Când sunteţi trişti, gândiţi-vă la lucrul acesta: „Stai, că este ceva drac aici!”

Diavolul ţânteşte acest mare obiectiv: să ne despartă de Dumnezeu. Nu-i va fi uşor să o facă direct, că aşa s-au încununat mulţi creştini care au simţit în ei puterea credinţei, ştiind că omul e făcut de Dumnezeu singur, numai pentru Dumnezeu şi nu se pot despărţi de El.

Luptă cu orice chip să-l bage pe om în păcat, păcate de tot felul, şi, dacă reuşeşte, nu înseamnă că şi-a atins marele obiectiv, ci îi dă o mare întristare, care îl face să se considere pierdut, ca şi când nu mai poate fi iertat şi, descurajându-se, singur se desparte de Dumnezeu, şi, iată, acesta-i scopul atins de vrăjmaşul.

Nu trebuie să-ţi pleci capul şi să abdici, oricare şi oricum ar fi păcatul. Recunoaşte-L mai departe pe Stăpânul tău milostiv, că nici o nenorocire nu înseamnă ceva, dacă ai credinţă de stâncă. Nu te deznădăjdui cu nici un chip. Satana, şi poate slăbiciunea ta, te-au înşelat, dar inima nu i-ai dat-o lui şi numele lui Dumnezeu din tine nu l-ai şters. Aşa păcătos cum eşti, Dumnezeu e cu adevărat mult iubitor şi, pentru că-L recunoşti, mult milostiv şi iertător.

Te va căuta El singur, te va găsi, te va îmbrăţişa, te va lua pe umerii Lui, te va duce la stână şi te va iubi mai mult decât pe alte oi, pentru că tu, de fapt, nu L-ai părăsit. Aceasta este o mare poziţie duhovnicească şi atunci marile tale căderi în viaţă rămân simple accidente.

Recomand o nesfârşită veselie sufletească în ascunsul tău, că aceasta mărturiseşte că eşti cu Iisus Hristos în inima ta şi-n respiraţia ta. Inima ta va vibra mereu o rugăciune fără cuvinte. Deci, o stare de stăpân asupra ta şi de veselă liniştire, chiar dacă te-ai înnoroit, că oricare ar fi motivul unei întristări descurajatoare, ea este numai şi numai de la diavol.

Harul lui Dumnezeu nu vine unde-i o mâhnire, unde-i o întristare, deoarece cu astfel de bogătie nu stii ce să faci si o risipesti. Si, din prudenţă, nici nu te stăpâneste acest har, dar vine unde-i linistire sufletească, unde fiinta noastră transformă ca un mare aparat de reactie acest har al lui Dumnezeu cu hotărârile tale de a misca, de a te împlini, si uite asa ajungi la măsura omului desăvârsit, ca să nu vorbesc chiar să fii un dumnezeu după har, bineînteles.

Dacă îţi creează starea această de agitaţie, de tristeţe, îşi face cuib satana şi-şi cloceşte ouale; nu mai poţi iubi, nu mai poţi vedea cu perspicacitate niţel în viitor, cu raţiunea care ţi-a dat-o Dumnezeu, nu mai poţi, pentru că tu eşti trist. Adică nu eşti in stare de nimic – o stare drăcească foarte greu de suportat. Când sunteţi trişti, gândiţi-vă la lucrul acesta: „Stai, că este ceva drac aici!” Şi nu acceptaţi.

Mai ales nu vă descurajaţi. Aici este toată lupta subtilă a sfintelor noastre paterice şi o mare taină a vieţii duhovniceşti, de a ne ridica, de a nu rămâne sub piatra grea şi îngrozitoare a căderii. Cuvânt mare vă spun, în ordinea cea mai duhovnicească, nici nu mai există cădere, există numai ridicare.

Nici o nenorocire nu înseamnă ceva şi nimic nu este pierdut, atâta timp cât credinţa rămâne în picioare, cât timp capul se ridică din nou şi sufletul nu abdică.

Pr. Arsenie Papacioc – Despre tristeţea drăcească – Cuvinte de nădejde celor fără de nădejde, Antologie alcătuită de Ieromonah Benedict Stancu, Ed. Sofia
sursa: http://www.flacaraortodoxiei.ro/

M-am oprit o clipă, am respirat adânc și m-am întrebat: Draga mea, ce ai de gând să faci? Să plângi și să te consumi?

 

Am realizat că ne obosim cu lucruri și supărări fără rost, că pretindem de la oameni ceea ce n-au și suferim când ar trebui să ne bucurăm de viață. Am privit în jurul meu și am realizat că sunt un om norocos și că pentru o relație închisă sau câteva minciuni n-are rost să mă opresc și să bat pasul pe loc. Nimeni nu-mi va aduce înapoi timpul pierdut, nimeni nu-mi oferă încă o șansă și viața asta trece prea repede pentru a-o călca în picioare.

Am pretenții de la mine, știu ce pot și știu ce este prea mult pentru mine: atunci lupt mai mult și nu-mi permit să renunț, să mă dau bătută și să mă demoralizez.

 

Draga mea, ce ai de gând să faci? Să plângi, să te consumi, să renunți la frumusețea zilei de azi pentru ce a fost ieri? Poți plânge o zi, dar a doua zi trebuie să te ridici pentru că altfel te vei întrista pe zi ce trece și vei ajunge să crezi că fericirea și bucuria ta depinde de ceilalți. Mergi înainte, pleacă undeva, nu renunța și nu te închide. Golul în suflet la un moment dat dispare și lacrimile de ieri se vor transforma într-un zâmbet puternic!

de Maria Cristiana Tudose
sursa: http://eusuntfemeie.com/

Pune-ți sufletul în capul listei, doamnă!

Pentru voi, dragele mele, cele care îmi scrieți când viața vă apasă și cele care îmi pășiți pragul virtual. Fiți puternice!

Vă iubesc! Cu drag, Daniela.

 

De ce nu faci ceva? Scrie, iubeşte-te, trăieşte! Lasă praful de pe mobilă şi mutatul ei şi trăieşte. Trăieşte pe interior, cu lumina aprinsă.

Nu încerca să-ţi hrăneşti sufletul cu resturile altora, dar nici să pui în farfuria ego-ului tău aşa-zise delicatese: frici, angoase, antipatia faţă de tine, obişnuinţe emoţionale dăunătoare.

Ce ai de gând să faci cu sinele tău? L-ai tăvălit suficient. Acum a venit vremea să-l speli pe picioare şi să-l încalţi. Oferă-ţi bucurii mărunte, zâmbetele tale în oglindă, talentul tău, încrederea în tine şi-n consecinţă în oameni, râsul cu poftă, emoţia mării la mal. Nu-l mai lua la mişto de fiecare dată, de parcă ai vrea să-l faci de ruşine, doar pentru că el e sensibil şi atât de deschis către iubire. Iubirea nu e o bubă.

Iubirea e viaţă însăşi, trăită, nu simulată.

Recapitulează din aprilie până acum comportamentul tău faţă de mine şi ai să realizezi cum văd ochii tăi iubirea: glume, pentru că ţi-e teamă să o iei în serios, convingerea că nu o meriţi, iar tu, neştiind cum e să meriţi, te sperie, sintagme precum „bre”, o persiflare practic a ceea ce ai putea să simţi…

În schimb, ai făcut veşnică „sărbătoare” din renunţările tale la tine. Ani de zile de repetiţii triste, de neputinţe exprimate zi de zi (eu nu pot, mie nu-mi iese, universul complotează, eu nu merit, aşa mi-e soarta, altfel nu ştiu, altfel nu pot, nu dorm, nu mănânc, n-am timp…) ţi le repeţi zi de zi…

Îţi dai peste suflet, sunt convinsă fără să-ţi propui asta conştient (dar ai hrănit atât de bine ego-ul pe parcursul anilor că el e dominantul tău).

Vrei să ieşi. Aşa mi-ai spus.

Strigi că nu mai poţi şi că ai vrea să schimbi ceva în viaţa ta.

Şiiii, mai departe? Mai departe??

Când intri în acţiune??

Când ai de gând să faci cel mai mic pas în direcţia uşii?

Ţin o mână întinsă către tine de luni de zile, iar tu o priveşti cu ochii mari, speriaţi. Mâna mea e prelungirea iubirii şi poate Mesagerul. Ţi-am promis că te voi ajuta cu ce pot, cu ce ştiu. Doar să vrei. Să vrei, să-ţi propui obiective şi să acţionezi.

Scutură-te de toate neputinţele alea pe care le ţii cu tine de-o viaţă!

Există, la modul concret, lucruri care se pot face, pentru ca mintea ta, închisă şi împotriva ta, să poată fi deschisă şi „bombardată” cu gânduri care să nască alte sinapse, ale legături, alte emoţii, alte trăiri efective.

Foarte des te plângi de ceva. Ei bine, acest mecanism al gândirii nu faci decât să-l ţii funcţional şi apoi spui că iată, eşti pe cale să înnebuneşti.

Premisa este la tine. Gândul este totul. Ce gândeşti, conform teoriei universului, asta primeşti.

Din acest mecanism este necesar să ieşi. Cum? Practicând alte gânduri.

Cu mecanismele de acum, adică programele pe care le deţii (fie cele genetice, fie cele învăţate), nu ai cum să rezolvi provocările. Cu asta te-ai lămurit în toţi aceşti ani ai vieţii tale. Dimpotrivă, folosind aceleaşi programe emoţionale, cercul în care ai intrat s-a închis. Aici nu este o chestiune doar de voinţă (vreau să fac), trebuie să ai la îndemînă şi tehnicile (iar astea se găsesc în cărţi, în seminarii, la oamenii care apar în viaţa ta şi-n ochii Lui Dumnezeu): cum să transformi nişte programele mentale deja existente şi toxice în programe noi, sănătoase, reţele neuronale noi, gânduri noi, pe baza cărora viaţa ta să se desfăşoare armonios.

Poţi schimba acel „nu ştiu, nu pot, nu-mi iese, aşa sunt eu” în „ştiu, pot, acum sunt Eu şi mi-e foarte bine”.

Timpul e o preţioasă resursă a ta. Nu-l mai cheltui-n defavoarea ta.

Sufletul meu, noi ne determinăm viaţa!

Ca un exemplu elocvent: spunea cineva cândva că, dacă în propria maşină (viaţa ta) te aşezi în spate, întotdeauna, dar întotdeuna se va găsi cineva care să fie şoferul maşinii tale. Şi atunci, nu te mai poţi plânge. Tu ai ales să te aşezi în spate şi să laşi pe altcineva să conducă. Dacă celălalt te va duce într-un zid, că aşa vrea el, nu te mai poţi plânge. Tu l-ai lăsat să facă asta.

Tu eşti cu siguranţă interesată cu adevărat de destinul tău, de viaţa ta. De aceea trebuie să fii prima în ecuaţia existenţei tale. Cea mai importantă. Pe lângă faptul că este necesar să conduci maşina cu mâna ta, este necesar să ştii şi încotro o iei.

Eu cred că tu dai comandă de pornire, dar tocmai faptul că nu tu conduci, nu te ajută nici să ajungi la capătul traseului pe care tu, în mintea ta, la un moment dat, ţi-l propui.

Acum înţelegi de ce nu-ţi ies multe? De ce îţi propui diverse şi-n final nu se întâmplă? FII TU ŞOFERUL!!

Şi cu această ocazie, sufleţelul ăla încă mic de lângă tine, copilul tău, va învăţa de la tine fericirea. Până acum i-ai predat sistematic exact ceea ce eşti.

Fără cuvinte sau şi prin intermediul lor, dar, mai ales, prin intermediul atitudinii tale faţă de tine însăţi (pe care tu, probabil, crezi că ea nu o percepe). E tradusă şi prin energia pe care o transmiţi. Adu-ţi aminte ce mesaje trimiţi mental şi verbal copilului tău. Sunt mesaje frumoase, în care trebuie să înveţi şi tu să crezi. Va învăţa fericirea de la tine bucăţica de om, pentru că tu o vei trăi. Va învăţa să facă alegeri sănătoase peste ani, trupul îi va fi mai robust, sănătos fiind.

Ieşi din starea de victimă. Acordă-i sinelui tău adevărat ocazia să se dezvolte armonios! Refuză lamentarea.

Citind, vei simţi revoltă, poate… dacă da, înseamnă că ego-ul tău, adică Sinele fals (frică, angoasă, gelozia, neîncrederea în sine, tristeţea, lipsa de curaj, neiubirea etc) se simte atacat. Îi va fi frică că vei renunţa la el şi va reacţiona. Se va încăpăţâna. Nu-ţi va da drumul, va deveni virulent, eventual va spune: cine dracu’ e asta care se sparge în figuri cu iubirea ei, cu ajutorul ei..? Să se ducă acasă, frate, că nu e buricul pământului sau un soi de hai mă, astea sunt doar vorbe, nu pot eu să fac toate astea. Atunci da, poţi zâmbi după, pentru că vei putea realiza că lucrurile stau exact cum zic. E bine ca tu să fii pregătită pentru asta. Ego-ul te va trage în jos, încercând să te ţină în cotinuare captivă acelor mecanisme în care tu eşti deja. Îţi va sugera (prin propria ta voce) că e prea mult, că asta nu se mai poate rezolva, că eşti bătrână, că eşti prinsă în capcană, că lasă mai bine aşa cum eşti, că nu mori. Dar vezi tu, vestea bună este că tu nu eşti ego-ul tău. Tu, în esenţă, eşti, de fapt, sufletul tău, Sinele adevărat (adică iubire manifestată doar prin emoţii pozitive).

Aici ai de muncit, la destructurarea ego-ului tău şi împuternicirea sinelui tău la cârma vieţii tale (adică sufletul tău şi manifestările lui sănătoase şi frumoase).

Înainte să dai cu mine de pământ pentru această intruziune în viaţa ta, te rog te te gândeşti la următorul aspect:

De ce face ea toate acestea? Ce urmăreşte?

Voi fi foarte sinceră şi-ţi voi da eu răspunsul, iar ţie îţi rămîne să alegi dacă răspunsul meu îţi sună a fi sincer sau nu. Din nou, alegerea.

Fac toate acestea (să tot fie vreo şapte luni) pentru că te iubesc. Oamenilor pe care îi iubeşti încerci să le arăţi o cale (în condiţiile în care ei spun des şi răspicat că sunt rătăciţi; iar tu asta ai făcut, mi-ai spus răspicat, parcă cerând ajutor).

Ce urmăresc? Mi-ar plăcea, în virtutea faptului că te iubesc, ca tu să fii bine cu tine. Să înveţi, chiar dacă nu mai ai treizeci de ani, să-ţi reconstruieşti viaţa emoţională. Vestea bună este că se poate la orice vârstă.

Toate acestea eu, atât cât ştiu şi pot, nu le pot face decât cu acordul tău. Nu pot rămâne lângă tine doar prin voinţa mea. Nu vreau, de fapt. Rămân doar cu acordul tău. Noi două nu putem fi nişte amice care vorbesc despre călcatul rufelor, curăţenia din casă. Nu. Pentru că ceea ce ne leagă, cel puţin eu asta simt, este la alt nivel.

Eu, de fapt, nu sunt un coach. Nu. Eu sunt omul care te iubeşte. Odată cu tine, învăţ şi eu multe lucruri, fără discuţie.

Eu nu mai vreau să te mai compătimesc, să-ţi plâng de milă, pentru că ţi-aş face un mare rău (asta ar însemna că sunt de acord ca tu să menţii aceeaşi stare de fapt), dar, în schimb, pot să-ţi fiu alături în demersul tău a de pune propriul tău suflet în capul listei (mă repet, eu asta fac şi-n propria-mi existenţă, urmăresc să mă însănătoşesc, să ies din zona mea de confort).

Să nu uiţi: singura persoană care determină cum te simţi eşti tu însăţi, indiferent de provocare, tu eşti resursa.

Cu cât vei deveni mai conştientă că puterea stă în gânduri pe care tu le naşti şi că-n funcţie de alegerile tale (aleg gândul care-mi face bine, care să declaşeze emoţii constructive), se derulează existenţa ta, cu atât mai multe momente frumoase vei avea în viaţă (iar asta o spun şi pentru mine, nu doar pentru tine )

A fi pe primul loc în viaţa ta este, de departe, cel mai generos lucru pe care îl poţi face. Cu cât tu eşti mai bine, cu atât cei de lângă tine sunt mai bine. Cu această ocazie, poţi şi tu, la rândul tău, să fii inspiraţie pentru alţii.

Acesta a fost un strigat, oriunde te-ai afla, să mă poţi auzi. Un strigăt dintr-un piept deschis larg, cu reverele trase prin iubire.

de Gabriela Apostu
catchy.ro

Iubeşte ca şi când nimeni nu te-a făcut să suferi vreodată!

Ce rost are să-ţi compari actuala iubire cu una care şi-a pierdut demult substanţa?

De ce crezi că reverbul unui ecou sună mai bine decât o voce „live”, originală?

Vezi că fericirea ta are uneori forma unei persoane care te face să înţelegi misterul ascuns al vieţii. Nu merită să compari această persoană cu una care era absentă chiar şi atunci când eraţi doar voi doi singuri într-o cameră.

Iubirea are puritatea unui parfum a cărui savoare devine tot mai interesantă pe măsura trecerii timpului. Normal că parfumul trebuie să fie original. Aşa cum trebuie să fie şi propria ta iubire.

Nicio relaţie nu seamănă cu alta. Nici o experienţă de viaţă nu ne dezvoltă propria fiinţă la fel de mult sau la fel de puţin…

De multe ori ne ascundem într-o carapace dură ce are rolul de a ne proteja de o altă suferinţă. Carapacea are un dezavantaj: nu ne mai ajută să creştem.

Ne protejează, dar nici nu mai trăim. Rămânem într-o stare vegetativă în care stăm mult şi bine, aşteptând să ni se întâmple ceva bun.

Numai că această carapace ne protejează şi de lucrurile bune, nu doar de cele rele.

Lasă zâmbetele celor din jur să pătrundă până la tine. Lasă privirile oamenilor să-ţi atingă sufletul.

Numai aşa vei avea şansa de-a începe o nouă relaţie.

Şi atunci vei putea din nou să iubeşti!

Să iubeşti cu toată fiinţa ta.

Să iubeşti ca şi când nimeni nu te-a făcut să suferi vreodată…

Să zâmbeşti de parcă astăzi ai descoperit surâsul pentru prima dată!

 

de Adrian Cutinov

Epidemia de singurătate

 

Oamenii se conectează online, 24 din 24, dar sunt din ce în ce mai singuri.

În ciuda activității de pe Internet, conectarea live este din ce în ce mai problematică.

Pe acest fond, singurătatea a devenit epidemică, a devenit o adevărată problemă de siguranță publică.

În ultimii ani am cunoscut o sumedenie de oameni singuri. Toți, fără excepție, spuneau că se simt foarte bine așa.

În cazul femeilor cu care am intrat în contact și cu care am încercat să construiesc relații, pot să vă spun cu mâna pe inimă, fără nicio exagerare – nu le era deloc bine ‘așa’.

‘Mi-e bine așa’ era doar o scuză. Persoanele astea se aflau într-o negare puternică a unei dorințe firești – cea de conectare, de intimitate.

Motivele erau lesne de înțeles – suferințele produse de anumite alegeri greșite de viață.

Așa se întâmplă mereu – și în cazul bărbaților și în cazul femeilor.

Uneori îmbrățișăm singurătatea fără să realizăm efectele nocive pe care le poate avea asupra noastră. Și vă rog să nu îmi serviți pilula cu ‘singurătatea e bună pentru că te ajută să te cunoști’.

Asta o poți face doar cu ajutor specializat.

În general, atunci când rămâi singur, treci prin toate etapele de doliu și, de foarte multe ori, te cam blochezi la negare, adică nu mai ajungi la conștientizare și revenire. Rămâi blocat acolo!

Și te minți! Am fost acolo, așa că scuzele nu țin!

Singurătatea poate fi o variantă bună doar atunci când ai nevoie de timp să te aduni. Atunci când deja ți-ai făcut curățenie în suflet și viață și te-ai adunat, nu prea ai motive să rămâi singur/ă. Sigur, nu spune nimeni că trebuie să intri în orice relație. Însă atunci când te cunoști, începi să afli ceea ce vrei și apare și persoana care se potrivește. Dacă ești deschis/ă!

Dacă stai în negare, persoana aia nu apare.

Poți să faci tumbe – ești blocat/ă.

Partea nașpa este că atunci când ne aflăm în negare, ne izolăm complet de ceilalți. Nu mai avem chef să ieșim, nu mai avem chef să vorbim cu nimeni. Picăm într-o gaură de aia urâtă.

Or aici intervin problemele actuale – prea multă lume rămâne scufundată în acel hău.

‘Conectarea este un adevărat nutrient al dezvoltării umane’, spune psihologul Michael Bader. Așa este, suntem animale sociale. În singurătate chiar nu ne descurcăm foarte bine. Nu pe termen lung.

Din păcate, foarte mulți oameni se simt singuri sau chiar sunt singuri.

Potrivit unui studiu american recent, un sfert dintre persoanele intervievate au declarat că nu au cu cine să vorbească despre problemele sau realizările lor. Michael Bader susține că dacă excluzi familia din această ecuație, procentul crește la 50%, iar dacă ridici ștacheta de vârstă, el devine dramatic.

Oamenii singuri prezintă un risc dublu de deces prematur; rata mortalității persoanelor singure fiind comparabilă cu cea a deceselor din cauza fumatului. În plus, singurătatea este de două ori mai periculoasă ca obezitatea. Iar asta se întâmplă tocmai din cauza acelui hău care înseamnă lipsă de speranță, gânduri negre etc…

Or, potrivit studiilor, acest hău poate genera consum crescut de alcool/ droguri, dar și sinucidere, mai ales pe segmentul de vârstă 45-54 de ani.

Oamenii au nevoie de intimitate, de conectare cu alți oameni, de interacțiune, de iubire. Altfel sunt nesiguri și, în multe cazuri, dezvoltă o puternică ură de sine

Așa cum spune și Bader, din păcate, oamenii redevin uniți doar la dezastre. În rest, sunt cât se poate de dezbinați, fiind prizonierii acestui ‘individualism competitiv care promovează sloganul fiecare pentru el’.

Eu am mai scris despre singurătate, zilnic vorbesc cu oameni singuri (unii chiar singuri în relațiile lor) și nu e deloc de joacă.

Drept urmare, sunt de acord cu psihologul american, care spune că ‘trebuie să privim singurătatea ca pe o amenințare la adresa sănătății publice, ca pe o amenințare la adresa structurii societății în care trăim și să încercăm să o vindecăm în cele mai sănătoase moduri posibile’.

de Andrei Vulpescu

Fericirea nu te caută acasă!

 

De un lucru sunt sigură, şi anume, că fericirea este o stare! O stare care se obţine şi se menţine prin exerciţiu! Pentru mine, fericirea înseamnă educarea minţii! Nu ne trezim fericiţi, nu devenim fericiţi peste noapte ... pur şi simplu ne antrenăm în fericire!

Pentru mine, fericirea este un sport...pe care îmi place să-l practic cu cea mai adâncă graţie. Întâi antrenezi muşchii inimii să simtă, apoi pe cei ai minţii să se sincronizeze cu inima.

La mine a fost nevoie de antrenament special cu muşchii minţii. Am început timid cu Recunoştiinţa, am continuat cu Mulţumesc, am adăugat extra - exerciţii de Prezenţă şi am făcut performanţă în Repetiţii.

Mă antrenez de foarte mult timp în fericire! Şi lucrul acesta se simte în fiecare zi. La fel cum se simte dacă renunţ la exersare! Nu am abandonat seriile de antrenamente nici în perioadele în care, din cauza conjuncturii în care mă aflam, nu se putea pronunţa măcar cuvântul fericire. Căci sunt, au fost şi probabil vor mai fi şi asemenea momente, absolut incompatibile cu fericirea. Însă tocmai în acele momente am făcut antrenamentele cele mai importante ale creierului. Şi cred că am făcut cei mai mari paşi spre întâlnirea cu fericirea! Pentru că în adâncul meu, am refuzat să renunţ la ideea că voi fi din nou fericită, am refuzat să mă învelesc în coconul nenorocirii, al supărării, al tristeţii. Asta nu înseamnă că nu am trăit toate stările incompatibile fericirii la maxima lor intensitate, însă le-am dat cât mai puţin timp cu putinţă din viaţa mea. Şi nu am încetat niciodată să zâmbesc sau să râd cu sufletul ştiind că toate lucrurile care se întâmplă în viaţa mea au ca sursă Divinul. Iar după zâmbet vine Bucuria.

Pentru mine aşa a fost la început în drumul spre întâlnirea cu fericirea. A fost un joc de Putere. Puterea am luat-o din mine, în momentul în care nu mi-am mai dat fericirea pe mâna altora, în momentul în care am refuzat să-i mai învinovăţesc pe ceilalţi, oricine ar fi fost ei, pentru nefericirea mea. Şi nu i-am mai făcut niciodată responsabili pentru fericirea mea! Pe EI niciodată! Eu am fost stăpânul fericirii şi nefericirii mele. Ştiu ...sună dominator, dar asta înseamnă puterea de a alege cum vrei să te întâlneşti cu fericirea...! Cu şi prin alţii, sau cu şi prin tine! Şi asta face o enormă diferenţă în vieţile noastre!

Eu m-am asumat pe mine şi am luat-o cu începutul. Am luat încă de la primele antrenamente o doză mărită de Recunoştinţă. Pentru că sunt vie, trăiesc şi simt, pentru că experimentez, respir, plâng şi râd. Şi m-am antrenat în mulţumire şi recunoştinţă, iar fericirea nu a întârziat să apară. Întâi timid, în frânturi de clipă, apoi, pe măsura ce îmi continuam seria antrenamentelor, în frânturi de sări de bine. Şi când muşchiul creierului s-a obişnuit cu nivelul antrenamentelor am adăugat antrenament special în Detaşare, Aceptare, Compasiune. Rezultatele au fost uimitoare.
Şi apoi, ca într-o adevărată competiţie, m-am înscris la Olimpiada Fericirii. Aici eu am avut nevoie de suplimente de Credinţă, Înţelepciune şi Lumină.

Hotărât lucru creierul se antrenează în şi pentru Fericire! Sună plastic, dar numai prin antrenament o poţi dobândi! Este o combinaţie de forţă - de a te motiva continuu, determinare – de a obţine însăşi fericirea, perseverenţă – de a crede că te vei mai întâlni cu fericirea, chiar şi atunci când conjunctura face ca lucrurile să fie altfel definite, şi nu în ultimul rând credinţă – credinţa că se poate, că este şi pentru tine, nu numai pentru cei aleşi!

Bineînţeles, peste fiecare antrenament am pus un praf de magie! Magie de suflet de copilărie! Pentru că fiecare dintre noi are reţeta lui secretă de întâlnit cu fericirea.

Fericirea nu te caută acasă, în timp ce tu stai în vârful patului plângăndu-ţi de milă, nu dă peste tine la semafor, în timp ce tu trăieşti o dramă existenţială din cauza conjuncturii, evident! Este un diamant pe care noi îl scoatem la iveală, tot din noi, după ce am şters noroiul pesimismului şi al comodităţii... Uneori această stare nepreţuită iese singură la iveală, după ce renunţăm la a mai fi eterna victimă!

Cu fericirea faci parteneriat: tu pui la bătaie tot ce ai mai bun şi mai luminos în tine, iar ea îţi răspunde pe măsură! Pare că fericirea vine de undeva din afară, de undeva din exteriorul nostru, dar eu cred că fericirea este parte din fiecare dintre noi. Se naşte împreună cu noi, dar rămâne ascunsă până o alegi din borcanul cu stări! Fericirea nu este o luptă, este doar un pact cu viaţa ta. Fericirea este un drept pe care trebuie doar să-l revendici, la care foarte mulţi renunţă crezând că nu li se cuvine. A-ţi revendica fericirea, fie ea chiar un dram, înseamnă a te pregăti pentru ea. De aceea îţi trebuie antrenament. Este o stare care poate să-ţi devină o a doua natură.
Fericirea este efemeră dacă nu ai credinţă şi este trainică atunci când crezi. În tine mai ales. Fericirea nu este despre plăcere şi nici despre virtuţi. Nu este numai despre iubire sau dragoste. Fericirea nu vine şi nu pleacă! Ea stă în noi şi iese la întâlnirea cu tine. Este medalia cu care îţi împodobeşti bradul de Crăciun atunci când nu ai globuri. Este bucata de pâine cu gustul celui mai îmbelşugat ospăţ, pe care o mănânci zâmbind atunci când eşti lihnit de foame. Este umbra ta, atunci când te antrenezi în lumină. Fericirea nu se cumpără şi nu se vinde.

Fericirea nu este despre ce ai sau ce faci. Fericirea este despre cine eşti tu cu adevărat, în adâncul sufletului tău.

de Roxana Alexe

Cu măștile jos!

 

Din dorința de a fi pe placul celor din jur apelăm tot mai mult la intervenții în ceea ce privește identitatea și crezurile noastre. Din păcate prin aceste intervenții, ajungem să amputăm și acele lucruri care ne fac diferiți de ceilalți.

Și astfel ajungem să trăim pentru alții, prin alții, devenind în scurt timp niște oameni goi, frustrați, neîmpliniți, deprimați.

Oare scopul nostru este acela de a trăi după placul altora? Sau să ne trăim viața așa cum ne dorim fără a ne lăsa copleșiți de posibilitatea de a fi excluși dintr-o comunitate sau alta?

Indiferent de ce mască vei purta, gura omului nu o vei închide. Ca atare, mai bine dă-ți masca jos decât să te pierzi pe tine. Cred că cel mai important este să trăim așa cum ne dorim, liberi, fără constrângeri. Pentru că ceea ce suntem este mai valoros decât ceea ce alegem să ne reprezinte.

Și așa cum suntem, să pășim cu încredere și pe ață subțire. Să nu ne fie teamă de căderi. Să ne acceptăm așa cum suntem, cu calități și slăbiciuni. Cu toții le avem. Dar fiecare dintre noi are ceva care îl face să fie un om de poveste. Și pe care trebuie să îl dea de veste. Nu să îl ascundă. Nu să se ascundă.

 

de Anca Horj

Uneori trebuie să accepţi ceea ce s-a întâmplat. Învaţă să zâmbeşti şi să mergi mai departe!

 

Unele priviri nu pot fi pătrunse niciodată.

Unele gânduri nu vor fi rostite nicicând.

Unele întâmplări nu pot fi schimbate. Ele se manifestă cu un motiv. Chiar dacă nu suntem capabili mereu să înţelegem lecţia de viaţă ascunsă în acestea.

Oamenii nu se pot schimba peste noapte. O parte din ei au nevoie de ani de zile pentru aşa ceva. O altă parte nu vor vrea niciodată să accepte că trebuie să devină mai buni. Alţii vor înţelege că sunt compleţi aşa cum sunt…

Nu poţi să-i ceri unei femei să nu mai pună suflet atunci când iubeşte.

Nu poţi să-i ceri unei flori să nu-şi mai răspândească parfumul.

Nu poţi să-i ceri unui bărbat să nu mai admire frumuseţea unei femei…!

Nu poţi să-i ceri vântului să nu mai adie atunci când vrei tu. El ştie mai bine ce are de făcut.

Nu poţi să-i ceri unui copil să fie nefericit atunci când este absorbit de jocul lui.

Nu poţi cere unui bărbat şi unei femei să rămână împreună dacă între ei nu mai există niciun strop de armonie.

Nu poţi cere unui artist autentic să-şi aleagă altă cale de a-şi exprima bucuria în afară de artă…!

Chiar dacă îţi este greu să admiţi asta, să ştii că sunt momente în care trebuie să accepţi ceea ce ţi s-a întâmplat.

Dacă îndrăzneşti să mergi mai departe, înseamnă că înţelegi de ce unele lucruri nu pot fi schimbate.

 

de Adrian Cutinov

desprerealitate.ro

Gestionarea eșecului

Trăim vremuri în care individul trebuie să mănânce sănătos, să doarmă bine, să facă sport, să aibă grijă de el și mai ales să aibă mare grijă să fie fericit! Well, pare că toată iconografia asta nu lasă spațiu pentru greșeală, eroare, eșec.

În această ecuație a individului veșnic tânăr și împlinit eșecul devine sinonim cu devalorizarea de sine; se insinuează, puțin pervers, ideea că nu ai avut suficient grijă de tine, că nu ai făcut alegerile corecte. Well, eroare, greșit, nimic mai neadevărat!

Alegerile nu sunt bune sau rele, sunt doar măsura putinței noastre la un anumit moment existențial. Este dincolo de bine sau rău. Mintea umană s-a structurat pe acest binom, s-a cablat cum spunea un mare antropolog, în acestă alternanță: zi - noapte, viață – moarte, bun – rău. Așadar, omul zilelor noastre ar putea concluziona eronat că fericirea este bine iar eșecul este rău. Eu aș spune că fericirea ne dă plăcere iar eșecul taman opusul, neplăcerea. Refuzăm neplăcerea precum mâțele apa și până la un punct este sănătos pentru conservare dar în exces creează dificultăți majore. Știți copilul poate refuza neplăcerea de a merge la somn sau masă dar când se dă cu fundul de pământ, într-o criză majoră, atunci consumă energie vitală și autoinflează neplăcerea la cote paroxistice... nu râdeți și adulții fac asta, fără să vrea și fără să-și dea seama. În general, refuzul paroxistic al neplăcerii sau a eșecului ascund alte cauze, mult mai vechi și mai adânci decât aparenta circumstanță, dar asta este o altă discuție.

Să enumerăm câteva „eșecuri”:
Cuplu eșuat

Aici lucrurile sunt tragice și catastrofice, mai ales în primele momente. Unul pleacă altul plânge, și unul și celălalt trăiesc diferite sentimente de vinovăție, respingere și abandon, etc. Adevărul este că eșecul de astăzi, dincolo de junghiurile pricinuite, deschide și o poartă spre noi reamenajări, înțelegeri, aspirații. Le dă șansa, fiecăruia, să redefinească ce vor, cine sunt, ce sens are existența lor și tot așa. Fără eșecul respectiv nu ar exista întrebări de genul: Oare de ce aleg mereu astfel de parteneri? De ce mă simt atât de tradat/tradată? De ce mă separ atât de greu? Oare ce anume repet? Vedeți? Întrebările nu sunt pentru celălalt, ci pentru noi înșine. Tot așa și răspunsurile. Să nu uităm că hohotul de râs de astăzi nu era posibil fără eșecul zilei de ieri și cumva, paradoxal, mai că-ți vine a spune mulțumesc! Este greu să fii înțelept și furios simultan, cred că-i imposibil, dar poți cu siguranță, pas cu pas, să înveți cum să rabzi durerea, cum să-i cauți sursele în pliurile inimii, acolo unde nu te-ai mai uitat de atâta vreme... să o mângâi încet pe creștet și să-i spui... „Lasă, că te faci tu mică!”
Părinții, greșelile și vinovăția

Un autor minunat, Berry T. Brazelton, spunea că e tare păcat că părinții nu știu că învățarea se produce doar în momentele de criză, doar în erorile de parenting și nu în momentele în care am ghicit nevoile copilului.

Să nu înțelegi, nevoia copilului nu este o crimă, nu înseamnă că nu sunteți părinți buni și nici că ați traumatizat pe viață pruncul. Un moment eșuat ne învață pe noi și pe ei deopotrivă că nu suntem identici, că pentru a relaționa trebuie să învățăm alteritatea, diferențele, că a iubi sau a fi iubit, la orice vârstă, nu înseamnă să ghicești nevoile sau intențiile celuilalt. E mai ușor în cuvinte.

Dacă părinții nu s-ar lăsa copleșiți de sentimente difuze de vinovăție, neputință, inadecvare, atunci s-ar putea bucura de lucrurile noi pe care le descoperă în copiii lor sau în ei înșiși atunci când ceva a eșuat, cineva a greșit sau nimeni nu a înțeles nimic din ceea ce tocmai s-a întâmplat.
Concluzii

Deși eșecul este neplăcut și dureros, decât să ne consumăm zadarnic în evitarea sau negarea lui, mai bine încercăm să învățăm să-l tolerăm și să așteptăm darurile pe care, mai devreme sau mai târziu, le aduce.

sursa: https://doc.ro/

Frumuseţea se regăseşte în sufletul tău, nu în oglindă!

Nimeni şi nimic nu te poate face să suferi până nu-ţi dai tu acordul pentru acest lucru.

Unii văd lucruri minunate în lucrurile simple. Alţii găsesc motive de a se plânge chiar şi în faţa celui mai luminos răsărit de soare.

Toţi încercăm să ne comportăm la fel, fără să înţelegem că tot ceea ce ne face fericiţi pe unii dintre noi, îi poate lăsa plini de indiferenţă pe cei din jur.

Oamenii care pun preţ mai mare pe obiectele cumpărate decât pe experienţele de viaţă acumulate, vor trăi mereu cu un sentiment de gol pe care vor încerca să-l umple tot mai avid cu…lucruri tot mai scumpe.

Îţi mai aduci aminte cât de frumoasă îţi pare lumea atunci când eşti copil? Priveşti lucrurile pentru prima oară, cu fascinaţie. O fascinaţie care te transformă.

Copiii sunt asemenea îndrăgostiţilor. Ei sunt mereu îndrăgostiţi de misterul vieţii.

Cu timpul creştem şi lăsăm în urmă fascinaţia. Devenim orgolioşi şi individualişti.

Devenim plini de concurenţă faţă de toţi cei din jurul nostru. Iar asta ne întăreşte şi mai mult orgoliul!

Învăţăm să ne divizăm…

Ne separăm de tot ceea ce ne înconjoară şi începem să judecăm…

La o anumită perioadă ne dăm seama că ne-am risipit frumuseţea.

Şi încercăm să o refacem cu produse tot mai scumpe care au menirea de a ne reda din nou strălucirea pierdută!

Însă cei mai frumoşi oameni nu sunt cei care stau zilnic în saloanele de cosmetică.

Cei mai frumoşi oameni sunt cei care văd frumuseţea în toţi ceilalţi din jur!

 

de Adrian Cutinov

Despre suflet…

"Amintirile noastre sunt singurul paradis din care nu putem fi ignorați"

Despre suflet s-au spus multe. Unii zic că nu există, pe când alţii îndrăznesc să afirme cu toată încrederea că ar fi cel mai important lucru care ni se oferă de către viaţă. Indiferent dacă fiinţează sau nu, adevărul despre suflet este că ne junghie din toate încheieturile de fiecare dată când ne lovim de vreo dezamăgire, că se răneşte uşor iar ca să se vindece îi trebuie multă vreme.

Adevărul este că sufletul nu mai ajunge să fie la fel, odată lovit. Niciodată. Încercăm să-l oblojim şi ne şi iese într-o oarecare măsură. Pe urmă ne perfecţionăm să-i mascăm cicatricile. În fiecare zi învăţăm să folosim un pic mai bine pensula cu care-i aplicăm în mod reflex straturile de machiaj. Cu fiecare secundă ce trece devenim şi noi înşine din ce în ce mai iscusiţi la a ne spune că pomezile folosite au fost cele mai bune şi că am redevenit cei care eram, că nu a rămas înăuntrul nostru nicio urmă de lacrimi, speranţe făcute ţăndări sau dezamăgire.

Dar sufletul este asemenea unui sipet a cărui cheie nu-i la noi. Ea rămâne în mâna fiecărui om ce ne trece prin viaţă. Fiecare dintre ei păstrează câte o copie. Şi fiecare are propriile sale maniere. Aşa se face că unii rotesc uşor cheia în broască, ridică sfios capacul şi analizează cu blândeţe, unul câte unul, fiecare obiect găsit. Pe urmă pun totul la loc şi viaţa continuă firesc. Alţii însă îşi înfig degetele cu lăcomie în tot ceea ce găsesc. Mototolesc nepăsători speranţe, iau în râs până şi cele mai tainice visuri şi zdrobesc fără milă chiar şi cele mai de preţ dorinţe. În urma lor rămâne o dezordine greu de descris.

Oare ei nu ştiu că sufletul este un cufăr în care este imposibil să faci curat?

 

de Cristina

webcultura.ro

Viața nu e un război crunt și nemilos. E o artă în care albul devine negru când nu te aștepți și negrul ia locul albului tocmai ca să dea culoare vieții

 

Deși pare enorm de greu de crezut la prima vedere, totuși, oamenii naivi sunt cei mai câștigați în viață.

Pentru că dincolo de aparențe, copilul din ei este unul puternic și în stare să îndure cu seninătate toate vitregiile vieții. Chiar și atunci când toate porțile rațiunii par închise, acești fel de oameni reușesc să dea naștere unei „luminițe de la capătul tunelului” în sufletul celor de lângă ei.

A fi naiv sau copilăros, nu înseamnă a fi prost sau sărac cu duhul. Înseamnă că nu ai răutate în modul tău de a gândi și de a fi.

Astăzi vă voi vorbi despre partea opusă, adică oamenii nemulțumiți.

Nu neapărat sunt oameni răi și dacă vrei, nu îți trebuie mult timp să înțelegi acest aspect al lor. Oamenii nu sunt perfecți, sunt doar idealiști. Visează forțând realitatea să se supună visului lor de a fi perfecți atât ei, cât și toate cele din jurul lor. Pentru că nu pot controla în totalitate acest lucru, devin nemulțumiți. Sunt suflete chinuite care cerșesc atenție. Considerând după puține și întortocheate analize ale situației în sine, anume că nimeni nu le acordă atenția necesară, atunci recurg la o cu totul și cu totul altă soluție decât iubirea normală și bunul simț.

Adică fac gălăgie cum fac copiii care se alintă, stricând ultima jucărie achiziționată, vorbind „politicos” când ți-e lumea mai dragă și făcând cele mai multe năzbâtii taman când liniștea clocotește de zor. Ideal ar fi să îi înțelegeți și să nu le copiați comportamentul atunci când vă fuge răbdarea de sub nas.

Cei care într-adevăr s-au apropiat de perfecțiune, au fost doar aceia care și-au recunoscut și acceptat imperfecțiunile agonisite de-a lungul timpului. Nu numai că au recunoscut, dar s-au străduit să facă lumea mai frumoasă în prezența lor.

Viața nu e un război crunt și nemilos. E o artă în care albul devine negru când nu te aștepți și negrul ia locul albului tocmai ca să dea culoare vieții. Iar tu, trebuie să te descurci în privința lor cu cât ai, nu cu cât ai vrea să ai, să poți, să fii.

sursa: https://ochiicapruiblog.wordpress.com/

Simt că timpul meu nu a trecut degeaba…

Timpul...

Un cuvânt scurt ce poate cuprinde un infint de trăiri, iubiri, suferinţe… ani grei… sau, poate, fericire. Unde se duce acest timp, când trece pe lângă noi? Iar dacă suntem prea speriaţi, nu se mai întoarce când suntem pregătiţi…

Aşteptăm ani în şir ca timpul să treacă. Atunci când suntem mici, ne dorim să creştem mai repede mari, deşi părinţii ne spun că nu e chiar uşor să fii adult. Când eşti părinte, îţi doreşti să-ţi crească mai repede copiii sau să treacă mai repede zilele pentru a pleca într-o excursie mult visată, iar când eşti deja prea matur, realizezi că timpul chiar a trecut prea repede, iar tu ai ratat multe ocazii, din dorinţa de a-i permite să curgă aievea. Atunci ai vrea să frânezi trecerea lui, dar, din păcate, nu reuşeşti decât să te resemnezi cu ideea că e prea târziu. Sau poate nu. Niciodată nu e prea târziu să încerci ce nu ai reuşit altcândva. Dar ai curaj? Probabil nu.

Te simţi obosit de viaţă şi îţi doreşti liniştea… inventând alte scuze pe care poate nici tu nu le crezi. Şi, uite aşa, ne ratăm unii pe alţii, ratăm clipe care ar putea să ne aducă fericirea, fiindcă suntem ocupaţi şi nu le vedem că trec pe lângă noi…

Poate multe persoane ajunse la vârsta mea, dacă ar trage linie, şi-ar dori să dea timpul înapoi pentru a putea alege alte drumuri, alţi oameni sau alţi prieteni.

Dar eu nu aş face asta, căci nu ar mai fi viaţa mea, nu aş mai fi eu. În orice decizie luată în grabă sau cântărită poate prea mult, am fost eu. Şi orice persoană intrată în viaţa mea a avut povestea ei, lecţia, fericirea sau durerea pe care a lăsat-o în urma sa. Nu aş putea să-mi calculez sentimentele, cuvintele sau flirturile. Sunt fericită, asta o pot spune cu mâna pe inimă, fără să vă mint. De ce? Fiindcă am trăit după cum am simţit, am dansat fără a avea altă muzică decât cea din inimă, am plâns şi aş mai plânge fără să regret nicio lacrimă pierdută în acest loc.

Regret doar că nu am spus acele cuvinte atunci când o persoană avea nevoie de ele, regret mândria care, în timp, am realizat că nu îmi este prietenă, aşa cum o credeam, şi regret că nu am luptat mai mult atunci când o puteam face. Dar nu regret că am lăsat oamenii liberi să aleagă drumul pe care au vrut să păşească.

Simt că timpul meu nu a trecut degeaba…

de Laura Ștefan

revista catchy

 

Iubirea vrăjmașilor, adevărata lege a dreptății

(Predica de pe munte - Iubirea vrăjmaşilor)
Luca 6, 31‑36 

„Zis‑a Domnul: Precum voiţi să vă facă vouă oamenii, faceţi‑le şi voi asemenea. Şi, dacă iubiţi pe cei ce vă iubesc, ce răsplată puteţi avea? Că şi păcătoşii iubesc pe cei ce îi iubesc pe ei; şi, dacă faceţi bine celor ce vă fac vouă bine, ce mulţumire puteţi avea? Că şi păcătoşii fac acelaşi lucru; iar dacă daţi împrumut celor de la care nădăjduiţi să luaţi înapoi, ce mulţumire puteţi avea? Că şi păcătoşii dau cu împrumut păcătoşilor, ca să primească înapoi întocmai. Însă voi iubiţi‑i pe vrăjmaşii voştri şi faceţi‑le bine şi daţi cu împrumut fără să nădăjduiţi nimic în schimb, iar răsplata voastră va fi multă şi veţi fi fiii Celui Preaînalt, că El este bun cu cei nemulţumitori şi răi. Fiţi milostivi, precum şi Tatăl vostru milostiv este.”

Rugăciune pentru vrăjmaşi a Sfântului Nicolae Velimirovici

Doamne binecuvântează pe vrăjmaşii mei! Şi eu îi binecuvântez şi nu-i blestem! Vrăjmaşii m-au împins şi mai mult spre Tine, în braţele Tale, mai mult decât prietenii. Aceştia m-au legat de pământ şi mi-au răsturnat orice nădejde spre pământ. Vrăjmaşii m-au făcut străin faţă de împărăţiile pământeşti şi un locuitor netrebnic, faţă de pământ. Precum o fiară prigonită, aşa şi eu, prigonit fiind, în faţa vrăjmaşilor, am aflat un adăpost mai sigur, ascunzându-mă sub cortul Tău, unde nici vrăjmaşii, nici prietenii, nu pot pierde sufletul meu.

Doamne, binecuvântează pe vrăjmaşii mei! Şi eu îi binecuvântez şi nu-i blestem. Ei au mărturisit în locul meu păcatele mele în faţa lumii. Ei m-au biciuit, când eu m-am cruţat de biciuire. Ei m-au chinuit atunci când eu am fugit de chinuri.

Ei m-au hulit atunci când eu m-am măgulit pe mine însumi.

Ei m-au scuipat atunci când eu m-am mândrit cu mine însumi.

Când eu m-am făcut înţelept, ei m-au numit nebun.

Când m-am făcut puternic, ei au râs de mine ca de un pitic.

Când am vrut să conduc pe oameni ei m-au împins înapoi.

Când m-am grăbit să mă îmbogăţesc, ei m-au smucit înapoi cu mână de fier.

Când m-am gândit să dorm liniştit, ei m-au trezit din somn.

Când mi-am zidit casă pentru viaţă lungă şi liniştită, ei au răsturnat-o şi m-au izgonit afară. Într-adevăr vrăjmaşii m-au dezlegat de lume şi mi-au prelungit mâinile până la veşmântul Tău.
Binecuvântează Doamne pe vrăjmaşii mei!

Binecuvântează-i şi-i înmulţeşte; asmute-i şi mai mult împotriva mea, ca fuga mea spre Tine să fie fără întoarcere; ca să se rupă nădejdea mea în oameni ca pânza de păianjen; ca smerenia să împărăţească deplin în inima mea; ca inima mea să devină mormântul celor rele. Ca toată comoara mea să o aduni în ceruri. Ah, de m-aş elibera odată de autoamăgire, care m-a încâlcit într-o mreajă cumplită a vieţii înşelătoare!

Vrăjmaşii m-au învăţat să ştiu ceea ce puţin ştiu în lume: că omul nu are pe pământ vrăjmaşi afară de sine însuşi. Doar acela urăşte pe vrăjmaşi, care nu ştie că vrăjmaşi nu sunt vrăjmaşi, ci prieteni severi. De aceea, Doamne, binecuvântează pe prietenii şi pe vrăjmaşii mei! Sluga blestemă pe vrăjmaşi căci nu ştie, iar Fiul îi binecuvântează căci ştie. Fiul ştie că vrăjmaşii nu pot să se atingă de viaţa lui. De aceea El păşeşte liber între ei şi se roagă lui Dumnezeu pentru aceştia.

Doamne binecuvântează pe vrăjmaşii mei! Şi eu îi binecuvântez şi nu-i blestem!

sursa: doxologia.ro

A venit timpul...

Să tac şi să ascult.

Să deschid ochii şi să privesc.

Să ies din inerţie şi să trăiesc aşa cum vreau.

Să mă bucur de un zâmbet, de un compliment, de o rază de soare, de un sfat, de o veche sau nouă prietenie, de o glumă bună, de o oră de somn, de adevăr, de iubire.

Totul are un preţ, chiar şi dragostea, dar depinde dacă ai reuşit să agoniseşti suficient pentru a plăti PREŢUL.

Am un suflet ce trebuie hrănit cu Iubire, Respect şi Siguranţă.

Am ochi ce aşteaptă senini să privească chipuri frumoase şi sincere.

Am buze ce nu sunt însetate să fie admirate sau provocate să se mişte controlat.

Am o gură ce nu vrea să fie silită să rostească cuvinte inutile sau să se justifice, ci aşteaptă cuminte să fie sărutată.

Am o minte sătulă să treacă în revistă minciuni, ea vrea să înmagazineze experienţe frumoase de viaţă.

Am un trup ce nu vrea să defileze la comandă, să fie clar că el e strâns legat şi controlat de Raţiune şi Suflet.

Am mâini ce nu stau întinse după bunuri ce nu le aparţin.

Am mâini sătule de venin şi produse iritante ce le-au îmbătrânit prematur.

Am mâini ce tânjesc după o pereche de mănuşi ce se potrivesc perfect.

Am mâini ce aşteaptă să cuprindă alte mâini prin care să curgă acelaşi sânge.

Am un suflet ce nu este însetat de dreptate şi recunoştinţă, ci este slab, dornic de afecţiune.

Am urechi ce nu pot suporta nedreptăţi, vorbe urâte şi minciuni, ci tânjesc după cuvintele simple ce fac diferenţa în momente dificile.

Am sentimente, conştiinţă, nevoi, vulnerabilităţi, calităţi, defecte, zile proaste şi zile BUNE, cum e cea de ASTĂZI.

de Bianca Cernescu

revista Catchy

Iubește și lasă-l să trăiască!

 

A iubi o persoană înseamnă să o lași să trăiască! A iubi un om înseamnă să-i înțelegi și să-i respecți tabieturile, să-i accepți în primul rând defectele și să îl sprijini să-și îndeplinească dorințele.

A iubi înseamnă să îl lași pe celălalt să trăiască! Este un lucru foarte important!

Iubirea nu este o temniță, ci un nivel superior de înțelegere a naturii umane.

Nu știu cum se face însă că oamenii au senzația că dacă își lasă partenerii să trăiască… nu îi iubesc sau sunt percepuți ca atare?

Mi se pare absurd!

Nu înțeleg de unde nebunia asta cu controlul?

Știți vorba aia-eu am auzit-o de mai multe ori-‘vreau să faci ca mine pentru că te iubesc și pentru că știu ce e bine pentru tine’

Vi se pare cunoscut?

În traducere… Halal iubire!

Decât o așa iubire, mai bine trăiești singur!

Cum poți să spui că iubești când tu îl asuprești pe celălalt?

Cum poți să spui că iubești când tu nu înțelegi nevoile și dorințele celuilalt?

Cum poți să spui că iubești când tu nu respecți ceea ce este celălalt?

Nu ai cum!

Aia nu e iubire, ci nesimțire și abuz!

Iubirea înseamnă să-l lași pe celălalt să trăiască, să respire, să viseze, să își facă planuri, să se bucure de ceea ce își dorește.

Asta înseamnă iubire-apreciere, sprijin, dorință de dezvoltare… viață!

O relație în care unul dintre parteneri este asuprit este o relație șubredă, slabă!

O relație puternică este cea în care ambii parteneri trăiesc și se bucură împreună de asta.

Bine spune Dave Willis-‘o relație puternică este formată din doi oameni care aleg să se iubească reciproc chiar și în zilele în care încearcă din răsputeri să se placă’.

Iubirea este o decizie de comun acord, nu o impunere unilaterală.

Ăsta este și motivul pentru care oamenii fericiți sunt cei care își permit reciproc să trăiască în interiorul propriei relații.

de Andrei Vulpescu
sursa: http://www.vulpescu.eu/

De ce ne risipim anii, pentru ca, la sfârşit, să cerşim clipe?

„Bucură-te de lucrurile mărunte din viaţă, căci într-o zi te vei uita înapoi şi vei realiza că erau lucruri mari.”

Da, sună trist, dar este purul adevăr! Oricât am fi de minunaţi, speciali, frumoşi, deştepţi, lumea îşi va continua cursul şi în absenţa noastră!

Pământul nu îşi va schimba sensul de rotaţie!

Stelele vor străluci în continuare pe cer!

Râurile îşi vor continua curgerea!

Ploile vor continua să cadă!

Soarele va răsări în fiecare dimineaţă!

Oamenii vor continuă să se trezească, să râdă, să iubească, să muncească, să facă dragoste… să trăiască!

Putem trăi fără oamenii „fără de care nu putem trăi”. Pentru că acesta este cursul firesc al vieţii. Pentru că fără uitare nu am putea supravieţui durerii…

Dacă ştii toate acestea – şi sunt convinsă că le ştii – atunci de ce risipeşti clipe din viaţa ta cu lucruri mărunte? De ce nu alegi ca fiecare zi din viaţa ta să fie specială? De ce nu faci ca fiecare clipă pe care o petreci pe acest pământ să conteze?

Tu, omule!

– De ce te trezeşti dimineaţa şi uiţi să te bucuri pentru simplu fapt că vezi soarele?

– De ce treci în drumul tău pe lângă atât de multe flori şi nu te apleci când şi când pentru a le mirosi?

– De ce eşti trist atunci când plouă şi nu alegi să alergi prin ploaie?

– De ce îţi închizi visurile într-un colţ ascuns al sufletului tău? De ce crezi că ele au termen de expirare?

– De ce le ceri oamenilor din viaţa ta să te iubească, dacă tu nu ştii să te iubeşti?

– De ce te încăpăţânezi să rămâi în locuri unde nu eşti dorit, când sunt persoane care ar da orice să le fii alături?

– De ce alegi să suferi atunci când o relaţie se sfârşeşte şi nu alegi să îţi înveţi lecţia?

– De ce alegi să îţi petreci timpul liber privind o emisiune mizerabilă, în loc să citeşti câteva pagini dintr-o carte?

– De ce alegi să pedepseşti pe cineva care ţi-a greşit, în loc să îl ierţi şi să ai sufletul liber?

– De ce ucizi copilul din tine?

– De ce te condamni atât de mult pentru nereuşite şi te iubeşti atât de puţin?

– De ce îţi ignori inima de atât de multe ori?

– De ce îţi iroseşti ore din viaţă cu persoane care nu merită, în loc să le petreci în braţele fiinţei iubite?

– De ce alegi să supravieţuieşti, în loc să alegi să trăieşti?

„Bucură-te de viaţă, pentru că ai şansa să iubeşti, să râzi, să munceşti, să te joci şi să priveşti spre stele”.

Mâine nu este promis nimănui, iar de nemurire nici nu mai vorbesc. Atunci, de ce să nu alegem să ne bucurăm de tot ceea ce viaţa ne oferă, să mulţumim pentru lucrurile bune şi să învăţăm din cele mai puţin bune?

De ce ne risipim anii, pentru ca, la sfârşit, să cerşim clipe?

sursa: http://www.catchy.ro/

Nu ne este dor de omul drag propriu-zis, ci de prezența acelui om în viețile noastre

 

Sunt oare oamenii capabili să ducă dorul cuiva? Sau pur și simplu ne e dor de memoriile generate de acea persoană?

Deși sună cam la fel, sunt 2 lucruri diferite.

În esență, noi nu suntem capabili să ducem dorul cuiva sau să iubim pe cineva exact pentru ceea ce acea persoană este. Noi ducem dorul sau iubim o persoană așa cum o percepem. Oamenii judecă alți oameni.

E ceva natural, ceva ce nu se va schimba în viitorul apropiat. Judecând, ne creăm un set de convingeri în legătură cu un individ. Și, odată cu relația noastră, acest set de convingeri despre partener crește și el.

Totuși, câteodată, interpretările noastre legate de o persoană sunt complet greșite, iar din acest motiv multe relații dispar peste noapte.

Relațiile dispar pentru că unul dintre parteneri s-a îndrăgostit de o persoană care nu coincide cu persoana reală, ba acele persoane sunt complet opuse.

Câteodată modul în care ne amintim de o persoană este foarte similar cu persoana în sine, sau, cel puțin, cu persoana care era înainte. Dar problema e că iubim să romantizăm. Ne place să ne concentrăm pe modul în care cineva ne-a făcut să ne simțim, decât pe modul în care ea sau el ne-a tratat.

Astfel, ne concentrăm asupra emoțiilor puternice și plăcute și le permitem să cuprindă întreaga memorie despre o persoană.

Ți-e dor de prezența cuiva în viața ta. E complet normal. Oamenii nu iubesc să fie singuri. Desigur, tuturor ne place să fim singuri câteodată, dar, inevitabil, devenim singuratici și vrem pe cineva cu care să ne putem împărți viața și visurile.

Totuși, dacă ți-e dor de cineva care te rănea în mod constant pentru că nu îi păsa, atunci trebuie să faci un pas înapoi și să privești la relația voastră dintr-o perspectivă obiectivă. Nu poți să-ți permiți să fii tratată fără respect și utilizată în mod constant. Pur și simplu nu poți.

Ți-e dor de o persoană doar când ești singuratic. Există, de fapt, un mod foarte simplu de a diferenția între dragostea adevărată și ceea ce noi confundăm cu dragostea. Oamenii duc dorul pentru cineva când sunt singuri sau triști.

Aceleași persoane caută în trecutul lor pe cineva pe care se pot sprijini, când nimeni nu e prin preajmă. Asta nu e dragoste, ci o încercare jalnică de a scăpa de singurătate. Când viața e dificilă, nimeni nu vrea să fie singur pentru că un partener face viața cu mult mai ușoară.

Și totuși, asta nu e dragoste. Este singurătatea care ne folosește imaginația pentru a modifica memorii și a le transforma în iluzii care sunt foarte departe de realitate.

Dacă ți-e dor de cineva doar când ți-e greu, atunci nu te mai minți că ți-e dor de el sau ea cu adevărat. Pe de altă parte, dacă ți-e dor de cineva în momentele fericite, atunci ai motive adevărate pentru a-ți fi dor de el sau ea.

Când privim în trecut și ne amintim de iubiți, de momentele petrecute împreună, de emoțiile pe care le aveam, amontirile create împreună.. nu ne amintim atât de mult de persoana cu care eram decât de persoana care noi eram în acele momente.

Nu ne e dor atât de mult de persoana dată, decât de gândul de a o avea în viața noastră. Ne e dor de modul în care ne simțeam și de persoanele care am devenit cât timp eram cu el sau ea. Ne e dor de persoana care eram pentru că acea persoană era mai bună decât cea de acum.

Oamenii sunt capabili să iubească același individ la infinit. Suntem capabili să ducem dorul unei persoane și să înțelegem la ce am renunțat sau ce am pierdut. Și totuși, asta se întâmplă rareori.

De cele mai multe ori, ne cheltuim energia emoțională pe indivizi care nu merită acest fapt.

Învață să faci diferența și viața ta va avea un aspect cu mult mai luminos.

sursa: novapost.ro

Ce se întâmplă cu noi atunci când ducem dorul cuiva

 

DORUL este un sentiment de rezervă. Apare atunci când lipseşte cineva, ceva şi îi ia locul. Nu trebuie să fie o cauză, ci un efect. Este sentimentul cel mai frustrant şi totuşi cel mai frumos. Parcă este mai frumos decât dragostea şi asta este ironic, pentru că dorul este efectul dragostei şi nu invers. Efectul dorului nu ţine de tine, ci de persoana care îl naşte. Poate fi cel mai sfâşietor sentiment şi durerea (care nu trece cu niciun medicament) dacă cealaltă persoană nu te mai vrea… sau cea mai fericită apăsare dacă ştii că eşti aşteptat de ea.

Dorul este un sentiment egoist. Cel mai egoist. Când ţi-e dor de cineva, nu ţi-e dor de acea persoană, ci de cum te simţi tu lângă acea persoană. Dor de felul în care te face să te simţi, să te porţi, să zâmbeşti, să vorbeşti, să trăieşti.

Dorul nu este o slăbiciune, nu este o nevoie, deşi se confundă cu aşa ceva de multe ori. Nevoia este efectul dorului. Persoana care lipseşte este drogul, dorul este extazul, nevoia este sevrajul. Să se creeze instituţii de reabilitare pentru aşa ceva şi n-ar mai fi nimeni liber pe străzi.

Dorul este dovada unei părţi frumoase în fiecare om. Chiar şi în cei care credem că sunt cei mai răi. N-am auzit niciodată „mi-e dor să fac rău…”. Cu toate astea, dorul te poate face să te simţi cel mai rău, emoţional vorbind.

Dorul este moneda de schimb, tributul, taxa pentru ce şi cât iubeşti. Ai găsit pe cine să iubeşti şi te face să te simţi cel mai fericit. Deodată, eşti mai puternic, mai frumos, mai interesant, mai tânăr. Când pleacă acea persoană de lângă tine, pentru o oră, o zi, o viaţă, dorul este acolo să-ţi facă „nota de plată”. Şi depinde în cine ajunge. Pe unii îi mânâncă şi îi macină pe dinăuntru, îi transformă în nişte fantome ale unei iubiri, iar pe alţii îi hrăneşte, le dă putere să facă timpul să treacă mai repede până se vor afla, din nou, în preajma persoanei cu potenţial de drog.

Dorul te face să spui cuvinte pe care nu credeai că o sa le spui, vreodată. Şi face asta de mai multe ori decât dragostea. Să recunoşti sau să admiţi că iubeşti este pentru cei mai mulţi mai uşor decât să recunoşti că ţi-e dor. Pentru că dorul presupune o dependenţă faţă de cineva. Plus că nu dragostea te face să dai la 3 noaptea mesaje sau telefoane fostei sau fostului iubit, ci dorul… şi alcoolul sau orgoliul rănit.

Dorul este un mers pe sârmă. Unii ajung bine la capătul celălalt al ei, alţii cad şi, data viitoare când vor mai iubi, îşi vor pune plasă de siguranţă, să nu mai doară aşa tare când se prăbuşesc… Şi, de obicei, plasa aceasta de siguranţă devine, mai degrabă, un scut care nu lasă nici să intre şi nici să mai iasă emoţii. Şi atunci o să spui foarte greu şi foarte rar „mi-e dor”. Dar nepronunţat, nespus, neîmpărtăşit, dorul va rugini acel scut cu lacrimile care-ţi vor plânge pe dinăuntru şi vei scârţâi din toate încheieturile sufletului tău.

Dorul este o surpriză. Nu ştii pe cine poate face fericit dorul tău. Că poate cel sau cea de care ţi-e dor nu ştie că simţi aşa despre acea persoană. Dacă ţi-e dor de cineva, spune-i. Chiar dacă n-aţi mai vorbit de mult timp şi chiar dacă nu-ţi răspunde înapoi. Sau nu imediat. Dar dacă ţi-e tare dor de cineva, înseamnă că acea persoană, în ochii tăi, este un om special, un om bun, cu toate relele lui. Aşadar, adu-i aminte că cineva se gândeşte frumos la el. O să vezi că atunci când pronunţi formula magică „mi-e dor de tine”, dorul mai adoarme puţin…

sursa: lumealuioliver

Cum să gândeşti că-i bine când e rău?

 

Proverbul românesc care zice că "tot răul e spre bine" nu dezvăluie doar consecinţele unor experienţe de tipul "scapi avionul, te superi, te simţi nemulţumit, dar apoi avionul se prăbuşeşte şi-ţi dai seama că ai fost un răsfăţat al sorţii". În acest caz, tot răul a fost spre binele tău! În partea sa mai profundă, proverbul spune că nimic nu este întâmplător, iar, pe de altă parte, invită subtil să ne dezvoltăm percepţii mai optimiste despre lume şi viaţă. Să schimbi pozitiv macazul propriei minţi în faţa unui eveniment de viaţă neplăcut, a unei probleme, a unei stări distructive sau a unei situaţii nefericite este un fel de a izbuti să aplici esenţa proverbului "tot răul e spre bine".

Noi ştim proverbul acesta încă din copilărie, ne amuzăm rostindu-l în faţa situaţiilor care-l demonstrează cu vârf şi îndesat, dar îi scăpăm - totuşi - esenţa. În miezul său se ascunde o întreagă filozofie, o cunoaştere intuitivă şi adâncă a naturii umane, dar şi a felului în care mintea creează... ceea ce vedem a fi realitate. Să gândeşti că-i bine când ceva se întâmplă rău pare dificil şi, pentru unii, de-a dreptul imposibil, deşi invers, să gândeşti că-i rău în plin bine ştie şi face toată lumea! Pentru unii pare împotriva logicii, pentru alţii pare o atitudine infantilă, nerealistă să gândeşti că-i ceva bun în lucrul rău. Asta-i poziţia firească a intelectului, a raţiunii umane, al cărui rol nu trebuie neglijat, dar nici supraevualuat. Raţiunea creează probleme, le vede peste tot şi, pe măsură ce le observă, problemele prind şi mai multă pu­tere. Înţelepciunea sufletului poate ocoli raţiunea şi, în faţa unui dezastru, are înclinaţia automată de a vedea partea bună a lucrului rău sau măcar a accepta că aşa ceva este posibil. Paradigma mentală se modifică automat şi asta schimbă atitudinea negativă în una pozitivă. Înţelepciunea sufletului vede într-un pahar o picătură de apă (atitudine optimistă), pe când raţiunea vede că paharul este gol (atitudinea pesimistă). Aceste două stări sau atitudini aparent banale, dar diferite, creează diferenţe enorme de energie, de conştiinţă, de percepţie şi, aşa cum proverbul amintit confirmă, creează realităţi diferite pentru noi.

În clipa în care avem puterea interioară de a înţelege că lumea nu-i doar ceea ce pare şi acceptăm că viaţa ne este populată cu o mulţime de lucruri pe care nu le vedem (inclusiv gândurile noastre), atunci putem accepta că se poate întâmpla pentru noi un eveniment neplăcut, dar el să fie un preambul pentru un eveniment mai bun, pe care nu-l putem observa şi palpa pe moment. Acceptarea aceasta ajută să spunem cu sinceritate că "tot răul ar putea fi spre bine" şi ne poate stimula percepţia în sensul găsirii imediate a unor beneficii secundare pozitive din orice experienţă. Dacă izbutim să-i găsim evenimentului rău un sens bun, atunci mintea noastră devine ca un aparat de radio care se comută de pe frecvenţa unui radio care transmite manele pe frecvenţa unuia care transmite... muzică clasică. Exceptând situaţia în care manelele îţi produc plăcere şi satisfacţie intelectuală, s-ar putea să stai cu mintea pe un post de manele şi să nu vrei asta. Să fii nemulţumit, iritat, enervat şi mereu în luptă cu maneliştii, dar - în acelaşi timp - să te trezeşti în fiecare dimineaţă făcând exact ce nu vrei: să asculţi enervat manele! În mod asemănător, se poate să te simţi din cale afară de rău cu gândurile tale mereu cârcotaşe, mereu iritate şi pline de năduf, să treci prin evenimente de viaţă nefericite şi să o iei de la capăt în fiecare zi tocmai pentru că... nu ştii cum să "muţi butonul minţii" pe postul care transmite muzica ta preferată. În mod practic, proverbul "tot răul e spre bine" îţi sugerează exact cum poţi face să schimbi frecvenţa şi să răsuceşti butonul minţii. "În faţa răului aminteşte-ţi că s-ar putea să aducă după el ceva bun. Nu dispera, nu te nemulţumi, caută un sens în toate hachiţele existenţei, extrage ceva bun de acolo şi aşa... îţi pregăteşti drumul către experienţe mai fericite." Să spui că a "scăpa avionul ar putea avea o noimă", că a pierde un lucru poate ascunde un câştig ajută mintea să mute butonul pe frecvenţa unui sens constructiv sau a unui câştig! Acestei atitudini îi urmează apoi şi materializarea.
 

de Maria Timuc

jurnalul.ro