Nu ne este dor de omul drag propriu-zis, ci de prezența acelui om în viețile noastre

 

Sunt oare oamenii capabili să ducă dorul cuiva? Sau pur și simplu ne e dor de memoriile generate de acea persoană?

Deși sună cam la fel, sunt 2 lucruri diferite.

În esență, noi nu suntem capabili să ducem dorul cuiva sau să iubim pe cineva exact pentru ceea ce acea persoană este. Noi ducem dorul sau iubim o persoană așa cum o percepem. Oamenii judecă alți oameni.

E ceva natural, ceva ce nu se va schimba în viitorul apropiat. Judecând, ne creăm un set de convingeri în legătură cu un individ. Și, odată cu relația noastră, acest set de convingeri despre partener crește și el.

Totuși, câteodată, interpretările noastre legate de o persoană sunt complet greșite, iar din acest motiv multe relații dispar peste noapte.

Relațiile dispar pentru că unul dintre parteneri s-a îndrăgostit de o persoană care nu coincide cu persoana reală, ba acele persoane sunt complet opuse.

Câteodată modul în care ne amintim de o persoană este foarte similar cu persoana în sine, sau, cel puțin, cu persoana care era înainte. Dar problema e că iubim să romantizăm. Ne place să ne concentrăm pe modul în care cineva ne-a făcut să ne simțim, decât pe modul în care ea sau el ne-a tratat.

Astfel, ne concentrăm asupra emoțiilor puternice și plăcute și le permitem să cuprindă întreaga memorie despre o persoană.

Ți-e dor de prezența cuiva în viața ta. E complet normal. Oamenii nu iubesc să fie singuri. Desigur, tuturor ne place să fim singuri câteodată, dar, inevitabil, devenim singuratici și vrem pe cineva cu care să ne putem împărți viața și visurile.

Totuși, dacă ți-e dor de cineva care te rănea în mod constant pentru că nu îi păsa, atunci trebuie să faci un pas înapoi și să privești la relația voastră dintr-o perspectivă obiectivă. Nu poți să-ți permiți să fii tratată fără respect și utilizată în mod constant. Pur și simplu nu poți.

Ți-e dor de o persoană doar când ești singuratic. Există, de fapt, un mod foarte simplu de a diferenția între dragostea adevărată și ceea ce noi confundăm cu dragostea. Oamenii duc dorul pentru cineva când sunt singuri sau triști.

Aceleași persoane caută în trecutul lor pe cineva pe care se pot sprijini, când nimeni nu e prin preajmă. Asta nu e dragoste, ci o încercare jalnică de a scăpa de singurătate. Când viața e dificilă, nimeni nu vrea să fie singur pentru că un partener face viața cu mult mai ușoară.

Și totuși, asta nu e dragoste. Este singurătatea care ne folosește imaginația pentru a modifica memorii și a le transforma în iluzii care sunt foarte departe de realitate.

Dacă ți-e dor de cineva doar când ți-e greu, atunci nu te mai minți că ți-e dor de el sau ea cu adevărat. Pe de altă parte, dacă ți-e dor de cineva în momentele fericite, atunci ai motive adevărate pentru a-ți fi dor de el sau ea.

Când privim în trecut și ne amintim de iubiți, de momentele petrecute împreună, de emoțiile pe care le aveam, amontirile create împreună.. nu ne amintim atât de mult de persoana cu care eram decât de persoana care noi eram în acele momente.

Nu ne e dor atât de mult de persoana dată, decât de gândul de a o avea în viața noastră. Ne e dor de modul în care ne simțeam și de persoanele care am devenit cât timp eram cu el sau ea. Ne e dor de persoana care eram pentru că acea persoană era mai bună decât cea de acum.

Oamenii sunt capabili să iubească același individ la infinit. Suntem capabili să ducem dorul unei persoane și să înțelegem la ce am renunțat sau ce am pierdut. Și totuși, asta se întâmplă rareori.

De cele mai multe ori, ne cheltuim energia emoțională pe indivizi care nu merită acest fapt.

Învață să faci diferența și viața ta va avea un aspect cu mult mai luminos.

sursa: novapost.ro

Ce se întâmplă cu noi atunci când ducem dorul cuiva

 

DORUL este un sentiment de rezervă. Apare atunci când lipseşte cineva, ceva şi îi ia locul. Nu trebuie să fie o cauză, ci un efect. Este sentimentul cel mai frustrant şi totuşi cel mai frumos. Parcă este mai frumos decât dragostea şi asta este ironic, pentru că dorul este efectul dragostei şi nu invers. Efectul dorului nu ţine de tine, ci de persoana care îl naşte. Poate fi cel mai sfâşietor sentiment şi durerea (care nu trece cu niciun medicament) dacă cealaltă persoană nu te mai vrea… sau cea mai fericită apăsare dacă ştii că eşti aşteptat de ea.

Dorul este un sentiment egoist. Cel mai egoist. Când ţi-e dor de cineva, nu ţi-e dor de acea persoană, ci de cum te simţi tu lângă acea persoană. Dor de felul în care te face să te simţi, să te porţi, să zâmbeşti, să vorbeşti, să trăieşti.

Dorul nu este o slăbiciune, nu este o nevoie, deşi se confundă cu aşa ceva de multe ori. Nevoia este efectul dorului. Persoana care lipseşte este drogul, dorul este extazul, nevoia este sevrajul. Să se creeze instituţii de reabilitare pentru aşa ceva şi n-ar mai fi nimeni liber pe străzi.

Dorul este dovada unei părţi frumoase în fiecare om. Chiar şi în cei care credem că sunt cei mai răi. N-am auzit niciodată „mi-e dor să fac rău…”. Cu toate astea, dorul te poate face să te simţi cel mai rău, emoţional vorbind.

Dorul este moneda de schimb, tributul, taxa pentru ce şi cât iubeşti. Ai găsit pe cine să iubeşti şi te face să te simţi cel mai fericit. Deodată, eşti mai puternic, mai frumos, mai interesant, mai tânăr. Când pleacă acea persoană de lângă tine, pentru o oră, o zi, o viaţă, dorul este acolo să-ţi facă „nota de plată”. Şi depinde în cine ajunge. Pe unii îi mânâncă şi îi macină pe dinăuntru, îi transformă în nişte fantome ale unei iubiri, iar pe alţii îi hrăneşte, le dă putere să facă timpul să treacă mai repede până se vor afla, din nou, în preajma persoanei cu potenţial de drog.

Dorul te face să spui cuvinte pe care nu credeai că o sa le spui, vreodată. Şi face asta de mai multe ori decât dragostea. Să recunoşti sau să admiţi că iubeşti este pentru cei mai mulţi mai uşor decât să recunoşti că ţi-e dor. Pentru că dorul presupune o dependenţă faţă de cineva. Plus că nu dragostea te face să dai la 3 noaptea mesaje sau telefoane fostei sau fostului iubit, ci dorul… şi alcoolul sau orgoliul rănit.

Dorul este un mers pe sârmă. Unii ajung bine la capătul celălalt al ei, alţii cad şi, data viitoare când vor mai iubi, îşi vor pune plasă de siguranţă, să nu mai doară aşa tare când se prăbuşesc… Şi, de obicei, plasa aceasta de siguranţă devine, mai degrabă, un scut care nu lasă nici să intre şi nici să mai iasă emoţii. Şi atunci o să spui foarte greu şi foarte rar „mi-e dor”. Dar nepronunţat, nespus, neîmpărtăşit, dorul va rugini acel scut cu lacrimile care-ţi vor plânge pe dinăuntru şi vei scârţâi din toate încheieturile sufletului tău.

Dorul este o surpriză. Nu ştii pe cine poate face fericit dorul tău. Că poate cel sau cea de care ţi-e dor nu ştie că simţi aşa despre acea persoană. Dacă ţi-e dor de cineva, spune-i. Chiar dacă n-aţi mai vorbit de mult timp şi chiar dacă nu-ţi răspunde înapoi. Sau nu imediat. Dar dacă ţi-e tare dor de cineva, înseamnă că acea persoană, în ochii tăi, este un om special, un om bun, cu toate relele lui. Aşadar, adu-i aminte că cineva se gândeşte frumos la el. O să vezi că atunci când pronunţi formula magică „mi-e dor de tine”, dorul mai adoarme puţin…

sursa: lumealuioliver

Cum să gândeşti că-i bine când e rău?

 

Proverbul românesc care zice că "tot răul e spre bine" nu dezvăluie doar consecinţele unor experienţe de tipul "scapi avionul, te superi, te simţi nemulţumit, dar apoi avionul se prăbuşeşte şi-ţi dai seama că ai fost un răsfăţat al sorţii". În acest caz, tot răul a fost spre binele tău! În partea sa mai profundă, proverbul spune că nimic nu este întâmplător, iar, pe de altă parte, invită subtil să ne dezvoltăm percepţii mai optimiste despre lume şi viaţă. Să schimbi pozitiv macazul propriei minţi în faţa unui eveniment de viaţă neplăcut, a unei probleme, a unei stări distructive sau a unei situaţii nefericite este un fel de a izbuti să aplici esenţa proverbului "tot răul e spre bine".

Noi ştim proverbul acesta încă din copilărie, ne amuzăm rostindu-l în faţa situaţiilor care-l demonstrează cu vârf şi îndesat, dar îi scăpăm - totuşi - esenţa. În miezul său se ascunde o întreagă filozofie, o cunoaştere intuitivă şi adâncă a naturii umane, dar şi a felului în care mintea creează... ceea ce vedem a fi realitate. Să gândeşti că-i bine când ceva se întâmplă rău pare dificil şi, pentru unii, de-a dreptul imposibil, deşi invers, să gândeşti că-i rău în plin bine ştie şi face toată lumea! Pentru unii pare împotriva logicii, pentru alţii pare o atitudine infantilă, nerealistă să gândeşti că-i ceva bun în lucrul rău. Asta-i poziţia firească a intelectului, a raţiunii umane, al cărui rol nu trebuie neglijat, dar nici supraevualuat. Raţiunea creează probleme, le vede peste tot şi, pe măsură ce le observă, problemele prind şi mai multă pu­tere. Înţelepciunea sufletului poate ocoli raţiunea şi, în faţa unui dezastru, are înclinaţia automată de a vedea partea bună a lucrului rău sau măcar a accepta că aşa ceva este posibil. Paradigma mentală se modifică automat şi asta schimbă atitudinea negativă în una pozitivă. Înţelepciunea sufletului vede într-un pahar o picătură de apă (atitudine optimistă), pe când raţiunea vede că paharul este gol (atitudinea pesimistă). Aceste două stări sau atitudini aparent banale, dar diferite, creează diferenţe enorme de energie, de conştiinţă, de percepţie şi, aşa cum proverbul amintit confirmă, creează realităţi diferite pentru noi.

În clipa în care avem puterea interioară de a înţelege că lumea nu-i doar ceea ce pare şi acceptăm că viaţa ne este populată cu o mulţime de lucruri pe care nu le vedem (inclusiv gândurile noastre), atunci putem accepta că se poate întâmpla pentru noi un eveniment neplăcut, dar el să fie un preambul pentru un eveniment mai bun, pe care nu-l putem observa şi palpa pe moment. Acceptarea aceasta ajută să spunem cu sinceritate că "tot răul ar putea fi spre bine" şi ne poate stimula percepţia în sensul găsirii imediate a unor beneficii secundare pozitive din orice experienţă. Dacă izbutim să-i găsim evenimentului rău un sens bun, atunci mintea noastră devine ca un aparat de radio care se comută de pe frecvenţa unui radio care transmite manele pe frecvenţa unuia care transmite... muzică clasică. Exceptând situaţia în care manelele îţi produc plăcere şi satisfacţie intelectuală, s-ar putea să stai cu mintea pe un post de manele şi să nu vrei asta. Să fii nemulţumit, iritat, enervat şi mereu în luptă cu maneliştii, dar - în acelaşi timp - să te trezeşti în fiecare dimineaţă făcând exact ce nu vrei: să asculţi enervat manele! În mod asemănător, se poate să te simţi din cale afară de rău cu gândurile tale mereu cârcotaşe, mereu iritate şi pline de năduf, să treci prin evenimente de viaţă nefericite şi să o iei de la capăt în fiecare zi tocmai pentru că... nu ştii cum să "muţi butonul minţii" pe postul care transmite muzica ta preferată. În mod practic, proverbul "tot răul e spre bine" îţi sugerează exact cum poţi face să schimbi frecvenţa şi să răsuceşti butonul minţii. "În faţa răului aminteşte-ţi că s-ar putea să aducă după el ceva bun. Nu dispera, nu te nemulţumi, caută un sens în toate hachiţele existenţei, extrage ceva bun de acolo şi aşa... îţi pregăteşti drumul către experienţe mai fericite." Să spui că a "scăpa avionul ar putea avea o noimă", că a pierde un lucru poate ascunde un câştig ajută mintea să mute butonul pe frecvenţa unui sens constructiv sau a unui câştig! Acestei atitudini îi urmează apoi şi materializarea.
 

de Maria Timuc

jurnalul.ro

Încetează să îți plângi de milă! Iată 20 de semne care-ți vor demonstra că trăiești mai bine decât crezi

Capacitatea de a simți pe deplin viața – e adevărata bogăție. (Henry David Thoreau)

 

Nu toți oamenii știu să bucure de viață, unii o iau drept un chin și se blochează în reproșuri și nemulțumiri. Viața e cel mai frumos dar pe care ni l-a dat Dumnezeu, iar noi trebuie să o trăim la maxim. Poate că de multe ori te-ai considerat o persoană nefericită, dar nici nu ți-a trecut prin minte că trăiești cea mai frumoasă viață posibilă și ești un om norocos, pentru că:

Ești în viață.

 

Poți vedea răsăritul și apusul soarelui.

 

Poți auzi păsările cântând și valurile mării sau ale oceanului.

 

Te poți plimba, poți simți cum vântul se joacă cu părul tău, iar razele soarelui îți încălzesc pielea.

 

Știi gustul prăjiturii cu ciocolată.

 

Ieri nu ai plecat la somn flămând.

 

În această dimineață te-ai trezit cu un acoperiș asupra capului.

 

Poți alege hainele cu care te vei îmbrăca azi.

 

Astăzi viața ta nu este în pericol.

 

Ai depășit unele încercări și ai învățat câteva lecții.

 

Dacă te gândești la eventualele schimbări care pot avea loc în carieră sau în familie, înseamnă că ești ambițios și poți lua singur decizii.

 

Locuiești într-o țară în care îți sunt apărate drepturile.

 

Ești puternic și sănătos.

 

Ai prieteni sau rude care-ți duc dorul și te așteaptă cu nerăbdare.

 

Ai pe cineva alături de care-ți poți aminti trecutul.

 

Ai apă potabilă.

 

Ai acces la asistență medicală.

Ai acces la internet.

 

Poți citi.

 

Poți iubi și poți fi iubit!

Totul e în mâinile tale, în mintea și dorințele pe care le ai. Atunci, de ce te plângi că totul e împotriva ta? Fii un om fericit!

Adevărul este că trăiești mai bine decât alții în această lume. Nu uita că trebuie să fii recunoscător pentru ceea ce ai acum.

sursa: http://devorbacutine.eu/

Unii oameni pot. Pot întrece limitele nesimțirii și pot face absolut orice vor ei

– pot fi indiferenți la necazul altora, fără să se gândească o clipă că necazul lovește într-o fracțiune de secundă și că doar ceva mai puțin de un gram de noroc a făcut să nu fie ei în aceea situație nefastă

– pot avea obrazul mai gros decât talpa la pantof în zeci sute mii de situații, deseori pentru a-și menaja portofelul sau a mai pune un strat de șunculiță pe ei

– pot profita de fiecare gest al celor din jur într-un mod activ și conștient folosindu-se de un arsenal bine gândit repetitiv de scuze patetice sau chiar și fără vreo justificare anume

– pot anula visuri și tăia aripile unor tinere speranțe doar pentru a-și realiza propriul interes și a da falsa iluzie că ei sunt cei indispensabili și că locul lor e rezervat undeva deoparte

– pot mușca mâna care i-a ajutat; pot blama, pot denigra și îi pot anula cu o ușurință covârșitoare pe toți cei care au fost acolo, care i-au susținut și care i-au ajutat în momente grele

– pot… mii și mii de alte lucruri…

Din păcate și din nefericire. Acești oameni care pot, mă înspăimântă.

Când mă gândesc și realizez cât de extinse și cât de îndepărtate sunt limitele nesimțirii lor în unele momente, mă crucesc; când observ că, deși ei sunt acolo în extrema aceea care mă face să întorc spatele și să zâmbesc amar, nu se opresc, insistă, întind coarda, forțează și testează extrema extremelor în materie de nesimțire (de zici că de asta depinde viața lor) efectiv rămân fără cuvinte.

Este și ăsta un fel de a te descurca în viață: cu nesimțire și cu tupeu înainte!

Poate părea ireal dar, pentru unii acest comportament care coincide cu senzația lor paranoică de veșnică victimă și de permanentă persecuție, această atitudine de om mic și nesemnificativ este percepută și considerată ca fiind una de supraviețuire și de succes…

Privind spre toate aceste lucruri mă apucă groaza și îmi vine să fug undeva departe de tot. Dar nu pot. Nu pot pentru că am oameni dragi care depind de tăria mea de a da piept cu nesimțiții, de a le atrage atenția pentru orice gest deplasat, de a le defini acțiunile și de a le trasa limite.

Doar pentru că îmi doresc o lume mai bună și mai sănătoasă pentru toți cei dragi mie, pentru mine.

Așa cum cred că ar trebui să ne dorim cu toții: o lume mai frumoasă, lipsită de nesimțiți.

Alex.
jurnalpentruea.com

Încetează să mai faci aceste lucruri care te rănesc

1. Nu lăsa oamenii să-ți respingă sentimentele sau să te minimalizeze

Nimeni nu trăiește în corpul tău. Nimeni nu vede prin ochii tăi. Nimeni nu poate experimenta ceea ce simți tu. Și din acest motiv nimeni nu are dreptul să-ți spună ce și cum ar trebui să simți, sau să te judece. Sentimentele tale sunt importante, în primul rând pentru tine. Nu permite nimănui să te aducă la „normalitate”.

2. Nu regreta deciziile pe care le-ai făcut

Dacă regreți deciziile luate în trecut, oprește-te. Amintește-ți că ai luat cea mai bună decizie, bazându-te pe circumstanțe și pe cunoștințele care le aveai în momentul respectiv. Aceste decizii nu le-a luat persoana formată de astăzi, ci tu într-o altă etapă în care erai mai puțin experimentată. Dacă ai fi pusă în fața lor acum, probabil ai face alte alegeri. Așa că, lasă-te în pace. Timpul și experiența te face mai înțelept, mai bogat și te ajută să iei deciziile corecte pentru tine și pentru cei dragi ție.

3. Nu-i trata pe cei care te iubesc ca pe o obligațiune

Într-o zi, dintr-un motiv sau altul îți vei da seama că cineva îți lipsește. Și motivul nu este că nu l-ai văzut sau că nu ați vorbit de mult timp. Prețuiește fiecare moment petrecut cu cei dragi și încearcă să o faci cât mai des.

4. Nu lăsa ca egoismul tău să te controleze

Uneori singuri luăm decizia de a nu fi corecți, nu pentru că într-adevăr am făcut ceva greșit, ci pentru că apreciem relația cu unii oameni mai mult decât propria mândrie. Când doi oameni care se iubesc se ceartă, ambii sunt greșiți. Pun unele probleme mai presus decât relația de prietenie sau de dragoste. Într-o astfel de situație este corect cel care recunoaște primul că a greșit și își cere scuze.

5. Nu te implica în fiecare ceartă prostească care îți apare în drum

Faptul că ești puternic nu înseamnă că trebuie să te oprești și să te implici în oricare ceartă. Faptul că ești puternic nu înseamnă că trebuie să răspunzi cu replici dure și nici nu înseamnă că trebuie să insulți pe cineva. Fii superior lor, nu te coborî la nivelul acestor oameni. Păstrează-ți calmul și demnitatea.

6. Nu lăsa negativismul să-ți acapareze sufletul

Indiferent de cât de multă negativitate se varsă peste tine, nu este necesar să stai în calea ei și să o lași să te distrugă. Tu ești cel care decide cum să sa comporte cu propriul suflet. Și doar conținutul gândurilor tale determină dacă ești sau nu fericit. Deci, fii pozitiv. Cele mai bune zile din viața ta sunt în viitor.

7. Nu forța iubirea

O relație personală sănătoasă – este o relație în care doi oameni își acceptă trecutul, susțin viitorul împreună și se iubesc suficient de mult încât să-și asigure viitorul. Găsește-ți un partener care nu se va lipi de tine până te va sufoca, ci te va încuraja să crești, îți va permite să ieși din scorbura voastră în lumea largă și va avea încrederea că te vei întoarce înapoi. Iată dragostea adevărată și crede-mă, merită să o aștepți.

8. Nu-i ține pe cei care nu vor să-ți fie aproape

Da, uneori despărțirea poate fi foarte dureroasă, dar dacă o persoană nu vrea să fie cu tine și tu o ții, îți va fi și mai dureros. Dacă cineva nu-ți răspunde cu aceeași monedă înseamnă că nu ai însemnat nimic pentru el. Singurii oameni pe care trebuie să îi ții lângă tine, sunt cei care își doresc să te aibă alături.

9. Nu ignora sfaturile persoanelor

Cea mai proastă minciună este cea pe care ne-o spunem noi înșine. Un prieten adevărat îți va spune adevărul, oricât de neplăcut ar fi. Da, poate cineva nu te place, dar nu este un lucru comun pentru toți oamenii. Pentru unii oameni ești de neînlocuit și, din acest motiv, îți vor spune adevărul pe care-l negi în subconștient.

10. Nu renunța. Niciodată

Niciodată nu știi ce se poate întâmpla mai departe. Sunt perioade în care nu știi încotro să o apuci, simți că ești pierdut, vrei să te întorci înapoi, iar fiecare kilometru pare a fi o eternitate. Dar, indiferent de cât de speriat și obosit ai fi, nu ai o altă cale de ieșire, decât să respiri în continuare, să privești drumul din fața ta, să mergi înainte și să fii sigur că destinul nu te va părăsi.

 

sursa: devorbacutine.eu

Cineva mi-a furat timpul!?

 

Nu mai ştim deloc să trăim cumsecade.

Invidiem răul deși ne-ar trebui să fim mândri că noi suntem buni.

Ne supărăm şi devenim trişti dacă se-ntâmplă cumva să fim fericiţi.

...ori suntem fericiţi şi nici măcar nu ştim, credem că ceea ce trăim este de fapt nefericire.

Plângem în hohote când toţi ochii ne râd.

Certăm iubirea şi nu-i acordăm credit, ba chiar avem senzaţia că ne încurcă timpul.

Dispreţuim speranţa, uităm s-o mergem agale până şi-n gânduri.

Considerăm timpul pierdut, deşi cu fiece minut ce trece, ni-l câştigăm.

Nu mai luptăm pentru nimic, totul ne devine indiferent.

Suntem nepăsători, ne simţim agasaţi de ceea ce ne înconjoară viaţa noastră, deși așa am trăit noi confortabil o viaţă-ntreagă.

Certăm anotimpurile pentru că vin şi pleacă.

Că-şi au un curs firesc.

Ne întristează soarele, ne enervează și luna cu toată perfecţiunea ei întinsă pe bucata de cer senin.

Îl vrem cu nori şi fulgere.

Ne râde lacrima de bucurie că plânge.

Vrem să ne fie altfel.

Vrem să trăim tot timpul altceva şi tot mereu dorim totul pe dos decât ni se întâmplă.

Ajungem într-un timp al vieţii când totul ne pare că-l trăim cu sus-ul în jos.

Când parcă am deprins mersul în mâini, când parcă am uitat să păşim Pământul cu pasul.

Ce ne facem în astfel de momente? Cum să răspundem tuturor nemulţumirilor noastre adunate moț, una peste alta?

Cum ne dăm noi seama ce s-a schimbat cu noi? Ce nu mai merge bine?

De ce avem nemulţumiri atât de multe, fără s-avem în fapt nicio nemulţumire importantă?

Cum reuşim să ne găsim din nou locul în viaţa noastră? Cum desluşim noi potecile pe care le tot rătăcim ?

Cum să facem noi pentru a pune stop visului urât ce ni s-a strecurat cumva în realitatea vieții? şi cum am putea să respirăm din nou în timpul nostru unde ne simţeam aşa de confortabil până ieri?

Cum facem noi să ne identificăm cămăruţa cu foc în vatră, unde era așa cald şi liniştit?

Oare cum aducem înapoi zâmbetul omului pe care-l iubim şi care obişnuia să ne iubească până ieri?

De când a început azi-ul ăsta care nu se mai termină şi-mi plânge sufletul în fiece minut ce trece?

Ori de ce mi-a năvălit viaţa?

De ce uită să plece, deşi îl gonesc şi îl împing şi nu-mi place de el?

De ce nu mă ascultă când țip şi urlu de tristeţe că mă adânceşte-n noaptea lui întunecată ce-mi fulgeră suspine?

De ce atâtea suspine ce-mi curg şuvoi?

De ce nori când eu vreau numa’ soare şi raze calde?

Nu ştiu de ce.

Eu eram fericită-n timpul meu plouat cu soare. Nu îmi doream nimic în plus, nu jinduiam nicicum altfel.

Probabil că cei din jurul meu erau nemulţumiţi.

Şi mi-au furat şi mie fericirea.

Pentru o zi lungă.

 

de Adina Banea

Starea de nemulţumire, dorinţa de fericire!

 

Soarele nu-i interesat deloc dacă-i apreciază cineva existenţa. Nici nu se supără pe cineva pentru că nu-i observă bunătatea sau puterea. Soarele nu-i nervos, nici tulburat pentru că nu-i spui cât de minunat străluceşte. Destinul Soarelui este să strălucească. Să apară, pur şi simplu! Nici ploii nu-i pasă dacă o placi sau nu. Şi ploaia are un destin extraordinar. Şi Soarele are un destin extraordinar. Dar ploii, Soarelui sau ierbii (căci şi iarba are destinul ei extraordinar) nu le pasă de laude şi nici de critici! Ele îşi împlinesc destinul şi-n vremea asta se bucură de propria lor existenţă. Ploaia nu se întreabă niciodată dacă oamenii o merită sau nu. Ea picură liniştită peste "cei buni şi peste cei răi" şi aşa îşi împlineşte destinul. Şi-n destinul acestor "fiinţe", fără de care Viaţa n-ar fi posibilă, se ascunde cea mai mare dintre toate lecţiile existenţei: "lecţia de iubire necondiţionată". Lecţia de iubire totală, completă, uluitoare!

Omul se umple continuu de condiţii. Pare că nu face un pas fără să pună o condiţie. Dacă el ar ajun­ge să fie în existenţă ca ploaia sau ca Soarele, ca iarba sau ca oceanul ar fi cu mult mai măreţ decât sfinţii şi la fel... de fantastic cum sunt cele fă­cute de Dumnezeu în Univers. Dar printre toate fiinţele nu-i nici una mai înveşmântată în pretenţii decât fiinţa omenească. N-ai să vezi o pisică enervată dacă o mângâi, dar ai să vezi prin toate cotloa­ne­­le lu­mii oameni care resping mân­gâ­ie­rea. Nu pentru că n-ar avea nevoie de ea, ci pentru că o aşteaptă de la cineva care nu i-o oferă. Pisica nu fu­ge de mângâierea nimănui, dim­po­­trivă; de îndată ce se simte mân­gâ­iată, începe să toarcă şi să se li­peas­că... de mâna care-o iubeşte. Cu un om, însă, lucrurile se compli­că teribil. El vrea, dar vrea ce nu are! El aşteaptă, dar întotdeauna ce nu este posibil! El visează, dar... vi­sează ceea ce cu siguranţă nu se poa­te îm­p­lini. El poate fi bun, dar... cel puţin cu o condiţie. Dacă nu se alege cu nimic din bunătate, la ce bun să fie el bun?

Între toate fiinţele, această in­te­li­gentă fiinţă umană suferă... şi se zbate în propriul ei coş­mar şi, prin aceasta, îşi neagă bucuria pe care natura n-o abandonează niciodată - bu­cu­ria de a fi. Bucuria existenţei este răsplata aflată la îndemâna ti­grilor, a vulturilor, a ierbu­rilor, a ploilor, a muştelor, dar şi a oamenilor. Numai oamenii... aleargă după bucurie de jur-împrejurul "pro­priei cozi", o caută o viaţă şi toc­mai prin căutare... febrilă o şi pierd. O uită complet. O abando­nează, căutând-o într-o direcţie gre­şită. Orice ai face pentru un om, el vrea mai mult! Şi dacă nu vrea mai mult, se gândeşte că vrea ceva ce nu i-ai dat. Şi dacă nu i-ai dat, nu-i mulţumit. Dacă-i dai de o mie de ori şi a o mie una oară nu ai făcut la fel, el se supără amarnic. Ne­mul­ţu­mirea-i pecetea minţii umane şi din pricina ei omul nu poate trăi şi nici înţelege bucuria în care a fost creat.

Poate că-n toată această fră­mân­tare şi suferinţă omenească nu-i alt­ceva decât felul în care omul afirmă că are dorinţe, dar în loc să spună "îmi doresc asta", el spune conti­nuu: "nu am asta, nu am cealaltă, ceva nu-i destul de bun, altceva nu pot avea niciodată". O eroare de for­mulare ar putea fi, în fapt, cauza ne­mulţumirii interioare: afirmaţie în loc de negaţie, iată ce lucru simplu! Dacă am şti că putem spune mai des "ceea ce vrem", în loc de ceea ce nu vrem, am putea realiza o masivă schimbare de atitudine, de energie, de stare a conştiinţei. În umbrele ne­fericirii şade o dorinţă de fericire, dar una exprimată... prin concentrare asupra nefericirii. În spatele unei frici de pierdere stă dorinţa de a avea. În spatele geloziei stă dorinţa de a avea pe cineva numai pentru tine. În loc de "nu-mi place", să spui ce-ţi place. În loc să tot repeţi "ce nu vrei", să spui apăsat şi clar ce vrei. Ar fi mai mult decât o formulare di­fe­rită, mai mult decât o schimbare de atitudine: ar fi mai mult bine şi mai multă lumină în noi şi, la fel ca ploaia sau ca Soarele, ne-am împlini mai uşor, mai natural şi mai clar destinul!

 

de Maria Timuc

jurnalul.ro

Te iubesc, tată, te iubesc, mamă…

Cine are părinţi, pe pământ nu în gând,Mai aude și-n somn ochii lumii plângând.
Că am fost, că n-am fost, ori că suntem cuminţi,
Astăzi, îmbătrânind, ne e dor de părinţi...
(Adrian Păunescu)

Cum nu ne putem alege patria, nu ne putem alege nici părinții. Iar fericirea și nefericirea noastră depind, în mare parte, și de faptul dacă reușim să ne acceptăm părinții așa cum sunt ei, să-i primim și să-i iubim, să-i iertăm și să ne rugăm pentru ei.

În copilărie ne iubim părinții necondiționat, ne dorim să-i avem mereu alături, să le simțim căldura îmbrățișărilor și dragostea din priviri...Primii pași îi facem împreună, primele cuvinte le adresăm lor. Dar anii trec și nu mai avem nevoie atât de mult de susținerea mamei, nici de încurajările tatei. În viața noastră își fac loc propriile trăiri, care ne aduc primele dezămăgiri și suferințe.

La vârsta adolescenței ne este greu să acceptăm că părinții nu sunt întocmai așa cum ne-am dori. Nu au o stare materială bună, un statut social anume, ei înșiși se confruntă cu propriile probleme și greutăți, trecând prin dureri sufletești, pe care noi nu suntem în stare să le înțelegem.

A cincea poruncă dumnezeiască ne spune: „Cinstește pe tatăl tău și pe mama ta…”. Dacă ne vom cinsti părinţii, vom trăi mult şi bine. De ce? Pentru că a-i cinsti pe părinţii tăi înseamnă a cinsti însăși viaţa primită. Acea viață pe care ne-o dăruiește Dumnezeu în conlucrare cu părinţii noştri. Dumnezeu ne dă acest minuat dar al vieții și vrea ca noi să ne bucurăm de el. Să apreciem acest dar și să-I fim recunoscători, chiar dacă nouă ne pare că anume cu noi Dumnezeu a fost nedrept, că încercările și greutățile cu care ne confruntăm sunt peste puterile noastre.

În viața există momente fericite, dar și zile mohorâte, zile în care nu mai ești în stare să înăbuși lacrimile durerii, momente când pare că tot sufletul devine o rană de nevindecat. Anume atunci familia ar trebui să reprezinte acel sprijin, care te-ar ajuta să le depășești pe toate. Iar dacă lucrurile nu se întâmplă întocmai cum ne-am dori, ne dezămăgim, suferim și suntem gata chiar și să urâm. Să ne urâm acest dar al vieții, pentru că nu suntem în stare să-l acceptăm cu durerea și suferința pe care-o aduce.

Dumnezeu nicicând nu ne dă o cruce mai grea decât o putem duce; ea este exact așa cum trebuie sa fie: nici mai grea, nici mai ușoară, nici mai chinuitoare, nici mai apăsătoare ca a altora. Doar că aceste lucruri se înțeleg și se percep abia după ani, abia după ce acei pe care nu i-ai putut accepta în viața ta așa cum sunt, au plecat la cele veșnice. Timpul vindecă rănile trecutului. Iar după ani nu mai vrei să-ți amintești de ceea ce a fost rău, rămânând doar numeroase regrete.

La șaptesprezece ani e greu să accepți că trebuie să mergi la balul de absolvire în singurătate, că deși ai mamă și tată, alegerea unei căi în viață, a unei meserii, o faci fără un sfat sau o îndrumare; că nu prea are cine să te binecuvânteze atunci când, după un timp, ai decis să-ți creezi o familie, și nici la taina cununiei nu-ți sunt alături cei care-ți sunt părinți… Dar timpul trece și rănile mai vechi și mai noi se mai uită și se mai vindecă. Și lucrurile care păreau de neiertat, nu mai sunt atât de grave. Dragostea are o putere mare de vindecare, dacă îi permitem să lucreze în sufletele noastre. Plecarea din viață a tatei m-a făcut să înțeleg că toate neînțelegerile și certurile care s-au întâmplat între noi nu mai sunt atât de importante, că supărările și nedorința de a ierta m-au privat de posibilitatea de a-i spune că, de fapt, l-am iubit. Poate nu a fost cel mai bun tată din lume, dar a fost tatăl meu… De un an nu mai am nici mamă… Poate am petrecut prea puțin timp fericit împreună, dar atât cât erau în viață, mereu mai exista o speranță că totul poate fi și altfel. Însă moartea nu ne mai oferă nicio șansă de a mai schimba ceva.

Aceasta este crucea noastră când nu știm să ne iubim părinţii. Este crucea suferinței dintre neacceptare și iubire pentru părinţi. O cruce care trebuie primită și asumată. Dacă aș fi știut că rugăciunea vindecă, poate aș fi reușit cu ani în urmă să deosebesc păcatul de păcătos, să mă împac cu viaţa mea, să vindec viaţa mea în mine, să vindec durerea neiubirii cu puterea iertării. Acum e prea târziu pentru multe lucruri. Chiar dacă Dumnezeu ne vindecă sufletele și ne dă speranța unei noi întâlniri, totuși ar fi minunat dacă am fi reușit să conștientizăm importanța iertării și împăcării cu oamenii din viața noastră așa cum sunt ei, cu păcatele și neajunsurile lor, la timpul potrivit… pentru ca să nu fie prea târziu…

Te-am iertat, tată, te-am iertat, mamă…Te iubesc, tată, te iubesc, mamă…

Lozan Natalia

sursa: http://altarulcredintei.md/

Crucii Tale ne închinăm, Stăpâne, şi sfântă Învierea Ta o lăudăm şi o slăvim

Cuvântul Crucii pentru cei ce pier este nebunie; iar pentru noi, cei ce ne mântuim, este puterea Lui Dumnezeu.

 

 

De câte ori auziţi cuvântul "Cruce", să nu înţelegeţi ca sectarii cei nebuni, ca baptiştii, adventiştii, evangheliştii, penticostalii, nazarinenii, pocăiţii, secerătorii, tudoriștii, martorii lui Iehova şi toţi ceilalţi sectari, care bântuie lumea; gurile sectare cele hulitoare, care au umplut lumea şi care vatămă ţarina lui Dumnezeu-Cuvântul.

Să nu gândiţi despre Sfânta Cruce ca ei, ci aşa să înţelegeţi şi să ţineţi minte că, cuvântul "Cruce" are îndoită putere şi taină. Îndoită este Crucea, îndoite sunt înţelesurile Crucii.

Să înţelegeţi despre Sfânta Cruce nu aşa ca cei scurţi la minte şi neințelepți, care nu vor să se închine mântuitoarei Cruci a lui Hristos, cum zice Sfântul Apostol Pavel.

Lasă-i să hulească pentru că i-a întunecat satana, le-a pus pecetea pe frunte mai întâi, adică unde stă creierul mare, ca să nu creadă. Le-a pus pecetea pe mâna dreaptă, ca să nu o ridice la frunte şi să facă semnul cel mântuitor al preacinstitei şi de viaţă făcătoarei Cruci a lui Hristos.

Deci să ştiţi că îndoit este omul, îndoită este şi Sfânta Cruce. Nu vezi la om un ipostas în două firi? O parte se vede, adică trupul, una nu se vede, adică sufletul, pentru că este de natură nevăzută. Aşa şi Crucea să o înţelegem.

 

Una este Crucea materială, văzută, şi alta cea tainică, mistică şi nevăzută, pe care o purtăm în inima noastră. În Sfânta Evanghelie auzim zicând aşa: Şi stătea lângă crucea Lui mama Lui, Maria lui Cleopa şi Maria Magdalena.

 

Auzi? Stăteau lângă crucea Lui. Deci, înţelege că a sta lângă crucea Lui, nu înseamnă a sta lângă crucea spirituală, ci lângă una materială. Crucea de lemn a lui Hristos, lângă care stătea Maica Domnului, Maria lui Cleopa şi Maria Magdalena.

 

Când veţi auzi: Pogoară-Te de pe Cruce, se înţelege Crucea lui Hristos cea de lemn pe care era răstignit. Şi când veţi auzi: Şi L-au dus şi L-au scos afară din cetate, ducându-şi Crucea Lui până la locul Căpăţânii, ce se cheamă pe evreieşte Golgota, Înţelegem crucea materială. Pe aceasta o purta Mântuitorul în spate.

 

Şi când veţi auzi că s-au dus evreii la Pilat şi l-au rugat : "Ne rugăm ţie, zdrobeşte fluierele picioarelor celor răstigniţi, ca să-i dăm jos de pe cruce, să nu-i apuce ziua sâmbetei", că mare era ziua sâmbetei aceleia la iudei. Şi aici înţelegem tot crucea cea de lemn, nu cea spirituală.

 

Iar când veţi auzi în Sfânta Evanghelie pe Hristos, zicând: Cel ce nu-şi ia Crucea şi nu-Mi urmează Mie, nu este vrednic de Mine, să nu înţelegeţi crucea cea de lemn, ci crucea spiritulală, nevăzută.

 

Deci, băgaţi de seamă, că Hristos indoita cruce a purtat. Una în suflet: suferinţa, răbdarea, usturimea, durerea, ruşinea, scuipările, mâhnirile şi întristarea; şi toate câte le ducea în suflet formau crucea cea spirituală a Domnului Dumnezeului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Iar a doua cruce, cea de lemn, a purtat-o pe umerii Săi şi S-a răstignit de bunăvoie pe ea, pentru mântuirea lumii.

 

Şi Sfântul Apostol Pavel a purtat două cruci: Mie să nu-mi fie a mă lăuda, decât în Crucea Domnului nostru Iisus Hristos. Dar el a dus şi cealaltă cruce, cum singur spune: În bătăi, în suferinţe, în posturi, în friguri, în primejdii de la neamuri, în primejdii pe mare, în primejdii pe uscat, în primejdii de la neamul meu, în primejdii de la fraţii cei mincinoşi.

 

Deci să ştiţi, când vă atacă sectarii pentru Sfânta Cruce, ei o iau numai pe cea de a doua, numai crucea suferinţelor, nu şi pe cea materială. Noi o luăm şi pe cea dintâi, că aşa a dus-o Hristos. El a dus o cruce de lemn în spate şi o cruce a suferinţelor în sufletul Său, până la moarte şi moarte pe cruce.

 

Crucea, este biruinţă, Crucea este steagul lui Hristos, Crucea este armă cu care Hristos a biruit puterile iadului şi ale morţii. Deci vai şi amar şi blestemat şi de trei ori blestemat este acela care nu se închină cinstitei şi de viaţă făcătoarei Cruci a lui Hristos !

 

Îndoit este omul, şi îndoită cruce trebuie să poarte, cum arată Sfântul Efrem Sirul şi Sfântul Chiril al Ierusalimului, care zice :

 

"O, creştine, nici un lucru să nu faci, până nu faci semnul Sfintei Cruci, când pleci în călătorie, când începi lucrul, când te duci să înveţi carte, când eşti singur şi când eşti cu mai mulţi; pecetluieşte-ţi cu Sfânta Cruce fruntea ta, trupul tău, pieptul tău, inima ta, buzele tale, ochii tăi, urechile tale şi toate ale tale să fie pecetluite cu semnul biruinţei lui Hristos asupra iadului. Şi nu te vei mai teme atunci de farmece sau descântece sau de vrăji. Că acelea se topesc de puterea Crucii, ca ceara de la faţa focului şi ca praful în faţa vântului"

 

Aşadar, ne-am adus aminte mai întâi de simbolurile crucii, apoi de indoita cruce - cea materială şi cea spirituală.

 

de Părintele Cleopa

Pune stop. La timp!

 

În viaţă vei întâlni o mulţime de oameni. Oameni care vor rămâne alături de tine şi oameni care vor pleca. Oameni care te vor iubi şi oameni care doar vor spune că te iubesc. Oameni care îţi vor dori binele mereu şi oameni care îţi vor dori binele doar când se află în faţa ta.

Ei bine, printre toţi acei oameni vor fi şi unii cărora tu va trebui să le spui la revedere. Sunt aceia care te dezamăgesc. Aceia care în loc să se bucure pentru tine, te invidiază, aceia care îţi greşesc de multe ori, iar apoi revin cu un iartă-mă rostit pe jumătate şi au pretenţia ca tu să-i primeşti din nou lângă tine şi să te prefaci că nimic nu s-a întâmplat. Aceia care spun altora despre tine tot felul de lucruri şi după vin şi-ţi zâmbesc în faţă fără nicio jenă. Aceia care doar se folosesc de tine pentru a ieşi şi ei în evidenţă. Că din păcate ei nu au cum să se facă observaţi…

Sunt aceia care nu ştiu ce-i aia o prietenie. Aceia care nu respectă frumuseţea unui suflet, cărora nu le pasă că acel suflet este trist şi frământat din cauza lor. Sunt acei oameni cărora trebuie să le spui stop. Pentru că dacă nu o faci, ei vor continuia să împrăştie cu venin şi să tulbure linişti.

Iar tu trebuie să înveţi să te preţuieşti! Trebuie să înveţi să te faci respectată şi să te protejezi de acei oameni care nu aduc nimic frumos în viaţa ta. Trebuie să înveţi să aduci binele în viaţa ta, avându-i în preajmă, îţi vei face rău cu propria mână.

Trebuie să treci de la vorbe la fapte. Trebuie să înţelegi că meriţi oameni care să ştie să te preţuiască şi să te iubească. Cu adevărat, nu doar declarativ. Iartă-i, dar fă-o pentru tine, pentru a-ţi uşura sufletul. A ierta nu înseamnă a primi acei oameni în continuare în viaţa ta.

Şi ţine bine minte ceva: niciun om nu apare întâmplător în calea ta. Dar dintre toţi care apar, puţini rămân. Iar cei care rămân sunt cei care merită. Cei care se fac nevăzuţi, cei care pleacă urechea la vorbe, cei care te judecă după ce spun alţii, cei care pun etichete din prima fără să-ţi acorde un timp să te cunoască, nu au ce căuta lângă tine. Pentru că un om în adevăratul sens al cuvântului priveşte în sufletul celuilalt înainte să tragă concluzii. Să ştii că acesta este un test fundamental pe care viaţa îl dă oamenilor. Şi aşa cum am mai spus: puţini îl trec.

Fii puţin atentă şi priveşte în jurul tău. Câţi oameni sunt şi câţi neoameni? Iar acum întreabă-te şi răspunde-ţi: pe care-i vrei lângă tine?

de Georgiana R.
sursa: https://pasajedinviata27.wordpress.com/

Banii, drog sau personaj comic?!

Banii ne fac cicatrici pe suflet. Adânci. Unii le ascund, alţii le poartă ca pe medalii. Pot deosebi binele de rău, fericirea de nefericire şi fără bani. Zurgălăi. Nu banii fac pământul să se învârtă, ci dragostea, pronia divină. În drumul spre bani, pierzi ani din viaţa ta. Nu trece peste tine în drum spre bani! Nu fi sluga propriei tale vieţi, ieşi din cursă!

De bani se plâng toţi, dar de minte niciunul. Când omul pierde, tot îi rămâne învăţătura. Jumătate din a fi deştept înseamnă să ştii la ce eşti prost. Ne împrumutăm de mândrie la banca vieţii şi adevărul e redus la tăcere. Suntem vase reci, pline sau goale de ceva sau de cineva.

Nu scriu cele 7 cuvinte. Nu spun ce vrei să auzi sau ceea ce se cere, ci ceea ce gândesc şi simt acum. Nu vorbesc cu jumătate de gură. Nu e nevoie să fim pe aceeaşi frecvenţă, ci să sară praful din noi, ca să mai intre raza Hristos, Lumina lumii. La capătul drumului o să vedem că viaţa nu e scumpă. Acte, contracte, hârtii, şerveţele. Prematur. Paranoia. Oamenii fac atacuri de panică mai des decât merg în concediu. Unii scuipă, alţii înghit viaţa. Pe uscat sau cu apă. Şi unii o mai iau în derâdere. Nu mă sperii de vânt. Am intenţii bune, dar nu despre bani.

Banii sunt nişte hârtii idioate după care alergăm toţi. Nu-mi plac banii! Prin ei ne pierdem timpul, energia, sănătatea. Îi detest. Bani, faimă, aburi, viaţa îţi vine ca o excursie dacă îi dai ce vrea. Dar nu aici şi nu acum e totul! Nimeni pe lume nu e hai-hui, fiecare e pe cârca lui. Nu mă vând, nu mă cumpăr. Nu sunt scump, nu sunt ieftin. Am trăit şi cu puţin şi cu mult. Am învăţat de la mama, cea mai puternică fiinţă de pe pământ, să rabd orice îmi oferă viaţa. Cu lacrimi în ochi, rezistând indiferent de greutăţile prin care trecea, mama îmi spunea „sunt bine”! Şi pe ascuns îşi ştergea obrazul plin de urme. Am mâncat şi o coajă de pâine cu o cană de apă, dar şi mâncare caldă şi bună. Burtică plină, burtică goală. Am stat şi desculţ cu tălpile pe cimentul rece, dar şi cu încălţări noi. Picioare încălţate, picioare goale. Am tremurat de frig cu o bluză pe mine, dar am şi stat înfofolit ca să mă bucur de căldură. Trup îmbrăcat, trup dezbrăcat. Am râs cu gura până la urechi, dar am şi plâns şi urlat de durere, de gol, de... În aceeaşi ochi şi iubire, şi durere. Pe acelaşi obraz şi lacrimă, şi surâs. Nu am rămas la podea. Nu am descurajat. Ştiam că va fi mai bine cândva, oricât de simplu îmi place să trăiesc! Ştiam că Doamne mă iubeşte! Eu am dat valoare la tot ce este în jurul meu şi nu am lăsat ca exteriorul să-mi dea valoare interiorului sufletului sau minţii mele. Viaţa merge înainte, oricum ar fi. Orice obstacol are în el bucuria omului care îl va depăşi. Nu curge doar lapte şi miere în viaţa nimănui. Nu mă uit în grădina altuia, am grădina mea pe care o îngrijesc. Nu trăiesc prin comparaţii. Iubesc simplitatea şi modestia.

Banii sunt un instrument care creează plăcere sau satisfac nişte utilităţi. Nu sunt de acord cu oamenii care strâng valize de bani sub pat şi mor cu ele sub pat în ideea că: „am bani”! E o tâmpenie! Banii sunt o formă de sclavie interioară. Banii consolează un nerv, un orgoliu, o siguranţă nesigură. Nu ţin bani sub pernă sau la ciorap. Sub pernă sunt doar visele mirosind a busuioc. Banii sunt doar un personaj comic ce te droghează cu lapte şi miere cu gust de fiere. Noi dăm valoare la aceste bilete ce provoacă un negru cancer pe suflet, pe minte, pe viaţă. Contra cronometru. Paranoia. Eu aleg dacă înot sau mă înec. Tragedia vieţii nu este că se termină, ci că am aşteptat prea mult până să începem să trăim.

Al meu, al tău. Nu sunt un om de bani gata. Am cunoscut sărăcia, greul, suferinţa, lipsurile. Nu pot să spun totul despre bani şi despre viaţă, nu acum, nu aici. Astăzi îi primesc, mâine nu îi mai am. Am învăţat de la sufletele mari să înmulţesc binele, bucuria, frumosul. Am avut oameni providenţiali prin care Dumnezeu a lucrat, m-a luat în braţe şi mi-a arătat nimicnicia. Efemeritate. Şi oricine aş fi, şi oriunde aş ajunge, oricât lux aş avea în jur, voi rămâne la fel. Bradul, indiferent că e ploaie, e zăpadă sau e soare dogoritor îşi păstrează crengile verzi şi rămâne drept. Am gustat din dulcele amar al vieţii. Am văzut tot ceea ce viaţa ascunde sub mantia tăcerii, a umbrelor sau a oamenilor mici. Pentru mine toţi oamenii sunt egali, iar diferenţa o face doar caracterul lor, nu banii. Atât. Lumea are dreptul să mă judece, eu am dreptul să nu-mi pese. Nimeni nu e un oarecare şi oricine poate fi oricând suveran în propria viaţă.

Banii, că de la ei am plecat, astăzi îi ai, mâine nu. Dar sufletul?! Se întâmplă divorţuri din pricina lor. Copiii răniţi sau ucişi prin abatoarele umanităţii deoarece „nu avem bani de crescut încă unul”. Tineri plecaţi departe după bani şi mai mulţi. Bătrâni uitaţi prin „cinematografele vieţii” fiindcă nu au drămuit bine banii. Bolnavi ţipând după viaţă şi anesteziaţi de durere pentru că nu au bani pentru medicamentul acela sau transplantul acela. Bogaţii lumii care nu mai ştiu cum să mai învârtă banii şi pe cei să-i consume şi tot aşa. Unii îmbuibaţi şi plini, alţi goi şi uscaţi, reci, încălziţi doar de lacrimile fierbinţi. Drame peste drame. Şi viaţa e atât de simplă, fără riglă!

Banii sunt puţini sau mulţi, important este ce facem cu ei. Banii nu rezolvă tot. Nemulţumirile şi neîmplinirile, lipsa banilor fac să punem dragostea sub covor. Banii aduc nedreptăţi, deziluzii, eşecuri. Banii sunt o otravă. Banii nu aduc fericirea, nici nu o întreţin. Banii ne fac să fim oameni nepotriviţi, nedemni, de nedorit. Banii ne fac cicatrici pe suflet. Adânci. Unii le ascund, alţii le poartă ca pe medalii. Pot deosebi binele de rău, fericirea de nefericire şi fără bani. Zurgălăi. Nu banii fac pământul să se învârtă, ci dragostea, pronia divină. În drumul spre bani, pierzi ani din viaţa ta. Nu trece peste tine în drum spre bani! Nu fi sluga propriei tale vieţi, ieşi din cursă! În contul inimii tale să ai stivă de iubire, fişicuri de răbdare, monede de bucurie şi cecuri de zâmbete curate. Banii mimează fericirea cu toate razele din umbra minciunii tacite. Viaţa nu ştie să se abţină şi cere mult, oricât îi dai până te vomită. Pentru suflet nu e nevoie de bani. Fără bani am fi cu toţii bogaţi.

Orice aş pierde în viaţă, credinţa o ţin cu dinţii şi nu las pe nimeni să mi-o fure. Oricând, oricine poate deveni un Iov pe un morman de gunoi, scărpinându-şi bubele sufletului cu un ciob de sticlă spartă, privit fiind de un câine olog şi flămând. Sau nu. Speranţă!

Îmi este tare drag Sfântul Ioan Hrisostom, ambasadorul săracilor, ambasadorul inimilor şi Sfântul Siluan Athonitul, cel care a trăit iubirea până la lacrimile din iad, rugându-se pentru toţi cei ce sunt acolo. Iubirea nu rabdă să piardă nici măcar un suflet. Şi Sfântul Mucenic Sebastian, şi Sfânta Mironosiţă Maria Magdalena, şi Ioan Evanghelistul, teologul profunzimilor, şi mulţi alţii. Cimitirele satelor sunt pline de sfinţi, oameni simpli şi autentici care au gustat că Bun şi Dulce este Domnul. Fiecare popor, pământ şi cultură are psihologia sa. Nu putem importa lucruri ce nu spun nimic…

Nu mă las învins! Zâmbesc. Sunt un optimist convins. Inima mea e o poezie şi nu cere chirie. Oricine poate sta oricât îi place, oricât vrea. Dacă unii mă poartă prea mult prin mintea lor, o să-i doară picioarele. Când nu mai pot să merg încerc să zbor. Mâine mă mut pe alt nor… Ai grijă de inima ta, e doar una! Iar banii, un fleac, i-am ciuruit.

de ierom. Hrisostom Filipescu
sursa: http://www.doxologia.ro/

Nu vreau să văd viaţa în alb-negru

Nouă formă de empatizare pe facebook: provocarea alb-negru. Cum, n-aţi auzit de ea? Trebuie să-ţi schimbi o fotografie în alb și negru ca semn al susținerii bolnavilor de cancer. Ca formă de manifestare a încurajării lor. Dai like unei poze alb-negru postate de cineva, care are doar textul: provocare acceptată, pentru ca mai apoi să te consideri provocat. Iar ulterior să răspunzi provocării. Zău că după ce-am văzut asta pot spune că-mi plăcea mai mult Ice Bucket Challenge, ăia de-și turnau apă în cap cu găleata. Măcar ei făceau ceva, provocați fiind. Și mă distra să văd oameni pe care îi consideram serioși că-și toarnă o găleată cu apă în cap. Cei de acum, cu pozele alb-negru, aleg cea mai ușoară fomă de compasiune posibilă. Să facă ceva, dar să nu se deranjeze prea mult. Nici măcar nu se pun în pielea bolnavului de cancer. Oare ăstora le-ar plăcea să vadă lumea în alb și negru?

Știți ce înseamnă pentru ei o decizie în alb și negru? E o decizie între a trăi și a muri. Atât. Niciun gri, niciun pastel, nimic. Simplu. Dacă se întâmplă să ai cancer, medicii așa te încadrează, cromatic, la moarte sau la viață, alb sau negru. Îți spun, fără nicio urmă de compasiune, că diagnosticul tău e sumbru, că ai cancer, așa, fără niciun fel de introducere psihologică, niciun pastel în exprimare. E totul clar, alb sau negru. Iar apoi îți spun, cu aceeași ușurință, ce urmează. Chirurgie, radioterapie, chimioterapie sau hormonoterapie. As simple as that. Când, în naivitatea ta, întrebi dacă există și alte soluții și alte tratamente care să nu-ți distrugă sistemul imunitar odată cu celulele maligne, îți spun simplu, negru, că nu. Și că doar Dumnezeu poate schimba ceva, dar ei nu cred prea mult în asta și nu-ți dau speranțe că cineva s-ar putea vindeca altfel.

De ce credeți că lupta împotriva cancerului de sân are ca simbol o fundiță roz? Pentru că psihologii celor ce au inițiat campania nu au cunoscut nonculorile alb-negru? Credeți că ei nu știau și de valențele astea de a vedea viața? E în orice acțiune un substrat pe care nu-l percepi decât când ești în situație. Care atunci când doar crezi că faci un bine prin a arăta compasiunea într-un mod care să nu-ți ceară prea mult efort și care să te facă așa, narcisist, să cauți o poză frumoasă cu tine și să o postezi alb-negru, pe facebook.

De ce nu căutați o poză în care arătați rău să o puneți pe facebook? Una așa cum ar arăta un bolnav de cancer, trist, sec, fără prea multe urme de zâmbet pe față, una în care să se vadă ochii goi de lacrimi în care încă se mai găsește speranță, în care păreți mahmuri, așa cum par bieții bolnavi care varsă după curele de chimioterapie. Ați ieși pe peretele vostru cu astfel de poze să vă arătați compasiunea? Să arătați că înțelegeți cum se simt unii bolnavi? A, nu vreți asta, vreți doar să arătați bine pe facebook și să faceți doar un click pentru cei bolnavi. Oare e suficient? Oare ați întrebat măcar un bolnav de cancer să vedeți ce reacții îi provoacă solidaritatea voastră facebook-iană? Am certitudinea că n-ați ști ce să-i spuneți unei cunoștințe care are cancer și care v-a văzut solidaritatea de perete facebook-ian, pe care poate l-ați rănit cu acțiunea voastră. Că, de fapt, in the real life, nici nu ați ști cum să gestionați situația.

Sunt prin listele de prieteni virtuali și oameni cu cancer. Uite, am spus-o. Pe care nu-i ajută că virtual voi sunteți alături de ei. Ar fi indicat să fiți fizic alături de ei. Să nu aveți rețineri în a-i suna la telefon să vedeți cum sunt, în a face ceva concret pentru ei sau pentru alți mulți bolnavi de cancer. Cancerul deja creează genocid. La nivel mondial mor zilnic atât de mulți oameni de cancer, încât, dacă ar fi toți comasați într-un loc, s-ar considera că au fost uciși în masă de cancer. Un inamic pe care nu-l va putea prinde nimeni niciodată pentru a-l pedepsi, pentru a-l condamna. Singurii care suferă sunt bolnavii de cancer și familiile lor.

Și totuși, dacă există compasiune, de ce să n-o direcționăm spre ceva constructiv? Dacă vreți să arătați disponibilitate în a ajuta bolnavii de cancer, vă sfătuiesc să mergeți să sprijiniți inițiativele concrete de într-ajutorare a bolnavilor de cancer.

În România se construiește, în sistem privat, prima clinică de recuperare oncologică din țară, Clinica Nera. Căutați-i și sprijiniți-i. Puteți redirecționa 2% sau 20 % pentru firme din impozit către ei ori puteți dona câte 10, 50,100 lei pe lună acestei clinici, punând o cărămidă la formarea ei.

Căutați alte centre care oferă asistență și tratament bolnavilor de cancer și veți rămâne surprinși câte lucruri lipsesc pentru a fi ajutați concret acești bolnavi. Oferă-i bani unei femei fără posibilități financiare de a-și face examinările necesare sau măcar faceți-vă voi periodic examinările necesare pentru a preveni îngroșarea rândurilor bolnavilor de cancer.

În viața bolnavului de cancer nu trebuie să fie totul alb-negru. El trebuie să vadă lumina, speranța, culoarea, trebuie să aibă suficient sprijin pentru a putea lua deciziile bune pentru viitorul lui. Iar sprijinul lui virtual e aproape de 0.

Nu dați cu pietre ca și cum n-aș ști ce vorbesc. Trust me, I have cancer. Și lumea în alb și negru nu mă ajută deloc. Ba chiar m-a iritat atât de mult, încât îmi vine să le strig în gura mare că empatia lor narcisistă nu mă ajută!! Dar strig prin voi, pentru că nu vreau să le spun direct că am cancer. E ca și cum le-aș vorbi în alb și negru!

de Gloria Alexandru 

pe Gloria o găsiţi întreagă AICI.

Mă tot gândesc, de ceva vreme. Îndrăznesc să scriu. Astăzi.

"Pâinea noastră cea spre fiinţă dă-ne-o nouă astăzi...”

 

Astăzi.

Astăzi.

Astăzi.

Nu mâine, nu peste o lună, nu peste cinci ani, nu la pensie, nu pentru copiii noştri, nu dacă e criză, nu dacă e apocalipsă, nu dacă e război, nu dacă... oricare alta din grijile care ne macină inima. Nu. Astăzi. E tot ce avem. Şi nici de asta nu suntem siguri.

Şi atunci, de ce ne întunecăm inimile? Bucuria? Miracolul simplului fapt de a respira? Iubirea? Fericirea de a dărui? Le ascundem sub milioane şi milioane de griji, de planuri, de temeri, de întrebări chinuitoare. Pentru a ne asigura un viitor sigur facem din ce în ce mai multe compromisuri, dăruim din ce în ce mai puţin, ca să ne rămână, "în caz că...", ne dăruim din ce în ce mai puţin, ca să ne protejăm de eventuale suferinţe, îndrăznim din ce în ce mai puţin, iubim din ce în ce mai puţin şi, ce e mai grav, trăim din ce în ce mai puţin. Nu mai dăruim lumină ca să nu rămânem în întuneric, neştiind că numai "dăruind putem dobândi". Nu mai facem milostenie, ci judecăm, uitând că "cel care dă... lui îşi dă." Uităm sau nu mai avem curaj să fim noi înşine. Nu mai avem curaj să ne rostim adevărurile, ca să nu ne pierdem joburile. Nu mai avem curaj să ne urmăm visele de teamă că vom muri de foame, de parcă stomacul e cel mai important lucru de pe pământ. Ne complăcem să trăim într-o lume condusă de stomac şi de organele sexuale, uitând cu totul de suflet, când de fapt numai el contează cu adevărat. Rătăcim între griji şi planuri, pierzând singurul lucru ce e sigur: acum-ul. Încercăm să ne construim un mâine mai bun sau măcar la fel de bun, năruindu-ne astazi-ul şi, odată cu el, veşnicia. Ne încrâncenăm să preluăm controlul iluzoriu al vieţii noastre, în timp ce cineva acolo sus zâmbeşte ironic şi ne spulberă într-o fracţiune de secundă ani de griji, de planuri şi de strădanii. Sau ne dăruieşte într-o singură clipă ce nici n-am fi cutezat să visăm.

Ne ghidăm doar după voia noastră, căci am uitat demult cum să ne lăsăm în voia Lui. Nu Îl lăsăm să ne dăruiască Azi-ul pe care ni l-a pregătit cu generozitate şi atâta iubire ‒ pentru că noi avem treabă ‒ suntem ocupaţi să ne construim mâine-le nostru meschin.

Tot ce am făcut bine şi mare şi cu adevărat frumos în viaţa asta a fost când, pentru câteva clipe, ceasuri, zile, luni, am ieşit din ego-ul meu gonflat, din preocupările mele mărunte, din grijile mele de doi bani, din orgoliile şi ambiţiile mele lipsite de imaginaţie. Atunci când m-am lăsat purtată de apele vieţii, aşa cum o faci la mare, când pluteşti pur şi simplu pe spate, şi am şoptit docila –„ Facă-se Voia Ta!”. Numai atunci mi s-au întâmplat cu adevărat minuni! În rest, până şi realizările care puteau părea minuni... erau simple sforţări omeneşti de care, tocmai fiindcă fuseseră atât de "lucrate", parcă nici nu mai aveam chef să mă bucur.

Pâinea. Atât. Nu banii, nu casele, nu conturile, nu vacanţele, nu călătoriile, nu kelly bag ul de la hermes, nu iphone-ul ăla de aur, nu iahtul, nu vila din Provence, nu să apari pe coperta Vogue, nu bentley-ul, nu premiul la Loto. Nu, domnule, pâinea. Atât! Şi nu pâinea care îţi umple stomacul până nu mai ştii de tine. S-a umplut parcă lumea asta de buhăiţi. De obezi. De nefericiţi burtoşi şi lacomi. Nu. Pâinea spre fiinţa. Nu spre avuţie. Nu spre bogăţie. Nu spre celebritate. Nu. Spre fiinţă. Fiinţă, de la a Fi!

Cei mai fericiţi oameni pe care i-am cunoscut au fost un pelerin rus de la Ierusalim, care mânca pâine cu ulei sfinţit, dar radia de o fericire şi de o iubire cum rar mi-a fost dat să văd... Mătuşa mea de 65 de ani, care arată de 30, radiază, iubeşte, trăieşte, râde, dăruieşte, e iubită de toată lumea care o cunoaşte, de la femei de serviciu până la primari de oraşe (să nu uit de armata de câini pe care o hrăneşte), se trezeşte în fiecare dimineaţă cu o bucurie în piept de-mi spune că simte că i se sparge pieptul ‒ şi care mi-a mărturisit că nu s-a gândit niciodată la ziua de mâine, preferând să concentreze toată energia pentru a mulţumi pentru ziua de azi şi pentru a o face să conteze... Şi eu, în zilele când am uitat de griji, de planuri, de trecut, de viitorurile care mai de care mai sumbre pe care mi le imaginam, de temeri, de nesiguranţe, de dureri închipuite, de înfrângeri imaginate, de trădări aşteptate, de dezamăgiri care începeau să se contureze... de atâtea şi atâtea umbre negre care îmi învăluiau inima, zâmbetul şi lumina din ochi... eu, când le-am aruncat şi am ales să privesc spre soare, să-i fac cu ochiul şi să-i spun...”Hai, facă-se voia Ta!”. Pentru că, chiar dacă părea să mă ducă spre prăpastie, de-abia atunci începeam cu adevărat să urc. Însă era nevoie de un leap of faith! De un salt peste întunericul minţii mele temătoare. Şi apoi de paşi mici, mici, mici în care să Îl las să mă ţină de mână. Paşi mici, mici, mici şi o rugă mică, mică, mică...

Pâinea noastră

Cea spre fiinţă

Dă-ne-o nouă

Astăzi

Astăzi

Astăzi

Însă, pâinea asta, când ţi-o dă El şi e plină de iubire, linişte, pace, har, nădejde, credinţă, Bucurie... da, mai ales Bucurie... şi de-ar fi o biată firimitură care ţi-a fost dăruită, te umple şi te fericeşte cum n-ar putea s-o facă 300 de stele Michelin, lipsite de ingredientele de mai sus... Doamne-ajută să învăţăm să o cerem şi să ştim cum să o primim!

Sus să avem inimile! Sus, către Domnul... nu jos, către tot ce trece... lăsându-ne şi mai înfometaţi!

"Floarea din asfalt" - Alexandra Svet

sursa: http://www.floareadinasfalt.ro/