Cineva mi-a furat timpul!?

 

Nu mai ştim deloc să trăim cumsecade.

Invidiem răul deși ne-ar trebui să fim mândri că noi suntem buni.

Ne supărăm şi devenim trişti dacă se-ntâmplă cumva să fim fericiţi.

...ori suntem fericiţi şi nici măcar nu ştim, credem că ceea ce trăim este de fapt nefericire.

Plângem în hohote când toţi ochii ne râd.

Certăm iubirea şi nu-i acordăm credit, ba chiar avem senzaţia că ne încurcă timpul.

Dispreţuim speranţa, uităm s-o mergem agale până şi-n gânduri.

Considerăm timpul pierdut, deşi cu fiece minut ce trece, ni-l câştigăm.

Nu mai luptăm pentru nimic, totul ne devine indiferent.

Suntem nepăsători, ne simţim agasaţi de ceea ce ne înconjoară viaţa noastră, deși așa am trăit noi confortabil o viaţă-ntreagă.

Certăm anotimpurile pentru că vin şi pleacă.

Că-şi au un curs firesc.

Ne întristează soarele, ne enervează și luna cu toată perfecţiunea ei întinsă pe bucata de cer senin.

Îl vrem cu nori şi fulgere.

Ne râde lacrima de bucurie că plânge.

Vrem să ne fie altfel.

Vrem să trăim tot timpul altceva şi tot mereu dorim totul pe dos decât ni se întâmplă.

Ajungem într-un timp al vieţii când totul ne pare că-l trăim cu sus-ul în jos.

Când parcă am deprins mersul în mâini, când parcă am uitat să păşim Pământul cu pasul.

Ce ne facem în astfel de momente? Cum să răspundem tuturor nemulţumirilor noastre adunate moț, una peste alta?

Cum ne dăm noi seama ce s-a schimbat cu noi? Ce nu mai merge bine?

De ce avem nemulţumiri atât de multe, fără s-avem în fapt nicio nemulţumire importantă?

Cum reuşim să ne găsim din nou locul în viaţa noastră? Cum desluşim noi potecile pe care le tot rătăcim ?

Cum să facem noi pentru a pune stop visului urât ce ni s-a strecurat cumva în realitatea vieții? şi cum am putea să respirăm din nou în timpul nostru unde ne simţeam aşa de confortabil până ieri?

Cum facem noi să ne identificăm cămăruţa cu foc în vatră, unde era așa cald şi liniştit?

Oare cum aducem înapoi zâmbetul omului pe care-l iubim şi care obişnuia să ne iubească până ieri?

De când a început azi-ul ăsta care nu se mai termină şi-mi plânge sufletul în fiece minut ce trece?

Ori de ce mi-a năvălit viaţa?

De ce uită să plece, deşi îl gonesc şi îl împing şi nu-mi place de el?

De ce nu mă ascultă când țip şi urlu de tristeţe că mă adânceşte-n noaptea lui întunecată ce-mi fulgeră suspine?

De ce atâtea suspine ce-mi curg şuvoi?

De ce nori când eu vreau numa’ soare şi raze calde?

Nu ştiu de ce.

Eu eram fericită-n timpul meu plouat cu soare. Nu îmi doream nimic în plus, nu jinduiam nicicum altfel.

Probabil că cei din jurul meu erau nemulţumiţi.

Şi mi-au furat şi mie fericirea.

Pentru o zi lungă.

 

de Adina Banea

Starea de nemulţumire, dorinţa de fericire!

 

Soarele nu-i interesat deloc dacă-i apreciază cineva existenţa. Nici nu se supără pe cineva pentru că nu-i observă bunătatea sau puterea. Soarele nu-i nervos, nici tulburat pentru că nu-i spui cât de minunat străluceşte. Destinul Soarelui este să strălucească. Să apară, pur şi simplu! Nici ploii nu-i pasă dacă o placi sau nu. Şi ploaia are un destin extraordinar. Şi Soarele are un destin extraordinar. Dar ploii, Soarelui sau ierbii (căci şi iarba are destinul ei extraordinar) nu le pasă de laude şi nici de critici! Ele îşi împlinesc destinul şi-n vremea asta se bucură de propria lor existenţă. Ploaia nu se întreabă niciodată dacă oamenii o merită sau nu. Ea picură liniştită peste "cei buni şi peste cei răi" şi aşa îşi împlineşte destinul. Şi-n destinul acestor "fiinţe", fără de care Viaţa n-ar fi posibilă, se ascunde cea mai mare dintre toate lecţiile existenţei: "lecţia de iubire necondiţionată". Lecţia de iubire totală, completă, uluitoare!

Omul se umple continuu de condiţii. Pare că nu face un pas fără să pună o condiţie. Dacă el ar ajun­ge să fie în existenţă ca ploaia sau ca Soarele, ca iarba sau ca oceanul ar fi cu mult mai măreţ decât sfinţii şi la fel... de fantastic cum sunt cele fă­cute de Dumnezeu în Univers. Dar printre toate fiinţele nu-i nici una mai înveşmântată în pretenţii decât fiinţa omenească. N-ai să vezi o pisică enervată dacă o mângâi, dar ai să vezi prin toate cotloa­ne­­le lu­mii oameni care resping mân­gâ­ie­rea. Nu pentru că n-ar avea nevoie de ea, ci pentru că o aşteaptă de la cineva care nu i-o oferă. Pisica nu fu­ge de mângâierea nimănui, dim­po­­trivă; de îndată ce se simte mân­gâ­iată, începe să toarcă şi să se li­peas­că... de mâna care-o iubeşte. Cu un om, însă, lucrurile se compli­că teribil. El vrea, dar vrea ce nu are! El aşteaptă, dar întotdeauna ce nu este posibil! El visează, dar... vi­sează ceea ce cu siguranţă nu se poa­te îm­p­lini. El poate fi bun, dar... cel puţin cu o condiţie. Dacă nu se alege cu nimic din bunătate, la ce bun să fie el bun?

Între toate fiinţele, această in­te­li­gentă fiinţă umană suferă... şi se zbate în propriul ei coş­mar şi, prin aceasta, îşi neagă bucuria pe care natura n-o abandonează niciodată - bu­cu­ria de a fi. Bucuria existenţei este răsplata aflată la îndemâna ti­grilor, a vulturilor, a ierbu­rilor, a ploilor, a muştelor, dar şi a oamenilor. Numai oamenii... aleargă după bucurie de jur-împrejurul "pro­priei cozi", o caută o viaţă şi toc­mai prin căutare... febrilă o şi pierd. O uită complet. O abando­nează, căutând-o într-o direcţie gre­şită. Orice ai face pentru un om, el vrea mai mult! Şi dacă nu vrea mai mult, se gândeşte că vrea ceva ce nu i-ai dat. Şi dacă nu i-ai dat, nu-i mulţumit. Dacă-i dai de o mie de ori şi a o mie una oară nu ai făcut la fel, el se supără amarnic. Ne­mul­ţu­mirea-i pecetea minţii umane şi din pricina ei omul nu poate trăi şi nici înţelege bucuria în care a fost creat.

Poate că-n toată această fră­mân­tare şi suferinţă omenească nu-i alt­ceva decât felul în care omul afirmă că are dorinţe, dar în loc să spună "îmi doresc asta", el spune conti­nuu: "nu am asta, nu am cealaltă, ceva nu-i destul de bun, altceva nu pot avea niciodată". O eroare de for­mulare ar putea fi, în fapt, cauza ne­mulţumirii interioare: afirmaţie în loc de negaţie, iată ce lucru simplu! Dacă am şti că putem spune mai des "ceea ce vrem", în loc de ceea ce nu vrem, am putea realiza o masivă schimbare de atitudine, de energie, de stare a conştiinţei. În umbrele ne­fericirii şade o dorinţă de fericire, dar una exprimată... prin concentrare asupra nefericirii. În spatele unei frici de pierdere stă dorinţa de a avea. În spatele geloziei stă dorinţa de a avea pe cineva numai pentru tine. În loc de "nu-mi place", să spui ce-ţi place. În loc să tot repeţi "ce nu vrei", să spui apăsat şi clar ce vrei. Ar fi mai mult decât o formulare di­fe­rită, mai mult decât o schimbare de atitudine: ar fi mai mult bine şi mai multă lumină în noi şi, la fel ca ploaia sau ca Soarele, ne-am împlini mai uşor, mai natural şi mai clar destinul!

 

de Maria Timuc

jurnalul.ro

Te iubesc, tată, te iubesc, mamă…

Cine are părinţi, pe pământ nu în gând,Mai aude și-n somn ochii lumii plângând.
Că am fost, că n-am fost, ori că suntem cuminţi,
Astăzi, îmbătrânind, ne e dor de părinţi...
(Adrian Păunescu)

Cum nu ne putem alege patria, nu ne putem alege nici părinții. Iar fericirea și nefericirea noastră depind, în mare parte, și de faptul dacă reușim să ne acceptăm părinții așa cum sunt ei, să-i primim și să-i iubim, să-i iertăm și să ne rugăm pentru ei.

În copilărie ne iubim părinții necondiționat, ne dorim să-i avem mereu alături, să le simțim căldura îmbrățișărilor și dragostea din priviri...Primii pași îi facem împreună, primele cuvinte le adresăm lor. Dar anii trec și nu mai avem nevoie atât de mult de susținerea mamei, nici de încurajările tatei. În viața noastră își fac loc propriile trăiri, care ne aduc primele dezămăgiri și suferințe.

La vârsta adolescenței ne este greu să acceptăm că părinții nu sunt întocmai așa cum ne-am dori. Nu au o stare materială bună, un statut social anume, ei înșiși se confruntă cu propriile probleme și greutăți, trecând prin dureri sufletești, pe care noi nu suntem în stare să le înțelegem.

A cincea poruncă dumnezeiască ne spune: „Cinstește pe tatăl tău și pe mama ta…”. Dacă ne vom cinsti părinţii, vom trăi mult şi bine. De ce? Pentru că a-i cinsti pe părinţii tăi înseamnă a cinsti însăși viaţa primită. Acea viață pe care ne-o dăruiește Dumnezeu în conlucrare cu părinţii noştri. Dumnezeu ne dă acest minuat dar al vieții și vrea ca noi să ne bucurăm de el. Să apreciem acest dar și să-I fim recunoscători, chiar dacă nouă ne pare că anume cu noi Dumnezeu a fost nedrept, că încercările și greutățile cu care ne confruntăm sunt peste puterile noastre.

În viața există momente fericite, dar și zile mohorâte, zile în care nu mai ești în stare să înăbuși lacrimile durerii, momente când pare că tot sufletul devine o rană de nevindecat. Anume atunci familia ar trebui să reprezinte acel sprijin, care te-ar ajuta să le depășești pe toate. Iar dacă lucrurile nu se întâmplă întocmai cum ne-am dori, ne dezămăgim, suferim și suntem gata chiar și să urâm. Să ne urâm acest dar al vieții, pentru că nu suntem în stare să-l acceptăm cu durerea și suferința pe care-o aduce.

Dumnezeu nicicând nu ne dă o cruce mai grea decât o putem duce; ea este exact așa cum trebuie sa fie: nici mai grea, nici mai ușoară, nici mai chinuitoare, nici mai apăsătoare ca a altora. Doar că aceste lucruri se înțeleg și se percep abia după ani, abia după ce acei pe care nu i-ai putut accepta în viața ta așa cum sunt, au plecat la cele veșnice. Timpul vindecă rănile trecutului. Iar după ani nu mai vrei să-ți amintești de ceea ce a fost rău, rămânând doar numeroase regrete.

La șaptesprezece ani e greu să accepți că trebuie să mergi la balul de absolvire în singurătate, că deși ai mamă și tată, alegerea unei căi în viață, a unei meserii, o faci fără un sfat sau o îndrumare; că nu prea are cine să te binecuvânteze atunci când, după un timp, ai decis să-ți creezi o familie, și nici la taina cununiei nu-ți sunt alături cei care-ți sunt părinți… Dar timpul trece și rănile mai vechi și mai noi se mai uită și se mai vindecă. Și lucrurile care păreau de neiertat, nu mai sunt atât de grave. Dragostea are o putere mare de vindecare, dacă îi permitem să lucreze în sufletele noastre. Plecarea din viață a tatei m-a făcut să înțeleg că toate neînțelegerile și certurile care s-au întâmplat între noi nu mai sunt atât de importante, că supărările și nedorința de a ierta m-au privat de posibilitatea de a-i spune că, de fapt, l-am iubit. Poate nu a fost cel mai bun tată din lume, dar a fost tatăl meu… De un an nu mai am nici mamă… Poate am petrecut prea puțin timp fericit împreună, dar atât cât erau în viață, mereu mai exista o speranță că totul poate fi și altfel. Însă moartea nu ne mai oferă nicio șansă de a mai schimba ceva.

Aceasta este crucea noastră când nu știm să ne iubim părinţii. Este crucea suferinței dintre neacceptare și iubire pentru părinţi. O cruce care trebuie primită și asumată. Dacă aș fi știut că rugăciunea vindecă, poate aș fi reușit cu ani în urmă să deosebesc păcatul de păcătos, să mă împac cu viaţa mea, să vindec viaţa mea în mine, să vindec durerea neiubirii cu puterea iertării. Acum e prea târziu pentru multe lucruri. Chiar dacă Dumnezeu ne vindecă sufletele și ne dă speranța unei noi întâlniri, totuși ar fi minunat dacă am fi reușit să conștientizăm importanța iertării și împăcării cu oamenii din viața noastră așa cum sunt ei, cu păcatele și neajunsurile lor, la timpul potrivit… pentru ca să nu fie prea târziu…

Te-am iertat, tată, te-am iertat, mamă…Te iubesc, tată, te iubesc, mamă…

Lozan Natalia

sursa: http://altarulcredintei.md/

Crucii Tale ne închinăm, Stăpâne, şi sfântă Învierea Ta o lăudăm şi o slăvim

Cuvântul Crucii pentru cei ce pier este nebunie; iar pentru noi, cei ce ne mântuim, este puterea Lui Dumnezeu.

 

 

De câte ori auziţi cuvântul "Cruce", să nu înţelegeţi ca sectarii cei nebuni, ca baptiştii, adventiştii, evangheliştii, penticostalii, nazarinenii, pocăiţii, secerătorii, tudoriștii, martorii lui Iehova şi toţi ceilalţi sectari, care bântuie lumea; gurile sectare cele hulitoare, care au umplut lumea şi care vatămă ţarina lui Dumnezeu-Cuvântul.

Să nu gândiţi despre Sfânta Cruce ca ei, ci aşa să înţelegeţi şi să ţineţi minte că, cuvântul "Cruce" are îndoită putere şi taină. Îndoită este Crucea, îndoite sunt înţelesurile Crucii.

Să înţelegeţi despre Sfânta Cruce nu aşa ca cei scurţi la minte şi neințelepți, care nu vor să se închine mântuitoarei Cruci a lui Hristos, cum zice Sfântul Apostol Pavel.

Lasă-i să hulească pentru că i-a întunecat satana, le-a pus pecetea pe frunte mai întâi, adică unde stă creierul mare, ca să nu creadă. Le-a pus pecetea pe mâna dreaptă, ca să nu o ridice la frunte şi să facă semnul cel mântuitor al preacinstitei şi de viaţă făcătoarei Cruci a lui Hristos.

Deci să ştiţi că îndoit este omul, îndoită este şi Sfânta Cruce. Nu vezi la om un ipostas în două firi? O parte se vede, adică trupul, una nu se vede, adică sufletul, pentru că este de natură nevăzută. Aşa şi Crucea să o înţelegem.

 

Una este Crucea materială, văzută, şi alta cea tainică, mistică şi nevăzută, pe care o purtăm în inima noastră. În Sfânta Evanghelie auzim zicând aşa: Şi stătea lângă crucea Lui mama Lui, Maria lui Cleopa şi Maria Magdalena.

 

Auzi? Stăteau lângă crucea Lui. Deci, înţelege că a sta lângă crucea Lui, nu înseamnă a sta lângă crucea spirituală, ci lângă una materială. Crucea de lemn a lui Hristos, lângă care stătea Maica Domnului, Maria lui Cleopa şi Maria Magdalena.

 

Când veţi auzi: Pogoară-Te de pe Cruce, se înţelege Crucea lui Hristos cea de lemn pe care era răstignit. Şi când veţi auzi: Şi L-au dus şi L-au scos afară din cetate, ducându-şi Crucea Lui până la locul Căpăţânii, ce se cheamă pe evreieşte Golgota, Înţelegem crucea materială. Pe aceasta o purta Mântuitorul în spate.

 

Şi când veţi auzi că s-au dus evreii la Pilat şi l-au rugat : "Ne rugăm ţie, zdrobeşte fluierele picioarelor celor răstigniţi, ca să-i dăm jos de pe cruce, să nu-i apuce ziua sâmbetei", că mare era ziua sâmbetei aceleia la iudei. Şi aici înţelegem tot crucea cea de lemn, nu cea spirituală.

 

Iar când veţi auzi în Sfânta Evanghelie pe Hristos, zicând: Cel ce nu-şi ia Crucea şi nu-Mi urmează Mie, nu este vrednic de Mine, să nu înţelegeţi crucea cea de lemn, ci crucea spiritulală, nevăzută.

 

Deci, băgaţi de seamă, că Hristos indoita cruce a purtat. Una în suflet: suferinţa, răbdarea, usturimea, durerea, ruşinea, scuipările, mâhnirile şi întristarea; şi toate câte le ducea în suflet formau crucea cea spirituală a Domnului Dumnezeului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Iar a doua cruce, cea de lemn, a purtat-o pe umerii Săi şi S-a răstignit de bunăvoie pe ea, pentru mântuirea lumii.

 

Şi Sfântul Apostol Pavel a purtat două cruci: Mie să nu-mi fie a mă lăuda, decât în Crucea Domnului nostru Iisus Hristos. Dar el a dus şi cealaltă cruce, cum singur spune: În bătăi, în suferinţe, în posturi, în friguri, în primejdii de la neamuri, în primejdii pe mare, în primejdii pe uscat, în primejdii de la neamul meu, în primejdii de la fraţii cei mincinoşi.

 

Deci să ştiţi, când vă atacă sectarii pentru Sfânta Cruce, ei o iau numai pe cea de a doua, numai crucea suferinţelor, nu şi pe cea materială. Noi o luăm şi pe cea dintâi, că aşa a dus-o Hristos. El a dus o cruce de lemn în spate şi o cruce a suferinţelor în sufletul Său, până la moarte şi moarte pe cruce.

 

Crucea, este biruinţă, Crucea este steagul lui Hristos, Crucea este armă cu care Hristos a biruit puterile iadului şi ale morţii. Deci vai şi amar şi blestemat şi de trei ori blestemat este acela care nu se închină cinstitei şi de viaţă făcătoarei Cruci a lui Hristos !

 

Îndoit este omul, şi îndoită cruce trebuie să poarte, cum arată Sfântul Efrem Sirul şi Sfântul Chiril al Ierusalimului, care zice :

 

"O, creştine, nici un lucru să nu faci, până nu faci semnul Sfintei Cruci, când pleci în călătorie, când începi lucrul, când te duci să înveţi carte, când eşti singur şi când eşti cu mai mulţi; pecetluieşte-ţi cu Sfânta Cruce fruntea ta, trupul tău, pieptul tău, inima ta, buzele tale, ochii tăi, urechile tale şi toate ale tale să fie pecetluite cu semnul biruinţei lui Hristos asupra iadului. Şi nu te vei mai teme atunci de farmece sau descântece sau de vrăji. Că acelea se topesc de puterea Crucii, ca ceara de la faţa focului şi ca praful în faţa vântului"

 

Aşadar, ne-am adus aminte mai întâi de simbolurile crucii, apoi de indoita cruce - cea materială şi cea spirituală.

 

de Părintele Cleopa

Pune stop. La timp!

 

În viaţă vei întâlni o mulţime de oameni. Oameni care vor rămâne alături de tine şi oameni care vor pleca. Oameni care te vor iubi şi oameni care doar vor spune că te iubesc. Oameni care îţi vor dori binele mereu şi oameni care îţi vor dori binele doar când se află în faţa ta.

Ei bine, printre toţi acei oameni vor fi şi unii cărora tu va trebui să le spui la revedere. Sunt aceia care te dezamăgesc. Aceia care în loc să se bucure pentru tine, te invidiază, aceia care îţi greşesc de multe ori, iar apoi revin cu un iartă-mă rostit pe jumătate şi au pretenţia ca tu să-i primeşti din nou lângă tine şi să te prefaci că nimic nu s-a întâmplat. Aceia care spun altora despre tine tot felul de lucruri şi după vin şi-ţi zâmbesc în faţă fără nicio jenă. Aceia care doar se folosesc de tine pentru a ieşi şi ei în evidenţă. Că din păcate ei nu au cum să se facă observaţi…

Sunt aceia care nu ştiu ce-i aia o prietenie. Aceia care nu respectă frumuseţea unui suflet, cărora nu le pasă că acel suflet este trist şi frământat din cauza lor. Sunt acei oameni cărora trebuie să le spui stop. Pentru că dacă nu o faci, ei vor continuia să împrăştie cu venin şi să tulbure linişti.

Iar tu trebuie să înveţi să te preţuieşti! Trebuie să înveţi să te faci respectată şi să te protejezi de acei oameni care nu aduc nimic frumos în viaţa ta. Trebuie să înveţi să aduci binele în viaţa ta, avându-i în preajmă, îţi vei face rău cu propria mână.

Trebuie să treci de la vorbe la fapte. Trebuie să înţelegi că meriţi oameni care să ştie să te preţuiască şi să te iubească. Cu adevărat, nu doar declarativ. Iartă-i, dar fă-o pentru tine, pentru a-ţi uşura sufletul. A ierta nu înseamnă a primi acei oameni în continuare în viaţa ta.

Şi ţine bine minte ceva: niciun om nu apare întâmplător în calea ta. Dar dintre toţi care apar, puţini rămân. Iar cei care rămân sunt cei care merită. Cei care se fac nevăzuţi, cei care pleacă urechea la vorbe, cei care te judecă după ce spun alţii, cei care pun etichete din prima fără să-ţi acorde un timp să te cunoască, nu au ce căuta lângă tine. Pentru că un om în adevăratul sens al cuvântului priveşte în sufletul celuilalt înainte să tragă concluzii. Să ştii că acesta este un test fundamental pe care viaţa îl dă oamenilor. Şi aşa cum am mai spus: puţini îl trec.

Fii puţin atentă şi priveşte în jurul tău. Câţi oameni sunt şi câţi neoameni? Iar acum întreabă-te şi răspunde-ţi: pe care-i vrei lângă tine?

de Georgiana R.
sursa: https://pasajedinviata27.wordpress.com/

Banii, drog sau personaj comic?!

Banii ne fac cicatrici pe suflet. Adânci. Unii le ascund, alţii le poartă ca pe medalii. Pot deosebi binele de rău, fericirea de nefericire şi fără bani. Zurgălăi. Nu banii fac pământul să se învârtă, ci dragostea, pronia divină. În drumul spre bani, pierzi ani din viaţa ta. Nu trece peste tine în drum spre bani! Nu fi sluga propriei tale vieţi, ieşi din cursă!

De bani se plâng toţi, dar de minte niciunul. Când omul pierde, tot îi rămâne învăţătura. Jumătate din a fi deştept înseamnă să ştii la ce eşti prost. Ne împrumutăm de mândrie la banca vieţii şi adevărul e redus la tăcere. Suntem vase reci, pline sau goale de ceva sau de cineva.

Nu scriu cele 7 cuvinte. Nu spun ce vrei să auzi sau ceea ce se cere, ci ceea ce gândesc şi simt acum. Nu vorbesc cu jumătate de gură. Nu e nevoie să fim pe aceeaşi frecvenţă, ci să sară praful din noi, ca să mai intre raza Hristos, Lumina lumii. La capătul drumului o să vedem că viaţa nu e scumpă. Acte, contracte, hârtii, şerveţele. Prematur. Paranoia. Oamenii fac atacuri de panică mai des decât merg în concediu. Unii scuipă, alţii înghit viaţa. Pe uscat sau cu apă. Şi unii o mai iau în derâdere. Nu mă sperii de vânt. Am intenţii bune, dar nu despre bani.

Banii sunt nişte hârtii idioate după care alergăm toţi. Nu-mi plac banii! Prin ei ne pierdem timpul, energia, sănătatea. Îi detest. Bani, faimă, aburi, viaţa îţi vine ca o excursie dacă îi dai ce vrea. Dar nu aici şi nu acum e totul! Nimeni pe lume nu e hai-hui, fiecare e pe cârca lui. Nu mă vând, nu mă cumpăr. Nu sunt scump, nu sunt ieftin. Am trăit şi cu puţin şi cu mult. Am învăţat de la mama, cea mai puternică fiinţă de pe pământ, să rabd orice îmi oferă viaţa. Cu lacrimi în ochi, rezistând indiferent de greutăţile prin care trecea, mama îmi spunea „sunt bine”! Şi pe ascuns îşi ştergea obrazul plin de urme. Am mâncat şi o coajă de pâine cu o cană de apă, dar şi mâncare caldă şi bună. Burtică plină, burtică goală. Am stat şi desculţ cu tălpile pe cimentul rece, dar şi cu încălţări noi. Picioare încălţate, picioare goale. Am tremurat de frig cu o bluză pe mine, dar am şi stat înfofolit ca să mă bucur de căldură. Trup îmbrăcat, trup dezbrăcat. Am râs cu gura până la urechi, dar am şi plâns şi urlat de durere, de gol, de... În aceeaşi ochi şi iubire, şi durere. Pe acelaşi obraz şi lacrimă, şi surâs. Nu am rămas la podea. Nu am descurajat. Ştiam că va fi mai bine cândva, oricât de simplu îmi place să trăiesc! Ştiam că Doamne mă iubeşte! Eu am dat valoare la tot ce este în jurul meu şi nu am lăsat ca exteriorul să-mi dea valoare interiorului sufletului sau minţii mele. Viaţa merge înainte, oricum ar fi. Orice obstacol are în el bucuria omului care îl va depăşi. Nu curge doar lapte şi miere în viaţa nimănui. Nu mă uit în grădina altuia, am grădina mea pe care o îngrijesc. Nu trăiesc prin comparaţii. Iubesc simplitatea şi modestia.

Banii sunt un instrument care creează plăcere sau satisfac nişte utilităţi. Nu sunt de acord cu oamenii care strâng valize de bani sub pat şi mor cu ele sub pat în ideea că: „am bani”! E o tâmpenie! Banii sunt o formă de sclavie interioară. Banii consolează un nerv, un orgoliu, o siguranţă nesigură. Nu ţin bani sub pernă sau la ciorap. Sub pernă sunt doar visele mirosind a busuioc. Banii sunt doar un personaj comic ce te droghează cu lapte şi miere cu gust de fiere. Noi dăm valoare la aceste bilete ce provoacă un negru cancer pe suflet, pe minte, pe viaţă. Contra cronometru. Paranoia. Eu aleg dacă înot sau mă înec. Tragedia vieţii nu este că se termină, ci că am aşteptat prea mult până să începem să trăim.

Al meu, al tău. Nu sunt un om de bani gata. Am cunoscut sărăcia, greul, suferinţa, lipsurile. Nu pot să spun totul despre bani şi despre viaţă, nu acum, nu aici. Astăzi îi primesc, mâine nu îi mai am. Am învăţat de la sufletele mari să înmulţesc binele, bucuria, frumosul. Am avut oameni providenţiali prin care Dumnezeu a lucrat, m-a luat în braţe şi mi-a arătat nimicnicia. Efemeritate. Şi oricine aş fi, şi oriunde aş ajunge, oricât lux aş avea în jur, voi rămâne la fel. Bradul, indiferent că e ploaie, e zăpadă sau e soare dogoritor îşi păstrează crengile verzi şi rămâne drept. Am gustat din dulcele amar al vieţii. Am văzut tot ceea ce viaţa ascunde sub mantia tăcerii, a umbrelor sau a oamenilor mici. Pentru mine toţi oamenii sunt egali, iar diferenţa o face doar caracterul lor, nu banii. Atât. Lumea are dreptul să mă judece, eu am dreptul să nu-mi pese. Nimeni nu e un oarecare şi oricine poate fi oricând suveran în propria viaţă.

Banii, că de la ei am plecat, astăzi îi ai, mâine nu. Dar sufletul?! Se întâmplă divorţuri din pricina lor. Copiii răniţi sau ucişi prin abatoarele umanităţii deoarece „nu avem bani de crescut încă unul”. Tineri plecaţi departe după bani şi mai mulţi. Bătrâni uitaţi prin „cinematografele vieţii” fiindcă nu au drămuit bine banii. Bolnavi ţipând după viaţă şi anesteziaţi de durere pentru că nu au bani pentru medicamentul acela sau transplantul acela. Bogaţii lumii care nu mai ştiu cum să mai învârtă banii şi pe cei să-i consume şi tot aşa. Unii îmbuibaţi şi plini, alţi goi şi uscaţi, reci, încălziţi doar de lacrimile fierbinţi. Drame peste drame. Şi viaţa e atât de simplă, fără riglă!

Banii sunt puţini sau mulţi, important este ce facem cu ei. Banii nu rezolvă tot. Nemulţumirile şi neîmplinirile, lipsa banilor fac să punem dragostea sub covor. Banii aduc nedreptăţi, deziluzii, eşecuri. Banii sunt o otravă. Banii nu aduc fericirea, nici nu o întreţin. Banii ne fac să fim oameni nepotriviţi, nedemni, de nedorit. Banii ne fac cicatrici pe suflet. Adânci. Unii le ascund, alţii le poartă ca pe medalii. Pot deosebi binele de rău, fericirea de nefericire şi fără bani. Zurgălăi. Nu banii fac pământul să se învârtă, ci dragostea, pronia divină. În drumul spre bani, pierzi ani din viaţa ta. Nu trece peste tine în drum spre bani! Nu fi sluga propriei tale vieţi, ieşi din cursă! În contul inimii tale să ai stivă de iubire, fişicuri de răbdare, monede de bucurie şi cecuri de zâmbete curate. Banii mimează fericirea cu toate razele din umbra minciunii tacite. Viaţa nu ştie să se abţină şi cere mult, oricât îi dai până te vomită. Pentru suflet nu e nevoie de bani. Fără bani am fi cu toţii bogaţi.

Orice aş pierde în viaţă, credinţa o ţin cu dinţii şi nu las pe nimeni să mi-o fure. Oricând, oricine poate deveni un Iov pe un morman de gunoi, scărpinându-şi bubele sufletului cu un ciob de sticlă spartă, privit fiind de un câine olog şi flămând. Sau nu. Speranţă!

Îmi este tare drag Sfântul Ioan Hrisostom, ambasadorul săracilor, ambasadorul inimilor şi Sfântul Siluan Athonitul, cel care a trăit iubirea până la lacrimile din iad, rugându-se pentru toţi cei ce sunt acolo. Iubirea nu rabdă să piardă nici măcar un suflet. Şi Sfântul Mucenic Sebastian, şi Sfânta Mironosiţă Maria Magdalena, şi Ioan Evanghelistul, teologul profunzimilor, şi mulţi alţii. Cimitirele satelor sunt pline de sfinţi, oameni simpli şi autentici care au gustat că Bun şi Dulce este Domnul. Fiecare popor, pământ şi cultură are psihologia sa. Nu putem importa lucruri ce nu spun nimic…

Nu mă las învins! Zâmbesc. Sunt un optimist convins. Inima mea e o poezie şi nu cere chirie. Oricine poate sta oricât îi place, oricât vrea. Dacă unii mă poartă prea mult prin mintea lor, o să-i doară picioarele. Când nu mai pot să merg încerc să zbor. Mâine mă mut pe alt nor… Ai grijă de inima ta, e doar una! Iar banii, un fleac, i-am ciuruit.

de ierom. Hrisostom Filipescu
sursa: http://www.doxologia.ro/

Nu vreau să văd viaţa în alb-negru

Nouă formă de empatizare pe facebook: provocarea alb-negru. Cum, n-aţi auzit de ea? Trebuie să-ţi schimbi o fotografie în alb și negru ca semn al susținerii bolnavilor de cancer. Ca formă de manifestare a încurajării lor. Dai like unei poze alb-negru postate de cineva, care are doar textul: provocare acceptată, pentru ca mai apoi să te consideri provocat. Iar ulterior să răspunzi provocării. Zău că după ce-am văzut asta pot spune că-mi plăcea mai mult Ice Bucket Challenge, ăia de-și turnau apă în cap cu găleata. Măcar ei făceau ceva, provocați fiind. Și mă distra să văd oameni pe care îi consideram serioși că-și toarnă o găleată cu apă în cap. Cei de acum, cu pozele alb-negru, aleg cea mai ușoară fomă de compasiune posibilă. Să facă ceva, dar să nu se deranjeze prea mult. Nici măcar nu se pun în pielea bolnavului de cancer. Oare ăstora le-ar plăcea să vadă lumea în alb și negru?

Știți ce înseamnă pentru ei o decizie în alb și negru? E o decizie între a trăi și a muri. Atât. Niciun gri, niciun pastel, nimic. Simplu. Dacă se întâmplă să ai cancer, medicii așa te încadrează, cromatic, la moarte sau la viață, alb sau negru. Îți spun, fără nicio urmă de compasiune, că diagnosticul tău e sumbru, că ai cancer, așa, fără niciun fel de introducere psihologică, niciun pastel în exprimare. E totul clar, alb sau negru. Iar apoi îți spun, cu aceeași ușurință, ce urmează. Chirurgie, radioterapie, chimioterapie sau hormonoterapie. As simple as that. Când, în naivitatea ta, întrebi dacă există și alte soluții și alte tratamente care să nu-ți distrugă sistemul imunitar odată cu celulele maligne, îți spun simplu, negru, că nu. Și că doar Dumnezeu poate schimba ceva, dar ei nu cred prea mult în asta și nu-ți dau speranțe că cineva s-ar putea vindeca altfel.

De ce credeți că lupta împotriva cancerului de sân are ca simbol o fundiță roz? Pentru că psihologii celor ce au inițiat campania nu au cunoscut nonculorile alb-negru? Credeți că ei nu știau și de valențele astea de a vedea viața? E în orice acțiune un substrat pe care nu-l percepi decât când ești în situație. Care atunci când doar crezi că faci un bine prin a arăta compasiunea într-un mod care să nu-ți ceară prea mult efort și care să te facă așa, narcisist, să cauți o poză frumoasă cu tine și să o postezi alb-negru, pe facebook.

De ce nu căutați o poză în care arătați rău să o puneți pe facebook? Una așa cum ar arăta un bolnav de cancer, trist, sec, fără prea multe urme de zâmbet pe față, una în care să se vadă ochii goi de lacrimi în care încă se mai găsește speranță, în care păreți mahmuri, așa cum par bieții bolnavi care varsă după curele de chimioterapie. Ați ieși pe peretele vostru cu astfel de poze să vă arătați compasiunea? Să arătați că înțelegeți cum se simt unii bolnavi? A, nu vreți asta, vreți doar să arătați bine pe facebook și să faceți doar un click pentru cei bolnavi. Oare e suficient? Oare ați întrebat măcar un bolnav de cancer să vedeți ce reacții îi provoacă solidaritatea voastră facebook-iană? Am certitudinea că n-ați ști ce să-i spuneți unei cunoștințe care are cancer și care v-a văzut solidaritatea de perete facebook-ian, pe care poate l-ați rănit cu acțiunea voastră. Că, de fapt, in the real life, nici nu ați ști cum să gestionați situația.

Sunt prin listele de prieteni virtuali și oameni cu cancer. Uite, am spus-o. Pe care nu-i ajută că virtual voi sunteți alături de ei. Ar fi indicat să fiți fizic alături de ei. Să nu aveți rețineri în a-i suna la telefon să vedeți cum sunt, în a face ceva concret pentru ei sau pentru alți mulți bolnavi de cancer. Cancerul deja creează genocid. La nivel mondial mor zilnic atât de mulți oameni de cancer, încât, dacă ar fi toți comasați într-un loc, s-ar considera că au fost uciși în masă de cancer. Un inamic pe care nu-l va putea prinde nimeni niciodată pentru a-l pedepsi, pentru a-l condamna. Singurii care suferă sunt bolnavii de cancer și familiile lor.

Și totuși, dacă există compasiune, de ce să n-o direcționăm spre ceva constructiv? Dacă vreți să arătați disponibilitate în a ajuta bolnavii de cancer, vă sfătuiesc să mergeți să sprijiniți inițiativele concrete de într-ajutorare a bolnavilor de cancer.

În România se construiește, în sistem privat, prima clinică de recuperare oncologică din țară, Clinica Nera. Căutați-i și sprijiniți-i. Puteți redirecționa 2% sau 20 % pentru firme din impozit către ei ori puteți dona câte 10, 50,100 lei pe lună acestei clinici, punând o cărămidă la formarea ei.

Căutați alte centre care oferă asistență și tratament bolnavilor de cancer și veți rămâne surprinși câte lucruri lipsesc pentru a fi ajutați concret acești bolnavi. Oferă-i bani unei femei fără posibilități financiare de a-și face examinările necesare sau măcar faceți-vă voi periodic examinările necesare pentru a preveni îngroșarea rândurilor bolnavilor de cancer.

În viața bolnavului de cancer nu trebuie să fie totul alb-negru. El trebuie să vadă lumina, speranța, culoarea, trebuie să aibă suficient sprijin pentru a putea lua deciziile bune pentru viitorul lui. Iar sprijinul lui virtual e aproape de 0.

Nu dați cu pietre ca și cum n-aș ști ce vorbesc. Trust me, I have cancer. Și lumea în alb și negru nu mă ajută deloc. Ba chiar m-a iritat atât de mult, încât îmi vine să le strig în gura mare că empatia lor narcisistă nu mă ajută!! Dar strig prin voi, pentru că nu vreau să le spun direct că am cancer. E ca și cum le-aș vorbi în alb și negru!

de Gloria Alexandru 

pe Gloria o găsiţi întreagă AICI.

Mă tot gândesc, de ceva vreme. Îndrăznesc să scriu. Astăzi.

"Pâinea noastră cea spre fiinţă dă-ne-o nouă astăzi...”

 

Astăzi.

Astăzi.

Astăzi.

Nu mâine, nu peste o lună, nu peste cinci ani, nu la pensie, nu pentru copiii noştri, nu dacă e criză, nu dacă e apocalipsă, nu dacă e război, nu dacă... oricare alta din grijile care ne macină inima. Nu. Astăzi. E tot ce avem. Şi nici de asta nu suntem siguri.

Şi atunci, de ce ne întunecăm inimile? Bucuria? Miracolul simplului fapt de a respira? Iubirea? Fericirea de a dărui? Le ascundem sub milioane şi milioane de griji, de planuri, de temeri, de întrebări chinuitoare. Pentru a ne asigura un viitor sigur facem din ce în ce mai multe compromisuri, dăruim din ce în ce mai puţin, ca să ne rămână, "în caz că...", ne dăruim din ce în ce mai puţin, ca să ne protejăm de eventuale suferinţe, îndrăznim din ce în ce mai puţin, iubim din ce în ce mai puţin şi, ce e mai grav, trăim din ce în ce mai puţin. Nu mai dăruim lumină ca să nu rămânem în întuneric, neştiind că numai "dăruind putem dobândi". Nu mai facem milostenie, ci judecăm, uitând că "cel care dă... lui îşi dă." Uităm sau nu mai avem curaj să fim noi înşine. Nu mai avem curaj să ne rostim adevărurile, ca să nu ne pierdem joburile. Nu mai avem curaj să ne urmăm visele de teamă că vom muri de foame, de parcă stomacul e cel mai important lucru de pe pământ. Ne complăcem să trăim într-o lume condusă de stomac şi de organele sexuale, uitând cu totul de suflet, când de fapt numai el contează cu adevărat. Rătăcim între griji şi planuri, pierzând singurul lucru ce e sigur: acum-ul. Încercăm să ne construim un mâine mai bun sau măcar la fel de bun, năruindu-ne astazi-ul şi, odată cu el, veşnicia. Ne încrâncenăm să preluăm controlul iluzoriu al vieţii noastre, în timp ce cineva acolo sus zâmbeşte ironic şi ne spulberă într-o fracţiune de secundă ani de griji, de planuri şi de strădanii. Sau ne dăruieşte într-o singură clipă ce nici n-am fi cutezat să visăm.

Ne ghidăm doar după voia noastră, căci am uitat demult cum să ne lăsăm în voia Lui. Nu Îl lăsăm să ne dăruiască Azi-ul pe care ni l-a pregătit cu generozitate şi atâta iubire ‒ pentru că noi avem treabă ‒ suntem ocupaţi să ne construim mâine-le nostru meschin.

Tot ce am făcut bine şi mare şi cu adevărat frumos în viaţa asta a fost când, pentru câteva clipe, ceasuri, zile, luni, am ieşit din ego-ul meu gonflat, din preocupările mele mărunte, din grijile mele de doi bani, din orgoliile şi ambiţiile mele lipsite de imaginaţie. Atunci când m-am lăsat purtată de apele vieţii, aşa cum o faci la mare, când pluteşti pur şi simplu pe spate, şi am şoptit docila –„ Facă-se Voia Ta!”. Numai atunci mi s-au întâmplat cu adevărat minuni! În rest, până şi realizările care puteau părea minuni... erau simple sforţări omeneşti de care, tocmai fiindcă fuseseră atât de "lucrate", parcă nici nu mai aveam chef să mă bucur.

Pâinea. Atât. Nu banii, nu casele, nu conturile, nu vacanţele, nu călătoriile, nu kelly bag ul de la hermes, nu iphone-ul ăla de aur, nu iahtul, nu vila din Provence, nu să apari pe coperta Vogue, nu bentley-ul, nu premiul la Loto. Nu, domnule, pâinea. Atât! Şi nu pâinea care îţi umple stomacul până nu mai ştii de tine. S-a umplut parcă lumea asta de buhăiţi. De obezi. De nefericiţi burtoşi şi lacomi. Nu. Pâinea spre fiinţa. Nu spre avuţie. Nu spre bogăţie. Nu spre celebritate. Nu. Spre fiinţă. Fiinţă, de la a Fi!

Cei mai fericiţi oameni pe care i-am cunoscut au fost un pelerin rus de la Ierusalim, care mânca pâine cu ulei sfinţit, dar radia de o fericire şi de o iubire cum rar mi-a fost dat să văd... Mătuşa mea de 65 de ani, care arată de 30, radiază, iubeşte, trăieşte, râde, dăruieşte, e iubită de toată lumea care o cunoaşte, de la femei de serviciu până la primari de oraşe (să nu uit de armata de câini pe care o hrăneşte), se trezeşte în fiecare dimineaţă cu o bucurie în piept de-mi spune că simte că i se sparge pieptul ‒ şi care mi-a mărturisit că nu s-a gândit niciodată la ziua de mâine, preferând să concentreze toată energia pentru a mulţumi pentru ziua de azi şi pentru a o face să conteze... Şi eu, în zilele când am uitat de griji, de planuri, de trecut, de viitorurile care mai de care mai sumbre pe care mi le imaginam, de temeri, de nesiguranţe, de dureri închipuite, de înfrângeri imaginate, de trădări aşteptate, de dezamăgiri care începeau să se contureze... de atâtea şi atâtea umbre negre care îmi învăluiau inima, zâmbetul şi lumina din ochi... eu, când le-am aruncat şi am ales să privesc spre soare, să-i fac cu ochiul şi să-i spun...”Hai, facă-se voia Ta!”. Pentru că, chiar dacă părea să mă ducă spre prăpastie, de-abia atunci începeam cu adevărat să urc. Însă era nevoie de un leap of faith! De un salt peste întunericul minţii mele temătoare. Şi apoi de paşi mici, mici, mici în care să Îl las să mă ţină de mână. Paşi mici, mici, mici şi o rugă mică, mică, mică...

Pâinea noastră

Cea spre fiinţă

Dă-ne-o nouă

Astăzi

Astăzi

Astăzi

Însă, pâinea asta, când ţi-o dă El şi e plină de iubire, linişte, pace, har, nădejde, credinţă, Bucurie... da, mai ales Bucurie... şi de-ar fi o biată firimitură care ţi-a fost dăruită, te umple şi te fericeşte cum n-ar putea s-o facă 300 de stele Michelin, lipsite de ingredientele de mai sus... Doamne-ajută să învăţăm să o cerem şi să ştim cum să o primim!

Sus să avem inimile! Sus, către Domnul... nu jos, către tot ce trece... lăsându-ne şi mai înfometaţi!

"Floarea din asfalt" - Alexandra Svet

sursa: http://www.floareadinasfalt.ro/

Mașina de spălat a vieții...

Înainte de a așeza rufele în mașina de spălat le sortăm. Albe, colorate, colorate dar care nu se decolorează, negre, delicate. Le sortăm pentru că instinctiv, vrem ca fiecare culoare să rămână așa cum este.

Facem asta de fiecare dată când vrem să spălam hainele. Sortarea.

Oare în viață de ce nu suntem la fel de grijulii? La fel de stricți și de atenți?

În viață începem să sortăm abia după ce am reușit să ne umplem de pete. Uităm că negrul nu poate fi decât negru, indiferent cu ce culori l-am amesteca, însă albul poate deveni cu ușurință negru sau se poate alege cu o culoare nepotrivită, nedorită.

Uneori, sortarea e un proces dificil. Sunt haine care se ascund atât de bine sub alte haine, intrând cu ușurință în alte categorii. Reușesc să păcălească și să păteze. Și câtă tristețe când bluza preferata și-a schimbat culoarea… și câtă tristețe când ne trezim șifonați, uzi de lacrimi și pătați de alți oameni pe care îi așezasem în categoria greșită…

Poate că n-ar strica să începem să sortăm așa cum trebuie oamenii din viața noastră. Să-i luăm pe rând, să-i studiem cu atenție și să decidem cu fermitate în ce categorie să-i plasăm. Nu e ușor. Dimpotrivă. E un proces de durată și fiecare clipă contează.

Ia-ți cât timp ai nevoie pentru a face o sortare cât mai precisă.

Așează hainele albe lângă alte haine albe.

Cele colorate lângă cele colorate.

Câteodată mai poți adăuga hainele colorate care nu se decolorează cu celelalte haine pe care le speli. Și în viață, sunt oameni care sunt diferiți, dar care te pot învăța multe.

Pe cele negre adună-le într-o grămadă și uită-le în coșul cu rufe murdare.

Iar pe cele delicate… eu zic să le speli mai bine la mână, nu cumva să le strici frumusețea!

Eu am început demult sortarea. Încă mai sortez. Încă mai găsesc în viața mea oameni pe care i-am pus într-o categorie greșită.

În mașina de spălat a vieții mele așez doar oameni care știu că rezistă atât la temperaturi ridicate cât și în apă rece!

sursa: facebook

Dragostea de mamă

O mamă își iubește copiii mai mult decât se iubește pe ea însăși. Ea rămâne flămândă pentru a-și hrăni copiii și simte mai multă plăcere decât au ei mâncând. Copiii sunt hrăniți material, dar ea este hrănită spirirtual. Ei experimentează gustul mâncării, pe când ea experimentează bucuria sufletească.

Am găsit această discuție cu Părintele Paisie și o redau pentru a exprima ceea ce am observat în rolul mamelor pe care le cunosc:

El spune:

Nu e de ajuns doar să ne iubim unul pe altul, ci trebuie să-l iubim pe celălalt mai mult decât pe noi. O mamă își iubește copiii mai mult decât se iubește pe ea însăși. Ea rămâne flămândă pentru a-și hrăni copiii și simte mai multă plăcere decât au ei mâncând. Copiii sunt hrăniți material, dar ea este hrănită spirirtual. Ei experimentează gustul mâncării, pe când ea experimentează bucuria sufletească.

O tânără, înainte de căsătorie, poate să doarmă până la zece dimineața și să aibă micul dejun pregătit de mama ei. Ea poate fi chiar prea leneșă pentru a face și cele mai mici sarcini casnice. Ea vrea ca toate lucrurile să fie la cheremul ei. Are așteptări de la mama ei, așteptări de la tatăl ei, în timp ce ea se simte în largul său. Și deși este capabilă de iubire, această capacitate nu este dezvoltată, deoarece primește ajutor și binecuvântări de la mama, tatăl și frații săi.

Cu toate acestea, din momentul în care devine mamă, ea seamănă cu un mic motor, care cu cât funcționează mai greu, cu atât mai mult este reîncărcat, pentru că dragostea lucrează în mod constant. Înainte nu suporta să atingă ceva nespălat și folosea săpunuri aromatice pentru a se spăla. Dar, după ce devine mamă, când vezi cum își curăță copilul murdar, oh, a-ți crede că atinge marmeladă; nu se dezminte de la nimic. Înainte, în cazul în care era trezită devreme, ea țipa pentru că a fost deranjată. Odată ce devine mamă, atunci când copilul plânge, rămâne trează toată noaptea fără să se plângă. Ea se bucură având grijă de copilul ei. De ce? Pentru că ea nu mai este un copil. Ea devine o mamă: sacrificiul și dragostea au intrat în viața ei.

M-am întrebat mereu de ce întotdeauna sunt mai multe femei în biserică decât bărbați. Acest sacrificiu de sine pe care o mamă îl oferă copilului este esența iubirii spirituale, esența dragostei despre care Scriptura vorbește atât de răsunător și pe care ne cheamă pe toți a-l practica. A deveni mamă pare să fie ceva care modelează dragostea pe care suntem datori să o avem față de tot neamul omenesc.

http://www.doxologia.ro/

Iluzia că avem timp

Știm când și ce să facem cu atât de multe lucruri din viața noastră – când să purtăm pantofii din cutia albastră, unde trebuie să ajungem la ora 16:00, pe cine avem de sunat înainte, ce urmează să cumpărăm, cum să ne îmbrăcăm diseară, și ce să ne punem în bagajul pe care îl luăm cu noi în vacanță. Și lista continuă cu multe alte lucruri pe care credem că le cunoaștem cu certitudine în viața noastră.

Însă dacă persoana spre care ne poartă pantofii din cutia albastră nu ar mai fi acolo? Dacă la ora 16:00 am ajunge într-un loc gol? Dacă nu am mai auzi ”alo, da”? Dacă nu am mai avea pentru cine să cumpărăm? Dacă planurile pentru diseară s-ar suspenda definitiv? Dacă în bagajul pentru vacanță ar rămâne un singur gând – ce s-a întâmplat cu viața în tot timpul acesta în care am gândit, ne-am grăbit, și ce-am trăit?

Viața. O trăim sau ne lăsăm trăți de ea, cu iluzia că avem timp. Cât de des nu ne spunem că putem să sunăm și mâine prietenul cu care nu am mai vorbit de multă vreme, că săptămâna viitoare poate reușim să mai stam puțin de vorbă cu bunicii sau cu părinții? De parcă mâine sau săptămâna viitoare e undeva la noi în dulap și așteaptă precum perechea de pantofi să fie scoase la purtat.

Nu. Nu avem această certitudine. Numai prezentul poate fi purtat – iar pentru asta ai nevoie să nu te lași purtat la timpul trecut, ori viitor. Pentru că în trecut nu poți fi decât prins, iar în viitor doar pretins. Singurul timp viu este prezentul. Iar altădată, poate însemna.. niciodată.

De ne-am aminti mai des asta, n-ar mai rămâne atâtea promisiuni uitate, vorbe prea la întâmplare aruncate, și am deveni conștienți de cât de responsabili suntem fiecare în parte, de ce așezăm unii în viețile altora.

Noi nu vom ști niciodată dacă vom avea timp vreodată să reparăm ceva ce din grabă, am stricat astăzi.

Așa că uită-te Bine la ce faci. Și la ce le faci celorlalți. Vezi în inima ta lucrurile care bat acum, ca să nu te pierzi de drum. M-aș bucura ca aici și acum, să vă fi rămas un gând desprins dintre rândurile acestea. 

de Camelia Capitanu

Pierderea "puterii" in relaţiile de dragoste

Ataşamentul de un om sau dependenţa de el reprezintă - din punct de vedere emoţional – exact ceea ce faci pentru a pierde ceea ce-ţi doreşti mai mult. Cînd vorbim despre ce înseamnă “a fi ataşaţi” de cineva, ni se pare frumos “ataşamentul”. Ni se pare că iubim, că ne dorim această persoană în viaţa noastră, dar ne comportăm pe dos. Iubirea în numele căreia..gîndim, simţim şi acţionăm ne determină să devenim geloşi, posesivi, răzbunători, răi, certăreţi şi chiar agresivi fizic. Ataşamentul nostru de o altă persoană, uneori de sex opus, alteori de acelaşi sex (el poate fi vizibil la nivelul relaţiilor de toate felurile; al relaţiilor de muncă, de prietenie, de amiciţie, de afaceri etc) ascunde în planul conştiinţei ataşamentul de o dorinţă. În spatele comportamentelor noastre urîte, pretenţioase, respingătoare, agresive, în spatele geloziei sau a reproşurilor continui pe care le avem faţă de o altă persoană se piteşte “ştrengăreşte” o dorinţă de putere, chiar dacă este formulată în numele iubirii. În momentele în care dorinţa ne este împlinită, ne simţim bine. Dar, cînd cealaltă persoană nu răspunde potrivit ..percepţiilor care ne camuflează dorinţa intrăm în ataşament. Suferim, ne supărăm, ne simţim iritaţi, geloşi, supăraţi, îngrijoraţi şi avem tendinţa..de a invada tot mai mult spaţiul personal al celuilalt.
Adesea sub dorinţele noastre se află o nevoie uriaşă a Egoului de a controla în scopul obţinerii plăcerii sau numai de dragul de a trăi “sentimentul puterii personale” (or a plăcerii dată de acest sentiment). Plăcerea de a fi puternic în relaţiile de dragoste, or în orice alte tipuri de relaţie nu este un simptom provenit din iubire, cît din Eul omenesc. Dar acestui tip de plăcere îi cad pradă chiar cele mai luminate minţi, or cele mai inflamate Egouri! Plăcerea de a subjuga voinţa, dorinţele, nevoile sau reacţiile altor oameni întrece imaginaţia, aşa încît..posesorul acestei dorinţe va simţi cum ceea ce doreşte mai mult ..îi scapă complet de sub control. Ataşamentul de plăcerea pentru putere la nivelul relaţiei îl aduce pe cel ataşat în situaţia în care nu are nici o putere asupra relaţiei pe care şi-o doreşte mai mult. Iar lipsa de putere se manifestă sub forma supărării, a iritării, a urii, a suferinţei, a lacrimilor, a furiei, a agresivităţii. Oamenii agresivi fizic sunt – de regulă - oamenii care pierd controlul. Puterea – care este iubire, calitate, comunicare, înţelegere, toleranţă, bucurie, mulţumire, rezolvarea conflictului prin comunicare şi comuniune - înseamnă, la nivelul ataşamentului, răzbunare, pedepsirea celui nesupus, răzvrătirea, lovirea sau gîndurile şi atitudinile răzbunătoare.
Oriunde se află un conflict este de suspicionat ...o stare în care a fost pierdut sentimentul puterii. Confuzia se referă la confuzia între puterea iubirii, care încearcă să rezolve problema prin comunicare, înţelegere, explicaţie şi toleranţă şi puterea Egoului, care recurge la toate mijloacele de presiune posibile în ataşament. Iată de ce ataşamentul trebuie urmărit, recunoscut şi autodemascat prin întrebarea: ”Şi dacă sunt intolerant, furios, agresiv, or lovesc celălalt mă va iubi mai mult, iar eu voi dovedi că sunt mai puternic”? Răspunsul va fi întotdeauna: ”NU”! Căci agresivitatea şi mijloacele extreme de presiune sunt semne ale slăbiciunii. Sau semne certe ale pierderii sentimentului de putere, acelaşi lucru cu puterea de a-l controla pe altul, oricine ar fi el şi orice rol ar fi avut în viaţa noastră. 

de Maria Timuc

Condamnați la iubire!

 

Este atâta frumuseţe într-un zâmbet! Păcat că nimeni nu-şi poate vedea propriul surâs. Viaţa i s-ar părea mult mai uşoară!

Este atâta căldură într-o strângere de mână încât nu am avea nevoie de mânuşi nici în mijlocul celei mai aprige ierni. Ar trebui doar să ţinem de mână persoanele iubite.

Există atâta lumină într-o privire încât nu ar trebui să cunoaştem niciodată întunericul. Ar trebui doar să ne privim în ochi!

Este atâta splendoare în interiorul nostru încât nu ar trebui să ne facem griji pentru aspectul exterior niciodată. Este nevoie doar să învăţăm să aducem frumusețea la suprafaţă! Avem atâta nevoie de ea!

Există atât de multe curcubeie în inimile noastre încât nu ne-am sătura niciodată să le admirăm. Mii de culori care ne pot face să strălucim mai tare decât ne putem închipui. Numai că încă nu ştim asta!

Există atâtea flori pe acest Pământ încât nu ar trebui să ne mai facem niciodată probleme pentru propriile noastre destine. Trebuie să învăţăm de la flori cum să trăim cu graţie. Restul va veni de la sine!

Există atâta muzică în sunetele naturii încât ne-am putea vindeca de orice suferinţă doar ascultând bătăile aripilor porumbeilor, ropotul ploii sau liniştea munţilor.

Există atâta libertate în puterea noastră de a alege numai lucruri bune, încât nu am mai avea nevoie să cunoaştem vreodată lacrimi de suferinţă. Vor fi numai de fericire şi nu le vom mai da la schimb pe nimic altceva.

Există atâta iubire în interiorul nostru încât ne-ar trebui zece vieţi pentru a o dărui pe toată şi tot ne-ar mai rămâne destulă. Numai că nu vrem cu toţii să înţelegem asta!

Există atâţia oameni care citesc ceea ce scriu şi nu vor să-şi schimbe obiceiurile! Asta mă face să pun la îndoială dorinţa mea de a face lumea mai bună!

Însă, eu cred în puterea lor de a alege bunătatea şi iubirea în locul răutăţii şi a urii, căci în inimile lor sunt zeci de curcubeie care-i pot face să coloreze totul în jur! Cu nuanțe de fericire!

Numai că ei încă nu ştiu asta!

 

de Adrian Cutinov

Dacă am pleca spre lucrurile de care ne e dor, ar fi mai puține acelea care ne dor.

Niște doruri...

Mai știi cum e să fii întrebat, din senin și neprogramat, simplu și bun – ce mai faci? Această întrebare care nu cere nimic, dar oferă un umăr sau o îmbrățișare în care să te poți bucura, că pentru cineva e importantă și starea ta.

Mai știi cum e să privești mai mult în ochi, și mai puțin în telefon? În loc să scrii mesaje, să desenezi zâmbete și în loc să-ți imaginezi cum arată o voce, să trăiești de-ți vine să cânți la o portavoce.

Mai știi cum e când oamenii vorbesc unii cu alții, nu unii despre alții? Când pentru omul din fața ta lași deoparte orice gând simți că te împarte – și în loc să mai trăiești departe, redescoperi că doar prezentul are dreptate.

Mai știi cum e să îți asculți inima? Dacă da, ce ai făcut astăzi pentru ea, pentru inima ta?

Cu cât ieșim mai mult afară din noi, cu atât rămânem mai goi. Pentru că o inimă care nu-i ascultată, se simte abandonată. Ori ca să fim sănătoși, trebuie să fim și inimoși.

Așa că, mai știi cum e să îți asculți inima? Nu fricile. Nu piedicile. Nu vocile care nu-ți aparțin – și care în loc te țin.

Dacă am pleca spre lucrurile de care ne e dor, ar fi mai puține acelea care ne dor.

Pentru că alinarea trupească, există doar dintr-o bucurie sufletească.

Să ascultăm mai puține telefoane, și mai mulți oameni.

Să privim prin mai puține ecrane, și în mai multe inimi.

Să fim mai mult, și să lipsim mai puțin.

Doar așa iubim.

Și doar așa trăim.

de Camelia Căpitanu

Satanismul cu perdea sau neopăgânismul diafan

 

Există o fascinație tâmpă, stupidă, nebunească a omului pentru ideea de rău și pentru ceea ce numim evil people, exploatată comercial de cinematografie, de mass-media, dar și de artă...

Această fascinație pentru orice altceva decât pentru ideea de bun și adevărat, de frumos autentic, de frumos firesc al lucrurilor, așa cum au fost create acestea de Dumnezeu, bune foarte...vorbește de la sine despre degradarea și decădera omului din frumusețea cea dintâi și nicidecum de o evoluție spirituală...

Unii oamenii căzuți din grația divină nu mai admiră Divinitatea, ci spiritul luciferic și devin și ei luciferici, adică spirite căzute, care inconștient sau lucid slujesc acestuia...
Dumnezeu nu amestecă lucrurile!

În rânduielile divine nu există confuzie, balans sau mixtură între bine și rău, între lumină și întuneric. între virtute și păcat, între lege și fărădelege...

Nu vă înjugaţi la jug străin cu cei necredincioşi, căci ce însoţire are dreptatea cu fărădelegea? Sau ce împărtăşire are lumina cu întunericul? Şi ce învoire este între Hristos şi Veliar sau ce parte are un credincios cu un necredincios? Sau ce înţelegere este între templul lui Dumnezeu şi idoli? (2 Cor. 6, 14-16).

Nimeni nu poate să slujească la doi domni, căci sau pe unul va urâ și pe unul va iubi sau de unul se va lipi și pe altul va disprețui...Nu poate omul să slujească și lui Dumnezeu și lui mamona, adică diavolului (Matei 6, 24)

Cu toate acestea mulți sunt amăgiți sau se amăgesc, crezând că pot să împace ceea ce nu este de împăcat: principiile contrare...

Nu poate o vână de izvor să dea și apă dulce și apă amară...Nu poate pom rău să facă roade bune...Au oare cresc struguri în mărăcini sau culeg oamenii smochine din ciulini ?

Doar Dumnezeu dă viață, ca izvor al vieții, iar diavolul seamănă doar moartea, ca un ucigaș de suflete ce a fost și este dintru început...

Și poate oare un mort să dea viață unuia viu? Dar oare poate întunericul să lumineze pe careva? Oare are diavolul vreun bine ca să-l dea cuiva? Dacă bine în el nu este cum oare va da binele pe care nu îl are? Iar dacă are cumva ceva de dat de la el, atunci de bună seamă nu poate fi decât rău și pierzător. Și așa cum aspida când are ceva de dat de la ea, dă veninul pe care îl are din fire spre moarte și pierzanie, așa cum ariciul dacă ar vrea cineva să-l mângâie mai degrabă cel ce se apropie se vatămă de la firea lui decât îl mângâie... Așa și tu, omule, îndemna Sf. Neofit Zăvorâtul: Ieși, zice, și închină-te lui Hristos și primește darurile de la El ! (Cuvînt despre înșelarea demonilor)

Diavolul știind că și-a pierdut frumusețea și toată slava, se ascunde, pentru ca înșelații și naivii să poată fi mințiți în continuare, el fiind tatăl minciunilor ...Stă pitit în spatele unor aparențe de bine, în spatele unor aparențe de frumusețe, singura efuziune a sa provenind din strălucirile păcatelor și din aprinderea poftelor...

Ce sunt aceste aparențe amăgitoare și cum se naște această fascinație a omului față de spiritul luciferic?

Pe de o parte, acest atașament toxic admirativ izvorăște din incultură și din ignoranță.

Cei mai mulți idolatri se nasc ca niște nefârtați din familii de nefârtați, unde n-au primit o educație sănătoasă, curată, luminoasă, decât una care a venit din partea unor părinți degenerați.

A doua cauză este cultura sau mai bine zis incultura acestei lumi care promovează această fascinație a răului, atât în mass-media, căt și prin cinematografie, artă, publicitate sau modă.

Acesta-i trendul acum...E cool să fii... nu very well, ci very hell ...sau into the hell...

Oamenii nu mai caută raiul, ci preferă iadul...

Omul pervertit de semeție și înșelare a mutat interesul de pe subiectul suprem al contemplației - Ființa Divină, care ar fi trebuit adorată, pe creaturile sale, dintre care unele dintre ele fiind cele mai căzute...

Astăzi sunt admirați cu frenezie până la idolatrie și nebunie: artiști, vedete de cinema, staruri creați de media, de publicitate, de modă...și nu sfinții care au fost adevărate modele de bărbați adevărați și de femei adevărate,

A fost înlocuită părtășia cu îngerii în rugăciune, cu meditații spiritualiste și dans cosmic cu demonii, iar închinării creștinești din Biserică i-a luat locul întâlnirea cu lumea, iar comuniunea cu Dumnezeu și cu sfinții a fost substituită de comunicarea cu oamenii și cu demonii...

E fascinant de-a dreptul pentru lumea aceasta să te faci frate cu dracul sau să fii amanta lui și să te prostituezi printr-un fel de melanj ocult cu păcatul...

Există o magie și un infantilism spiritual care promovează un curent de ocultism, demonism în rândul tinerilor care și-au pierdut reperele, valorile, direcția ...rătăcind prin sminteli, eresuri și fantezii psihedelice...

Probabil unii își imaginează că pot să fie cu sufletul la Dumnezeu, iar trupul să și-l aducă jertfă demonilor, printr-un fel de erotism transfigurat păstrând o măsură estetică în desfrâu, altminteri o estetică a urâtului, o estetică ocultă, pătrunsă de neopăgânism...

Astăzi nu mai impresionează un suflet frumos, ci un trup frumos, nu mai încântă pe nimeni un caracter frumos, ci este suficientă o interfață publică prelucrată frumos...

Nu mai au valoare astăzi cuvintele lui Iisus, ci tot felul de vorbe rostite de iluștri anonimi...

Nu mai sunt de preț caracterul, prietenia și dragostea curată, ci doar harisma, relațiile de conjunctură și sexualitatea...

Nu mai au valoare familia, credința și tradițiile sănătoase, ci se preferă concubinajul, legăturile ocazionale, obiceiurile păgânești...

Am văzut pe satana ca un fulger căzând din cer, târând în urma lui a treia parte din stelele cerului şi le-a aruncat pe pământ..., (Luca 10,18), (Apocalipsa 12:7-9.).

Atunci a strigat cu glas de tunet Arhanghelul Mihail: Să stăm bine, să stăm cu frică, să luam aminte!

În zadar, pentru o treime din îngeri, care au ales răzvrătirea și neascultarea...

În zadar, strigă Arhanghelul și în fiecare Liturghie prin glasul preotului: Să stăm bine, să stăm cu frică!

Nu se mai tem slugile lui veliar, căci sunt fascinate de el și-i urmează în cădere și răzvrătire...

Toți servii lui îi urmează în cădere și în strălucire, dar nu o strălucire de stele nemuritoare, cum au fost sfinții pe firmamentul Bisericii, ci de stele căzătoare pe cerul vremelniciei acestei lumi pierdute...

Zic stele, căci strălucesc doar în bezna necredinței lor, în întunericul unei vieții satanizate de închipuirile lor, strălucesc doar în ochii lumii, nu cu adevărat și în ochii lui Dumnezeu.

Toate acestea se întâmplă pentru că nu vor să urmeze cu adevărat lui Dumnezeu, care este Calea Vieții și Lumina lumii, ca fii ai luminii , ci ca fii și fiice ale diavolului și ai întunericului , care este tatăl lor...

Nebunia lor constă în aceea că nu realizează că-și agonisesc moștenire necurată slujind necuratului, moștenid ca și el... blestemul și iadul...

Pr. Alin-Cristian Preotu

De ce îmbătrânim prea repede?

 

Pentru că ne uitam la stele iar mai apoi ne coboram privirea. Le ascundem in buzunarul găurit al sufletului, lăsându-le sa se împraștie printre pașii grăbiți ai cotidianului. Le călcăm in picioare si ne plângem de bătăturile din inimă. Căci bătăturile din talpă demult nu ne mai dor atât de tare.

Îmbătrânim pentru ca ne uitam in coșul altora cand mergem la cumpăraturi. Atunci cand uitam sa culegem de pe raftul nostru, zâmbete, trăiri si clipe magice. Am ajuns sa ducem grija celor pe care nu ii cunoaștem. Uitând sa ne cunoaștem propria ființa.

Îmbătrânim pentru ca ne-am împrietenit cu demonii. Lăsând un înger sa se zbată crunt, cu aripile-nchise. Noi l-am lasat in umbra firii. L-am încuiat si l-am zidit in ziduri groase ce plâng acum durerea unei lumi zdrobite sub mâini ce macină in palme aspre, dorințe, gânduri, flori albastre.

Îmbătrânim atunci cand ne uitam prea mult in oglinda. Uitând sa ne uitam mai mult in suflet. Plecând de acolo si continuând la exterior. Fără a mânji cu degete o sticlă hoață. Ce ne arată doar ce vrem noi sa vedem. In zile reci si nopți scăldate-n Ceață. Atunci când mintea se preface-n scrum. Atunci când ne oprim, subit, din drum. Un drum bătătorit de alții.

Îmbătrânim pentru ca am uitat cât de frumoși suntem. Le cerem altora sa ne confirme asta. Zâmbind forțat in poze de album. Un chip senin ce râde pentru ceilalți. Chiar daca inima se zbate pana face…Boom!

Îmbătrânim când ne uitam in spate. Uitând ca drumul cel din fața e cel mai important, aici, acum.

Îmbătrânim prea repede atunci cand ne certam cu vârsta. Uitând ca e un număr ferecat printre ani. Atunci când ne oprim din lupta. Când temeri, frici, neliniști ne îngheață.

Îmbătrânim cand nu avem un suflet cald, aproape. E tot ce omul isi dorește-acum. Căci intr-o lume prea dementă, prea anostă, numai iubirea ne va curați de masti, de cei nebuni.

Numai iubirea ne poate arăta…Adevăratul drum!

 

de Alexandru Chermeleu

Și, spune-mi...ți-am zis vreodată că în noi trăiesc două inimi?

Una e a ta. Una e a mea. Ambele nebune, ambele ale noastre... Și niciuna dintre ele nu poate trăi fără cealaltă.

 

În tine trăiesc două inimi. Una aste a ta și a doua este a mea.

 

A doua, adică a mea, e o nebună. Se naște în fiecare dimineața acolo, în pieptul tău. De fapt, în inima ta. Știu că tu nu o vezi niciodată, dar sunt sigur că o simți... dezgolită de toate păcatele și-acoperită de fluturi. Ai făcut-o să uite de uitare, despărțire sau indiferență. Ai învățat-o să se bucure de zâmbete, de Soare și de cer. Ai învățat-o și dezvățat-o de dor și să îmbrace seara cămăși largi visând la viitor. Apoi ai obișnuit-o să spună "Bună dimineața!" ceștii de cafea și "Noapte bună!" așternuturilor, tale, ce ascund lumea. I-ai ascuns nervii și temerile într-o cutie ca să îi deschizi uși și ferestre spre viitor. Ai învățat-o să sărute lacrimi și să se bucure de ploaie valsând fără teamă printre stropi. E o nebună care în cele mai neașteptate momente îți scrie pe corp cu atingeri fine, iubire.

A doua inimă a ta, e a mea.

 

În mine trăiesc două inimi. Una este a mea și a doua este a ta. A doua, adică a ta, e o nebună. Se naște în fiecare dimineață acolo, în pieptul meu. De fapt, în inima mea.

...

 

de https://www.facebook.com/Jurnal.pentru.Ea/