marți, 11 octombrie 2016

Uneori trebuie să accepţi ceea ce s-a întâmplat. Învaţă să zâmbeşti şi să mergi mai departe!

 
Unele priviri nu pot fi pătrunse niciodată.

Unele gânduri nu vor fi rostite nicicând.

Unele întâmplări nu pot fi schimbate. Ele se manifestă cu un motiv. Chiar dacă nu suntem capabili mereu să înţelegem lecţia de viaţă ascunsă în acestea.

Oamenii nu se pot schimba peste noapte. O parte din ei au nevoie de ani de zile pentru aşa ceva. O altă parte nu vor vrea niciodată să accepte că trebuie să devină mai buni. Alţii vor înţelege că sunt compleţi aşa cum sunt…

Nu poţi să-i ceri unei femei să nu mai pună suflet atunci când iubeşte.

Nu poţi să-i ceri unei flori să nu-şi mai răspândească parfumul.

Nu poţi să-i ceri unui bărbat să nu mai admire frumuseţea unei femei…!

Nu poţi să-i ceri vântului să nu mai adie atunci când vrei tu. El ştie mai bine ce are de făcut.

Nu poţi să-i ceri unui copil să fie nefericit atunci când este absorbit de jocul lui.

Nu poţi cere unui bărbat şi unei femei să rămână împreună dacă între ei nu mai există niciun strop de armonie.

Nu poţi cere unui artist autentic să-şi aleagă altă cale de a-şi exprima bucuria în afară de artă…!

Chiar dacă îţi este greu să admiţi asta, să ştii că sunt momente în care trebuie să accepţi ceea ce ţi s-a întâmplat.

Dacă îndrăzneşti să mergi mai departe, înseamnă că înţelegi de ce unele lucruri nu pot fi schimbate.
 
de Adrian Cutinov
desprerealitate.ro

vineri, 7 octombrie 2016

Gestionarea eșecului


Trăim vremuri în care individul trebuie să mănânce sănătos, să doarmă bine, să facă sport, să aibă grijă de el și mai ales să aibă mare grijă să fie fericit! Well, pare că toată iconografia asta nu lasă spațiu pentru greșeală, eroare, eșec.

În această ecuație a individului veșnic tânăr și împlinit eșecul devine sinonim cu devalorizarea de sine; se insinuează, puțin pervers, ideea că nu ai avut suficient grijă de tine, că nu ai făcut alegerile corecte. Well, eroare, greșit, nimic mai neadevărat!

Alegerile nu sunt bune sau rele, sunt doar măsura putinței noastre la un anumit moment existențial. Este dincolo de bine sau rău. Mintea umană s-a structurat pe acest binom, s-a cablat cum spunea un mare antropolog, în acestă alternanță: zi - noapte, viață – moarte, bun – rău. Așadar, omul zilelor noastre ar putea concluziona eronat că fericirea este bine iar eșecul este rău. Eu aș spune că fericirea ne dă plăcere iar eșecul taman opusul, neplăcerea. Refuzăm neplăcerea precum mâțele apa și până la un punct este sănătos pentru conservare dar în exces creează dificultăți majore. Știți copilul poate refuza neplăcerea de a merge la somn sau masă dar când se dă cu fundul de pământ, într-o criză majoră, atunci consumă energie vitală și autoinflează neplăcerea la cote paroxistice... nu râdeți și adulții fac asta, fără să vrea și fără să-și dea seama. În general, refuzul paroxistic al neplăcerii sau a eșecului ascund alte cauze, mult mai vechi și mai adânci decât aparenta circumstanță, dar asta este o altă discuție.

Să enumerăm câteva „eșecuri”:
Cuplu eșuat

Aici lucrurile sunt tragice și catastrofice, mai ales în primele momente. Unul pleacă altul plânge, și unul și celălalt trăiesc diferite sentimente de vinovăție, respingere și abandon, etc. Adevărul este că eșecul de astăzi, dincolo de junghiurile pricinuite, deschide și o poartă spre noi reamenajări, înțelegeri, aspirații. Le dă șansa, fiecăruia, să redefinească ce vor, cine sunt, ce sens are existența lor și tot așa. Fără eșecul respectiv nu ar exista întrebări de genul: Oare de ce aleg mereu astfel de parteneri? De ce mă simt atât de tradat/tradată? De ce mă separ atât de greu? Oare ce anume repet? Vedeți? Întrebările nu sunt pentru celălalt, ci pentru noi înșine. Tot așa și răspunsurile. Să nu uităm că hohotul de râs de astăzi nu era posibil fără eșecul zilei de ieri și cumva, paradoxal, mai că-ți vine a spune mulțumesc! Este greu să fii înțelept și furios simultan, cred că-i imposibil, dar poți cu siguranță, pas cu pas, să înveți cum să rabzi durerea, cum să-i cauți sursele în pliurile inimii, acolo unde nu te-ai mai uitat de atâta vreme... să o mângâi încet pe creștet și să-i spui... „Lasă, că te faci tu mică!”
Părinții, greșelile și vinovăția

Un autor minunat, Berry T. Brazelton, spunea că e tare păcat că părinții nu știu că învățarea se produce doar în momentele de criză, doar în erorile de parenting și nu în momentele în care am ghicit nevoile copilului.

Să nu înțelegi, nevoia copilului nu este o crimă, nu înseamnă că nu sunteți părinți buni și nici că ați traumatizat pe viață pruncul. Un moment eșuat ne învață pe noi și pe ei deopotrivă că nu suntem identici, că pentru a relaționa trebuie să învățăm alteritatea, diferențele, că a iubi sau a fi iubit, la orice vârstă, nu înseamnă să ghicești nevoile sau intențiile celuilalt. E mai ușor în cuvinte.

Dacă părinții nu s-ar lăsa copleșiți de sentimente difuze de vinovăție, neputință, inadecvare, atunci s-ar putea bucura de lucrurile noi pe care le descoperă în copiii lor sau în ei înșiși atunci când ceva a eșuat, cineva a greșit sau nimeni nu a înțeles nimic din ceea ce tocmai s-a întâmplat.
Concluzii

Deși eșecul este neplăcut și dureros, decât să ne consumăm zadarnic în evitarea sau negarea lui, mai bine încercăm să învățăm să-l tolerăm și să așteptăm darurile pe care, mai devreme sau mai târziu, le aduce.

sursa:
https://doc.ro/

joi, 6 octombrie 2016

Frumuseţea se regăseşte în sufletul tău, nu în oglindă!


Nimeni şi nimic nu te poate face să suferi până nu-ţi dai tu acordul pentru acest lucru.

Unii văd lucruri minunate în lucrurile simple. Alţii găsesc motive de a se plânge chiar şi în faţa celui mai luminos răsărit de soare.

Toţi încercăm să ne comportăm la fel, fără să înţelegem că tot ceea ce ne face fericiţi pe unii dintre noi, îi poate lăsa plini de indiferenţă pe cei din jur.

Oamenii care pun preţ mai mare pe obiectele cumpărate decât pe experienţele de viaţă acumulate, vor trăi mereu cu un sentiment de gol pe care vor încerca să-l umple tot mai avid cu…lucruri tot mai scumpe.

Îţi mai aduci aminte cât de frumoasă îţi pare lumea atunci când eşti copil? Priveşti lucrurile pentru prima oară, cu fascinaţie. O fascinaţie care te transformă.

Copiii sunt asemenea îndrăgostiţilor. Ei sunt mereu îndrăgostiţi de misterul vieţii.

Cu timpul creştem şi lăsăm în urmă fascinaţia. Devenim orgolioşi şi individualişti.

Devenim plini de concurenţă faţă de toţi cei din jurul nostru. Iar asta ne întăreşte şi mai mult orgoliul!

Învăţăm să ne divizăm…

Ne separăm de tot ceea ce ne înconjoară şi începem să judecăm…

La o anumită perioadă ne dăm seama că ne-am risipit frumuseţea.

Şi încercăm să o refacem cu produse tot mai scumpe care au menirea de a ne reda din nou strălucirea pierdută!

Însă cei mai frumoşi oameni nu sunt cei care stau zilnic în saloanele de cosmetică.

Cei mai frumoşi oameni sunt cei care văd frumuseţea în toţi ceilalţi din jur!
 
de Adrian Cutinov

miercuri, 5 octombrie 2016

Despre suflet…

"Amintirile noastre sunt singurul paradis din care nu putem fi ignorați"

Despre suflet s-au spus multe. Unii zic că nu există, pe când alţii îndrăznesc să afirme cu toată încrederea că ar fi cel mai important lucru care ni se oferă de către viaţă. Indiferent dacă fiinţează sau nu, adevărul despre suflet este că ne junghie din toate încheieturile de fiecare dată când ne lovim de vreo dezamăgire, că se răneşte uşor iar ca să se vindece îi trebuie multă vreme.

Adevărul este că sufletul nu mai ajunge să fie la fel, odată lovit. Niciodată. Încercăm să-l oblojim şi ne şi iese într-o oarecare măsură. Pe urmă ne perfecţionăm să-i mascăm cicatricile. În fiecare zi învăţăm să folosim un pic mai bine pensula cu care-i aplicăm în mod reflex straturile de machiaj. Cu fiecare secundă ce trece devenim şi noi înşine din ce în ce mai iscusiţi la a ne spune că pomezile folosite au fost cele mai bune şi că am redevenit cei care eram, că nu a rămas înăuntrul nostru nicio urmă de lacrimi, speranţe făcute ţăndări sau dezamăgire.

Dar sufletul este asemenea unui sipet a cărui cheie nu-i la noi. Ea rămâne în mâna fiecărui om ce ne trece prin viaţă. Fiecare dintre ei păstrează câte o copie. Şi fiecare are propriile sale maniere. Aşa se face că unii rotesc uşor cheia în broască, ridică sfios capacul şi analizează cu blândeţe, unul câte unul, fiecare obiect găsit. Pe urmă pun totul la loc şi viaţa continuă firesc. Alţii însă îşi înfig degetele cu lăcomie în tot ceea ce găsesc. Mototolesc nepăsători speranţe, iau în râs până şi cele mai tainice visuri şi zdrobesc fără milă chiar şi cele mai de preţ dorinţe. În urma lor rămâne o dezordine greu de descris.

Oare ei nu ştiu că sufletul este un cufăr în care este imposibil să faci curat?
 
de Cristina
webcultura.ro

marți, 4 octombrie 2016

Viața nu e un război crunt și nemilos. E o artă în care albul devine negru când nu te aștepți și negrul ia locul albului tocmai ca să dea culoare vieții

 
Deși pare enorm de greu de crezut la prima vedere, totuși, oamenii naivi sunt cei mai câștigați în viață.

Pentru că dincolo de aparențe, copilul din ei este unul puternic și în stare să îndure cu seninătate toate vitregiile vieții. Chiar și atunci când toate porțile rațiunii par închise, acești fel de oameni reușesc să dea naștere unei „luminițe de la capătul tunelului” în sufletul celor de lângă ei.

A fi naiv sau copilăros, nu înseamnă a fi prost sau sărac cu duhul. Înseamnă că nu ai răutate în modul tău de a gândi și de a fi.

Astăzi vă voi vorbi despre partea opusă, adică oamenii nemulțumiți.

Nu neapărat sunt oameni răi și dacă vrei, nu îți trebuie mult timp să înțelegi acest aspect al lor. Oamenii nu sunt perfecți, sunt doar idealiști. Visează forțând realitatea să se supună visului lor de a fi perfecți atât ei, cât și toate cele din jurul lor. Pentru că nu pot controla în totalitate acest lucru, devin nemulțumiți. Sunt suflete chinuite care cerșesc atenție. Considerând după puține și întortocheate analize ale situației în sine, anume că nimeni nu le acordă atenția necesară, atunci recurg la o cu totul și cu totul altă soluție decât iubirea normală și bunul simț.

Adică fac gălăgie cum fac copiii care se alintă, stricând ultima jucărie achiziționată, vorbind „politicos” când ți-e lumea mai dragă și făcând cele mai multe năzbâtii taman când liniștea clocotește de zor. Ideal ar fi să îi înțelegeți și să nu le copiați comportamentul atunci când vă fuge răbdarea de sub nas.

Cei care într-adevăr s-au apropiat de perfecțiune, au fost doar aceia care și-au recunoscut și acceptat imperfecțiunile agonisite de-a lungul timpului. Nu numai că au recunoscut, dar s-au străduit să facă lumea mai frumoasă în prezența lor.

Viața nu e un război crunt și nemilos. E o artă în care albul devine negru când nu te aștepți și negrul ia locul albului tocmai ca să dea culoare vieții. Iar tu, trebuie să te descurci în privința lor cu cât ai, nu cu cât ai vrea să ai, să poți, să fii.

sursa:
https://ochiicapruiblog.wordpress.com/

luni, 3 octombrie 2016

Simt că timpul meu nu a trecut degeaba…


Timpul...

Un cuvânt scurt ce poate cuprinde un infint de trăiri, iubiri, suferinţe… ani grei… sau, poate, fericire. Unde se duce acest timp, când trece pe lângă noi? Iar dacă suntem prea speriaţi, nu se mai întoarce când suntem pregătiţi…

Aşteptăm ani în şir ca timpul să treacă. Atunci când suntem mici, ne dorim să creştem mai repede mari, deşi părinţii ne spun că nu e chiar uşor să fii adult. Când eşti părinte, îţi doreşti să-ţi crească mai repede copiii sau să treacă mai repede zilele pentru a pleca într-o excursie mult visată, iar când eşti deja prea matur, realizezi că timpul chiar a trecut prea repede, iar tu ai ratat multe ocazii, din dorinţa de a-i permite să curgă aievea. Atunci ai vrea să frânezi trecerea lui, dar, din păcate, nu reuşeşti decât să te resemnezi cu ideea că e prea târziu. Sau poate nu. Niciodată nu e prea târziu să încerci ce nu ai reuşit altcândva. Dar ai curaj? Probabil nu.

Te simţi obosit de viaţă şi îţi doreşti liniştea… inventând alte scuze pe care poate nici tu nu le crezi. Şi, uite aşa, ne ratăm unii pe alţii, ratăm clipe care ar putea să ne aducă fericirea, fiindcă suntem ocupaţi şi nu le vedem că trec pe lângă noi…

Poate multe persoane ajunse la vârsta mea, dacă ar trage linie, şi-ar dori să dea timpul înapoi pentru a putea alege alte drumuri, alţi oameni sau alţi prieteni.

Dar eu nu aş face asta, căci nu ar mai fi viaţa mea, nu aş mai fi eu. În orice decizie luată în grabă sau cântărită poate prea mult, am fost eu. Şi orice persoană intrată în viaţa mea a avut povestea ei, lecţia, fericirea sau durerea pe care a lăsat-o în urma sa. Nu aş putea să-mi calculez sentimentele, cuvintele sau flirturile. Sunt fericită, asta o pot spune cu mâna pe inimă, fără să vă mint. De ce? Fiindcă am trăit după cum am simţit, am dansat fără a avea altă muzică decât cea din inimă, am plâns şi aş mai plânge fără să regret nicio lacrimă pierdută în acest loc.

Regret doar că nu am spus acele cuvinte atunci când o persoană avea nevoie de ele, regret mândria care, în timp, am realizat că nu îmi este prietenă, aşa cum o credeam, şi regret că nu am luptat mai mult atunci când o puteam face. Dar nu regret că am lăsat oamenii liberi să aleagă drumul pe care au vrut să păşească.

Simt că timpul meu nu a trecut degeaba…

de Laura Ștefan
revista catchy
 

duminică, 2 octombrie 2016

Iubirea vrăjmașilor, adevărata lege a dreptății

(Predica de pe munte - Iubirea vrăjmaşilor)
Luca 6, 31‑36 


„Zis‑a Domnul: Precum voiţi să vă facă vouă oamenii, faceţi‑le şi voi asemenea. Şi, dacă iubiţi pe cei ce vă iubesc, ce răsplată puteţi avea? Că şi păcătoşii iubesc pe cei ce îi iubesc pe ei; şi, dacă faceţi bine celor ce vă fac vouă bine, ce mulţumire puteţi avea? Că şi păcătoşii fac acelaşi lucru; iar dacă daţi împrumut celor de la care nădăjduiţi să luaţi înapoi, ce mulţumire puteţi avea? Că şi păcătoşii dau cu împrumut păcătoşilor, ca să primească înapoi întocmai. Însă voi iubiţi‑i pe vrăjmaşii voştri şi faceţi‑le bine şi daţi cu împrumut fără să nădăjduiţi nimic în schimb, iar răsplata voastră va fi multă şi veţi fi fiii Celui Preaînalt, că El este bun cu cei nemulţumitori şi răi. Fiţi milostivi, precum şi Tatăl vostru milostiv este.”

Rugăciune pentru vrăjmaşi a Sfântului Nicolae Velimirovici

Doamne binecuvântează pe vrăjmaşii mei! Şi eu îi binecuvântez şi nu-i blestem! Vrăjmaşii m-au împins şi mai mult spre Tine, în braţele Tale, mai mult decât prietenii. Aceştia m-au legat de pământ şi mi-au răsturnat orice nădejde spre pământ. Vrăjmaşii m-au făcut străin faţă de împărăţiile pământeşti şi un locuitor netrebnic, faţă de pământ. Precum o fiară prigonită, aşa şi eu, prigonit fiind, în faţa vrăjmaşilor, am aflat un adăpost mai sigur, ascunzându-mă sub cortul Tău, unde nici vrăjmaşii, nici prietenii, nu pot pierde sufletul meu.

Doamne, binecuvântează pe vrăjmaşii mei! Şi eu îi binecuvântez şi nu-i blestem. Ei au mărturisit în locul meu păcatele mele în faţa lumii. Ei m-au biciuit, când eu m-am cruţat de biciuire. Ei m-au chinuit atunci când eu am fugit de chinuri.

Ei m-au hulit atunci când eu m-am măgulit pe mine însumi.

Ei m-au scuipat atunci când eu m-am mândrit cu mine însumi.

Când eu m-am făcut înţelept, ei m-au numit nebun.

Când m-am făcut puternic, ei au râs de mine ca de un pitic.

Când am vrut să conduc pe oameni ei m-au împins înapoi.

Când m-am grăbit să mă îmbogăţesc, ei m-au smucit înapoi cu mână de fier.

Când m-am gândit să dorm liniştit, ei m-au trezit din somn.

Când mi-am zidit casă pentru viaţă lungă şi liniştită, ei au răsturnat-o şi m-au izgonit afară. Într-adevăr vrăjmaşii m-au dezlegat de lume şi mi-au prelungit mâinile până la veşmântul Tău.
Binecuvântează Doamne pe vrăjmaşii mei!

Binecuvântează-i şi-i înmulţeşte; asmute-i şi mai mult împotriva mea, ca fuga mea spre Tine să fie fără întoarcere; ca să se rupă nădejdea mea în oameni ca pânza de păianjen; ca smerenia să împărăţească deplin în inima mea; ca inima mea să devină mormântul celor rele. Ca toată comoara mea să o aduni în ceruri. Ah, de m-aş elibera odată de autoamăgire, care m-a încâlcit într-o mreajă cumplită a vieţii înşelătoare!

Vrăjmaşii m-au învăţat să ştiu ceea ce puţin ştiu în lume: că omul nu are pe pământ vrăjmaşi afară de sine însuşi. Doar acela urăşte pe vrăjmaşi, care nu ştie că vrăjmaşi nu sunt vrăjmaşi, ci prieteni severi. De aceea, Doamne, binecuvântează pe prietenii şi pe vrăjmaşii mei! Sluga blestemă pe vrăjmaşi căci nu ştie, iar Fiul îi binecuvântează căci ştie. Fiul ştie că vrăjmaşii nu pot să se atingă de viaţa lui. De aceea El păşeşte liber între ei şi se roagă lui Dumnezeu pentru aceştia.

Doamne binecuvântează pe vrăjmaşii mei! Şi eu îi binecuvântez şi nu-i blestem!

sursa: doxologia.ro

sâmbătă, 1 octombrie 2016

A venit timpul...

Să tac şi să ascult.

Să deschid ochii şi să privesc.

Să ies din inerţie şi să trăiesc aşa cum vreau.

Să mă bucur de un zâmbet, de un compliment, de o rază de soare, de un sfat, de o veche sau nouă prietenie, de o glumă bună, de o oră de somn, de adevăr, de iubire.

Totul are un preţ, chiar şi dragostea, dar depinde dacă ai reuşit să agoniseşti suficient pentru a plăti PREŢUL.

Am un suflet ce trebuie hrănit cu Iubire, Respect şi Siguranţă.

Am ochi ce aşteaptă senini să privească chipuri frumoase şi sincere.

Am buze ce nu sunt însetate să fie admirate sau provocate să se mişte controlat.

Am o gură ce nu vrea să fie silită să rostească cuvinte inutile sau să se justifice, ci aşteaptă cuminte să fie sărutată.

Am o minte sătulă să treacă în revistă minciuni, ea vrea să înmagazineze experienţe frumoase de viaţă.

Am un trup ce nu vrea să defileze la comandă, să fie clar că el e strâns legat şi controlat de Raţiune şi Suflet.

Am mâini ce nu stau întinse după bunuri ce nu le aparţin.

Am mâini sătule de venin şi produse iritante ce le-au îmbătrânit prematur.

Am mâini ce tânjesc după o pereche de mănuşi ce se potrivesc perfect.

Am mâini ce aşteaptă să cuprindă alte mâini prin care să curgă acelaşi sânge.

Am un suflet ce nu este însetat de dreptate şi recunoştinţă, ci este slab, dornic de afecţiune.

Am urechi ce nu pot suporta nedreptăţi, vorbe urâte şi minciuni, ci tânjesc după cuvintele simple ce fac diferenţa în momente dificile.

Am sentimente, conştiinţă, nevoi, vulnerabilităţi, calităţi, defecte, zile proaste şi zile BUNE, cum e cea de ASTĂZI.

de Bianca Cernescu
revista Catchy

vineri, 30 septembrie 2016

Iubește și lasă-l să trăiască!

 
A iubi o persoană înseamnă să o lași să trăiască! A iubi un om înseamnă să-i înțelegi și să-i respecți tabieturile, să-i accepți în primul rând defectele și să îl sprijini să-și îndeplinească dorințele.

A iubi înseamnă să îl lași pe celălalt să trăiască! Este un lucru foarte important!

Iubirea nu este o temniță, ci un nivel superior de înțelegere a naturii umane.

Nu știu cum se face însă că oamenii au senzația că dacă își lasă partenerii să trăiască… nu îi iubesc sau sunt percepuți ca atare?

Mi se pare absurd!

Nu înțeleg de unde nebunia asta cu controlul?

Știți vorba aia-eu am auzit-o de mai multe ori-‘vreau să faci ca mine pentru că te iubesc și pentru că știu ce e bine pentru tine’

Vi se pare cunoscut?

În traducere… Halal iubire!

Decât o așa iubire, mai bine trăiești singur!

Cum poți să spui că iubești când tu îl asuprești pe celălalt?

Cum poți să spui că iubești când tu nu înțelegi nevoile și dorințele celuilalt?

Cum poți să spui că iubești când tu nu respecți ceea ce este celălalt?

Nu ai cum!

Aia nu e iubire, ci nesimțire și abuz!

Iubirea înseamnă să-l lași pe celălalt să trăiască, să respire, să viseze, să își facă planuri, să se bucure de ceea ce își dorește.

Asta înseamnă iubire-apreciere, sprijin, dorință de dezvoltare… viață!

O relație în care unul dintre parteneri este asuprit este o relație șubredă, slabă!

O relație puternică este cea în care ambii parteneri trăiesc și se bucură împreună de asta.

Bine spune Dave Willis-‘o relație puternică este formată din doi oameni care aleg să se iubească reciproc chiar și în zilele în care încearcă din răsputeri să se placă’.

Iubirea este o decizie de comun acord, nu o impunere unilaterală.

Ăsta este și motivul pentru care oamenii fericiți sunt cei care își permit reciproc să trăiască în interiorul propriei relații.

de Andrei Vulpescu
sursa:
http://www.vulpescu.eu/

miercuri, 28 septembrie 2016

De ce ne risipim anii, pentru ca, la sfârşit, să cerşim clipe?


„Bucură-te de lucrurile mărunte din viaţă, căci într-o zi te vei uita înapoi şi vei realiza că erau lucruri mari.”

Da, sună trist, dar este purul adevăr! Oricât am fi de minunaţi, speciali, frumoşi, deştepţi, lumea îşi va continua cursul şi în absenţa noastră!

Pământul nu îşi va schimba sensul de rotaţie!

Stelele vor străluci în continuare pe cer!

Râurile îşi vor continua curgerea!

Ploile vor continua să cadă!

Soarele va răsări în fiecare dimineaţă!

Oamenii vor continuă să se trezească, să râdă, să iubească, să muncească, să facă dragoste… să trăiască!

Putem trăi fără oamenii „fără de care nu putem trăi”. Pentru că acesta este cursul firesc al vieţii. Pentru că fără uitare nu am putea supravieţui durerii…

Dacă ştii toate acestea – şi sunt convinsă că le ştii – atunci de ce risipeşti clipe din viaţa ta cu lucruri mărunte? De ce nu alegi ca fiecare zi din viaţa ta să fie specială? De ce nu faci ca fiecare clipă pe care o petreci pe acest pământ să conteze?

Tu, omule!

– De ce te trezeşti dimineaţa şi uiţi să te bucuri pentru simplu fapt că vezi soarele?

– De ce treci în drumul tău pe lângă atât de multe flori şi nu te apleci când şi când pentru a le mirosi?

– De ce eşti trist atunci când plouă şi nu alegi să alergi prin ploaie?

– De ce îţi închizi visurile într-un colţ ascuns al sufletului tău? De ce crezi că ele au termen de expirare?

– De ce le ceri oamenilor din viaţa ta să te iubească, dacă tu nu ştii să te iubeşti?

– De ce te încăpăţânezi să rămâi în locuri unde nu eşti dorit, când sunt persoane care ar da orice să le fii alături?

– De ce alegi să suferi atunci când o relaţie se sfârşeşte şi nu alegi să îţi înveţi lecţia?

– De ce alegi să îţi petreci timpul liber privind o emisiune mizerabilă, în loc să citeşti câteva pagini dintr-o carte?

– De ce alegi să pedepseşti pe cineva care ţi-a greşit, în loc să îl ierţi şi să ai sufletul liber?

– De ce ucizi copilul din tine?

– De ce te condamni atât de mult pentru nereuşite şi te iubeşti atât de puţin?

– De ce îţi ignori inima de atât de multe ori?

– De ce îţi iroseşti ore din viaţă cu persoane care nu merită, în loc să le petreci în braţele fiinţei iubite?

– De ce alegi să supravieţuieşti, în loc să alegi să trăieşti?

„Bucură-te de viaţă, pentru că ai şansa să iubeşti, să râzi, să munceşti, să te joci şi să priveşti spre stele”.

Mâine nu este promis nimănui, iar de nemurire nici nu mai vorbesc. Atunci, de ce să nu alegem să ne bucurăm de tot ceea ce viaţa ne oferă, să mulţumim pentru lucrurile bune şi să învăţăm din cele mai puţin bune?

De ce ne risipim anii, pentru ca, la sfârşit, să cerşim clipe?

sursa:
http://www.catchy.ro/

marți, 27 septembrie 2016

Nu ne este dor de omul drag propriu-zis, ci de prezența acelui om în viețile noastre

 
Sunt oare oamenii capabili să ducă dorul cuiva? Sau pur și simplu ne e dor de memoriile generate de acea persoană?

Deși sună cam la fel, sunt 2 lucruri diferite.

În esență, noi nu suntem capabili să ducem dorul cuiva sau să iubim pe cineva exact pentru ceea ce acea persoană este. Noi ducem dorul sau iubim o persoană așa cum o percepem. Oamenii judecă alți oameni.

E ceva natural, ceva ce nu se va schimba în viitorul apropiat. Judecând, ne creăm un set de convingeri în legătură cu un individ. Și, odată cu relația noastră, acest set de convingeri despre partener crește și el.

Totuși, câteodată, interpretările noastre legate de o persoană sunt complet greșite, iar din acest motiv multe relații dispar peste noapte.

Relațiile dispar pentru că unul dintre parteneri s-a îndrăgostit de o persoană care nu coincide cu persoana reală, ba acele persoane sunt complet opuse.

Câteodată modul în care ne amintim de o persoană este foarte similar cu persoana în sine, sau, cel puțin, cu persoana care era înainte. Dar problema e că iubim să romantizăm. Ne place să ne concentrăm pe modul în care cineva ne-a făcut să ne simțim, decât pe modul în care ea sau el ne-a tratat.

Astfel, ne concentrăm asupra emoțiilor puternice și plăcute și le permitem să cuprindă întreaga memorie despre o persoană.

Ți-e dor de prezența cuiva în viața ta. E complet normal. Oamenii nu iubesc să fie singuri. Desigur, tuturor ne place să fim singuri câteodată, dar, inevitabil, devenim singuratici și vrem pe cineva cu care să ne putem împărți viața și visurile.

Totuși, dacă ți-e dor de cineva care te rănea în mod constant pentru că nu îi păsa, atunci trebuie să faci un pas înapoi și să privești la relația voastră dintr-o perspectivă obiectivă. Nu poți să-ți permiți să fii tratată fără respect și utilizată în mod constant. Pur și simplu nu poți.

Ți-e dor de o persoană doar când ești singuratic. Există, de fapt, un mod foarte simplu de a diferenția între dragostea adevărată și ceea ce noi confundăm cu dragostea. Oamenii duc dorul pentru cineva când sunt singuri sau triști.

Aceleași persoane caută în trecutul lor pe cineva pe care se pot sprijini, când nimeni nu e prin preajmă. Asta nu e dragoste, ci o încercare jalnică de a scăpa de singurătate. Când viața e dificilă, nimeni nu vrea să fie singur pentru că un partener face viața cu mult mai ușoară.

Și totuși, asta nu e dragoste. Este singurătatea care ne folosește imaginația pentru a modifica memorii și a le transforma în iluzii care sunt foarte departe de realitate.

Dacă ți-e dor de cineva doar când ți-e greu, atunci nu te mai minți că ți-e dor de el sau ea cu adevărat. Pe de altă parte, dacă ți-e dor de cineva în momentele fericite, atunci ai motive adevărate pentru a-ți fi dor de el sau ea.

Când privim în trecut și ne amintim de iubiți, de momentele petrecute împreună, de emoțiile pe care le aveam, amontirile create împreună.. nu ne amintim atât de mult de persoana cu care eram decât de persoana care noi eram în acele momente.

Nu ne e dor atât de mult de persoana dată, decât de gândul de a o avea în viața noastră. Ne e dor de modul în care ne simțeam și de persoanele care am devenit cât timp eram cu el sau ea. Ne e dor de persoana care eram pentru că acea persoană era mai bună decât cea de acum.

Oamenii sunt capabili să iubească același individ la infinit. Suntem capabili să ducem dorul unei persoane și să înțelegem la ce am renunțat sau ce am pierdut. Și totuși, asta se întâmplă rareori.

De cele mai multe ori, ne cheltuim energia emoțională pe indivizi care nu merită acest fapt.

Învață să faci diferența și viața ta va avea un aspect cu mult mai luminos.

sursa: novapost.ro

luni, 26 septembrie 2016

Ce se întâmplă cu noi atunci când ducem dorul cuiva

 
DORUL este un sentiment de rezervă. Apare atunci când lipseşte cineva, ceva şi îi ia locul. Nu trebuie să fie o cauză, ci un efect. Este sentimentul cel mai frustrant şi totuşi cel mai frumos. Parcă este mai frumos decât dragostea şi asta este ironic, pentru că dorul este efectul dragostei şi nu invers. Efectul dorului nu ţine de tine, ci de persoana care îl naşte. Poate fi cel mai sfâşietor sentiment şi durerea (care nu trece cu niciun medicament) dacă cealaltă persoană nu te mai vrea… sau cea mai fericită apăsare dacă ştii că eşti aşteptat de ea.

Dorul este un sentiment egoist. Cel mai egoist. Când ţi-e dor de cineva, nu ţi-e dor de acea persoană, ci de cum te simţi tu lângă acea persoană. Dor de felul în care te face să te simţi, să te porţi, să zâmbeşti, să vorbeşti, să trăieşti.

Dorul nu este o slăbiciune, nu este o nevoie, deşi se confundă cu aşa ceva de multe ori. Nevoia este efectul dorului. Persoana care lipseşte este drogul, dorul este extazul, nevoia este sevrajul. Să se creeze instituţii de reabilitare pentru aşa ceva şi n-ar mai fi nimeni liber pe străzi.

Dorul este dovada unei părţi frumoase în fiecare om. Chiar şi în cei care credem că sunt cei mai răi. N-am auzit niciodată „mi-e dor să fac rău…”. Cu toate astea, dorul te poate face să te simţi cel mai rău, emoţional vorbind.

Dorul este moneda de schimb, tributul, taxa pentru ce şi cât iubeşti. Ai găsit pe cine să iubeşti şi te face să te simţi cel mai fericit. Deodată, eşti mai puternic, mai frumos, mai interesant, mai tânăr. Când pleacă acea persoană de lângă tine, pentru o oră, o zi, o viaţă, dorul este acolo să-ţi facă „nota de plată”. Şi depinde în cine ajunge. Pe unii îi mânâncă şi îi macină pe dinăuntru, îi transformă în nişte fantome ale unei iubiri, iar pe alţii îi hrăneşte, le dă putere să facă timpul să treacă mai repede până se vor afla, din nou, în preajma persoanei cu potenţial de drog.

Dorul te face să spui cuvinte pe care nu credeai că o sa le spui, vreodată. Şi face asta de mai multe ori decât dragostea. Să recunoşti sau să admiţi că iubeşti este pentru cei mai mulţi mai uşor decât să recunoşti că ţi-e dor. Pentru că dorul presupune o dependenţă faţă de cineva. Plus că nu dragostea te face să dai la 3 noaptea mesaje sau telefoane fostei sau fostului iubit, ci dorul… şi alcoolul sau orgoliul rănit.

Dorul este un mers pe sârmă. Unii ajung bine la capătul celălalt al ei, alţii cad şi, data viitoare când vor mai iubi, îşi vor pune plasă de siguranţă, să nu mai doară aşa tare când se prăbuşesc… Şi, de obicei, plasa aceasta de siguranţă devine, mai degrabă, un scut care nu lasă nici să intre şi nici să mai iasă emoţii. Şi atunci o să spui foarte greu şi foarte rar „mi-e dor”. Dar nepronunţat, nespus, neîmpărtăşit, dorul va rugini acel scut cu lacrimile care-ţi vor plânge pe dinăuntru şi vei scârţâi din toate încheieturile sufletului tău.

Dorul este o surpriză. Nu ştii pe cine poate face fericit dorul tău. Că poate cel sau cea de care ţi-e dor nu ştie că simţi aşa despre acea persoană. Dacă ţi-e dor de cineva, spune-i. Chiar dacă n-aţi mai vorbit de mult timp şi chiar dacă nu-ţi răspunde înapoi. Sau nu imediat. Dar dacă ţi-e tare dor de cineva, înseamnă că acea persoană, în ochii tăi, este un om special, un om bun, cu toate relele lui. Aşadar, adu-i aminte că cineva se gândeşte frumos la el. O să vezi că atunci când pronunţi formula magică „mi-e dor de tine”, dorul mai adoarme puţin…

sursa: lumealuioliver

vineri, 23 septembrie 2016

Cum să gândeşti că-i bine când e rău?

 
Proverbul românesc care zice că "tot răul e spre bine" nu dezvăluie doar consecinţele unor experienţe de tipul "scapi avionul, te superi, te simţi nemulţumit, dar apoi avionul se prăbuşeşte şi-ţi dai seama că ai fost un răsfăţat al sorţii". În acest caz, tot răul a fost spre binele tău! În partea sa mai profundă, proverbul spune că nimic nu este întâmplător, iar, pe de altă parte, invită subtil să ne dezvoltăm percepţii mai optimiste despre lume şi viaţă. Să schimbi pozitiv macazul propriei minţi în faţa unui eveniment de viaţă neplăcut, a unei probleme, a unei stări distructive sau a unei situaţii nefericite este un fel de a izbuti să aplici esenţa proverbului "tot răul e spre bine".

Noi ştim proverbul acesta încă din copilărie, ne amuzăm rostindu-l în faţa situaţiilor care-l demonstrează cu vârf şi îndesat, dar îi scăpăm - totuşi - esenţa. În miezul său se ascunde o întreagă filozofie, o cunoaştere intuitivă şi adâncă a naturii umane, dar şi a felului în care mintea creează... ceea ce vedem a fi realitate. Să gândeşti că-i bine când ceva se întâmplă rău pare dificil şi, pentru unii, de-a dreptul imposibil, deşi invers, să gândeşti că-i rău în plin bine ştie şi face toată lumea! Pentru unii pare împotriva logicii, pentru alţii pare o atitudine infantilă, nerealistă să gândeşti că-i ceva bun în lucrul rău. Asta-i poziţia firească a intelectului, a raţiunii umane, al cărui rol nu trebuie neglijat, dar nici supraevualuat. Raţiunea creează probleme, le vede peste tot şi, pe măsură ce le observă, problemele prind şi mai multă pu­tere. Înţelepciunea sufletului poate ocoli raţiunea şi, în faţa unui dezastru, are înclinaţia automată de a vedea partea bună a lucrului rău sau măcar a accepta că aşa ceva este posibil. Paradigma mentală se modifică automat şi asta schimbă atitudinea negativă în una pozitivă. Înţelepciunea sufletului vede într-un pahar o picătură de apă (atitudine optimistă), pe când raţiunea vede că paharul este gol (atitudinea pesimistă). Aceste două stări sau atitudini aparent banale, dar diferite, creează diferenţe enorme de energie, de conştiinţă, de percepţie şi, aşa cum proverbul amintit confirmă, creează realităţi diferite pentru noi.

În clipa în care avem puterea interioară de a înţelege că lumea nu-i doar ceea ce pare şi acceptăm că viaţa ne este populată cu o mulţime de lucruri pe care nu le vedem (inclusiv gândurile noastre), atunci putem accepta că se poate întâmpla pentru noi un eveniment neplăcut, dar el să fie un preambul pentru un eveniment mai bun, pe care nu-l putem observa şi palpa pe moment. Acceptarea aceasta ajută să spunem cu sinceritate că "tot răul ar putea fi spre bine" şi ne poate stimula percepţia în sensul găsirii imediate a unor beneficii secundare pozitive din orice experienţă. Dacă izbutim să-i găsim evenimentului rău un sens bun, atunci mintea noastră devine ca un aparat de radio care se comută de pe frecvenţa unui radio care transmite manele pe frecvenţa unuia care transmite... muzică clasică. Exceptând situaţia în care manelele îţi produc plăcere şi satisfacţie intelectuală, s-ar putea să stai cu mintea pe un post de manele şi să nu vrei asta. Să fii nemulţumit, iritat, enervat şi mereu în luptă cu maneliştii, dar - în acelaşi timp - să te trezeşti în fiecare dimineaţă făcând exact ce nu vrei: să asculţi enervat manele! În mod asemănător, se poate să te simţi din cale afară de rău cu gândurile tale mereu cârcotaşe, mereu iritate şi pline de năduf, să treci prin evenimente de viaţă nefericite şi să o iei de la capăt în fiecare zi tocmai pentru că... nu ştii cum să "muţi butonul minţii" pe postul care transmite muzica ta preferată. În mod practic, proverbul "tot răul e spre bine" îţi sugerează exact cum poţi face să schimbi frecvenţa şi să răsuceşti butonul minţii. "În faţa răului aminteşte-ţi că s-ar putea să aducă după el ceva bun. Nu dispera, nu te nemulţumi, caută un sens în toate hachiţele existenţei, extrage ceva bun de acolo şi aşa... îţi pregăteşti drumul către experienţe mai fericite." Să spui că a "scăpa avionul ar putea avea o noimă", că a pierde un lucru poate ascunde un câştig ajută mintea să mute butonul pe frecvenţa unui sens constructiv sau a unui câştig! Acestei atitudini îi urmează apoi şi materializarea.
 
de Maria Timuc
jurnalul.ro

joi, 22 septembrie 2016

Încetează să îți plângi de milă! Iată 20 de semne care-ți vor demonstra că trăiești mai bine decât crezi

Capacitatea de a simți pe deplin viața – e adevărata bogăție. (Henry David Thoreau)

 
Nu toți oamenii știu să bucure de viață, unii o iau drept un chin și se blochează în reproșuri și nemulțumiri. Viața e cel mai frumos dar pe care ni l-a dat Dumnezeu, iar noi trebuie să o trăim la maxim. Poate că de multe ori te-ai considerat o persoană nefericită, dar nici nu ți-a trecut prin minte că trăiești cea mai frumoasă viață posibilă și ești un om norocos, pentru că:
Ești în viață.
 
Poți vedea răsăritul și apusul soarelui.
 
Poți auzi păsările cântând și valurile mării sau ale oceanului.
 
Te poți plimba, poți simți cum vântul se joacă cu părul tău, iar razele soarelui îți încălzesc pielea.
 
Știi gustul prăjiturii cu ciocolată.
 
Ieri nu ai plecat la somn flămând.
 
În această dimineață te-ai trezit cu un acoperiș asupra capului.
 
Poți alege hainele cu care te vei îmbrăca azi.
 
Astăzi viața ta nu este în pericol.
 
Ai depășit unele încercări și ai învățat câteva lecții.
 
Dacă te gândești la eventualele schimbări care pot avea loc în carieră sau în familie, înseamnă că ești ambițios și poți lua singur decizii.
 
Locuiești într-o țară în care îți sunt apărate drepturile.
 
Ești puternic și sănătos.
 
Ai prieteni sau rude care-ți duc dorul și te așteaptă cu nerăbdare.
 
Ai pe cineva alături de care-ți poți aminti trecutul.
 
Ai apă potabilă.
 
Ai acces la asistență medicală.
Ai acces la internet.
 
Poți citi.
 
Poți iubi și poți fi iubit!

Totul e în mâinile tale, în mintea și dorințele pe care le ai. Atunci, de ce te plângi că totul e împotriva ta? Fii un om fericit!

Adevărul este că trăiești mai bine decât alții în această lume. Nu uita că trebuie să fii recunoscător pentru ceea ce ai acum.

miercuri, 21 septembrie 2016

Unii oameni pot. Pot întrece limitele nesimțirii și pot face absolut orice vor ei


– pot fi indiferenți la necazul altora, fără să se gândească o clipă că necazul lovește într-o fracțiune de secundă și că doar ceva mai puțin de un gram de noroc a făcut să nu fie ei în aceea situație nefastă

– pot avea obrazul mai gros decât talpa la pantof în zeci sute mii de situații, deseori pentru a-și menaja portofelul sau a mai pune un strat de șunculiță pe ei

– pot profita de fiecare gest al celor din jur într-un mod activ și conștient folosindu-se de un arsenal bine gândit repetitiv de scuze patetice sau chiar și fără vreo justificare anume

– pot anula visuri și tăia aripile unor tinere speranțe doar pentru a-și realiza propriul interes și a da falsa iluzie că ei sunt cei indispensabili și că locul lor e rezervat undeva deoparte

– pot mușca mâna care i-a ajutat; pot blama, pot denigra și îi pot anula cu o ușurință covârșitoare pe toți cei care au fost acolo, care i-au susținut și care i-au ajutat în momente grele

– pot… mii și mii de alte lucruri…

Din păcate și din nefericire. Acești oameni care pot, mă înspăimântă.

Când mă gândesc și realizez cât de extinse și cât de îndepărtate sunt limitele nesimțirii lor în unele momente, mă crucesc; când observ că, deși ei sunt acolo în extrema aceea care mă face să întorc spatele și să zâmbesc amar, nu se opresc, insistă, întind coarda, forțează și testează extrema extremelor în materie de nesimțire (de zici că de asta depinde viața lor) efectiv rămân fără cuvinte.

Este și ăsta un fel de a te descurca în viață: cu nesimțire și cu tupeu înainte!

Poate părea ireal dar, pentru unii acest comportament care coincide cu senzația lor paranoică de veșnică victimă și de permanentă persecuție, această atitudine de om mic și nesemnificativ este percepută și considerată ca fiind una de supraviețuire și de succes…

Privind spre toate aceste lucruri mă apucă groaza și îmi vine să fug undeva departe de tot. Dar nu pot. Nu pot pentru că am oameni dragi care depind de tăria mea de a da piept cu nesimțiții, de a le atrage atenția pentru orice gest deplasat, de a le defini acțiunile și de a le trasa limite.

Doar pentru că îmi doresc o lume mai bună și mai sănătoasă pentru toți cei dragi mie, pentru mine.

Așa cum cred că ar trebui să ne dorim cu toții: o lume mai frumoasă, lipsită de nesimțiți.


Alex.
jurnalpentruea.com

marți, 20 septembrie 2016

Încetează să mai faci aceste lucruri care te rănesc


1. Nu lăsa oamenii să-ți respingă sentimentele sau să te minimalizeze

Nimeni nu trăiește în corpul tău. Nimeni nu vede prin ochii tăi. Nimeni nu poate experimenta ceea ce simți tu. Și din acest motiv nimeni nu are dreptul să-ți spună ce și cum ar trebui să simți, sau să te judece. Sentimentele tale sunt importante, în primul rând pentru tine. Nu permite nimănui să te aducă la „normalitate”.

2. Nu regreta deciziile pe care le-ai făcut

Dacă regreți deciziile luate în trecut, oprește-te. Amintește-ți că ai luat cea mai bună decizie, bazându-te pe circumstanțe și pe cunoștințele care le aveai în momentul respectiv. Aceste decizii nu le-a luat persoana formată de astăzi, ci tu într-o altă etapă în care erai mai puțin experimentată. Dacă ai fi pusă în fața lor acum, probabil ai face alte alegeri. Așa că, lasă-te în pace. Timpul și experiența te face mai înțelept, mai bogat și te ajută să iei deciziile corecte pentru tine și pentru cei dragi ție.

3. Nu-i trata pe cei care te iubesc ca pe o obligațiune

Într-o zi, dintr-un motiv sau altul îți vei da seama că cineva îți lipsește. Și motivul nu este că nu l-ai văzut sau că nu ați vorbit de mult timp. Prețuiește fiecare moment petrecut cu cei dragi și încearcă să o faci cât mai des.

4. Nu lăsa ca egoismul tău să te controleze

Uneori singuri luăm decizia de a nu fi corecți, nu pentru că într-adevăr am făcut ceva greșit, ci pentru că apreciem relația cu unii oameni mai mult decât propria mândrie. Când doi oameni care se iubesc se ceartă, ambii sunt greșiți. Pun unele probleme mai presus decât relația de prietenie sau de dragoste. Într-o astfel de situație este corect cel care recunoaște primul că a greșit și își cere scuze.

5. Nu te implica în fiecare ceartă prostească care îți apare în drum

Faptul că ești puternic nu înseamnă că trebuie să te oprești și să te implici în oricare ceartă. Faptul că ești puternic nu înseamnă că trebuie să răspunzi cu replici dure și nici nu înseamnă că trebuie să insulți pe cineva. Fii superior lor, nu te coborî la nivelul acestor oameni. Păstrează-ți calmul și demnitatea.

6. Nu lăsa negativismul să-ți acapareze sufletul

Indiferent de cât de multă negativitate se varsă peste tine, nu este necesar să stai în calea ei și să o lași să te distrugă. Tu ești cel care decide cum să sa comporte cu propriul suflet. Și doar conținutul gândurilor tale determină dacă ești sau nu fericit. Deci, fii pozitiv. Cele mai bune zile din viața ta sunt în viitor.

7. Nu forța iubirea

O relație personală sănătoasă – este o relație în care doi oameni își acceptă trecutul, susțin viitorul împreună și se iubesc suficient de mult încât să-și asigure viitorul. Găsește-ți un partener care nu se va lipi de tine până te va sufoca, ci te va încuraja să crești, îți va permite să ieși din scorbura voastră în lumea largă și va avea încrederea că te vei întoarce înapoi. Iată dragostea adevărată și crede-mă, merită să o aștepți.

8. Nu-i ține pe cei care nu vor să-ți fie aproape

Da, uneori despărțirea poate fi foarte dureroasă, dar dacă o persoană nu vrea să fie cu tine și tu o ții, îți va fi și mai dureros. Dacă cineva nu-ți răspunde cu aceeași monedă înseamnă că nu ai însemnat nimic pentru el. Singurii oameni pe care trebuie să îi ții lângă tine, sunt cei care își doresc să te aibă alături.

9. Nu ignora sfaturile persoanelor

Cea mai proastă minciună este cea pe care ne-o spunem noi înșine. Un prieten adevărat îți va spune adevărul, oricât de neplăcut ar fi. Da, poate cineva nu te place, dar nu este un lucru comun pentru toți oamenii. Pentru unii oameni ești de neînlocuit și, din acest motiv, îți vor spune adevărul pe care-l negi în subconștient.

10. Nu renunța. Niciodată

Niciodată nu știi ce se poate întâmpla mai departe. Sunt perioade în care nu știi încotro să o apuci, simți că ești pierdut, vrei să te întorci înapoi, iar fiecare kilometru pare a fi o eternitate. Dar, indiferent de cât de speriat și obosit ai fi, nu ai o altă cale de ieșire, decât să respiri în continuare, să privești drumul din fața ta, să mergi înainte și să fii sigur că destinul nu te va părăsi.
 
sursa: devorbacutine.eu

luni, 19 septembrie 2016

Cineva mi-a furat timpul!?

 
Nu mai ştim deloc să trăim cumsecade.

Invidiem răul deși ne-ar trebui să fim mândri că noi suntem buni.

Ne supărăm şi devenim trişti dacă se-ntâmplă cumva să fim fericiţi.

...ori suntem fericiţi şi nici măcar nu ştim, credem că ceea ce trăim este de fapt nefericire.

Plângem în hohote când toţi ochii ne râd.

Certăm iubirea şi nu-i acordăm credit, ba chiar avem senzaţia că ne încurcă timpul.

Dispreţuim speranţa, uităm s-o mergem agale până şi-n gânduri.

Considerăm timpul pierdut, deşi cu fiece minut ce trece, ni-l câştigăm.

Nu mai luptăm pentru nimic, totul ne devine indiferent.

Suntem nepăsători, ne simţim agasaţi de ceea ce ne înconjoară viaţa noastră, deși așa am trăit noi confortabil o viaţă-ntreagă.

Certăm anotimpurile pentru că vin şi pleacă.

Că-şi au un curs firesc.

Ne întristează soarele, ne enervează și luna cu toată perfecţiunea ei întinsă pe bucata de cer senin.

Îl vrem cu nori şi fulgere.

Ne râde lacrima de bucurie că plânge.

Vrem să ne fie altfel.

Vrem să trăim tot timpul altceva şi tot mereu dorim totul pe dos decât ni se întâmplă.

Ajungem într-un timp al vieţii când totul ne pare că-l trăim cu sus-ul în jos.

Când parcă am deprins mersul în mâini, când parcă am uitat să păşim Pământul cu pasul.

Ce ne facem în astfel de momente? Cum să răspundem tuturor nemulţumirilor noastre adunate moț, una peste alta?

Cum ne dăm noi seama ce s-a schimbat cu noi? Ce nu mai merge bine?

De ce avem nemulţumiri atât de multe, fără s-avem în fapt nicio nemulţumire importantă?

Cum reuşim să ne găsim din nou locul în viaţa noastră? Cum desluşim noi potecile pe care le tot rătăcim ?

Cum să facem noi pentru a pune stop visului urât ce ni s-a strecurat cumva în realitatea vieții? şi cum am putea să respirăm din nou în timpul nostru unde ne simţeam aşa de confortabil până ieri?

Cum facem noi să ne identificăm cămăruţa cu foc în vatră, unde era așa cald şi liniştit?

Oare cum aducem înapoi zâmbetul omului pe care-l iubim şi care obişnuia să ne iubească până ieri?

De când a început azi-ul ăsta care nu se mai termină şi-mi plânge sufletul în fiece minut ce trece?

Ori de ce mi-a năvălit viaţa?

De ce uită să plece, deşi îl gonesc şi îl împing şi nu-mi place de el?

De ce nu mă ascultă când țip şi urlu de tristeţe că mă adânceşte-n noaptea lui întunecată ce-mi fulgeră suspine?

De ce atâtea suspine ce-mi curg şuvoi?

De ce nori când eu vreau numa’ soare şi raze calde?

Nu ştiu de ce.

Eu eram fericită-n timpul meu plouat cu soare. Nu îmi doream nimic în plus, nu jinduiam nicicum altfel.

Probabil că cei din jurul meu erau nemulţumiţi.

Şi mi-au furat şi mie fericirea.

Pentru o zi lungă.
 
de Adina Banea

vineri, 16 septembrie 2016

Starea de nemulţumire, dorinţa de fericire!

 
Soarele nu-i interesat deloc dacă-i apreciază cineva existenţa. Nici nu se supără pe cineva pentru că nu-i observă bunătatea sau puterea. Soarele nu-i nervos, nici tulburat pentru că nu-i spui cât de minunat străluceşte. Destinul Soarelui este să strălucească. Să apară, pur şi simplu! Nici ploii nu-i pasă dacă o placi sau nu. Şi ploaia are un destin extraordinar. Şi Soarele are un destin extraordinar. Dar ploii, Soarelui sau ierbii (căci şi iarba are destinul ei extraordinar) nu le pasă de laude şi nici de critici! Ele îşi împlinesc destinul şi-n vremea asta se bucură de propria lor existenţă. Ploaia nu se întreabă niciodată dacă oamenii o merită sau nu. Ea picură liniştită peste "cei buni şi peste cei răi" şi aşa îşi împlineşte destinul. Şi-n destinul acestor "fiinţe", fără de care Viaţa n-ar fi posibilă, se ascunde cea mai mare dintre toate lecţiile existenţei: "lecţia de iubire necondiţionată". Lecţia de iubire totală, completă, uluitoare!

Omul se umple continuu de condiţii. Pare că nu face un pas fără să pună o condiţie. Dacă el ar ajun­ge să fie în existenţă ca ploaia sau ca Soarele, ca iarba sau ca oceanul ar fi cu mult mai măreţ decât sfinţii şi la fel... de fantastic cum sunt cele fă­cute de Dumnezeu în Univers. Dar printre toate fiinţele nu-i nici una mai înveşmântată în pretenţii decât fiinţa omenească. N-ai să vezi o pisică enervată dacă o mângâi, dar ai să vezi prin toate cotloa­ne­­le lu­mii oameni care resping mân­gâ­ie­rea. Nu pentru că n-ar avea nevoie de ea, ci pentru că o aşteaptă de la cineva care nu i-o oferă. Pisica nu fu­ge de mângâierea nimănui, dim­po­­trivă; de îndată ce se simte mân­gâ­iată, începe să toarcă şi să se li­peas­că... de mâna care-o iubeşte. Cu un om, însă, lucrurile se compli­că teribil. El vrea, dar vrea ce nu are! El aşteaptă, dar întotdeauna ce nu este posibil! El visează, dar... vi­sează ceea ce cu siguranţă nu se poa­te îm­p­lini. El poate fi bun, dar... cel puţin cu o condiţie. Dacă nu se alege cu nimic din bunătate, la ce bun să fie el bun?

Între toate fiinţele, această in­te­li­gentă fiinţă umană suferă... şi se zbate în propriul ei coş­mar şi, prin aceasta, îşi neagă bucuria pe care natura n-o abandonează niciodată - bu­cu­ria de a fi. Bucuria existenţei este răsplata aflată la îndemâna ti­grilor, a vulturilor, a ierbu­rilor, a ploilor, a muştelor, dar şi a oamenilor. Numai oamenii... aleargă după bucurie de jur-împrejurul "pro­priei cozi", o caută o viaţă şi toc­mai prin căutare... febrilă o şi pierd. O uită complet. O abando­nează, căutând-o într-o direcţie gre­şită. Orice ai face pentru un om, el vrea mai mult! Şi dacă nu vrea mai mult, se gândeşte că vrea ceva ce nu i-ai dat. Şi dacă nu i-ai dat, nu-i mulţumit. Dacă-i dai de o mie de ori şi a o mie una oară nu ai făcut la fel, el se supără amarnic. Ne­mul­ţu­mirea-i pecetea minţii umane şi din pricina ei omul nu poate trăi şi nici înţelege bucuria în care a fost creat.

Poate că-n toată această fră­mân­tare şi suferinţă omenească nu-i alt­ceva decât felul în care omul afirmă că are dorinţe, dar în loc să spună "îmi doresc asta", el spune conti­nuu: "nu am asta, nu am cealaltă, ceva nu-i destul de bun, altceva nu pot avea niciodată". O eroare de for­mulare ar putea fi, în fapt, cauza ne­mulţumirii interioare: afirmaţie în loc de negaţie, iată ce lucru simplu! Dacă am şti că putem spune mai des "ceea ce vrem", în loc de ceea ce nu vrem, am putea realiza o masivă schimbare de atitudine, de energie, de stare a conştiinţei. În umbrele ne­fericirii şade o dorinţă de fericire, dar una exprimată... prin concentrare asupra nefericirii. În spatele unei frici de pierdere stă dorinţa de a avea. În spatele geloziei stă dorinţa de a avea pe cineva numai pentru tine. În loc de "nu-mi place", să spui ce-ţi place. În loc să tot repeţi "ce nu vrei", să spui apăsat şi clar ce vrei. Ar fi mai mult decât o formulare di­fe­rită, mai mult decât o schimbare de atitudine: ar fi mai mult bine şi mai multă lumină în noi şi, la fel ca ploaia sau ca Soarele, ne-am împlini mai uşor, mai natural şi mai clar destinul!
 
de Maria Timuc
jurnalul.ro
Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...