lucrez constant la mine însămi. Și poate că trăiesc cu jumătăți de măsură, și poate că mă subestimez din când în când, și poate că port în suflet îndoieli și regrete, însă sper ca toate acestea să mă ducă în punctul în care îmi iau inima în dinți și încetez să mă lamentez pentru fiecare eșec din viața mea. Poate …am această speranță pentru mine. Și pentru toți cei care ne subestimăm și trăim în culori de gri. Lumea pentru noi nu e deosebită, nu e minunată, nu e extraordinară. Noi vedem lumea așa cum este ea, deși poate ne dorim să o vedem așa cum o văd ceilalți. Miraculoasă. Frumoasă. Plină de provocări și necunoscute.

E dificil să te schimbi. Nu imposibil, însă! Știu asta, mai trebuie să lucrez în această direcție.

„Căutam mereu putere şi încredere în afara mea, dar acestea vin dinăuntru. Erau acolo dintotdeauna” ~ Anna Freud

Mai poţi, suflete?!

 

- Dragă suflete, de unde ai atâta putere? De unde atâta putere de a ierta şi a zâmbi în continuare, când ştii bine câte lacrimi ai avea de vărsat? De unde mai ai speranţă? De unde îţi aduni încă forţa şi îndrăzneala de a visa? De unde? Mă uimeşti…

 

- Draga mea, ce-aş putea face? Încotro m-aş putea duce? Nu-mi pot pune niciun voal pe ce mă frământă, nu pot bate din palme pentru ca lucrurile să capete un sens mai bun. Însă vezi tu, nici dacă aş ceda nu aş rezolva nimic. Aşa că merg înainte. Aşa cum pot. Uneori mă împiedic, dar mă scutur repede de praf şi continui, alteori greşesc drumul, dar mă întorc şi o iau de la capăt, însă pe un alt traseu. Nu-mi permit să plâng acum. Nu e timp de lacrimi, căci dacă aş începe, nu ştiu când aş mai termina. Nu a venit acea zi. Lacrimile trebuie să mai aştepte!

 

sursa: https://pasajedinviata27.wordpress.com/

Timpul nu vindecă nimic!

 

“Timpul vindecă tot” – aşa sună o vorbă care mă bântuie de foarte mulţi ani. O vorbă cât se poate de falsă, o vorbă amăgitoare.

Nu, timpul nu vindecă nimic!

Timpul nu este medicul tău de familie, nu este psihiatrul sau psihologul tău, nu este farmacia de la colţ sau vreun pansament gastric.

Timpul face însă un singur lucru – te ajută să suporţi mai uşor o anumită traumă! Asta nu înseamnă că o şi vindecă.

Atunci când suferi, timpul aşterne obişnuinţa peste suferinţă, te face să te obişnuieşti cu ea, însă NU O VINDECĂ!

Trauma există acolo în tine şi, la primul semn, va reieşi la suprafaţă.

‘Timpul vindecă tot’ este o mare capcană şi mulţi au căzut în ea, inclusiv eu. Ăsta e şi motivul pentru care o grămadă de oameni preferă să treacă timpul în loc să se vindece cu adevărat.

Şi ce fac? Colecţionează traume până când sufletele lor arată ca nişte ţinte dintr-un poligon de trageri.

Atunci când sufletul tău a ajuns o ţintă sfâşiată de găuri, timpul nu mai are niciun rol. În momentul ăla tu eşti singurul care poate vindeca ceva, dacă mai eşti în stare să conştientizezi ce se întâmplă cu tine.

Timpul nu vindecă nimic, însă poate fi aliatul tău atunci când decizi că trebuie să îţi cureţi sufletul. Dacă laşi totul pe seama timpului nu se va întâmpla nimic, vei suferi în continuare.

Dacă realizezi ce se întâmplă cu tine, dacă eşti convins că trebuie să te vindeci, atunci timpul va fi cel mai bun prieten al tău.

Am trecut prin procesul asta şi ştiu ce înseamnă. Dacă mă uit în urmă, realizez că timpul este cel mai bun prieten al tău atunci când decizi să faci ceva cu sufletul tău.

Atunci când îi soliciţi ajutorul, el vine şi îţi cere răbdare. Îţi spune clar – ‘ai răbdare, lucrează cu tine şi vei vedea că în câteva luni eşti alt om. Singur nu te pot pune pe picioare’.

Cam aşa funcţionează timpul. Dacă mergi doar pe mâna lui, îţi oferă obişnuinţa suferinţei; dacă însă îi ceri ajutorul, atunci îţi oferă rezultate remarcabile.

Timpul nu vindecă nimic de unul singur. În procesul de vindecare e nevoie de ceva mult mai important – DE TINE!!!

de Andrei Vulpescu

În iubire se trăiește frumos, dar nu confortabil…

 

În iubire se trăiește frumos, dar nu neapărat confortabil, însă în mod cert, iubind, te înșurubezi într-un orizont revelator pentru că, vă rog observați, cât de frumos se luminează în noi partea cea ma frumoasă din ceea ce suntem atunci când iubim!

 

Dar ce suntem noi? Suntem trecerea de pietoni dintre viață și moarte, pe care aleargă bezmetic, romantic, frenetic, obositor, elegant perdant toți cei pe care ne este dat să-i întâlnim într-o viată! Și noi, noi ce avem de făcut? Avem un singur lucru de făcut: avem de trăit frumos, iar asta înseamnă de fapt totul, înseamnă a birui, cu toate mijloacele umane, împuținarea de suflet invers proporțional cu dizolvarea lent-progresivă a alcătuirii noastre fizice!

 

Avem atâta viață în noi câtă visare putem duce pe spinarea noastră sisifică! Nici mai mult, nici mai putin!

 

de Cosmin Neidoni

 

Să te ridici, în ciuda tuturor, în pofida statisticii, împotriva omului care calcă pe om.

Nu importă ce te lovește, nu contează unde, e irelevant cât de tare. Învață mai întâi să cazi. Pune mâinile pe pământ. Respiră iarba, asfaltul, linoleul, covorul, țărâna.
Ține minte aroma fiecărui suport care ți-a permis vreodată pașii.
Nu-ți feri trunchiul.
Nu-ți feri membrele.
Singurul lucru de ferit e capul, tot ce-ai mai bun, tot ce contează la tine e conținutul minții. Să nu uiți niciodată c-o ai. Ține-ți capul în palme așa cum ți-ai ține copilul....
Nu te grăbi să te ridici. Ai să pierzi partea cea mai intensă a experienței. Cât ești jos, înfrânt, zdrobit, dezarticulat, te poți uita la lume din poziția celui mic, celui pe care nimeni nu-l bagă în seamă, magma lumii și bordura pe care se cațără ceilalți. De-acolo, din subsolul umanității, începi să-ți dai seama că oamenii sunt doar conștiințe în mișcare, de cele mai multe ori fără sens, doar direcție. Tu, imobil, nu mai ai direcție. Asta nu înseamnă că nu mai ai sens.
Și-apoi verifică.
Verifică dacă mai ai mâini.
Verifică dacă mai ai picioare.
Verifică dacă mai ai suflu.
Verifică dacă doare.
Unde doare.
Și dacă doare, și dacă nu, numără până la trei. Și la unu împinge.
Ridică-te!
Nu închide ochii în proces. Cât e de greu, ține ochii deschiși. Uită-te cum te înalți printre ei. Uită-te cum li se schimbă, treptat, mimica.
Uită-te la surpriza lor. Și-a celor care-au asistat, pasiv, la cădere. Și-acelor care, voit, te-au lăsat să cazi.
Și-acelor care te-au împins.
Și-acelor care te-au țintuit, odată ajuns la pământ.
Și ține minte figura lor. E cea mai bună alifie. Să te ridici, în ciuda tuturor, în pofida statisticii, împotriva omului care calcă pe om.
Asta înseamnă umanitate.
Asta înseamnă demnitate.

de dr. Gabriel Diaconu

Când nu înţelegi ceva, ai răbdare!

 

Uneori nu înţelegem cum şi de ce se întâmplă un lucru sau cum de ni se întâmplă tocmai nouă. Sau nu înţelegem ce avem de înţeles de acolo. Şi e atât de mare tentaţia de a intra cu totul în povestea lui "de ce?" încât începem să ne învârtim în jurul acestei întrebări, nu pentru că am vrea să găsim răspunsuri, ci mai ales pentru că dorim să stăm în dramă şi luptă. Există o anumită plăcere în a sta acolo şi e ca o esenţă a vieţii pe care vrem să o extragem din centrul problemei. Poate că de aia ne tot adâncim în ea, şi tot săpăm, chipurile pentru a ajunge la adevăr.

Numai că, ce să vezi, cu cât sapi mai mult, cu atât te îndepărtezi de adevăr, pentru că începi să vânezi, de fapt, doar răspunsurile care se potrivesc în şablonul poveştii tale, în definiţiile pe care le-ai dat experienţei, în judecăţile pe care deja le-ai emis şi continui s-o faci despre tine şi cei implicaţi. Practic, cauţi şi permiţi să ajungă la tine doar răspunsurile care-ţi validează durerea, lupta, încrâncenarea, dreptatea pe care vrei să o ai, tiparul în care vrei să stai.

De aceea, în astfel de situaţii, deşi ne simţim pierduţi (şi pe bună dreptate, pentru că ne pierdem de cine putem fi dincolo de problemă), persistăm în situaţia respectivă, croşetând gânduri, plimbându-ne între o judecată şi alta, între dorinţa declarativă de a înţelege şi dorinţa inconştientă de a NU înţelege cu adevărat.

Acesta este unul din modurile în care ne lăsăm distraşi din prezent, din starea naturală a fiinţei de uşurinţă şi graţie. Suntem împotriva curentului şi singurul lucru pe îl avem de acceptat poate fi că, în acel moment, singura soluţie sau cea mai potrivită şi benefică este să avem răbdare.
Da, când nu înţelegi ceva, ai răbdare. Nu scotoci, ci aşteaptă. Nu iscodi, ci priveşte. Nu (te) certa, ci îngăduie să fie ce este. Nu forţa, acceptă.

Viaţa are căile ei prin care ne ajută să înţelegem tot ce avem nevoie. Înţelepciunea nu poate fi grăbită. Fiecare experienţă are anotimpurile ei. Fiecare etapă din viaţă poate fi un pas către un nivel mai înalt de conştiinţă. Orice proiect trece prin nişte anotimpuri. Dacă e în anotimpul îngheţului, degeaba îl forţezi să fie în cel al înfloririi. Degeaba grăbeşti o plantă să crească, rişti s-o omori din prea multă "bună intenţie".

În plus, fiecare cădere este mereu urmată de un salt. Cădere, salt, cădere, salt... nimic nou, nu-i aşa? Diferenţa o face CUM treci PRIN ele. Cât de conştient eşti de importanţa acestora. Şi cât de deschis spre a creşte şi a câştiga înţelepciune prin tot ce apare în viaţa ta.

Până la urmă asta e frumuseţea vieţii, acesta este jocul. Imaginează-ţi, dacă ai avea toate răspunsurile, dacă totul s-ar întâmpla şi crea cât ai pocni din degete, ar mai fi aşa de atractiv/distractiv jocul? Nu şi-ar pierde rostul? Dar dacă toate lucrurile ar arăta instant, exact aşa cum le gândeşti şi le impregnezi cu emoţie? Cum ar arăta viaţa ta? Unii îi mulţumesc Cerului că nu le dă tot ce gândesc şi mai ales după cum gândesc în fiecare moment. Că Universul pare să aibă un delay în a răspunde. De fapt, întârzierea este la noi, ne ia ceva până să ne fie clar. Şi mai ales, ne ia ceva până obosim şi renunţăm la luptă.

Aşadar, când nu înţelegi, ai răbdare! Când te prinzi că ai un "de ce" în cap, sau mai multe, opreşte-te. Ai o cădere? Crezi că ai un blocaj? Aşa, şi?! N-ai mai avut? :)

Ce altceva e posibil? Cu altfel poţi privi? Ce-ar fi dacă ai aştepta, pur şi simplu, să se aşeze totul? Ce-ar fi dacă ai fi atent cu adevărat şi te-ai extrage din "problemă"? Cum ar fi dacă nu te-ai mai scufunda în drame, mai mult sau mai puţin ale tale? Şi ce ai crea dacă ai alege să te dai jos de pe gânduri şi să recunoşti ce vrei cu adevărat?

Poţi să alegi lupta. Sau poţi să alegi pacea. Nici una, nici cealaltă nu e greşită. Doar că...să ştii, e mereu alegerea ta.

de Nicoleta Svârlefus

O criză imposibilă!

Criza pare a fi un fel în care oamenii sunt forţaţi să se detaşeze de lumea materială, să facă un pas înapoi, pentru a se întoarce cu faţa către valorile uitate ale sufletului, căci ele definesc viaţa, ele definesc ceea ce este viu în noi. Banii, gustul pentru lux, dorinţa de confort, visul de mărire, de creştere a prestigiului, a poziţiei sociale au atras oamenii într-un carusel exterior, în caruselul unor valori, al căror preţ este – înainte de orice altceva – o îndepărtare de sine şi o rătăcire halucinantă. Îndepărtarea de propriul suflet ar putea fi preţul amar al confuziei şi al alegerilor materiale, în puterea cărora alunecăm doar pentru că sperăm ca materialul să ne facă fericiţi. Corupţia, în orice formă s-ar manifesta ea, nu-i decât semnalul neînţelegerii şi al confuziei mentale, semnalul căderii din propriul suflet, semnalul căderii în plasele negre ale raţiunii, care ne îndeamnă să minţim, să furăm, să ne luăm singuri, în loc să primim, să avem rapid, în loc să ne construim, încetul cu încetul, un loc pe lume. În mod real, locul nostru este orice loc în care ne simţim vii, în singuranţă şi fericiţi, iar acel loc nu există pe lume, fără a exista mai întâi în propria conştiinţă. Iar în conştiinţă nu-l putem găsi decât în relaţia cu propriul nostru suflet, singura putere capabilă să ne ducă pe drumul către mântuire şi lumină.

Câţi dintre oamenii de astăzi mai merg în vizită la un prieten de dragul prietenului? Câte relaţii se bazează pe undele diafane şi gingaşe ale bucuriei de a fi împreună, de a schimba idei, de a te bucura, pur şi simplu, de prezenţa celuilalt? Cât de mult ne bazăm pe valorile umane, care izvorăsc din interiorul nostru şi cât de mult le modelăm cu forţa şi aşteptăm să ne parvină din lume, ca o consecinţă a ”datoriei” pe care alţii le au în relaţiile cu noi? Cum ne manifestăm noi în relaţiile de viaţă, în absenţa sentimentului că avem o datorie? Căci a face un lucru fiindcă trebuie, eşti obligat, dator să-l faci este cu totul altceva decât să-l faci pentru că te împinge dorinţa interioară, sufletul tău, bucuria de a dărui. Puterea energetică a fiecăreia dintre cele două ipostaze echivalează cu puterea a două stări diferite ale conştiinţei. Consecinţele fizice şi, mai ales, non fizice, emoţionale şi mentale, reproduc diferenţa substanţială dintre suflet şi raţiune, dintre căldură şi frig, dintre alegere liberă şi constrângere. O criză materială ar putea fi tocmai expresia materializată a conştiinţei confuze, în faţa căreia obligaţia şi constrângerea sunt experimentate cu prioritate, iar libera alegere şi bucuria sufletului rămân undeva, în umbră şi în urmă.

În principiu, pentru o reîntoarcere în matca vieţii şi a sentimentului omenesc de a fi viu, noi trebuie să inversăm aceste valori: să punem alegerile sufletului mai presus de orice. Ceea ce ne place cu adevărat să facem, ceea ce ne dăruieşte sentimentul bucuriei, al împlinirii şi al frumuseţii, ceea ce ne aduce mai aproape de noi înşine nu se găseşte în lucruri, ci în bucuria de a fi cu ele, de a la face, de a le transforma sau a le crea. Suntem fericiţi când iubim pe cineva, iar iubirea aceea este o putere de nedescris, capabilă să ne ducă în viaţă pe drumul destinului nostru. Nici o căsătorie din interes, nici o slujbă bine plătită, dar neplăcută, nici o prietenie bazată pe interes nu sunt altceva decât surse de dezenergizare şi de cădere în gol, în neâmplinire, nesiguranţă şi nelinişte. Doar unde-i inima noastră suntem şi noi: doar unde-i iubire, e adevăr şi unde-i adevăr şi dragoste nu ne lipseşte nimic şi numai într-o asemenea ipostază criza este imposibilă!
 

de Maria Timuc

Să înveți să zâmbești LUMII!

"Să înveți să zâmbești LUMII!. Să înveți să-ți zâmbești ție. Dimineața în oglindă. Vei vedea, chipul tău are altă strălucire. Ochii tăi prind viață. Apoi scoate zâmbetul în stradă. Chiar dacă unii te vor cataloga “ dus cu pluta”. E problema lor. Ai curajul să îi șochezi cu zâmbetul tău!

Apoi mergi mai departe către următorul pas. Nu te mai lua așa de “în serios”. Stai calm. Nu ești tu buricul pământului. Ești doar un fir de praf în acest gigantic Univers. Azi ești aici, iar în următoarea secundă s-ar putea să nu mai fii. Aici. Vei fi cu siguranță altundeva… dar nu aici, cu cei pe care îi iubești. Învață să râzi în sinea ta de “prostiile” pe care le faci. Acceptă ca ești perfect în imperfecțiunea ta. Acceptă că poți fi lumină dar la fel de bine poți fi și întuneric. Nu e nimic rău în asta. Nu e nimic rău în faptul că uneori ești nevolnic, că poți avea mici răutăți, că există oameni care nu îți sunt pe plac sau care nu te plac la rândul lor. Nu e nimic rău în faptul că uneori ești trist, morocănos, ursuz, prost dispus, că ai nevoie să fii singur, că plângi, că râzi prea tare. Sau se poate întâmpla să fii nepoliticos, să te cerți, să înjuri în surdină. Toate astea la un loc ești TU! Acceptă-te!

Apoi cel mai greu lucru (cel puțin pentru mine așa a fost) e să te debarasezi de nevoia de a controla totul. E imposibil să deții controlul! Oamenii care sunt “freack control” (adică obsedați de control) sunt cei care se îmbolnăvesc cel mai repede. Pentru că acea energie pușcă peste tot în corpul lor fizic. Nu sunt altceva decât semnale care vin să-ți spună: lasă viața să curgă. Ia-o mai lejer. Nu-l fă pe Șefu’ să râdă de planurile tale, are alte treburi mai importante de făcut.

Dacă ai reușit toate astea, restul e floare la ureche. Mai ai de învățat doar câteva mărunțișuri. Înșiruirea lor e aleatorie, cum îmi vin în minte. Acceptă că ești “iubibil”, primește iubirea celor din jurul tău chiar dacă ea nu corespunde standardelor pe care le-ai trasat tu despre ce înseamna a iubi. Acceptă că suntem diferiți, dar în asta stă frumusețea vieții. Identifici lucrurile care îți aduc bucurie și fă-le loc în viața ta. Caută în adâncul tău creativitatea și scoate-o la lumină, manifest-o fără frica de a deveni penibil. Cântă, desenează, pictează, dansează. Gătește mâncăruri simple pentru tine și cei pe care îi iubești. Îmbrățișează, mângâie, ține de mână pe cineva, nu-ți fie frică să te lași atins. Atingerea dintre doi oameni e sacră, nu e nimic rușinos în ea. Sărută de câte ori ai ocazia.  Fă plimbări lungi în natură. Îmbrățișează un copac. Minunează-te de măreția naturii. Citește o carte bună. Mergi la cinema să vezi un film (obligatoriu pop corn și Cola, hi hi hi). Mergi la un spectacol de teatru, opera sau muzică clasică. Cumpără-ți mici cadouri – le meriți. Învață ceva nou în fiecare zi. Fă mișcare pentru că e egal sănătate. Cunoaște oameni noi. Fă-ți prieteni. Râzi cu ei din toată inima. Ascultă muzica ce-ți place. Muncește cu pasiune. Fă-ți un Bucket list cu toate lucrurile pe care vrei să le faci în viață. Dă-le curs, rând pe rând.

Dacă pui toate astea cap la cap, obții ceea ce se numește viață. Pune iubire în toate aceste acțiuni! Iubirea nu e otravă acidă! E bucuria vieții! E ingredientul pricipal. Fără de care VIAȚA, într-adevăr este toxică și acidă!"

(de Juditt Pelea)
sursa: https://www.facebook.com/Petale-de-frumos-546782742086987/?fref=nf

Gânduri cu oameni buni

Inima este o busolă sofisticată.

Iubesc oamenii simpli și deschiși. Oamenii care înțeleg să primească la fel de frumos cum dăruiesc. Fără să se întrebe de ce. Doar să se bucure de însemnătatea gestului. Doar să zâmbească și să mulțumească. Să înțeleagă că o lecție nu poate fi socotită învățată fără reversul ei: tot ce dăruiești se întoarce!

Iubesc oamenii care înțeleg să păstreze în inimile lor iubirea și căldura și care, astfel, știu că pot reuși în viață mult mai ușor. Adunând în tine doar amărăciune, gânduri negre și neputințe. Așa vei și sfârși. Tras în jos de propriile pietre de moară. Adunând în inima ta lumină, nu vei face altceva decât să devii farul altor oameni. Și punctul tău de sprijin în propriile căderi.

Iubesc oamenii care știu a zâmbi larg. Oricui, oricând și la orice. Știați că până și copacii iubesc să li se zâmbească? Li se simte fericirea în frunze și adieri. Iubesc oamenii care înțeleg că doar cu o inimă puternică, o minte clară și multă credință se poate înainta în viață fără să existe vreo piedică pe care nu o poți trece.

Iubesc oamenii care înțeleg importanța fiecărui fapt mărunt și care își pun sufletul în tot ce fac. Ei știu. Știu că pașii mici și lucrurile aparent neimportante cresc inimile mari. Și mai știu ceva. Un lucru după care și eu mă ghidez mereu. Știu că inima este o busolă sofisticată. Ea nu doar că știe unde să ne ducă. Ea simte și bunătatea. Și, mai ales, vede! Vede tot ceea ce noi nu reușim să distingem. Vede alte inimi.

În tot ce faceți, lăsați un strop din voi, multă bunătate, o bătaie de inimă și gândul cel bun. Uneori, oamenii cad în abisuri adânci, iar de acolo numai lumina faptelor noastre bune și iubirea ne pot arăta calea înapoi, către noi.

Străluciți oameni frumoși, oriunde vă veți afla, orice veți face. Doar așa iubirea va găsi calea către voi și voi către ea. Presărând lumină!

de Ramona Sandrina
sursa: http://webcultura.ro/

„Fă Rai din ce ai!”

 

Fă-ţi timp să te rogi, să iubeşti, să râzi, să crezi, să vezi lumina din viaţa oamenilor! Adevărata fericire nu costă nimic; când costă ceva nu este adevărată! Astăzi zâmbetul este fericirea care se află chiar sub nasul tău. Bucură-te de minunea de a fi şi caută Bucuria în Potir!

Cândva nu vom mai avea nevoie de cuvinte. Limbajul sufletului se înțelege peste tot în natură. Suntem ceea ce gândim (sănătoși, bolnavi, fericiți, nefericiți). Gândurile sunt coroană de spini sau de flori pe capul fiecăruia. Ele descarcă o anumită chimie în corp. Orice emoție negativă blochează celulele sistemului imunitar și ne lasă organismul fără apărare pentru câteva ore sau chiar ani. Stresul este moartea celulei. E drept că unele celule nervoase se refac printr-o gândire constructivă, optimistă, dar e nevoie de MUNCĂ personală. Orice boală trebuie tratată cu înțelegere, compasiune și nu cu revoltă, deoarece unele suferințe le primim ca lecții, iar altele au cauze spirituale (egoism, invidie, răzbunare, stres, frică etc).

 

Fără Dumnezeu nu există bucurie autentică, iar prezența Lui se simte la tot pasul. De la sufletele care ne apar în Calea ce-o avem de parcurs, până la natura care mângâie simțurile într-o doxologie nemărginită. Cea mai mare minune este să iubești toți oamenii. Și nu putem împărtăși celuilalt ceea ce nu suntem deja.

Cred că nu ne lipsesc informațiile, ci experiențele. Viața nu este o formulă matematică general valabilă, ci trăire în Duh și în Adevăr.În ființa lor toate lucrurile din lume sunt bune, întrebuințarea lor uneori este greșită. Tot ce există este bun și orice cădere aduce ceva folositor la lumină. Creștinismul și din păcat scoate virtute. Când iertăm, nu doar sufletul nostru se simte ușurat, ci mai ales sufletul celui pe care îl iertăm.

Întoarce-te în tine de oriunde ai fi și primește-te, iartă-te. Viața se trăiește, nu se caută, nu se învață. Trăiește adevărul, bucuria și iubirea. Ele se află acolo unde ești. Liniștea nu este într-un loc, ci într-un mod de a fi. Sunt două zile în care nu mai putem face nimic: ieri și mâine. Prezentul este timpul mântuirii. Amânarea înseamnă niciodată. Un om valorează atât cât iubește. Restul e poveste.Verbul meu este în inimă și pulverizează spre voi.

E nevoie să înțelegem că nu am fost creați de Dumnezeu ca să suferim, ci ca să ne întâlnim cu El într-o poveste de iubire. Unică. În ochii tăi este soare când iubești. Iar ca să ajungi la fericire nu ai nevoie de hartă, ci de prezență, de tine.Descoperă sau redescoperă Iubirea Tatălui Ceresc! Să ai grijă de sufletul tău!

 

de ieromonah. Hrisostom Filipescu

Suflete la modă!?

Cam dur articolul...din păcate adevărat!

 

În 2016 se poartă machiajul impecabil și tocurile înalte. Mașinile scumpe și bărbații ieftini. Femeile ce confundă fericirea cu plăcerea și bărbații ce mișună pe lângă aceste femei, nevrotic. Există femei. De toate felurile. La unele nu îți dai seama ce e mai gros. Orgoliul sau fondul de ten. Așa cum există bărbați. Unii, doar cu numele. În 2016 iubirea este înlocuită. Este dată la schimb atât de ușor. Totul e acum un troc mizerabil și iluzoriu. Sunt cei care îți spun: „O viață am și pe asta o trăiesc!”. Depinde și cum o trăiești. Nu e suficient doar să exiști. La final de zi, contează ce ai lăsat în urmă. Ce ai făcut și pentru ceilalți, nu numai pentru tine.

În 2016 se poartă hainele apretate și sufletul șifonat. Cine mai are timp să se uite în interior atâta timp cât exteriorul epatează. Cine mai are nervi să-l înțeleagă pe celălalt și să-l descopere. Cine mai are timp să iubească și să fie iubit. Ma intreb: Dacă ai putea să faci un selfie sufletului, oare câte suflete vom vedea înșirate? Într-un album numit, dorință. Oare câți ar avea curajul să își pozeze inima? Fără s-o editeze mai târziu. Fără s-o retușeze.

În 2016 se poartă bronzul natural și cel artificial. Atunci când inima e înnegrită și aproape arsă. E mai ușor să câștigi la loto decât să găsești o iubire adevărată și să înveți să o păstrezi. Așa cum există mult mai multe șanse să crapi în drum spre loto decât să câștigi premiul cel mare.

În 2016 se poartă vinuri scumpe și conversații ieftine. Cel mai mișto vin e „vin la tine și nu mai plec”. De plecat, majoritatea o fac.

Se poartă vacanțele exotice, uitând ca cea mai mișto vacanță e cea în mintea și inima celuilalt. Se poartă visele mici. Căci unii au uitat cum e. Mulți încă visează la cai verzi pe pereți, atunci cand pereții ființei trebuie zugrăviți din nou.

În 2016, sufletul s-a demodat. Acum, nu e decât o pată de culoare ce mocnește slab în interior.

E păcat. Pentru unii, focul…poate nu se va aprinde niciodată. Iar atunci cand se întâmplă, au grija alții să îl stingă.

de Alexandru Chermeleu
sursa: https://alexchermeleupersonal.wordpress.com/

Oamenii se schimbă. Ne schimbăm. Toţi.

Omul se schimbă... Iar motivele pentru care o face sunt diverse. Pe unii îi schimbă timpul, pe alţii viaţa, pe unii durerea sau alţi oameni.

Viaţa aduce în calea noastră fel şi fel de oameni. Oameni care-şi pun amprenta asupra existenţei noastre. Oameni care ne lărgesc orizonturile, care ne fac să privim dincolo de ceea ce ştiam noi că există, oameni care ne fac să luptăm şi să credem în noi, oameni care ne împărtăşesc lecţii de viaţă, oameni care ne învaţă să trăim (mai) frumos, să iubim mai mult şi să fim puternici.

Aceşti oameni îşi sădesc uşor, uşor un loc în sufletul nostru şi ne dăm seama după un timp că datorită lor suntem alţii... Unii mai buni. Din toate punctele de vedere.

Pe de altă parte, şi durerea are rolul ei. Durerea modelează. Durerea te face vrei, nu vrei să fii mai puternic. Să pari în faţa altora o stâncă, chiar dacă tu în interior eşti moale ca plastelina. Înveţi să nu mai arăţi. Înveţi să suporţi şi să trăieşti cu suferinţa, să-i faci faţă şi să te prezinţi în faţa lumii zâmbind, deşi tu ai plâns poate toată noaptea.

Ne schimbăm. Toţi. Din copilul naiv şi jucăuş se naşte în timp un adult puternic şi grijuliu la tot ce-i în jurul său. Un adult care nu mai priveşte lumea prin ochi de copil, în ciuda faptului că gândul îi mai zboară din când în când la copilul pe care l-a lăsat în urmă. Un adult care luptă, care îşi vede obiectivele atinse, care merge înainte pentru că ştie că înapoi nu mai are ce căuta.

de Georgiana R
pasajedinviata

Praful din suflete se șterge doar cu iubire.

"De fiecare dată când suflă vântul în ungherele inimii tale, decide să-i răspunzi cu aceeași monedă.
Suflă și tu în direcția lui cu aceeași putere, cu același curaj, cu aceeași determinare"

În periplul meu prin viață întâlnesc tot felul de oameni. Oameni fericiți. Oameni de succes. Oameni iubiți și iubitori. Oameni zâmbitori. Oameni încrezători. Oameni curajoși. Însă, pașii mei ajung și în dreptul oamenilor deprimați, oamenilor lipsiți de speranță și lumină, oamenilor marcați de experiențe și eșecuri, oamenilor care nu mai văd nimic special în viețile lor. Oameni tăcuți, singuratici, care trăiesc din amintiri și se hrănesc cu iluzii. Oameni care au permis prafului să se depună pe sufletele lor. Cum au ajuns în acest stadiu al vieții lor? Doar ei știu cum. Poveștile personale rămân subiecte tabuu, însă fiecare poate concluziona pentru el însuși.

Atunci când ești dezamăgit în dragoste poți lua două decizii. Să ierți și să iubești pe cei care au rămas alături de tine sau să te închizi înăuntrul tău, să tragi obloanele inimii și să te prefaci că nu ai nevoie de nimeni.

Atunci când îți este înșelată încrederea și simți că nu mai poți avea încredere decât în tine ai de ales. Să îți sacrifici din nou sufletul în speranța că cine îl va merita va știi să îl aprecieze cu adevărat sau să îl închizi departe de ochii lumii, într-o colivie colorată, dar lipsită de viață, lipsită de sentimente, lipsită de lumină și aer.

Atunci când ești lăsat pe dinafară de cei numiți „prieteni” și te simți ca și cum ai fi rămas fără aer, ai de ales. Fie te refugiezi în singurătatea inimii tale și te consolezi cu amintirile, fie te îmbărbătezi și îți cauți alți prieteni. Lumea este plină de oameni frumoși, de oameni asemeni ție. Dacă cineva ți-a înșelat încrederea, te-a alungat de lângă el, nu înseamnă că nu vei mai găsi pe nimeni care să îți fie prieten.

Atunci când greutățile vieții nu te ocolesc și te lovesc cu forța unui taifun, ai de ales. Fie te aduni și lucrezi la rezistența interioară, fie rămâi împrăștiat în zeci de direcții.

Orice ai face în viața aceasta amintește-ți că întotdeauna ai de ales. Decizia îți aparține de fiecare dată. Nimeni nu te obligă să iei decizii proaste. Nimeni nu te forțează să rămâi la pământ. Sunt deciziile tale cele care te vor ridica sau te vor pune la pământ. Sunt alegerile tale cele care îți vor aduce succesul. Nu uita asta și nu permite sufletului să atragă praful eșecurilor. De fiecare dată când suflă vântul în ungherele inimii tale, decide să-i răspunzi cu aceeași monedă. Suflă și tu în direcția lui cu aceeași putere, cu același curaj, cu aceeași determinare.

Unde sunt eu în această poveste? Undeva la mijloc, Determinată să rezist oricăror furtuni, decisă să înving orice temeri, pusă pe fapte mari.

 

de Anasstassya