luni, 7 noiembrie 2016

Misterele iubirii…

 
Iubirea nu este un semn de slăbiciune, aşa cum nici indiferenţa nu este un semn de putere!

Atunci când o femeie iubeşte, devine vulnerabilă. Ea se expune fără nicio grijă în faţa unui bărbat care i-a câştigat deplin încrederea.

Nu mă refer la expunere fizică. Dacă ar fi doar atât, femeia nu ar putea fi aşa de profund rănită uneori.

Mă refer la deschiderea inimii. Căci o femeie nu poate iubi dacă nu-şi lasă armele deoparte.
Dacă mai are aspecte pe care încă le mai ţine ascunse faţă de bărbatul care-i este alături, înseamnă că nu-l iubeşte. Nu că nu ar vrea asta, dar nu a fost suficient de bine înţeleasă.

Poate că va alege să stea cu el, dar asta înseamnă convieţuire, relaţionare, dar nu iubire.

O femeie ar putea să trăiască şi singură, dar atunci cum şi-ar mai testa capacitatea de-a iubi? Cum şi-ar mai vedea propriile slăbiciuni decât prin abandon?

În momentul în care ea observă că nu primeşte la fel de multă iubire pe cât oferă, ceva din interiorul ei se închide.

Uneori pune capăt relaţiei, alegând să sufere pe termen scurt, dar să aibă încredere că va găsi pe cineva capabil să primească darurile ei.

Alteori, rămâne agăţată în acea relaţie, sperând să facă din bărbatul rece care este lângă ea un bărbat capabil de înţelegere şi de căldură.

Va dori în zadar să transforme un mecanic într-un poet.

Şi va sta şi va suferi pentru că nu poţi să te simţi iubit de un om care nu te înţelege…

Însă, dacă va avea curaj să lase totul în urmă, îşi va da seama că ar putea avea şansa de a cunoaşte un alt bărbat care ar fi în stare să-i audă poezia inimii.

Nu înseamnă că el trebuie să fie neapărat poet! Nici pe departe! Poate fi tot mecanic.

Dar unul suficient de bun pentru a-şi da seama că sufletul unei femei îndrăgostite este tot un mecanism.

Un mecanism al iubirii!
 
de Adrian Cutinov

vineri, 4 noiembrie 2016

Să nu spunem niciodată „Lasă că-ţi trece!”

 
Să stăm în preajma celui bolnav, să îi oferim răspunsurile şi ajutorul de care are nevoie. Să fim împreună cu el în durerea aceea. Nu există cuvânt mai greu pentru un suflet care suferă, decât acesta: „Lasă că-ţi trece!“. Să nu spunem niciodată acest cuvânt! Trece, dar atunci doare şi acea durere trebuie respectată. Indiferent dacă motivul e mic sau mare, durerea aceea trebuie respectată şi a sta lângă el nu înseamnă a-l anestezia, ci a nu-l lăsa singur în necazul lui şi-n frica lui.

Dacă vom primi necazurile ca pe o întâlnire cu Dumnezeu şi-L vom întreba: „Doamne, ce vrei Tu să mă înveţi? Ce vrei Tu să-mi spui prin această întâmplare?“, vom afla minuni mari. Vom afla acolo lucruri direct de la Dumnezeu, care ne vor face să ne simţim mângâiaţi în necazurile noastre.

Maica Siluana Vlad, în conferinţa „Necazul, o călăuză pe Cale”

Dumnezeu n-a venit ca să ne scape de necazuri

Noi, de obicei, când trăim ceva neplăcut, aşteptăm să scăpăm, sau strigăm la Dumnezeu să ne scape. Or, Dumnezeu n-a venit ca să ne scape de necazuri. Noi să zicem aşa: „Doamne, iată, necazul acesta este un loc de întâlnire cu Tine. Tu când ai spus: „în lume necazuri veţi avea”, Te-ai gândit la necazul pe care îl am eu acum. Şi Tu spui că ai biruit lumea. Uite, asta e o ocazie ca eu să trăiesc biruinţa pe care ai avut-o Tu. Fă ceva cu mine. Ajută-mă să Te întâlnesc, să Te simt în această încercare!”

Necazul, de obicei, este o întâmplare care mă duce mai aproape de inima mea, îmi înmoaie inima. Un om, când nu are necazuri, trăieşte neatent, nici nu ştie ce a făcut. Când e necăjit, e mai atent. Aşa că punerea în faţa lui Dumnezeu a acestui necaz şi chemarea Lui ne schimbă mult. Să-I facem loc lui Dumnezeu în orice necaz al nostru. Cele mai potrivite situaţii pentru a face acest salt sunt cele în care omul nu mai poate să facă nimic. Cei care lucrează cu dependenţii spun: „Pacientul nostru a ajuns la fundul sacului”.

Se întâmplă de multe ori în viaţă, sau în zi, să intrăm într-o situaţie fără ieşire. Atunci să zicem: „Doamne, treci la volan, că eu nu mai pot, nu mai ştiu pe unde să o iau!”. Şi veţi vedea cât de frumos iese Dumnezeu din încurcătura în care noi L-am băgat… Cu o condiţie: să lăsăm totul deoparte şi să zicem: „Fă Tu asta!”. Din păcate, ne e greu să facem asta pentru că avem ceva de spus, avem dreptate, avem explicaţii. Tendinţa asta de a ne face dreptate ne mănâncă bucuria şi ne aruncă în mari şi nenumărate necazuri. Numai de am înţelege şi am renunţa la „dreptatea noastră”!

Maica Siluana Vlad, în volumul „Deschide cerul cu lucrul mărunt”

joi, 3 noiembrie 2016

Suntem căderi și încercări. Eșecuri și vise deopotrivă.


Tuturor ne este teamă de eșecuri în viață. Poate de multe ori nu îndrăznim să ne luăm inima în dinți și să încercăm ceva nou din cauza gândurilor negative pe care mintea noastră le produce. Uneori, ne gândim prea mult la ce am făcut prost în trecut și parcă nu mai avem curajul să încercăm. Parcă simțim inima cum bate în piept de fiecare dată când ne aflăm față în față cu o decizie importantă. Parcă nu am vrea să eșuăm din nou, dar nici să pierdem oportunitatea.

Nimeni nu vrea să cadă. Căderea nu este plăcută. Să fii jos, la pământ, și toți să te privească, unii cu milă, alții cu superioritate și îngâmfare, nu este un sentiment plăcut. Căderile ne umilesc. Ne iau din strălucire. Ne fură din poleială. Și prin urmare facem tot ce putem ca să nu ne mai aflăm pe marginea prăpastiei. Să rămânem în picioare. Să fim niște învingători. Să ne aflăm deasupra tuturor. Să fim noi cei care privim la alții cum se zbat să se ridice și să-și reia mersul.

Căderile ne amintesc de eșec. De vise neîmplinite. De eforturi și sacrificii inutile. De ambiție și perseverență care nu au condus nicăieri. De drumuri înfundate. De uși închise. De cum ne simțeam atunci când eram la pământ. De teamă. De privirile celor din jur. De compătimire. De prieteni falși și singurătate. De mândrie. De ceea ce spun vecinii sau cunoștințele dacă nu vei reuși. De pași pe loc. De o viață formată doar din încercări, fără reușite.

Și într-un fel poate fi adevărat. Putem avea mai multe eșecuri decât realizări. Putem stagna, putem rămâne la pământ, putem să nu ne asumăm riscuri, putem să trăim în comoditate.

Întrebarea este dacă merită? Merită banalitatea unei vieți trăită după principiul „turmei”? Merită să nu avem propriul nostru drum în viață? Merită să fim simpli spectatori ai vieții noastre? Merită să nu cunoaștem adevărata bucurie a unei vieți împlinite și fericite? Merită să nu simțim succesul și propria noastră valoare? Merită să nu avem parte de vise împlinite?

Nu merită. Oricât de mult ne-ar durea eșecul. Oricâte lacrimi am vărsa din cauza căderilor. Oricât de slabi ne-am simți pe moment. Nu merită.

Dumnezeu Nu ne-a creat cu scopul de a face umbră pământului. Nu ne-a creat să ieșim la numărătoare. Nu ne-a creat să fim simpli roboței. Nu ne-a creat fără să aibă un plan cu noi, un scop pe care nu-l vedem, dar care există. Dumnezeu nu ne-a creat să fim legume. Asta trebuie să înțelegem. Faptul că ori de câte ori am cădea este de datoria noastră să ne ridicăm. Să încercăm. Cădem de 7 ori, ne ridicăm de tot atâtea ori. Lamentările nu ne ajută la nimic. Rugăciunile da. Plângerile nu ne sunt de nici un folos. Credința ne este.

Întotdeauna există ceva de învățat din eșecuri. Din căderi. Întotdeauna. Nu trebuie să ne fie teamă să cădem. Căderile fac parte din viață. Ele sunt cele care ne fortifică. Ne arată că suntem mai puternici și mai rezistenți decât avem impresia. Ne arată că Dumnezeu are un plan diferit de al nostru. Ne arată că trebuie să ne schimbăm, că trebuie să încercăm ceva diferit, că avem nevoie să găsim propriul nostru drum, neumblat și necunoscut altora.

Avem vise. Avem dorințe și așteptări. Avem gânduri îndrăznețe. Căderile nu pot lua aceste trăiri și emoții de la noi. Eșecurile nu ne pot fura speranța, încrederea și credința în ceva mai bun, în Dumnezeu. Cădem și ne ridicăm. Cădem și învățăm. Cădem și încercăm. Cădem și reușim.

Să nu vă îndoiți de asta. Veți reuși! Dar depinde de voi când și cum. Depinde de voi în ce fel. Depinde de voi să vă ridicați de fiecare dată când sunteți puși la pământ. Căderile durează o clipă, succesul o viață.

miercuri, 2 noiembrie 2016

Ceea ce faci zi de zi contează mai mult decât ceea ce faci din când în când

 
Este un mesaj pe care l-am văzut pe pagina de Facebook a Institutului Gottman.

Dacă stai bine şi analizezi, dinamica de cuplu este cel puţin haioasă – oamenii abia aşteaptă marile momente, ignorând aproape total micile clipe.

Ei bine, partea proastă este că tocmai micile clipe alimentează marile momente (gesturi).

Da, cei de la Institutul Gottman au dreptate – “ceea ce faci zi de zi contează mai mult decât ceea ce faci din când în când”.

Sigur că şi un buchet de flori contează, sigur că şi o vacanţă îţi umple sufletul de bucurie, sigur că şi un parfum sau un inel reprezintă gesturi frumoase.

Pe de altă parte, toate aceste “mari” momente pălesc în faţa unei priviri pline de iubire, în faţa unei îmbrăţişări din tot sufletul, în faţa unui sărut plin de înţelesuri. Dacă iubirea nu există în celălalt, toate obiectele enumerate mai sus sunt doar obligaţii!

Am senzaţia că uităm să ne privim unul pe celălalt zilnic, am senzaţia că am ajuns să ne programăm fericirea – doar de Sărbători, în perioadele de vacanţe, în week-end-uri şi cu ocazia zilelor de naştere.

În rest, avem tot timpul din lume să ne distrugem reciproc prin ignorare, reproş, cicăleală, control şi sete de putere.

Interesant este că oamenii care nu sunt atenţi la clipă, sunt foarte pretenţioşi cu marile momente. “Ahaaa, nu mi-ai adus şi mie un buchet de flori de nu ştiu cât timp. Nu îţi pasă de mine! Ştiam eu că aşa eşti” – spune ea.

“Da, este adevărat, nu ţi-am adus, dar ţi-am sădit iubire în suflet în fiecare clipă” – ar putea răspunde el.

Nasol este momentul în care oricât te-ai chinui să sădeşti iubire, obţii doar taskuri. Acolo e nasol!

Din păcate, foarte mulţi oameni greşesc în relaţii încercând să impună marile momente! Mi se pare o greşeală fantastică. Iubirea nu este ceva ce fluturi, nu este un inel cu care te dai mare. În definitiv ce este un inel? Un obiect de fală în rândul prietenilor (sau prietenelor) sau o încununare a iubirii dintre doi oameni?

Atunci când iubeşti cu adevărat, chiar nu te mai interesează ce fel de piatră porţi pe deget sau câte carate are inelul. În locul aurului poate fi un tatuaj sau o simplă sfoară.

Iubirea nu poate fi redusă la obiecte.

În schimb, ea este un ocean de clipe şi trăiri… sublime!

Relaţiile nu se strică din cauza absenţei gesturilor mari, ci din cauza ne-grijii vis–a-vis de clipele mici. De acolo se rup.

Aşa că da, oamenii lui John Gottman au dreptate – “ceea ce faci zi de zi contează mai mult decât ceea ce faci din când în când”.

Păcat că mulţi ignoră această lecţie…
 
 

marți, 1 noiembrie 2016

Povara comunicării.


 
A trecut ceva timp de când nu am mai scris un articol de genul acesta. Nu am avut motive să o fac până astăzi pentru că nu mi-a trecut prin cap că nu știm cum să vorbim unii cu alții. Astăzi am învățat o lecție importantă, oamenii nu se cunosc după haine, ci după suflet. Indiferent cât de cult și educat pare un om, în momentul în care deschide gura s-ar putea să ți se schimbe complet percepția avută la început.
 
Am un respect deosebit pentru oamenii care vorbesc în public, pe de o parte pentru că știu despre ce vorbesc și pentru că știu cum să o facă. Empatic, drăguț, subtil, stilul lor îi face plăcuți și interesanți. Însă, ce facem cu cei care nu știu să vorbească? Și aici nu vreau să bat toaca despre cei care nu știu gramatica limbii române, ci de acei care o știu, dar modul în care se exprimă lasă mult de dorit.
 
Prin urmare am făcut câteva reguli în pripă pentru toți cei care sunt conștienți că nu dețin arta vorbitului:
  1. Vorbește doar dacă ai ceva esențial de vorbit! Nu-l plictisi pe cel de lângă tine cu povești din trecutul tău sau cu ce ai visat aseară. Este important ca discuția cu respectiva persoană să fie calitativă și concentrată pe subiect. Deci, nu divagăm și nu sărim de la una la cealaltă!
  2. Ai grijă la tonalitatea pe care o folosești. Am auzit foarte multă lume în mijloacele de transport în comun că aproape urlă la interlocutor. Atunci când este aglomerat, încearcă să-ți temperezi vocea sau dacă este posibil să eviți discuțiile cu interlocutorul pentru mai târziu. E jenant să asculți conversațiile celorlalți, chiar și chestiile intime, doar pentru că cei care vorbesc nu se sfiesc să-și împărtășească ideile în public. Apoi, o doua categorie des întâlnită este cea a oamenilor care vorbesc la telefon îngrozitor de tare. E ca și cum ar vrea ca tot autobuzul să știe că are o problemă, că este nervos pe administrator sau că s-a certat cu soția. Dacă poți, evită să răspunzi la telefon și vorbește în particular ori de câte ori ai ceva personal de spus.
  3. Gestica și mimica. Transportul în comun cred că este cel mai bun exemplu de oameni care nu se deranjează să gesticuleze în timp ce vorbesc. Și o fac chiar dacă este foarte aglomerat și chiar cu prețul de a se balansa pe oamenii din jur. Este nepoliticos să nu te ții de bare, să-i calci pe cei din jur pentru că ești foarte ocupat să gesticulezi la cel / cea cu care discuți. Mimica își are și ea importanța ei, mai ales atunci când nu te poți abține din rânjit, iar dantura nu este în perfectă stare. Nu vreau să dau cu pietre, însă cel mai potrivit ar fi să te controlezi și să înțelegi că ești într-un mediu social, și nu la tine acasă.
  4. Modul în care spui ceea ce gândești. Unii vorbesc ca și cum ar da cu toporul. Tare, crud și secerător. Nu au nimic bun de spus și te împroașcă cu noroi. În afară de faptul că respectivul se va simți mizerabil și cei care te vor auzi din întâmplare ( nu pentru că ar trage cu urechea, ci pentru că tonalitatea ta lasă de dorit ) vor fi jenați de modul tău de comunicare, la un moment dat, atunci când vei sesiza toate acele priviri acuzatoare asupra ta îți va veni să intri în pământ de rușine. Dau aici exemplul unei mame care striga la copilul său că s-a murdărit pe gecuță. Nu vreau să intru în polemici despre cum se cresc cei mici și despre cum trebuie să le vorbești, dar trebuie să ai în vedere că certându-l pe micuț de față cu jumătate de autobuz nu vei face decât să-i minimizezi încrederea în tine și să-l faci să se jeneze de ceilalți. În plus, trebuie avută grijă și la ton. O tonalitatea prea ridicată sau radicală îl poate face să plângă sau se închidă în sine. Și această regulă se aplică și la adulți, nu numai la cei mici. Poate că ai o prietenă care vine la tine să se confeseze, iar tu nu faci decât să o critici prin intermediul cuvintelor. A doua oară crede-mă că nu îți va mai călca pragul. La fel și cu partenerul de viață. Deține controlul asupra conversației și nu arunca doar cu vorbe negative și neplăcute. Nu vei reuși decât să-l iriți și să provoci o discuție inutilă.
 
Sunt foarte multe de spus la acest capitol, însă aceste 4 reguli le consider primordiale în cadrul unei discuții potrivite, pe orice temă, în orice situație, cu orice interlocutor. Gândește-te puțin înainte la cum dorești să decurgă respectiva discuție și du-o într-acolo. Tu ești cel care poate face dintr-o conversație banală și plictisitoare, una interesantă care lasă loc de continuare.
 
Și ține minte un lucru: atunci când vorbești din suflet, când lași sentimentele să te inunde, crede-mă că nu vei scăpa nici un cuvânt nepotrivit. Pentru că îți pasă de oamenii din jur, pentru că ai un suflet mare, pentru că în fond nu îți dorești să rănești pe nimeni cu vorbele tale.
 

luni, 31 octombrie 2016

Despărțirile dor

 
Ne-am despărțit prea repede. Așa cum vântul gonește frunzele de pe asfaltul răcorit de suflul toamnei.

Despărțirile sunt dureroase. Atunci când inima ta plânge dupa inima celui ce-a fost, cândva, Universul tău. Căci in diminețile scăldate în voi, ochii voștri se deschideau în același timp. E greu să știi că cel ce a plecat nu îți va mai săruta pleoapele. Când cel ce ți-a răvășit sufletul te lasă, acum, să îți aduni singur bucățelele împrăștiate de ființă.

În ele îl vei regăsi și pe el. Vei regăsi frânturi de gând, atingeri de zâmbete și lacrimi ce îți pătează obrajii fini. Iar dacă înainte tot el ți le ștergea, acum te vei lua la întrecere cu ploaia. Atât de ude îți vei simți buzele. La inceput un gust Sărat-amar. Ca un aperitiv al sufletului servit în cele mai alese boluri.

Despărțirile sunt dureroase. Atunci cand două inimi nu și-au incheiat recitalul. Când două minți se deconectează brusc și se îndepărtează. Când până și cuvintele nu mai ajung acolo unde-au fost păstrate cu atâta grijă. Acum sunt niște sunete lansate într-un abis de suspine crunte. Cand tăcerile celor doi își spun adio.

Despărțirile sunt dureroase. Când țipi pe interior, deși, nimeni nu te poate auzi. Când omul care a plecat și-a astupat urechile. Și-a închis ochii și și-a amanetat inima, singurătății. A îmbrățișat zări necunoscute, lăsându-și urmele în pragul nebuniei voastre. Iar dacă uși si geamuri se închid acum, mirosul lui îl vei simți aievea. Ca o aromă ce ți-a lăsat amprente în ADN.

Vine un moment când, poate, cel de lângă tine va pleca. Îți va rupe bucăți din inimă si îți va sfâșia din suflet asemenea unui lup înfometat. Iar apoi va dispărea. Precum o nălucă ce îngheață ființe. Când cel de lângă tine nu mai este, nu îl urî. La un moment dat, a fost tot ceea ce ți-ai dorit mai mult de la viață. A fost lumea ta. Poartă-l în minte și în inimă … Poartă-l cu drag.

Ne-am despărțit prea repede! Acum… Ce fac?
Acum… plângi! Iar mai apoi, trăiește! Căci viața ta de-abia acum începe!
 
de Alexandru Chermeleu

duminică, 30 octombrie 2016

Rugăciunile părinţilor pentru copiii lor

Există oare un lucru mai firesc decât acesta - ca mama şi tatăl să se îngrijească prin rugăciune de copiii lor? Ei le doresc binele, doresc să-i crească aşa cum se cuvine. Doresc să le ofere o educaţie solidă, să le rânduiască bine viaţa, să-i vadă întotdeauna sănătoşi, bucuroşi, plini de virtute şi de cinste. Insă nu totul atârnă de buna lor dorinţă. Copiii pot să apuce pe o cale greşită, să refuze orice educaţie, să devină desfrânaţi, să cadă şi să se înece în mocirla păcatelor. Părinţii credincioşi simt toate acestea. Ei ştiu că fără Dumnezeu nu pot să-i păzească pe copiii lor, astfel că se roagă cu osârdie pentru ei, străduindu-se să aprindă credinţa în sufletele acestora.

Fericite sunt acele familii în care părinţii sunt credincioşi, iar copiii sunt crescuţi întru credinţă! Acolo părinţii se roagă pentru copiii lor, iar copiii se roagă pentru părinţii lor. Acolo Dumnezeu ţine cârma corăbiei familiei şi o îndreaptă către limanul cel ceresc. Acolo Hristos ajută în boli şi în necazuri. Acolo Sfântul Duh acoperă şi în bucurii, şi în necazurile ce se ivesc.

S-a îmbolnăvit, de pildă, copilul. Medicul îşi împlineşte datoria. Insă primejdia atârnă în continuare deasupra plăpândei făpturi a lui Dumnezeu. Părinţii conştientizează foarte bine acest fapt. Lacrimile mamei şi ale tatălui care plâng înaintea icoanelor ajută nu arareori. Dumnezeu îl întoarce pe copil la viaţă. Recunoştinţa către El e una fără de sfârşit.

**********

In trecut, când părinţii se rugau cu osârdie pentru copiii lor şi îi creşteau în frica lui Dumnezeu, în credinţă şi în evlavie, copiii le răsplăteau cu dragoste şi cu rugăciune pentru ei. Insă, pe măsură ce părinţii au încetat să se mai roage pentru copiii lor şi să-i crească în credinţa creştin-ortodoxă, şi copiii au încetat să-i mai cinstească pe părinţi şi să li se supună!

Există cazuri în care părinţii îi cresc pe copii în credinţă şi în virtute. Sub influenţa străzii însă, a duhului de necredinţă din societate, nu arareori copiii se leapădă de credinţă, încetează să asculte sfaturile cele bune, apucă pe o cale rea şi devin cei mai mari vrăjmaşi ai părinţilor lor. Mamele îşi frâng mâinile, plâng, se roagă, însă copiii îşi bat joc de aceasta şi îşi văd de ale lor. Ce-ar fi de făcut în cazul dat? Oare să se lepede şi maicile de credinţă pentru că nu văd un ajutor cât mai grabnic de la Dumnezeu? Nu! Ele trebuie să continue să se roage, nădăjduind că, mai devreme ori mai târziu, Dumnezeu le va auzi. Sfânta Monica, mama Fericitului Augustin, s-a rugat ani mulţi pentru fiul ei rătăcit, fără să vadă însă vreo izbândă întru aceasta. Atunci, ea s-a adresat episcopului locului, care a mângâiat-o şi în chip prorocesc i-a spus: „Nu se poate ca fiul unor asemenea lacrimi ale mamei să fie lăsat de Dumnezeu să piară!" Şi, într-adevăr, Fericitul Augustin, după o vreme, s-a întors la Hristos şi şi-a afierosit întreaga viaţă Lui, devenind unul dintre marii dascăli ai Bisericii.

Din păcate, rare sunt întâmplările în care copiii se întorc la Dumnezeu încă din timpul vieţii părinţilor, sub influenţa rugăciunilor lor fierbinţi, a lacrimilor amare şi a sfaturilor bune. Cei mai mulţi fii şi cele mai multe fiice, atraşi fiind de satisfacţiile unei vieţi uşuratice, îi dispreţuiesc pe părinţii doborâţi de necazuri şi astfel îi bagă în mormânt.

Există însă cazuri când, după moartea părinţilor, unii copii se pocăiesc şi-şi îndreaptă viaţa. Părinţii se duc din această viaţă cu ochii deschişi... Greaua pierdere cu-tremură însă inimile tinere care îşi amintesc de dragostea părintească, de jertfelnicie şi de virtute. Sămânţa bună, semănată odinioară în sufletele copiilor, încolţeşte abia acum şi dă rodul cel bun. „Mult prea târziu!" - vor spune unii. Nu! Niciodată nu e prea târziu, câtă vreme omul se pocăieşte! Târzie este pocăinţa după moartea celui vinovat. „însă părinţii nu pot să se bucure de pocăinţa copiilor lor!" Aceasta nu-i adevărat - vom răspunde -, căci se spune că mare bucurie se face în cer pentru un păcătos care se pocăieşte (v. Lc. 15, 17). Prin „cer" se înţeleg nu doar îngerii lui Dumnezeu, ci şi oamenii drepţi, care s-au dus dincolo, printre care pot să se afle şi părinţii credincioşi, chinuiţi, care au trăit atâtea amaruri şi necazuri din partea copiilor lor neascultători, care le-au răspuns lor cu rău la bine. Oare o asemenea dragoste neinteresată nu va primi ca răsplată împărăţia cerurilor?! Părinţii plecaţi la cer, după moartea lor, sunt vii la Dumnezeu şi se bucură nesfârşit, chiar dacă îndreptarea copiilor lor e una târzie.

Un mare scriitor, care în tinereţea sa a fost necredincios, a pierdut-o pe iubita lui mamă. Vestea morţii l-a aflat departe de ea. Când a citit ultima ei scrisoare, în care mama îl sfătuia să se întoarcă la Dumnezeu, a fost cutremurat de acest glas, venit parcă de dincolo de mormânt... „Am plâns... şi am crezut!" - scrie el. Din acea clipă, şi-a afierosit marele dar al scrisului spre slava credinţei în Dumnezeu:

In vremurile noastre atât de confuze se întâlneşte şi un alt fenomen - copiii cred în Hristos şi îmbrăţişează poruncile Lui, suferă din pricina necredinţei părinţilor lor, îi învaţă cele ale credinţei şi se roagă cu osârdie pentru întoarcerea lor la Dumnezeu. Şi cât de mare este bucuria în familia în care copiii îi răsplătesc pentru faptul că i-au născut trupeşte - prin aceea că ei folosesc la naşterea lor duhovnicească!

Arhim. Serafim Alexiev
Darurile rugaciunii de la ostenelile trecatoare la roadele cele vesnice, Editura Sophia

vineri, 28 octombrie 2016

Nu hainele te fac doamnă. Nu machiajul te face frumoasă. E vorba numai despre atitudine, despre educaţie, caracter, despre suflet. Restul contează numai pentru oamenii superficiali.

 
Nu hainele te fac doamnă. Hainele doar te fac să arăţi mai bine, doar îţi oferă mai multă încredere în tine, dar degeaba arăţi dumnezeieşte dacă nu eşti capabilă să legi două vorbe care să fie pe măsura aspectului tău, vei dezamăgi, vei fi încă una dintre acele prostuţe frumoase care plac ochiului şi numai atât. Doamnă te naşti, doamnă eşti educată să fii pentru că dacă nu ai totul în sânge, degeaba ai în minte ideea. Nu vei reuşi decât să realizezi cu stângăcie, după multe chinuri, ceva ce alta face în mod firesc, cu naturaleţe.

Nu machiajul te face frumoasă. Nu are rost să încerci să ascunzi defecte existente sau închipuite sub un strat gros de minciuni frumoase pentru că bărbatul care te iubeşte, te iubeşte şi imediat după ce ai ieşit de la salon, dar şi în dimineţile în care ai cearcăne şi ochi obosiţi. Frumoasă te fac fericirea, iubirea, respectul celui drag, certitudinea că nu e nevoie să fii cumva pentru a-i fi pe plac datorită faptului că el te iubeşte oricum. Încetaţi, dragi femei, să vă minţiţi. Bărbaţii sunt superficiali până la Dumnezeu, dar ştiţi când? Numai atunci când nu iubesc cu adevărat. Atunci când iubesc pot să ignore orice defecte şi pot să le şi iubească.

E vorba numai despre atitudine, despre educaţie, caracter, despre suflet. Restul contează numai pentru oamenii superficiali. Restul e trecător. Ceea ce contează e de fapt ceea ce rămâne după ce s-au risipit iluziile şi s-au aflat adevărurile. Atitudinea, caracterul, sufletul sunt ceva ce primeşti de la natură şi nu le poţi dobândi niciodată prin alte metode, nu poţi pretinde că le ai dacă ele lipsesc cu desăvârşire. Educaţia se capătă în ani mulţi şi continuăm toată viaţa să ne autoeducăm, dar asta pot face doar oamenii care ştiu că încă mai au multe de învăţat. Cei care consideră că ştiu destule ar trebui să ştie că de fapt nu ştiu nimic.

Ar trebui să ştii că un adevărat domn se lasă cucerit doar de o adevărată doamnă, pe cele care pretind că sunt fără a fi, doar le foloseşte. Ar trebui să ţii minte că o doamnă nu se străduieşte să fie o doamnă, ea pur şi simplu este aşa de la natură.

Nu hainele te fac doamnă. Nu machiajul te face frumoasă. E vorba numai despre atitudine, despre educaţie, caracter, despre suflet. Restul contează numai pentru oamenii superficiali.
 

joi, 27 octombrie 2016

Viaţa este făcută din alegeri.

 
Alegeri pe care le luăm chiar noi. Uneori sunt bune, alteori sunt rele. Pentru că se întâmplă să alegem greşit şi să facem acelaşi lucru şi a doua oară… Se întâmplă să nu învăţăm lecţiile atunci când trebuie şi să fie nevoie să suportăm consecinţele.
 
Pentru că atunci când decizi să te întorci într-un loc deşi acel loc nu îţi face bine, este alegerea ta.
 
Atunci când laşi oamenii să te mintă frumos zicându-ţi că lucrurile vor merge spre bine cu toate că au mai făcut asta şi a fost în zadar, iar tu îi crezi, este alegerea ta.
 
Atunci când te îndepărtezi de cei care-ţi vor binele şi te apropii de cei care-ţi vor răul, este alegerea ta.
 
Atunci când alergi cu ochii închişi către ceva ce în trecut n-a fost bun, o faci pentru că vrei tu.
 
Atunci când intri în viaţa unor oameni şi pui unele adevăruri deoparte, folosindu-te de minciuni, este pentru că aşa alegi tu.
 
Atunci când viaţa îţi oferă lecţii, iar tu zici că le-ai învăţat, iar peste ceva timp dai dovadă de altceva făcându-te că ai uitat tot ce-ai trăit cândva, este iar alegerea ta.

Tu alegi dacă te foloseşti sau nu de tot ce-ţi predă viaţa în fiecare zi. Tu alegi dacă încerci pe cât posibil să alungi acel nor negru care planează asupra ta sau dacă-l laşi să te facă leoarcă… iar şi iar.
 
de Georgiana R

luni, 24 octombrie 2016

Binecuvântări mascate


Plouă. E umed și rece afară. Geamul ferestrei s-a aburit, imagine care-mi provoacă o oarecare nostalgie. S-a dus vara în același mod în care s-au dus atâtea lucruri din viața mea. Oameni. Etape. Începuturi. Concluzii. Gânduri. Job-uri. Relații. Timpul se scurge. Uneori în favoarea noastră, alteori nu. Aș fi vrut să-l pot îngheța de câteva ori în viață, dar cum nu s-a putut am continuat să merg. Asta e datoria noastră, să ne purtăm curajoși bătăliile și să învățăm lecțiile vieții. Cel puțin așa cred.

Se întâmplă când suntem la pământ să ne gândim că Dumnezeu ne vrea acolo. În cel punct mort. În acea obscuritate. În acel colț rece și întunecat. Se întâmplă deseori când trecem prin greutăți să ne gândim că El le-a adus în viața noastră, că El a vrut să fie rău pentru noi, deși nu-i înțelegem Voia, deși nu-i înțelegem logica. De ce Dumnezeu ne vrea răul? De ce aruncă asupra noastră boli, sărăcie și singurătate? De ce ne lasă pradă depresiei? Sunt câteva dintre gândurile care dau să iasă la suprafață, care se cer rostite.

Am înțeles că în spatele tuturor greutăților cu care m-am confruntat este El. Am înțeles că în mijlocul întunericului ești cel mai aproape de Dumnezeu. Am înțeles că El se așteaptă să fiu mai puternică, mai rezistentă, mai matură cu fiecare obstacol pe care îl las în urmă. Am înțeles că nu poți zbura atâta timp cât aripile sunt de plumb.

Avem nevoie de astfel de teste, de astfel de greutăți în viețile noastre ca să ne întărim sufletele. Avem nevoie să ne cultivăm încrederea în Dumnezeu, pentru că El nu ne dorește răul, din contră, își dorește să vedem binecuvântările din spatele greutăților cu care ne confruntăm.

Plouă de câteva ceasuri. Șoseaua e pustie. Doar câte-o mașină grăbită spulberă fără milă bălțile formate în găurile din asfalt. De la fereastra camerei mele observ tăcută acest spectacol mut al toamnei. Mă simt ca acea baltă peste care trece, la intervale scurte, câte-o mașină în viteză. Așa vin și trec greutățile în viața mea. Strâng din dinți și caut soluții. Mă rog și trag speranță că El mă va ajuta. Mă strecor cu greutate printre gânduri cenușii care nu acceptă că acesta este modul în care Dumnezeu lucrează. Vreau să cred că în ciuda a ceea ce pare, că în ciuda a ceea ce se vede și simte se ascund binecuvântări. Pe care câteodată le văd. Și zâmbesc. Știu că va fi bine.

Aceasta nu este una dintre acele zile. Însă tot sper. Tot mă încred în El. Pentru că nu am altă alternativă. Pentru că singura soluție este El și doar El. Nu mulți vor înțelege acest lucru, însă majoritatea sper să o facă.

Dumnezeu lucrează. Indiferent de modul în care alege să o facă. El lucrează pentru mine, pentru tine, pentru noi. El ne vrea puternici, rezistenți și credincioși. El ne vrea pregătiți de orice ar veni. Și dacă uneori ne așează în cale pietre și bolovani nu trebuie să ne pierdem speranța, ci să ne măsurăm forța cu aceștia. EL ne-a clădit în așa fel încât să putem rezista la orice ne-ar trimite. Și putem face asta. Putem rezista atât timp cât îl avem pe El în sufletele noastre.

În viața mea în acest moment plouă. Cu picuri mari și reci de toamnă. Mi-e sufletul bolnav, parcă cuprins de friguri. Când tremură, când se scutură asemeni unui bătrân peste care a trecut un vis urât. Nu știu cum să mă feresc de ploaia de lovituri care cade necontenit asupra mea. Nu știu unde să mă ascund de ploaia nemiloasă care mă urmărește pas cu pas. Nu știu când va înceta. Când voi fi în siguranță. Ceea ce știu acum este că Dumnezeu a trimis-o la mine pentru că știe că îi voi putea face față. Și mai știu că El este alături de mine, încurajându-mă să privesc îndeaproape la viața mea. Să înțeleg ceva. Să culeg ceva. Să rămân cu ceva. Să găsesc soluția. De aceea nu disper, nu plâng, nu mă simt neputincioasă. Pentru că știu că pot. Și pentru că El știe că pot.

de Anasstassya

duminică, 23 octombrie 2016

Când sunteţi trişti, gândiţi-vă la lucrul acesta: „Stai, că este ceva drac aici!”


Diavolul ţânteşte acest mare obiectiv: să ne despartă de Dumnezeu. Nu-i va fi uşor să o facă direct, că aşa s-au încununat mulţi creştini care au simţit în ei puterea credinţei, ştiind că omul e făcut de Dumnezeu singur, numai pentru Dumnezeu şi nu se pot despărţi de El.

Luptă cu orice chip să-l bage pe om în păcat, păcate de tot felul, şi, dacă reuşeşte, nu înseamnă că şi-a atins marele obiectiv, ci îi dă o mare întristare, care îl face să se considere pierdut, ca şi când nu mai poate fi iertat şi, descurajându-se, singur se desparte de Dumnezeu, şi, iată, acesta-i scopul atins de vrăjmaşul.

Nu trebuie să-ţi pleci capul şi să abdici, oricare şi oricum ar fi păcatul. Recunoaşte-L mai departe pe Stăpânul tău milostiv, că nici o nenorocire nu înseamnă ceva, dacă ai credinţă de stâncă. Nu te deznădăjdui cu nici un chip. Satana, şi poate slăbiciunea ta, te-au înşelat, dar inima nu i-ai dat-o lui şi numele lui Dumnezeu din tine nu l-ai şters. Aşa păcătos cum eşti, Dumnezeu e cu adevărat mult iubitor şi, pentru că-L recunoşti, mult milostiv şi iertător.

Te va căuta El singur, te va găsi, te va îmbrăţişa, te va lua pe umerii Lui, te va duce la stână şi te va iubi mai mult decât pe alte oi, pentru că tu, de fapt, nu L-ai părăsit. Aceasta este o mare poziţie duhovnicească şi atunci marile tale căderi în viaţă rămân simple accidente.

Recomand o nesfârşită veselie sufletească în ascunsul tău, că aceasta mărturiseşte că eşti cu Iisus Hristos în inima ta şi-n respiraţia ta. Inima ta va vibra mereu o rugăciune fără cuvinte. Deci, o stare de stăpân asupra ta şi de veselă liniştire, chiar dacă te-ai înnoroit, că oricare ar fi motivul unei întristări descurajatoare, ea este numai şi numai de la diavol.

Harul lui Dumnezeu nu vine unde-i o mâhnire, unde-i o întristare, deoarece cu astfel de bogătie nu stii ce să faci si o risipesti. Si, din prudenţă, nici nu te stăpâneste acest har, dar vine unde-i linistire sufletească, unde fiinta noastră transformă ca un mare aparat de reactie acest har al lui Dumnezeu cu hotărârile tale de a misca, de a te împlini, si uite asa ajungi la măsura omului desăvârsit, ca să nu vorbesc chiar să fii un dumnezeu după har, bineînteles.

Dacă îţi creează starea această de agitaţie, de tristeţe, îşi face cuib satana şi-şi cloceşte ouale; nu mai poţi iubi, nu mai poţi vedea cu perspicacitate niţel în viitor, cu raţiunea care ţi-a dat-o Dumnezeu, nu mai poţi, pentru că tu eşti trist. Adică nu eşti in stare de nimic – o stare drăcească foarte greu de suportat. Când sunteţi trişti, gândiţi-vă la lucrul acesta: „Stai, că este ceva drac aici!” Şi nu acceptaţi.

Mai ales nu vă descurajaţi. Aici este toată lupta subtilă a sfintelor noastre paterice şi o mare taină a vieţii duhovniceşti, de a ne ridica, de a nu rămâne sub piatra grea şi îngrozitoare a căderii. Cuvânt mare vă spun, în ordinea cea mai duhovnicească, nici nu mai există cădere, există numai ridicare.

Nici o nenorocire nu înseamnă ceva şi nimic nu este pierdut, atâta timp cât credinţa rămâne în picioare, cât timp capul se ridică din nou şi sufletul nu abdică.

Pr. Arsenie Papacioc – Despre tristeţea drăcească – Cuvinte de nădejde celor fără de nădejde, Antologie alcătuită de Ieromonah Benedict Stancu, Ed. Sofia
sursa: http://www.flacaraortodoxiei.ro/

vineri, 21 octombrie 2016

M-am oprit o clipă, am respirat adânc și m-am întrebat: Draga mea, ce ai de gând să faci? Să plângi și să te consumi?

 
Am realizat că ne obosim cu lucruri și supărări fără rost, că pretindem de la oameni ceea ce n-au și suferim când ar trebui să ne bucurăm de viață. Am privit în jurul meu și am realizat că sunt un om norocos și că pentru o relație închisă sau câteva minciuni n-are rost să mă opresc și să bat pasul pe loc. Nimeni nu-mi va aduce înapoi timpul pierdut, nimeni nu-mi oferă încă o șansă și viața asta trece prea repede pentru a-o călca în picioare.

Am pretenții de la mine, știu ce pot și știu ce este prea mult pentru mine: atunci lupt mai mult și nu-mi permit să renunț, să mă dau bătută și să mă demoralizez.
 
Draga mea, ce ai de gând să faci? Să plângi, să te consumi, să renunți la frumusețea zilei de azi pentru ce a fost ieri? Poți plânge o zi, dar a doua zi trebuie să te ridici pentru că altfel te vei întrista pe zi ce trece și vei ajunge să crezi că fericirea și bucuria ta depinde de ceilalți. Mergi înainte, pleacă undeva, nu renunța și nu te închide. Golul în suflet la un moment dat dispare și lacrimile de ieri se vor transforma într-un zâmbet puternic!

de Maria Cristiana Tudose
sursa:
http://eusuntfemeie.com/

miercuri, 19 octombrie 2016

Pune-ți sufletul în capul listei, doamnă!

Pentru voi, dragele mele, cele care îmi scrieți când viața vă apasă și cele care îmi pășiți pragul virtual. Fiți puternice!
Vă iubesc! Cu drag, Daniela.

 
De ce nu faci ceva? Scrie, iubeşte-te, trăieşte! Lasă praful de pe mobilă şi mutatul ei şi trăieşte. Trăieşte pe interior, cu lumina aprinsă.

Nu încerca să-ţi hrăneşti sufletul cu resturile altora, dar nici să pui în farfuria ego-ului tău aşa-zise delicatese: frici, angoase, antipatia faţă de tine, obişnuinţe emoţionale dăunătoare.

Ce ai de gând să faci cu sinele tău? L-ai tăvălit suficient. Acum a venit vremea să-l speli pe picioare şi să-l încalţi. Oferă-ţi bucurii mărunte, zâmbetele tale în oglindă, talentul tău, încrederea în tine şi-n consecinţă în oameni, râsul cu poftă, emoţia mării la mal. Nu-l mai lua la mişto de fiecare dată, de parcă ai vrea să-l faci de ruşine, doar pentru că el e sensibil şi atât de deschis către iubire. Iubirea nu e o bubă.

Iubirea e viaţă însăşi, trăită, nu simulată.

Recapitulează din aprilie până acum comportamentul tău faţă de mine şi ai să realizezi cum văd ochii tăi iubirea: glume, pentru că ţi-e teamă să o iei în serios, convingerea că nu o meriţi, iar tu, neştiind cum e să meriţi, te sperie, sintagme precum „bre”, o persiflare practic a ceea ce ai putea să simţi…

În schimb, ai făcut veşnică „sărbătoare” din renunţările tale la tine. Ani de zile de repetiţii triste, de neputinţe exprimate zi de zi (eu nu pot, mie nu-mi iese, universul complotează, eu nu merit, aşa mi-e soarta, altfel nu ştiu, altfel nu pot, nu dorm, nu mănânc, n-am timp…) ţi le repeţi zi de zi…

Îţi dai peste suflet, sunt convinsă fără să-ţi propui asta conştient (dar ai hrănit atât de bine ego-ul pe parcursul anilor că el e dominantul tău).

Vrei să ieşi. Aşa mi-ai spus.

Strigi că nu mai poţi şi că ai vrea să schimbi ceva în viaţa ta.

Şiiii, mai departe? Mai departe??

Când intri în acţiune??

Când ai de gând să faci cel mai mic pas în direcţia uşii?

Ţin o mână întinsă către tine de luni de zile, iar tu o priveşti cu ochii mari, speriaţi. Mâna mea e prelungirea iubirii şi poate Mesagerul. Ţi-am promis că te voi ajuta cu ce pot, cu ce ştiu. Doar să vrei. Să vrei, să-ţi propui obiective şi să acţionezi.

Scutură-te de toate neputinţele alea pe care le ţii cu tine de-o viaţă!

Există, la modul concret, lucruri care se pot face, pentru ca mintea ta, închisă şi împotriva ta, să poată fi deschisă şi „bombardată” cu gânduri care să nască alte sinapse, ale legături, alte emoţii, alte trăiri efective.

Foarte des te plângi de ceva. Ei bine, acest mecanism al gândirii nu faci decât să-l ţii funcţional şi apoi spui că iată, eşti pe cale să înnebuneşti.

Premisa este la tine. Gândul este totul. Ce gândeşti, conform teoriei universului, asta primeşti.

Din acest mecanism este necesar să ieşi. Cum? Practicând alte gânduri.

Cu mecanismele de acum, adică programele pe care le deţii (fie cele genetice, fie cele învăţate), nu ai cum să rezolvi provocările. Cu asta te-ai lămurit în toţi aceşti ani ai vieţii tale. Dimpotrivă, folosind aceleaşi programe emoţionale, cercul în care ai intrat s-a închis. Aici nu este o chestiune doar de voinţă (vreau să fac), trebuie să ai la îndemînă şi tehnicile (iar astea se găsesc în cărţi, în seminarii, la oamenii care apar în viaţa ta şi-n ochii Lui Dumnezeu): cum să transformi nişte programele mentale deja existente şi toxice în programe noi, sănătoase, reţele neuronale noi, gânduri noi, pe baza cărora viaţa ta să se desfăşoare armonios.

Poţi schimba acel „nu ştiu, nu pot, nu-mi iese, aşa sunt eu” în „ştiu, pot, acum sunt Eu şi mi-e foarte bine”.

Timpul e o preţioasă resursă a ta. Nu-l mai cheltui-n defavoarea ta.

Sufletul meu, noi ne determinăm viaţa!

Ca un exemplu elocvent: spunea cineva cândva că, dacă în propria maşină (viaţa ta) te aşezi în spate, întotdeauna, dar întotdeuna se va găsi cineva care să fie şoferul maşinii tale. Şi atunci, nu te mai poţi plânge. Tu ai ales să te aşezi în spate şi să laşi pe altcineva să conducă. Dacă celălalt te va duce într-un zid, că aşa vrea el, nu te mai poţi plânge. Tu l-ai lăsat să facă asta.

Tu eşti cu siguranţă interesată cu adevărat de destinul tău, de viaţa ta. De aceea trebuie să fii prima în ecuaţia existenţei tale. Cea mai importantă. Pe lângă faptul că este necesar să conduci maşina cu mâna ta, este necesar să ştii şi încotro o iei.

Eu cred că tu dai comandă de pornire, dar tocmai faptul că nu tu conduci, nu te ajută nici să ajungi la capătul traseului pe care tu, în mintea ta, la un moment dat, ţi-l propui.

Acum înţelegi de ce nu-ţi ies multe? De ce îţi propui diverse şi-n final nu se întâmplă? FII TU ŞOFERUL!!

Şi cu această ocazie, sufleţelul ăla încă mic de lângă tine, copilul tău, va învăţa de la tine fericirea. Până acum i-ai predat sistematic exact ceea ce eşti.

Fără cuvinte sau şi prin intermediul lor, dar, mai ales, prin intermediul atitudinii tale faţă de tine însăţi (pe care tu, probabil, crezi că ea nu o percepe). E tradusă şi prin energia pe care o transmiţi. Adu-ţi aminte ce mesaje trimiţi mental şi verbal copilului tău. Sunt mesaje frumoase, în care trebuie să înveţi şi tu să crezi. Va învăţa fericirea de la tine bucăţica de om, pentru că tu o vei trăi. Va învăţa să facă alegeri sănătoase peste ani, trupul îi va fi mai robust, sănătos fiind.

Ieşi din starea de victimă. Acordă-i sinelui tău adevărat ocazia să se dezvolte armonios! Refuză lamentarea.

Citind, vei simţi revoltă, poate… dacă da, înseamnă că ego-ul tău, adică Sinele fals (frică, angoasă, gelozia, neîncrederea în sine, tristeţea, lipsa de curaj, neiubirea etc) se simte atacat. Îi va fi frică că vei renunţa la el şi va reacţiona. Se va încăpăţâna. Nu-ţi va da drumul, va deveni virulent, eventual va spune: cine dracu’ e asta care se sparge în figuri cu iubirea ei, cu ajutorul ei..? Să se ducă acasă, frate, că nu e buricul pământului sau un soi de hai mă, astea sunt doar vorbe, nu pot eu să fac toate astea. Atunci da, poţi zâmbi după, pentru că vei putea realiza că lucrurile stau exact cum zic. E bine ca tu să fii pregătită pentru asta. Ego-ul te va trage în jos, încercând să te ţină în cotinuare captivă acelor mecanisme în care tu eşti deja. Îţi va sugera (prin propria ta voce) că e prea mult, că asta nu se mai poate rezolva, că eşti bătrână, că eşti prinsă în capcană, că lasă mai bine aşa cum eşti, că nu mori. Dar vezi tu, vestea bună este că tu nu eşti ego-ul tău. Tu, în esenţă, eşti, de fapt, sufletul tău, Sinele adevărat (adică iubire manifestată doar prin emoţii pozitive).

Aici ai de muncit, la destructurarea ego-ului tău şi împuternicirea sinelui tău la cârma vieţii tale (adică sufletul tău şi manifestările lui sănătoase şi frumoase).

Înainte să dai cu mine de pământ pentru această intruziune în viaţa ta, te rog te te gândeşti la următorul aspect:

De ce face ea toate acestea? Ce urmăreşte?

Voi fi foarte sinceră şi-ţi voi da eu răspunsul, iar ţie îţi rămîne să alegi dacă răspunsul meu îţi sună a fi sincer sau nu. Din nou, alegerea.

Fac toate acestea (să tot fie vreo şapte luni) pentru că te iubesc. Oamenilor pe care îi iubeşti încerci să le arăţi o cale (în condiţiile în care ei spun des şi răspicat că sunt rătăciţi; iar tu asta ai făcut, mi-ai spus răspicat, parcă cerând ajutor).

Ce urmăresc? Mi-ar plăcea, în virtutea faptului că te iubesc, ca tu să fii bine cu tine. Să înveţi, chiar dacă nu mai ai treizeci de ani, să-ţi reconstruieşti viaţa emoţională. Vestea bună este că se poate la orice vârstă.

Toate acestea eu, atât cât ştiu şi pot, nu le pot face decât cu acordul tău. Nu pot rămâne lângă tine doar prin voinţa mea. Nu vreau, de fapt. Rămân doar cu acordul tău. Noi două nu putem fi nişte amice care vorbesc despre călcatul rufelor, curăţenia din casă. Nu. Pentru că ceea ce ne leagă, cel puţin eu asta simt, este la alt nivel.

Eu, de fapt, nu sunt un coach. Nu. Eu sunt omul care te iubeşte. Odată cu tine, învăţ şi eu multe lucruri, fără discuţie.

Eu nu mai vreau să te mai compătimesc, să-ţi plâng de milă, pentru că ţi-aş face un mare rău (asta ar însemna că sunt de acord ca tu să menţii aceeaşi stare de fapt), dar, în schimb, pot să-ţi fiu alături în demersul tău a de pune propriul tău suflet în capul listei (mă repet, eu asta fac şi-n propria-mi existenţă, urmăresc să mă însănătoşesc, să ies din zona mea de confort).

Să nu uiţi: singura persoană care determină cum te simţi eşti tu însăţi, indiferent de provocare, tu eşti resursa.

Cu cât vei deveni mai conştientă că puterea stă în gânduri pe care tu le naşti şi că-n funcţie de alegerile tale (aleg gândul care-mi face bine, care să declaşeze emoţii constructive), se derulează existenţa ta, cu atât mai multe momente frumoase vei avea în viaţă (iar asta o spun şi pentru mine, nu doar pentru tine )

A fi pe primul loc în viaţa ta este, de departe, cel mai generos lucru pe care îl poţi face. Cu cât tu eşti mai bine, cu atât cei de lângă tine sunt mai bine. Cu această ocazie, poţi şi tu, la rândul tău, să fii inspiraţie pentru alţii.

Acesta a fost un strigat, oriunde te-ai afla, să mă poţi auzi. Un strigăt dintr-un piept deschis larg, cu reverele trase prin iubire.

de Gabriela Apostu
catchy.ro

marți, 18 octombrie 2016

Iubeşte ca şi când nimeni nu te-a făcut să suferi vreodată!


Ce rost are să-ţi compari actuala iubire cu una care şi-a pierdut demult substanţa?

De ce crezi că reverbul unui ecou sună mai bine decât o voce „live”, originală?

Vezi că fericirea ta are uneori forma unei persoane care te face să înţelegi misterul ascuns al vieţii. Nu merită să compari această persoană cu una care era absentă chiar şi atunci când eraţi doar voi doi singuri într-o cameră.

Iubirea are puritatea unui parfum a cărui savoare devine tot mai interesantă pe măsura trecerii timpului. Normal că parfumul trebuie să fie original. Aşa cum trebuie să fie şi propria ta iubire.

Nicio relaţie nu seamănă cu alta. Nici o experienţă de viaţă nu ne dezvoltă propria fiinţă la fel de mult sau la fel de puţin…

De multe ori ne ascundem într-o carapace dură ce are rolul de a ne proteja de o altă suferinţă. Carapacea are un dezavantaj: nu ne mai ajută să creştem.

Ne protejează, dar nici nu mai trăim. Rămânem într-o stare vegetativă în care stăm mult şi bine, aşteptând să ni se întâmple ceva bun.

Numai că această carapace ne protejează şi de lucrurile bune, nu doar de cele rele.

Lasă zâmbetele celor din jur să pătrundă până la tine. Lasă privirile oamenilor să-ţi atingă sufletul.

Numai aşa vei avea şansa de-a începe o nouă relaţie.

Şi atunci vei putea din nou să iubeşti!

Să iubeşti cu toată fiinţa ta.

Să iubeşti ca şi când nimeni nu te-a făcut să suferi vreodată…

Să zâmbeşti de parcă astăzi ai descoperit surâsul pentru prima dată!
 
de Adrian Cutinov

luni, 17 octombrie 2016

Epidemia de singurătate

 
Oamenii se conectează online, 24 din 24, dar sunt din ce în ce mai singuri.

În ciuda activității de pe Internet, conectarea live este din ce în ce mai problematică.

Pe acest fond, singurătatea a devenit epidemică, a devenit o adevărată problemă de siguranță publică.

În ultimii ani am cunoscut o sumedenie de oameni singuri. Toți, fără excepție, spuneau că se simt foarte bine așa.

În cazul femeilor cu care am intrat în contact și cu care am încercat să construiesc relații, pot să vă spun cu mâna pe inimă, fără nicio exagerare – nu le era deloc bine ‘așa’.

‘Mi-e bine așa’ era doar o scuză. Persoanele astea se aflau într-o negare puternică a unei dorințe firești – cea de conectare, de intimitate.

Motivele erau lesne de înțeles – suferințele produse de anumite alegeri greșite de viață.

Așa se întâmplă mereu – și în cazul bărbaților și în cazul femeilor.

Uneori îmbrățișăm singurătatea fără să realizăm efectele nocive pe care le poate avea asupra noastră. Și vă rog să nu îmi serviți pilula cu ‘singurătatea e bună pentru că te ajută să te cunoști’.

Asta o poți face doar cu ajutor specializat.

În general, atunci când rămâi singur, treci prin toate etapele de doliu și, de foarte multe ori, te cam blochezi la negare, adică nu mai ajungi la conștientizare și revenire. Rămâi blocat acolo!

Și te minți! Am fost acolo, așa că scuzele nu țin!

Singurătatea poate fi o variantă bună doar atunci când ai nevoie de timp să te aduni. Atunci când deja ți-ai făcut curățenie în suflet și viață și te-ai adunat, nu prea ai motive să rămâi singur/ă. Sigur, nu spune nimeni că trebuie să intri în orice relație. Însă atunci când te cunoști, începi să afli ceea ce vrei și apare și persoana care se potrivește. Dacă ești deschis/ă!

Dacă stai în negare, persoana aia nu apare.

Poți să faci tumbe – ești blocat/ă.

Partea nașpa este că atunci când ne aflăm în negare, ne izolăm complet de ceilalți. Nu mai avem chef să ieșim, nu mai avem chef să vorbim cu nimeni. Picăm într-o gaură de aia urâtă.

Or aici intervin problemele actuale – prea multă lume rămâne scufundată în acel hău.

‘Conectarea este un adevărat nutrient al dezvoltării umane’, spune psihologul Michael Bader. Așa este, suntem animale sociale. În singurătate chiar nu ne descurcăm foarte bine. Nu pe termen lung.

Din păcate, foarte mulți oameni se simt singuri sau chiar sunt singuri.

Potrivit unui studiu american recent, un sfert dintre persoanele intervievate au declarat că nu au cu cine să vorbească despre problemele sau realizările lor. Michael Bader susține că dacă excluzi familia din această ecuație, procentul crește la 50%, iar dacă ridici ștacheta de vârstă, el devine dramatic.

Oamenii singuri prezintă un risc dublu de deces prematur; rata mortalității persoanelor singure fiind comparabilă cu cea a deceselor din cauza fumatului. În plus, singurătatea este de două ori mai periculoasă ca obezitatea. Iar asta se întâmplă tocmai din cauza acelui hău care înseamnă lipsă de speranță, gânduri negre etc…

Or, potrivit studiilor, acest hău poate genera consum crescut de alcool/ droguri, dar și sinucidere, mai ales pe segmentul de vârstă 45-54 de ani.

Oamenii au nevoie de intimitate, de conectare cu alți oameni, de interacțiune, de iubire. Altfel sunt nesiguri și, în multe cazuri, dezvoltă o puternică ură de sine

Așa cum spune și Bader, din păcate, oamenii redevin uniți doar la dezastre. În rest, sunt cât se poate de dezbinați, fiind prizonierii acestui ‘individualism competitiv care promovează sloganul fiecare pentru el’.

Eu am mai scris despre singurătate, zilnic vorbesc cu oameni singuri (unii chiar singuri în relațiile lor) și nu e deloc de joacă.

Drept urmare, sunt de acord cu psihologul american, care spune că ‘trebuie să privim singurătatea ca pe o amenințare la adresa sănătății publice, ca pe o amenințare la adresa structurii societății în care trăim și să încercăm să o vindecăm în cele mai sănătoase moduri posibile’.

de Andrei Vulpescu

joi, 13 octombrie 2016

Fericirea nu te caută acasă!

 
De un lucru sunt sigură, şi anume, că fericirea este o stare! O stare care se obţine şi se menţine prin exerciţiu! Pentru mine, fericirea înseamnă educarea minţii! Nu ne trezim fericiţi, nu devenim fericiţi peste noapte ... pur şi simplu ne antrenăm în fericire!

Pentru mine, fericirea este un sport...pe care îmi place să-l practic cu cea mai adâncă graţie. Întâi antrenezi muşchii inimii să simtă, apoi pe cei ai minţii să se sincronizeze cu inima.

La mine a fost nevoie de antrenament special cu muşchii minţii. Am început timid cu Recunoştiinţa, am continuat cu Mulţumesc, am adăugat extra - exerciţii de Prezenţă şi am făcut performanţă în Repetiţii.

Mă antrenez de foarte mult timp în fericire! Şi lucrul acesta se simte în fiecare zi. La fel cum se simte dacă renunţ la exersare! Nu am abandonat seriile de antrenamente nici în perioadele în care, din cauza conjuncturii în care mă aflam, nu se putea pronunţa măcar cuvântul fericire. Căci sunt, au fost şi probabil vor mai fi şi asemenea momente, absolut incompatibile cu fericirea. Însă tocmai în acele momente am făcut antrenamentele cele mai importante ale creierului. Şi cred că am făcut cei mai mari paşi spre întâlnirea cu fericirea! Pentru că în adâncul meu, am refuzat să renunţ la ideea că voi fi din nou fericită, am refuzat să mă învelesc în coconul nenorocirii, al supărării, al tristeţii. Asta nu înseamnă că nu am trăit toate stările incompatibile fericirii la maxima lor intensitate, însă le-am dat cât mai puţin timp cu putinţă din viaţa mea. Şi nu am încetat niciodată să zâmbesc sau să râd cu sufletul ştiind că toate lucrurile care se întâmplă în viaţa mea au ca sursă Divinul. Iar după zâmbet vine Bucuria.

Pentru mine aşa a fost la început în drumul spre întâlnirea cu fericirea. A fost un joc de Putere. Puterea am luat-o din mine, în momentul în care nu mi-am mai dat fericirea pe mâna altora, în momentul în care am refuzat să-i mai învinovăţesc pe ceilalţi, oricine ar fi fost ei, pentru nefericirea mea. Şi nu i-am mai făcut niciodată responsabili pentru fericirea mea! Pe EI niciodată! Eu am fost stăpânul fericirii şi nefericirii mele. Ştiu ...sună dominator, dar asta înseamnă puterea de a alege cum vrei să te întâlneşti cu fericirea...! Cu şi prin alţii, sau cu şi prin tine! Şi asta face o enormă diferenţă în vieţile noastre!

Eu m-am asumat pe mine şi am luat-o cu începutul. Am luat încă de la primele antrenamente o doză mărită de Recunoştinţă. Pentru că sunt vie, trăiesc şi simt, pentru că experimentez, respir, plâng şi râd. Şi m-am antrenat în mulţumire şi recunoştinţă, iar fericirea nu a întârziat să apară. Întâi timid, în frânturi de clipă, apoi, pe măsura ce îmi continuam seria antrenamentelor, în frânturi de sări de bine. Şi când muşchiul creierului s-a obişnuit cu nivelul antrenamentelor am adăugat antrenament special în Detaşare, Aceptare, Compasiune. Rezultatele au fost uimitoare.
Şi apoi, ca într-o adevărată competiţie, m-am înscris la Olimpiada Fericirii. Aici eu am avut nevoie de suplimente de Credinţă, Înţelepciune şi Lumină.

Hotărât lucru creierul se antrenează în şi pentru Fericire! Sună plastic, dar numai prin antrenament o poţi dobândi! Este o combinaţie de forţă - de a te motiva continuu, determinare – de a obţine însăşi fericirea, perseverenţă – de a crede că te vei mai întâlni cu fericirea, chiar şi atunci când conjunctura face ca lucrurile să fie altfel definite, şi nu în ultimul rând credinţă – credinţa că se poate, că este şi pentru tine, nu numai pentru cei aleşi!

Bineînţeles, peste fiecare antrenament am pus un praf de magie! Magie de suflet de copilărie! Pentru că fiecare dintre noi are reţeta lui secretă de întâlnit cu fericirea.

Fericirea nu te caută acasă, în timp ce tu stai în vârful patului plângăndu-ţi de milă, nu dă peste tine la semafor, în timp ce tu trăieşti o dramă existenţială din cauza conjuncturii, evident! Este un diamant pe care noi îl scoatem la iveală, tot din noi, după ce am şters noroiul pesimismului şi al comodităţii... Uneori această stare nepreţuită iese singură la iveală, după ce renunţăm la a mai fi eterna victimă!

Cu fericirea faci parteneriat: tu pui la bătaie tot ce ai mai bun şi mai luminos în tine, iar ea îţi răspunde pe măsură! Pare că fericirea vine de undeva din afară, de undeva din exteriorul nostru, dar eu cred că fericirea este parte din fiecare dintre noi. Se naşte împreună cu noi, dar rămâne ascunsă până o alegi din borcanul cu stări! Fericirea nu este o luptă, este doar un pact cu viaţa ta. Fericirea este un drept pe care trebuie doar să-l revendici, la care foarte mulţi renunţă crezând că nu li se cuvine. A-ţi revendica fericirea, fie ea chiar un dram, înseamnă a te pregăti pentru ea. De aceea îţi trebuie antrenament. Este o stare care poate să-ţi devină o a doua natură.
Fericirea este efemeră dacă nu ai credinţă şi este trainică atunci când crezi. În tine mai ales. Fericirea nu este despre plăcere şi nici despre virtuţi. Nu este numai despre iubire sau dragoste. Fericirea nu vine şi nu pleacă! Ea stă în noi şi iese la întâlnirea cu tine. Este medalia cu care îţi împodobeşti bradul de Crăciun atunci când nu ai globuri. Este bucata de pâine cu gustul celui mai îmbelşugat ospăţ, pe care o mănânci zâmbind atunci când eşti lihnit de foame. Este umbra ta, atunci când te antrenezi în lumină. Fericirea nu se cumpără şi nu se vinde.

Fericirea nu este despre ce ai sau ce faci. Fericirea este despre cine eşti tu cu adevărat, în adâncul sufletului tău.

de Roxana Alexe

miercuri, 12 octombrie 2016

Cu măștile jos!

 
Din dorința de a fi pe placul celor din jur apelăm tot mai mult la intervenții în ceea ce privește identitatea și crezurile noastre. Din păcate prin aceste intervenții, ajungem să amputăm și acele lucruri care ne fac diferiți de ceilalți.

Și astfel ajungem să trăim pentru alții, prin alții, devenind în scurt timp niște oameni goi, frustrați, neîmpliniți, deprimați.

Oare scopul nostru este acela de a trăi după placul altora? Sau să ne trăim viața așa cum ne dorim fără a ne lăsa copleșiți de posibilitatea de a fi excluși dintr-o comunitate sau alta?

Indiferent de ce mască vei purta, gura omului nu o vei închide. Ca atare, mai bine dă-ți masca jos decât să te pierzi pe tine. Cred că cel mai important este să trăim așa cum ne dorim, liberi, fără constrângeri. Pentru că ceea ce suntem este mai valoros decât ceea ce alegem să ne reprezinte.

Și așa cum suntem, să pășim cu încredere și pe ață subțire. Să nu ne fie teamă de căderi. Să ne acceptăm așa cum suntem, cu calități și slăbiciuni. Cu toții le avem. Dar fiecare dintre noi are ceva care îl face să fie un om de poveste. Și pe care trebuie să îl dea de veste. Nu să îl ascundă. Nu să se ascundă.
 
de Anca Horj

marți, 11 octombrie 2016

Uneori trebuie să accepţi ceea ce s-a întâmplat. Învaţă să zâmbeşti şi să mergi mai departe!

 
Unele priviri nu pot fi pătrunse niciodată.

Unele gânduri nu vor fi rostite nicicând.

Unele întâmplări nu pot fi schimbate. Ele se manifestă cu un motiv. Chiar dacă nu suntem capabili mereu să înţelegem lecţia de viaţă ascunsă în acestea.

Oamenii nu se pot schimba peste noapte. O parte din ei au nevoie de ani de zile pentru aşa ceva. O altă parte nu vor vrea niciodată să accepte că trebuie să devină mai buni. Alţii vor înţelege că sunt compleţi aşa cum sunt…

Nu poţi să-i ceri unei femei să nu mai pună suflet atunci când iubeşte.

Nu poţi să-i ceri unei flori să nu-şi mai răspândească parfumul.

Nu poţi să-i ceri unui bărbat să nu mai admire frumuseţea unei femei…!

Nu poţi să-i ceri vântului să nu mai adie atunci când vrei tu. El ştie mai bine ce are de făcut.

Nu poţi să-i ceri unui copil să fie nefericit atunci când este absorbit de jocul lui.

Nu poţi cere unui bărbat şi unei femei să rămână împreună dacă între ei nu mai există niciun strop de armonie.

Nu poţi cere unui artist autentic să-şi aleagă altă cale de a-şi exprima bucuria în afară de artă…!

Chiar dacă îţi este greu să admiţi asta, să ştii că sunt momente în care trebuie să accepţi ceea ce ţi s-a întâmplat.

Dacă îndrăzneşti să mergi mai departe, înseamnă că înţelegi de ce unele lucruri nu pot fi schimbate.
 
de Adrian Cutinov
desprerealitate.ro

vineri, 7 octombrie 2016

Gestionarea eșecului


Trăim vremuri în care individul trebuie să mănânce sănătos, să doarmă bine, să facă sport, să aibă grijă de el și mai ales să aibă mare grijă să fie fericit! Well, pare că toată iconografia asta nu lasă spațiu pentru greșeală, eroare, eșec.

În această ecuație a individului veșnic tânăr și împlinit eșecul devine sinonim cu devalorizarea de sine; se insinuează, puțin pervers, ideea că nu ai avut suficient grijă de tine, că nu ai făcut alegerile corecte. Well, eroare, greșit, nimic mai neadevărat!

Alegerile nu sunt bune sau rele, sunt doar măsura putinței noastre la un anumit moment existențial. Este dincolo de bine sau rău. Mintea umană s-a structurat pe acest binom, s-a cablat cum spunea un mare antropolog, în acestă alternanță: zi - noapte, viață – moarte, bun – rău. Așadar, omul zilelor noastre ar putea concluziona eronat că fericirea este bine iar eșecul este rău. Eu aș spune că fericirea ne dă plăcere iar eșecul taman opusul, neplăcerea. Refuzăm neplăcerea precum mâțele apa și până la un punct este sănătos pentru conservare dar în exces creează dificultăți majore. Știți copilul poate refuza neplăcerea de a merge la somn sau masă dar când se dă cu fundul de pământ, într-o criză majoră, atunci consumă energie vitală și autoinflează neplăcerea la cote paroxistice... nu râdeți și adulții fac asta, fără să vrea și fără să-și dea seama. În general, refuzul paroxistic al neplăcerii sau a eșecului ascund alte cauze, mult mai vechi și mai adânci decât aparenta circumstanță, dar asta este o altă discuție.

Să enumerăm câteva „eșecuri”:
Cuplu eșuat

Aici lucrurile sunt tragice și catastrofice, mai ales în primele momente. Unul pleacă altul plânge, și unul și celălalt trăiesc diferite sentimente de vinovăție, respingere și abandon, etc. Adevărul este că eșecul de astăzi, dincolo de junghiurile pricinuite, deschide și o poartă spre noi reamenajări, înțelegeri, aspirații. Le dă șansa, fiecăruia, să redefinească ce vor, cine sunt, ce sens are existența lor și tot așa. Fără eșecul respectiv nu ar exista întrebări de genul: Oare de ce aleg mereu astfel de parteneri? De ce mă simt atât de tradat/tradată? De ce mă separ atât de greu? Oare ce anume repet? Vedeți? Întrebările nu sunt pentru celălalt, ci pentru noi înșine. Tot așa și răspunsurile. Să nu uităm că hohotul de râs de astăzi nu era posibil fără eșecul zilei de ieri și cumva, paradoxal, mai că-ți vine a spune mulțumesc! Este greu să fii înțelept și furios simultan, cred că-i imposibil, dar poți cu siguranță, pas cu pas, să înveți cum să rabzi durerea, cum să-i cauți sursele în pliurile inimii, acolo unde nu te-ai mai uitat de atâta vreme... să o mângâi încet pe creștet și să-i spui... „Lasă, că te faci tu mică!”
Părinții, greșelile și vinovăția

Un autor minunat, Berry T. Brazelton, spunea că e tare păcat că părinții nu știu că învățarea se produce doar în momentele de criză, doar în erorile de parenting și nu în momentele în care am ghicit nevoile copilului.

Să nu înțelegi, nevoia copilului nu este o crimă, nu înseamnă că nu sunteți părinți buni și nici că ați traumatizat pe viață pruncul. Un moment eșuat ne învață pe noi și pe ei deopotrivă că nu suntem identici, că pentru a relaționa trebuie să învățăm alteritatea, diferențele, că a iubi sau a fi iubit, la orice vârstă, nu înseamnă să ghicești nevoile sau intențiile celuilalt. E mai ușor în cuvinte.

Dacă părinții nu s-ar lăsa copleșiți de sentimente difuze de vinovăție, neputință, inadecvare, atunci s-ar putea bucura de lucrurile noi pe care le descoperă în copiii lor sau în ei înșiși atunci când ceva a eșuat, cineva a greșit sau nimeni nu a înțeles nimic din ceea ce tocmai s-a întâmplat.
Concluzii

Deși eșecul este neplăcut și dureros, decât să ne consumăm zadarnic în evitarea sau negarea lui, mai bine încercăm să învățăm să-l tolerăm și să așteptăm darurile pe care, mai devreme sau mai târziu, le aduce.

sursa:
https://doc.ro/
Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...