Sfârșitul unei lumi neîncepute

Speranța în sfârșitul lumii și-o pun cei cărora le este frică să o înceapă. Așa că speră că universul le va face o favoare și nu-i va mai obliga, ca și până acum, la o pseudo-viață. Pentru ei este o veste bună și una proastă. Vestea bună e că sfârșitul nu trebuie să vină, este deja. Vestea proastă e că ceea ce este, din moment ce nu a avut parte de un început veridic, nu are cum să se sfârșească.

Lumea e sfârșită prin neîncepere, prin ne-lume. ,,Multă lume, puțini oameni…” Ăsta e adevăratul sfârșit. Din ce în ce mai multă lume, din ce în ce mai puțini oameni… Acum, nu mai putem spera la nimic colectiv. Sfârșitul, ca și salvarea, sunt individuale. Lume nu există, există doar indivizi, ce își petrec existența în microcosmosuri bazate pe relații de sânge, de prietenie strânsă, de interes sau de ipocrizie interesată. ,,Lumea” e un concept ce nu mai are corespondent în planul realului, e o abstracțiune. Nimănui nu-i mai pasă de nimeni. Fiecare e nimeni pentru fiecare. De ce alt sfârșit mai avem nevoie?

De fiecare dată când ne izbim de ziduri reci, în loc de punți și de cărări deschise în societate, lumea ia sfârșit. De fiecare dată când încercăm a deschide porți umane cu cheile binelui, ale moralitații, ale sufletului, de fiecare dată când constatăm că nicio astfel de cheie nu se potrivește în yală, se petrece un cataclism. Lumea e ferecată, în negura socială, cu lacăte ruginite și cu lanțuri grele. Lumea e dinamitată intrinsec de imoralitate, de nepăsare, de interese meschine, e ruptă de conflicte fățișe sau mocnite, e sfârșită dincolo de orice posibilitate de salvare.

Sfârșitul la care speră mulți este salvarea, e singura speranță într-o ,,lume” ostilă și sufocantă. Căutăm sfârșitul în exterior, când nimeni și nimic nu ne poate de fapt sfârși agonia unei lumi neîncepute.

Sfârșitul poate veni oricând doar printr-un nou început. Așa că, ieșiți la lumină din buncărele luminii artificiale în care v-ați izolat autistic, în care v-ați făcut provizii suficiente pentru a vă ajunge o viață. O viață netrăită și de netrăit. Ieșiți din voi și deveniți lume. O lume care merită și un sfîrșit, și un început real.

Sfârșitul lumii e atunci când îl cunoaștem doar pe ,,eu” în detrimentul lumii – o lume latentă ce ar vrea să se nască prin ,,noi”.

Articol scris de Florin Moldovan

sursa: http://voceaclujului.ro/

Prețuiește-te, ești valoros indiferent de ceea ce ți s-ar spune, oricum ar încerca să-ți minimalizeze importanța în orice ecuație a vieții, cei rău intenționați.

Întoarce-mă la mine.

Sunt oameni în fața cărora sunt curată ca zâmbetul, cărora niciodată nu le-am greșit cu nimic, asta dacă socotim și că binele făcut mie însămi, poate inconștient în detrimentul lor, nu avea nicio umbră de intenție de a le produce vreun rău. Pentru că, uneori, în viață, am înțeles după prea multe întâmplări păguboase că binele meu trebuie să fie mai presus de binele altora - și mă refer aici la al celor total indiferenți la problemele din jur și cărora le prisosește tot, așezându-se confortabil în fața tuturor, cu nepăsare.

După cum sunt și oameni cărora le-am greșit imens, de obicei dintr-o prostie minoră sau fără să conștientizez că-i voi face să sufere, arareori gândindu-mă în mod special să-i rănesc, pentru că nu sunt genul afurisit și n-am fost de foarte multe ori răutăcioasă cu intenție vădită.

Dar cum sunt eu cu mine? Îmi sunt curată ca zâmbetul, ori mi-am greșit imens?

M-am pus prea rar în fruntea unei ipotetice liste de priorități și asta nu mi-a adus decât necazuri, lipsuri, frustrări și durere. N-am fost nici mai fericită și nici mai bogată când m-am dat la o parte pe mine pentru alții, mai ales pentru cei nemerituoși.

Mi-a fost mereu rușine să reproșez oamenilor obrăznicia, necinstea, minciuna, nesimțirea. Și de fiecare dată când am tăcut, am simțit că am pierdut câte ceva din mine, din corectitudinea, onoarea și șansa mea. Cum și aproape de fiecare dată când mi-am făcut curaj, cu greu, să dau glas nemulțumirilor mele, călcându-mi pe inimă (pentru că ar fi fost mai ușor să tac), am câștigat. Poate nu prea multă dragoste din partea celor ofensați de brusca mea transformare dar, cu siguranță, puțin respect pentru determinare. Nu numai al meu pentru mine, dar chiar și al lor, uimiți să constate că nu sunt chiar un lut prea facil de modelat, la cheremul și după bunul plac al oricui.

De aceea, te rog, Iubire, întoarce-mă mai des la mine. Ca să nu mă pierd. Ca să ma regăsesc dimpreună cu toate noroacele mele.

*

Prețuiește-te, ești valoros indiferent de ceea ce ți s-ar spune, oricum ar încerca să-ți minimalizeze importanța în orice ecuație a vieții, cei rău intenționați.

Dăruiește-ți răbdare, înțelegere, acceptare și, mai ales, curajul de a nu mai suferi pentru defectele altora, de a nu-ți mai fi rușine de rușinea lor, privându-te de adevăr doar pentru confortul celorlalți.

Iubește-te. Ajută Iubirea pentru tine să se întoarcă înspre propriul tău suflet precum s-a înturnat Fiul Risipitor, plin de credință și încredere, în casa Tatălui Său.

de Carmen Voinea-Răducanu

Eliberează-ţi sufletul…

 

Eliberează-ţi sufletul de tot ce-l încarcă. Nu-l lăsa să acumuleze prea multe, pentru că se va sufoca. Sufletul omului e atât de sensibil! Şi acumulează atât de multe… Nu mai păstra acolo tot ce întristează. Nu o să ajungi decât să ai un suflet prea plin, prea trist şi prea nefericit, ori el nu merită asta. Stai un timp tu cu tine şi analizează fiecare lacrimă neplânsă, fiecare dor nerostit, fiecare sentiment nemărturisit, fiecare durere care ţi-a străpuns fiinţa, fiecare regret, fiecare suspin, fiecare nereuşită care a lăsat urme, fiecare rană şi fiecare îndoială. Ia-le pe rând şi desparte-te de ele. Nu trebuie să fii trist când le spui Adio, pentru că doar rămânând fără te vei elibera.

Doar dându-le afară şi lăsându-le acolo, în urmă, şi continându-ţi drumul, vei putea spune că ai scăpat de poverile alea care te apasă atât de tare.

Ai nevoie de această curăţenie. Şi tu, şi el. Fă-o. Şi nu privi înapoi. Ce a fost, a fost, nu va mai fi, tu deschide-ţi braţele pentru ce va fi. Deschide-ţi braţele şi pregăteşte-ţi sufletul pentru momente de sărbătoare. Are nevoie de ele.

Are nevoie să zâmbească, să fie fericit, să simtă că contează, să se simtă util, iubit şi înţeles. I s-a luat de griji. Vrea linişte. Acea linişte după care a tânjit atât de mult, acea linişte care îl ajută să nu se mai gândească la ce-i rău. Acea linşte care-i e ca un balsam. Sufletul are nevoie din când în când să se elibereze din strânsoarea gândurilor şi a oamenilor care nu-l merită. Şi pentru ca asta să se întâmple, are nevoie de tine.

 

de Georgiana R

pasajedinviata

Secretul fericirii

De multe ori m-am întrebat care este secretul oamenilor fericiți. Sau dacă aceștia există cu adevărat și nu sunt doar o plăsmuire a minților noastre inocente și visătoare. Până când am ajuns să cunosc astfel de oameni: fericiți, cu inima la vedere, zâmbitori, optimiști și plini de bucurie și entuziasm. Da, fericirea există. Și oamenii fericiți nu sunt Fata Morgana, ci chiar învingătorii greutăților de zi cu zi și încercărilor vieții.

Când eram mai mică credeam că oamenii deștepți sunt fericiți. Ori de câte ori auzeam pe cineva că studia la o facultate importantă îl asociam cu un om pe deplin fericit.

Astăzi nu mai cred asta. Pentru că pur și simplu am mai crescut. Și pentru că am mai învățat ceva între timp.

Astăzi sunt convinsă că fericirea nu ține de IQ și nici de EQ. Nici de bogăție și nici de sărăcie. Nici de singurătate și nici de iubire. Fericirea nu ține decât de noi. De fiecare în parte. Sunt alegerile pe care le facem în fiecare zi care ne aduc fericirea. Sunt zâmbetele pe care decidem să le purtăm chiar și atunci când greutățile vin ca bolovanii asupra noastră. Sunt gândurile pline de speranță și optimism pe care le preferăm în ciuda frământărilor și grijilor de zi cu zi. Sunt eforturile și sacrificiile pe care le facem pentru cei dragi, pentru noi, pentru o viață mai bună. Sunt gesturile de omenie, bunătate și generozitate pe care decidem să le facem pentru alții. Sunt toate lucrurile, gândurile, emoțiile, sentimentele și trăirile pe care le purtăm în sufletele noastre care ne aduc fericirea.

Secretul fericirii este că nu există un secret. Oricine poate fi fericit. Indiferent de starea materială și socială.

Secretul fericirii suntem fiecare în parte. Pentru că de noi ține să fim fericiți, să luăm decizii corecte, să facem lucrurile bine, să fim onești și buni unii cu alții, să oferim iubire și suport, să ne purtăm în cel mai frumos mod posibil cu cei din jurul nostru.

Secretul fericirii este echilibrul. Aceasta este concluzia la care am ajuns. Echilibru în suflet, în minte, în viața de zi cu zi, în alegerile pe care le facem, în visurile pe care căutăm să le realizăm, în eforturile pe care le decidem să le facem, în limitele pe care dorim să le desființăm.

Nu e ușor să fii fericit! Dar nici imposibil nu este.

sursa: filedejurnal.ro

Este visul tău…

Ce este acea forţă motrice care ne împinge în fiecare dimineaţă către locul de muncă care ni se potriveşte sau nu, unde ne face plăcere să mergem sau nu? Să fie frică? Probabil frică de a nu mai avea un salariu care pentru cei mai mulţi dintre noi este oricum prea mic?

Să fie sentimentul de siguranţă financiară pe care ne dorim să îl simţim în fiecare zi? Ne dorim o plasă de siguranţă, dar nu realizăm că acea plasă este oricum prea subţire pentru a ne susţine greutatea propriului corp care este pe zi ce trece şi mai încărcat de griji şi suferinţă.

Şi totuşi, ce ne animă? Gândul că facturile trebuie plătite, gândul că vom pierde casa în care locuim tot mai puţin şi dormim din ce în ce mai prost şi mai agitaţi?

E dimineaţă, ceasul sună, acel sunet pe care nu-l mai suporţi, dar la o perioadă îi schimbi melodia, poate aşa mai uiţi câteva zile de faptul că nu-ţi doreşti o astfel de viaţă. Îţi pui cravata în jurul gâtului şi ieşi pe uşă cât mai repede spre sarcinile care te aşteaptă şi care sunt din ce în ce mai multe. Iar dacă întârzii, trebuie să înveţi să ai o scuză care oricât ar fi de justificată nu mai interesează pe nimeni. Doar eşti plătit regeşte… ţi se plăteşte chiar şi demnitatea…!

Să ne anime o voinţă excepţională, care ne doreşte binele, care ne doreşte o carieră aplaudată, un loc invidiat de ceilalţi care nici ei nu mai ştiu cum este să ai măcar un minut coloana dreaptă? Dar cel puţin ei au un scop: să-ţi ia locul.

Dacă erai înzestrat cu atâta voinţă, de ce nu renunţi în această clipă la viciul care te trage în jos şi care te duce spre nicăieri? De ce nu te laşi în această clipă de fumat? De ce nu te apuci chiar azi de sportul cu care te minţi singur de atâta vreme că îl vei oferi corpului tău? Ştii bine câtă nevoie are… Dacă arată mai rău sau se îmbolnăveşte, nu este nici o problemă. Îl îmbraci în haine scumpe de firmă (că îţi permiţi doar) şi nimeni nu va observa nimic. Mai mult chiar, vei fi invidiat. Ştii bine că îţi place asta.

Deci nu este vorba de voinţă. Ea există, dar este atât de slabă că abia mai pâlpâie. Rămâne frica. Probabil asta este. Frica zilei de mâine care oricum nu ştii sigur dacă va mai veni, dar ştii sigur că va fi trăită la fel de ipocrit ca şi ziua de azi. Ce s-ar putea schimba de altfel?

Chiar nu crezi că experienţa de viaţă, pe care ai trăit-o, nu ţi-a subliniat până acum la ce eşti bun cu adevărat? Ce ai putea face cu plăcere tot restul vieţii? De ce nu ai curaj să faci schimbarea? De ce nu ai capacitatea să lucrezi şi pentru tine aşa cum lucrezi pentru altcineva? Sau viaţa ta de până acum a trăit-o de fapt altcineva pentru tine? Sau a trăit ceea ce este visul tău?

Nu ai nici un drept să renunţi la visul tău, nu ai nici un drept să te minţi. Schimbă-te în acest moment. Nu mai amâna de pe o zi pe alta lucrurile. Apucă-te azi de tabloul pe care îţi doreşti să-l pictezi, apucă-te azi să scrii acea carte pe care îţi doreşti să o scrii încă din copilărie. Apucă-te să faci acele aranjamente florale la care te pricepi atât de bine. Fă acele poze artistice de care te-ai apucat cândva, dar ai renunţat.

Eu m-am apucat în sfârşit să scriu…

Ai încredere în tine. E obligaţia ta. E singura ta obligaţie în această viaţă să îţi iubeşti fiinţa. Şi dacă nu reuşeşti din prima să ieşi la liman, mai încearcă. Poate va trece ceva timp până vei reuşi, dar vei fii fericit. Vei putea respira în voie, fără să-ţi astupe altcineva nările.

Nu mai sta ca o trestie bătută în vânt. Ştim cu toţii că şi dacă vântul se opreşte, se găseşte câte unul care se crede mai deştept ca tine şi începe să sufle din ce direcţie vrea. Dar pentru asta trebuie să plătim un preţ, care pentru unii este cam mare: trebuie să ne decondiţionăm. Trebuie să învăţăm să avem gândirea unui individ, nu a unei turme. Sau ne doare atât de mult să stăm în picioare?

Dar probabil niciunul dintre noi nu se regăseşte în această situaţie. Noi nu suntem aşa…

Noi suntem fericiţi!

de Adrian Cutinov

desprerealitate.ro

Devin-o persoana de care ai fi avut cândva nevoie!

 

Viaţa are un fel ciudat de a ne învăţa cine suntem cu adevărat. Ea nu foloseşte cuvinte mari şi pompoase, însă are capacitatea de a le face pe cele mici şi neînsemnate să-şi facă pe deplin datoria…

Viaţa ne demonstrează că ea nu ţine cont de educaţia oamenilor, însă oamenii educaţi o înţeleg mult mai bine. Toate experienţele prin care trecem îşi lasă o amprentă asupra noastră, fie că suntem de acord sau nu cu acest lucru. Însă, doar anumite experienţe ne schimbă cu adevărat. Aşa cum regăseşti într-un album muzical doar două sau trei piese fenomenale, iar restul există doar pentru a sublinia perfecţiunea celor câteva! Cum ai putea sesiza diferenţa între fenomene sau lucruri, altfel, decât comparându-le?

Dacă nimic nu te impresionează şi nu te schimbă, înseamnă că ai probleme cu evoluţia. Îţi place să rămâi pe loc. Nu este neapărat ceva rău căci unii nu simt nevoia să înainteze. Rămân în propria carapace şi aşteaptă să-i scoată cineva de acolo, deşi nimeni nu are o astfel de obligaţie!

Fiecare zi trăită poartă pentru tine un mister şi un dar de care ar trebui să profiţi din plin. Nu întoarce spatele acestui dar până nu vei înțelege cu adevărat ce se află in cutie!

Ai grijă de gândurile pe care le cultivi căci ele-ţi vor trasa viitorul. Dacă aceste gânduri vor fi atent selectate, cu siguranţă vei ajunge persoana pe care ţi-ai dorit cândva s-o întâlneşti.

Nu va fi un lucru uşor să lași deoparte tot ce te împiedică să creşti.

Trebuie doar să înveți în fiecare ceas cum să devii un om mai bun!

Iar dacă simţi uneori că ai obosit, încearcă să te odihneşti puţin… Nu să renunţi!

 

de Adrian Cutinov

La mulţi ani tuturor sărbătoriţilor de astăzi. Sfântul să vă ocrotească şi să vă fie fiecare zi, un dar!

Dă-mi să-i văd pe ceilalţi îngeri şi pe mine cea mai rea.

Dă-mi câte un cot atunci când trebuie- să îmi înghit cuvintele răutăcioase, mândria, răutatea şi alte otrăvuri d-astea omeneşti. Şi să nu le mai scot în lume. Împinge-mă un pas în spate când vreau să păşesc în faţă. Şi nu trebuie. Şi împinge-mă un pas în faţă când stau în spate, deşi nu ar trebui. Da'-mi place acolo că-i călduţ. Şi nu mă doare capul. Dă-mi să mă smeresc eu, chiar şi când îmi pare mai mult că nu ar trebui. Să tac chiar şi când sunt judecată pe nedrept. Şi să iau pietrele pe care le aruncă alţii în mine, să le transform în flori. Pe care tot lor să li le dăruiesc. Natural. Fără să mi se pară că ce nobilă sunt eu...Dă-mi să binecuvântez pe cel ce mă priveşte cu dispreţ şi dă-mi să pot să sar să îl apăr pe cel ce m-a lovit mai devreme, de va fi la rândul lui lovit. Fă-mi clar ce trebuie să vreau. Şi ce nu.
Dă-mi ochi să văd durerea altuia, chiar şi când nu e rostită şi mâini să o alin chiar şi când inima ce plânge se sfieşte să strige după ajutor.
Şopteşte-mi tu reţeta aia secretă care transformă suferinţă în bucurie. Ştii tu care... Aia!
Dă-mi tu putere să înving gândul viclean şi să mă agăţ de cel bun. Lipeşte-mă de el, să nu mă desprind oricât de mult m-ar trage celălalt.
Mai da-i tu răbdare îngerului ce îmi tot şopteşte din dreapta şi fă-l să mă tragă cu putere după el când o iau vijelios spre stânga. Iarăşi...
Acoperă-mi ochii să nu văd ce e rău la altul. Nici ce pare frumos, dar îmi ascunde încă o posibilă rană. Încă un posibil bolovan în sacul acela greu. Ştii tu în care. În ăla!
Umple-mi tu golurile cu iubire, micimile cu mărime de suflet, inundă-mi întunericul cu lumină şi dă-mi iubirea aia. Ştii tu care! Aia!
Dă-mi măcar răbdărică atunci când nu mai am deloc răbdare. Leagă-mi tu mâinile să nu rănesc, dacă chiar nu pot să mângâi. Dă-mi să îi văd pe cei pe care nu-i vede nimeni, să îi aud pe cei pe care nu îi mai aude nimeni şi să îmi amintesc de cei pe care toţi i-au uitat. Acoperă-mi ochii să nu văd atunci când nu trebuie, dacă chiar nu pot să nu poftesc la bunul altuia. Acoperă-mi urechile să nu aud, dacă chiar nu pot să îmi înfrânez răspunsul. Acoperă-mi gura să nu am glas, dacă chiar nu pot să nu cârtesc. Pune-ţi tu mâinile peste mâinile mele şi fă ce ai de făcut în lume. Şi picioarele tale să poarte paşii mei spre unde ai de mers. Căci singură, de capul meu, cine ştie unde mai ajung. Iarăşi. Scoate-mă, de oriunde voi cădea şi vino tu după mine, dacă vreodată voi mai rătăci. Iarăşi.
Dă-mi să nu fac măcar rău, dacă nu pot face bine. Să nu urăsc, dacă nu pot iubi. Dă-mi să văd, când nu voi putea crede în ce nu văd. Dar, totuşi, te mai rog o dată, că dacă am asta, am tot. Dă-mi totuşi iubirea. Aia. Ştii tu care!
Îţi mulţumesc, Sfinte Nicolae.

Cam atât. În mare. Vezi tu ce poţi. Dacă poţi. De-i prea mult, dă-mi numai iubirea. Mă descurc eu dup-aia cu tot...Mulţumesc. La mulţi ani. Te iubesc!

de Alexandra Svet
sursa: https://www.facebook.com/alexandra.svet/

Selfie-ul sufletului tău

 

Fotografii ce imortalizează stări. Fotografiile nu doar stochează amintiri, ci captează stări de bucurie, mulțumire, fericire, tristețe, locuri și timpuri, oameni și clipe. Cum arată selfie-ul sufletului tău, al spiritului tău, cum exprimi starea interioară într-o imagine măsurată în pixeli? În câți pixeli se măsoară fericirea? Sau tristețea? Dar durerea? Ăă… în tot atâția? Nu se poate, n-are cum. Intensitatea sentimentelor e cu totul alta.

Sentimentul de fericire se măsoară altfel decât sentimentul de tristețe sufletească. N-ai cum să le măsori în același număr de pixeli. N-ai cum să captezi în imagini așa ceva, e peste orice nivel de tehnică fotografică. Da, se pot surprinde umbre de sentimente, dar niciodată intensitatea lor.

Avem stări pe care nu le putem exprima în cuvinte. Avem trăiri care nu ni le putem explica. Avem emoții care nu încap într-un număr definit de pixeli. Și totuși încercăm să stocăm stări și clipe, să imortalizăm sentimente și să le păstrăm pentru acele zile în care avem nevoie de starea respectivă. Când nu reușim să mai retrăim sentimentul, când ne e sete și dor de o stare, atunci căutăm orbește să ne încărcăm cu ceva, măcar cu amintiri. Pot amintirile să-ți readucă sentimentul la intensitatea trăirii momentului? Nu prea, pentru că nu s-a putut capta adevărata măsură a sentimentului. Acum îți poate stârni cel mult un zâmbet și un oftat lung.

Dacă ai putea să-ți faci un seflie sufletului tău, ce-ar arăta el? Ai putea oare sa-l imortalizezi?! Nu, dar asta nu înseamnă că nu există. Fără el n-ai fi decât o fotografie stocată pe vreo memorie externă sau internă. El își va urma calea, spre locuri în care măsura nu mai contează, unde intensitatea trăirii se poate stoca și retrăi și aminti. Am avea nevoie din când în când de o analiză a sufletului, de o purificare a lui, de a lăsa în el doar sentimentele pozitive, de a alunga umbrele negre și de a transforma griurile în alb. Pentru a putea să urce cu toată măsura lui.

Clipe numărate în fotografii ce reflectă atât de puțin din noi. Cum să facem să reflecte mai mult? Cum să putem arăta dimensiunea exactă a bucuriei, a iubirii și a tristeții noastre?

Sufletul nostru adună sentimente incomensurabile, de asta nu se poate imortaliza.

de Gloria Alexandru
sursa: catchy.ro

La mulţi ani, România!

 

Nu mă pot abține să nu scriu despre asta. Mă uit acum la știri, m-am uitat și de dimineață. Ce-am văzut? Păi am văzut povești despre oameni care au reușit, care au arătat lumii partea frumoasă a României, care au luptat pentru visurile lor și care și le-au văzut împlinite. Oameni care au reușit ceea ce ne dorim toți: să ajungem cineva, să nu stăm cu grija zilei de mâine și să putem trăi frumos... 

 
Și știți ce m-am întrebat inevitabil? De ce doar azi?! De ce doar de 1 decembrie să ne aducem aminte de cei care pot ajuta și inspira prin puterea propriului exemplu? De ce doar de 1 decembrie să vedem știri despre oameni care au dovedit că se poate? De ce doar de 1 decembrie să arătăm ceva de calitate, ceva bun, ceva util? De ce doar de 1 decembrie să promovăm România?! 

 
De ce de mâine să ne întoarcem la accidente, la știri despre personaje odioase care nu au nimic bun de oferit și arătat? De ce de mâine să uităm frumosul pe care l-am arătat azi?
De ce nu e ziua noastră în fiecare zi? Sau de ce nu ne purtăm zilnic ca și cum ar fi 1 decembrie?

 
Asemenea ideii să fim mai buni doar de sărbători, același lucru se întâmplă și cu a fi mândru că ești român, doar de 1 decembrie! Păcat! Mare păcat!

Georgiana R.
#PasajeDinViață

Când e timpul de „Adio”

 

Dacă e toxică, nu e iubire.

Dacă trăiești într-un stres permanent că ceea ce faci sau spui îl va deranja pe celălalt, nu e iubire.

Dacă simți că gelozia lui îți îngrădește libertatea de a fi și de a interacționa cu alți oameni, nu e iubire.

Dacă te jignește, te desconsideră, te face să te simți mărunt și neînsemnat, nu e iubire.

Dacă azi îți aduce flori, iar mâine te rănește, nu e iubire.

Dacă ceea ce spun alții e mai important și mai credibil decât ceea ce spui tu, nu e iubire.

Dacă te simți manipulat sau folosit, nu e iubire.

Nu lăsați omul de lângă voi să vă terfelească sufletele, pretinzând că e iubire. E ușor să cazi în capcana unei așa-zise iubiri, să te agăți de ea ca și cum ar fi ultima ta șansă la viață și să cazi apoi într-o prăpastie adâncă de depresie și de pustietate atunci când el întoarce spatele și pleacă.

Dacă te regăsești într-una dintre variantele de mai sus, pleacă tu, chiar dacă îl iubești, pentru că el nu te iubește.

Nu vă irosiți. Sufletul, timpul, iubirea. Da, nu irosiți iubirea pe oameni care nu vă iubesc. Plecați la timp. Cu curaj, cu încredere, cu speranță. Nimeni nu e de neînlocuit, indiferent cât de mare e golul pe care îl lasă atunci când pleacă.

E incredibil de trist și de descurajant câți oameni își pun toate visele, toate speranțele și toată ființa într-un singur om și rămân ancorați în niște relații în care nu se simt fericiți decât într-o zi din șapte, doar pentru că au falsa impresie că viața nu ar avea sens fără acel rău.

Iubiți-vă pe voi înșivă atât de mult încât să găsiți în voi puterea de a vă elibera de o iubire toxică.

Pentru că, așa cum spuneam încă de la început, dacă e toxică, nu e iubire.

de Iustina Dinulescu

sursa: http://momenteinviata.ro/

Fiecare judecată pe care o faci vădeşte cu mare precizie ceea ce urăşti sau nu poţi accepta la tine însuţi

 

Viaţa nici nu te binecuvântează, nici nu te pedepseşte. Ea colaborează cu tine pentru a te ajuta să te trezeşti la adevărul a ceea ce eşti. Viaţa este învăţătorul tău; ea îţi oferă un continuu feedback, o continua corecţie, dar tu nu alegi să asculţi…
Dacă încerci să găseşti forma perfectă – serviciul perfect, relaţia perfectă – vei fi mereu frustrat. Lumea nu oferă perfecţiunea în această privinţă; ea îţi oferă pur şi simplu oportunitatea de a evolua şi de a te schimba.

Dacă te uiţi în jurul tău, vei vedea multe căi deschise autoexprimării; unele îţi vor cere să te adaptezi. E ok, e bine să fii adaptabil, e bine să înţelegi că acelaşi lucru poate fi spus şi făcut în multe feluri. Desprinde-te de ideile tale preconcepute, fiecare moment este nou şi fiecare situaţie cere ceva diferit de la tine. Fiecare experienţă ce vine spre tine te va întreba dacă eşti dispus să nu te mai cramponezi, dacă eşti dispus să ai încredere, dacă eşti dispus să păşeşti afară din timp.

Lumea nu-ţi poate oferi o viaţă stabilă şi previzibilă; toate lucrurile din lume se află într-un proces de schimbare, nimic nu e stabil şi previzibil. Nimic nu-ţi va oferi altceva decât securitate temporară. Gândurile vin şi pleacă, relaţiile încep şi se termină, trupurile se nasc şi pier. Iată tot ce îţi poate oferi lumea: evoluţie, schimbare, caracter tranzitoriu al lucrurilor.

Ca să pricepi ceva din această lume, trebuie să înveţi să priveşti dincolo de formă, către intenţia creativă; fii receptiv la intenţia aflată în spatele modului de exprimare a unei persoane şi vei vedea mai clar ce înseamnă aceasta pentru ea. A privi dincolo de formă este un alt mod de a spune “priveşte dincolo de propriile tale idei preconcepute“.

Ca să-l vezi pe semenul tău aşa cum este el în realitate, trebuie să priveşti dincolo de prejudecăţile tale despre el. Dacă vrei să-l cunoşti, trebuie să te apropii de el, să-ţi deschizi inima şi să-l întrebi care îi este intenţia.
Fiecare situaţie din viaţa ta îţi oferă oportunitatea de a căpăta o mai mare apropiere de ceilalţi şi o mai mare libertate. Dacă vrei să găseşti adevărul, priveşte înăuntrul tău, priveşte-ţi propriile intenţii. Atunci nu este cu putinţă să interpretezi greşit intenţiile altuia. Până nu vei înţelege că oricine este bun, îţi va fi greu să găseşti bunătate în tine însuţi sau în alţii. Renunţă la judecăţile pe care vrei să le faci, căci ele nu sunt altceva decât un atac lipsit de sens împotriva cuiva a cărui bunătate nu o poţi vedea.
Nu există fiinţă umană care să nu merite iertarea şi iubirea ta. Fiecare judecată pe care o faci despre aproapele tău vădeşte cu mare precizie ceea ce urăşti sau nu poţi accepta la tine însuţi; nu urăşti pe cineva decât în cazul în care îţi aduce aminte de tine însuţi…
Această lume este o şcoală şi ai venit aici ca să înveţi; a învăţa înseamnă a face greşeli şi a le corecta. A învăţa nu înseamnă a face tot timpul ceea ce este bine; dacă ai face tot timpul ceea ce e bine, ce nevoie ar mai fi să vii la şcoală?

Nu încerca să fii perfect, este un ţel nepotrivit; doreşte în schimb, să recunoşti fiecare greşeală pe care o faci, ca să poţi învăţa din ea. Perfecţiunea vine spontan şi fără efort numai atunci când spui adevărul, când renunţi la dorinţa de a-i impresiona pe alţii, când îţi abandonezi falsa mândrie.
Împărtăşeşte altora din experienţa ta, dar nu cauta să le-o impui, căci nu ştii ce nevoi au alţii şi nu este treaba ta s-o ştii; aminteşte-ţi de ceea ce este bun în aproapele tău şi în tine însuţi, recunoaşte-ţi greşelile şi fii tolerant faţă de greşelile pe care le fac alţii.

 

sursa: https://drumuricatretine.wordpress.com/

8 lucruri de reținut atunci când crezi că totul merge prost

 

Scriitorul și bloggerul Mark Cernov consideră că, indiferent de cât de proastă zi, săptămână sau lună nu am avea, ar trebuie să apreciem și să fim mulțumiți pentru lucrurile pe care le avem. El accentuează că de fapt fericirea nu constă într-o viață fără probleme, ci modul în care le soluționezi, pentru că anume aceste experiențe acumulate te fac să iubești viața și mai mult și să apreciezi mai tare oamenii de lângă tine și să te bucuri mai des pentru tot ce ai.

Iata o listă cu 8 sfaturi de care să ții cont mereu, dar în mod special, atunci când crezi că totul îți merge prost.

1. Durerea este o parte din creștere.
Uneori, viața îţi închide ușile, pentru că e timpul să mergi mai departe. Şi ăsta e un lucru bun pentru că noi de multe ori nu facem o schimbare dacă nu suntem obligaţi de circumstanţe. Când vremurile sunt grele, aminteşte-ţi că nici o durere nu vine fără un scop. Treci de ceea ce te-a rănit, dar nu uita ceea ce ai învățat din asta. Fiecare mare succes necesită un anumit tip de luptă. Lucrurile bune iau timp. Aminteşte-ţi că există două tipuri de durere: durere care doare și durerea care te schimbă.

2. Totul în viaţă este temporar.
După fiecare ploaie răsare soarele, de fiecare dată când eşti rănit, te vei vindeca. Nimic nu durează pentru totdeauna.
Deci, dacă lucrurile sunt bune acum, bucură-te de ele. Acestea nu vor dura pentru totdeauna. Dacă lucrurile sunt rele, nu vă faceți griji, pentru că acestea se vor remedia. Doar pentru că viața nu este uşoară în acest moment, nu înseamnă că nu poţi să zâmbești. Fiecare moment îţi oferă un nou început.

3. Plângându-te şi îngrijorându-te nu te ajută cu nimic.
Cei care se plâng cel mai mult, realiză cel mai puțin. Nu s-a terminat, dacă ai pierdut este mai bine să încerci de cât să te plângi mereu că viaţa nu te ajută sau că nu ai şansa de a face ceva. Dacă crezi în ceva, încearcă până reuşeşti. Nu lăsa umbrele trecutului să întunece pragul viitorului tău. Fă o schimbare și nu privi înapoi. Și indiferent de ceea ce se întâmplă pe termen lung, aminteşte-ţi că adevărata fericire începe să sosească numai atunci când nu te mai plângi despre problemele tale și vei fi recunoscător pentru ceea ce ai.

4. Cicatricile sunt simbolurile puterii tale.
Să nu îţi fie niciodată ruşine cu cicatricele pe care timpul le-a lăsat în viaţa ta. O cicatrice înseamnă o durerea peste care ai trecut deja. Aceasta înseamnă că: ai învățat o lecție, ai crescut puternic și ai trecut la o altă etapă din viaţa ta. O cicatrice este un tatuaj care reprezintă o victorie cu care te poţi mândri.
Rumi a spus odată, “Rana este locul unde Lumina va intra.” Nimic nu poate fi mai aproape de acest adevăr.

5. Fiecare mică luptă este un pas înainte.
În viață, răbdarea de fapt, nu este aceeaşi cu aşteptarea ci este capacitatea de a menține o atitudine bună în timp ce lucrezi din greu la visele tale. Deci, dacă ai de gând să încerci, mergi aşa tot drumul, nu te întoarce. În caz contrar pot interveni pierderi de stabilitate și de confort pentru o vreme.
Și dacă vrei, o vei face, în ciuda eșecului și respingerilor. Deci, dacă ai de gând să încerci, mergi până la capăt. Nu există nici un sentiment mai bun în lume …

6. Negativitatea altor oameni nu este problema ta.
Fii pozitiv, atunci când negativitatea te înconjoară. Zâmbeşte atunci când alții încearcă să te tragă în jos, poate chiar involuntar. Este o modalitate ușoară de a menține entuziasmul și concentrarea. Nu lăsa niciodată amărăciunea altcuiva să schimbe persoana care eşti. Nu poţi lua lucrurile prea personal, chiar dacă aşa par. Rareori oamenii fac lucruri negative din cauza ta, ei fac astfel de lucruri din cauza lor.
Mai presus de toate, nu te schimba niciodată doar pentru a impresiona pe cineva care spune că nu ești suficient de bun, schimbă-te pentru că te face o persoană mai bună și te va duce la un viitor mai luminos.

7. Ceea ce este menit să fie în cele din urmă va fi.
Există binecuvântări ascunse în fiecare luptă cu care te confrunți, dar trebuie să fii dispus să îţi deschizi inima și mintea pentru a le vedea. Nu poţi forţa lucrurile să se întâmple.
Poate fi o călătorie pe termen lung. Trebuie să îţi opreşti îngrijorările, întrebările și nu pune la îndoială fiecare pas din drumul tau. Râzi de confuzie, trăieşte conștient de prezent și bucură-te de viața ta.

8. Cel mai bun lucru pe care îl poţi face este acela de a continua.
Nu-ți fie frică să te întorci sus pentru a încerca din nou, să iubeşti din nou, să trăieşti din nou și să visezi din nou. Nu lăsa o lecție dură să îţi împietrească inima. Cele mai bune lecții de viață sunt de multe ori învățate din cele mai grave greșeli. Când simţi că eşti pe cale să renunţi, aminteşte-ţi că, uneori, lucrurile trebuie să meargă foarte rău înainte de a putea fi corecte iar uneori trebuie să treci prin ce e mai rău pentru a aprecia ceea ce va veni bun.

sursa: http://suflare.ro/

Să ne dezghețăm!

 

Ai ținut cuiva de cald, cât să nu-i înghețe sufletul și să nu-i tremure inima?

Tuturor ne-a fost la un moment dat, frig. Știm bine că e rău când o fereastră rămâne deschisă și în afară se stârnește brusc un vânt rece. În afara ta. Iar de acolo aerul acela rece pătrunde imediat în interior prin ferestra deschisă.

Sufletului i se face frig de cele mai multe ori în tăcere. Pentru că nu simte nicio plăcere să primească sentimente care în loc-l să încălzească, încep să-l lovească – și-l fac să nu mai vorbească.

Am văzut multe suflete înghețate de egoism. De indiferență. Sau de absență. De fapt, absența gândului bun, îngheață chiar orice drum.

Acum, după ce sufletul a experimentat și stări care l-au înghețat, a învățat să așeze lângă uși și ferestre sisteme de protecție. Draperii de vorbe bune, radiatoare de răbdare – și uși prin care orice trece, transformă în cald ce-i rece.

Uneori, instalația interioară e scoasă de priză – pentru că simte c-a venit sezonul cald, cel în care primește exact ce-i priește. Și de aici crește, ca un copil sincer și inimos, încrederea. În mărinimia ei, încrederea nu se gândește la factorii externi, care se pot schimba după cum bate.. vântul.

De aici i s-a dus vorba încrederii că odată pierdută, ea nu se mai întoarce. Dar de fapt ea nu s-a pierdut – ci doar a înghețat, când frigul brusc a intrat.

Pe suflet, un singur lucru poate să-l mai dezghețe: o inimă în care a intrat – sentimentul cel mai înalt. Iubirea. Acea iubire necondiționată – care rezistă și fără sisteme de aer condiționat, și bate cu inima doar pentru ce-i adevărat.

M-am întors la această iubire necondiționată într-un moment în care toate sistemele mele interioare nu mai funcționau. Pentru că ele nu mai erau în priză. Doar așa, inima mea n-a mai tremurat – și sufletul s-a dezghețat.

Iubirea aceasta necondiționată vine de Sus, și coboară prin noi, pentru a ne da aripi noi.

Astăzi, Îl rog iar pe Dumnezeu, să ne scoată din ce-i greu. Adică să Îl iubim, pentru ca și noi să primim – draperii de vorbe bune și radiatoare de răbdare la fiecare intrare în suflet.

Asta, pentru că-i o lume tot mai înghețată, pe care poți ușor aluneca, dacă nu te ții de Dumnezeu prin ea.

 

de Camelia Capitanu

sursa: http://cameliacapitanu.ro/sa-ne-dezghetam/

Iubirea reciprocă

 

Când vorbim despre ”probleme” în cuplu, o singură întrebare este – cred – relevantă și numai răspunsul fără echivoc la această întrebare dezvăluie și viitorul acelei relații. ”Îl/o iubești”? Asta-i întrebarea, a cărei simplitate dezarmantă ascunde complexitatea cauzelor care sapă distructiv sau constructiv la rădăcina unei relații, a unei căsnicii sau a unei povești cu El și cu Ea. Răspunsul de tip ”da” ”nu” și chiar răspunsul echivoc ”poate”/”nu știu” au semnificații profunde, în lăuntrul cărora regăsim puterea interioară a persoanei de a călători alături de celălalt în și peste timp. Din arealul luminos al sufletului face parte un singur răspuns la această simplă întrebare și acela este ”Da, eu iubesc”! Dar, în aceeași măsură ca importanță este un răspuns pe care cel ce iubește trebuie să și-l dea, să-l cunoască, să-l privească deschis, cu sinceritate și cu întreaba claritate; ”Eu sunt iubit/ă”? Dacă aceste două întrebări primesc răspunsul categoric ”da”, alte răspunsuri care introduc dubiul, teama, neputiința , neliniștea sau suferința de orice fel nu sunt altceva decât reflecții mentale, în miezul cărora se ascund tipare și proiecții inconștiente, cu rădăcini în trecutul emoțional al persoanei. Relațiile noastre de dragoste viețuiesc și pendulează, uneori greu și frustrant, alteori tainic și fără speranță, între inimă și minte, între iubire și gândurile noastre despre iubire, între poezie și matematică, între confuzie și claritate. Trecutul nostru amoros se ivește ca o fantomă în prezent, iar noi nu izbutim să recunoaștem fantoma aceasta, să ne-o arătăm nouă înșine, să o aducem la lumină și să-i dizolvăm corpul plin de suferință, așa încât să trăim cu inima azi și să vedem cu mintea chiar ființa iubită de acum, nu iubitele și iubiții din trecut, ale căror umbre stau pitite în inconștientul nostru.

Răspunsul sincer de tip ”DA” la cele două simple întrebări; ”iubesc eu”? și ”sunt iubit/ă” este – aș spune – ipostaza ideală, aceea ce face obiectul dorinței sufletului, dar care sfârșește mult prea des printre hățișurile minții, locul în care sufletul care iubește pare a fi sfâșiat de stafiile trecutului. Felul în care am iubit în trecut, felul în care ne-am exprimat emoțiile sau nu, felul în care am perceput iubirea reapar cu îndârjire, sugerându-ne că trebuie să schimbăm ceva pentru ca iubirea să nu rămână o perpetuă stare de vis în noi. Acest ”DA” mare și sincer conține formula terapeutică cea mai puternică și mai luminoasă, deopotrivă pentru suflet și pentru relația cu ființa iubită. Puterea lui ”DA – ca răspuns la ambele întrebări” e puterea iubirii care poate muta și munții din loc: obstacolele pe care mintea le vede, le înalță, le inventează, le crează și cele ce se ivesc din expresiile palpabile ale existenței, sunt dizolvate prin iubire. Iubirea reciprocă e iubirea dorită și dăruită, în același timp, și de aceea în ea se ascunde însuși fluxul natural al curgerii energiei în toate planurile experienței omenești(mental, emoțional, fizic). Curgerea iubirii sub forma ”darurilor” care vin și pleacă de la el către ea și invers, de la ei către lume și invers, topește balastul, opozițiile, obstacolele, frustrăirle, tensiunile, neputiințele, recontextualizând orice situație și izbutind s-o învingă. Într-o relație în care iubirea este reciprocă nu poate lipsi ceva, dar dintr-o relație în care iubirea are orice altă formă, exceptând reciprocitatea iubirii, lipsește totul. Acolo unde iubirea nu-i reciprocă, teama, dubiile, neclaritatea, neliniștea, agitația minții, lipsa de comunicare și toate obișnuințele de reacție din trecut nu-s altceva decât semnale că se poate să fi omis sufletul în relațiile noastre trecute și avem nevoie să ne vindecăm. Numai iubirea poate menține o relație, căci ea are energia necesară pentru a depăși toate gardurile pe care lumea, viața, natura omenească și, mai ales, năbădăioasa structură mentală tind să le ridice în calea noastră. Apostolul Pavel, în marea sa înțelepciune, a spus că ”Iubirea rabdă totul, iartă totul, poate totul”, dezvăluindu-ne astfel că-n iubire e tainica noastră putere de a călători prin viață și-n sufletul care-o trăiește deschis și conștient e ascuns leacul nostru pentru toate bolile sufletului și ale minții. Dacă suntem într-o relație în care iubește doar unul, ne aflăm pe marginea drumului către suflet; drumul corect e – îndrăznesc să spun – acela pe care fuzionăm cu cel iubit grație puterii iubirii de a ne cununa sufletele, a ne arăta că nu există separare și că cel iubit nu poate pleca niciodată din sufletul tău. Abia atunci sufletul este vindecat, căci în el sălășluiește credința că iubești și ești iubit. Atunci contează mai puțin prezența sau absența celui iubit, cât încrederea sufletului în iubire și aceasta este o trăire care ”vindecă, vindecă, vindecă”...în mod absolut! 

 

de Maria Timuc

Da, oamenii cu suflete frumoase primesc multe greutăţi de la viaţă, dar aceste greutăţi îi ajută să fie oameni şi mai frumoşi

Ei nu se lasă descurajaţi de nimic şi nu renunţă, devin mai puternici… Oamenii cu suflete frumoase se încăpăţânează adesea să lupte cu viaţa şi, de cele mai multe ori, ei chiar reuşesc şi primesc ce îşi doresc.
 

Ştii, viaţa nu e nimic altceva decât o călătorie care îţi oferă şi bune, dar şi rele. E o călătorie în care contează fiecare pas, nu destinaţia, contează ce laşi în urma ta în timp ce te îndrepţi spre lucrurile sau oamenii pe care ţi-i doreşti. Anumitor oameni viaţa le oferă multe greutăţi, mult mai multe decât ar merita pentru că, din păcate, de lucruri mai puţin frumoase au parte adesea oamenii cu cele mai frumoase suflete, cei mai frumoşi oameni. Iar cel mai frumos lucru la ei este că luptă pentru fericirea lor şi nu se lasă descurajaţi de nimic, nici de răni ale sufletului, nici de oamenii parşivi, mincinoşi sau egoişti şi nici de dezamăgiri.

Ştii… Câteodată e chiar nedrept şi ajung şi ei să se întrebe ce au făcut să merite atâtea greutăţi de la viaţă, dar nu îşi pot răspunde, nimeni nu poate… Probabil nu au făcut ceva doar că… Viaţa îi pune la încercare pe cei mai puternici dintre noi. Ne lasă pe suflet greutăţile pe care le putem duce, ne oferă lecţii grele, lecţii pe care unii nu le vor învăţa niciodată pentru că nu sunt în stare să poarte povara întâmplărilor care le aduc după sine. Uneori avem impresia că viaţa ne pedepseşte, adesea în iubire, dar vine o vreme în care ne dăm seama că doar ne pregătea ceva mai bun, ceva ce nu puteam aprecia la adevărata sa valoare dacă nu am fi fost pierduţi sau nu am fi pierdut oameni care ne-au fost lecţii grele de viaţă. Mie-mi plac oamenii puternici, oamenii încăpăţânaţi şi frumoşi. Oamenii care nu renunţă la dorinţele lor… Îmi place să fiu un astfel de om şi niciodată nu voi renunţa să cred că eu pot reuşi orice, mai ales să găsesc un om pe care să îl merit şi care să mă merite.

Da, oamenii cu suflete frumoase primesc multe greutăţi de la viaţă, dar aceste greutăţi îi ajută să fie oameni şi mai frumoşi. Ei nu se lasă descurajaţi de nimic şi nu renunţă, devin mai puternici… Oamenii cu suflete frumoase se încăpăţânează adesea să lupte cu viaţa şi, de cele mai multe ori, ei chiar reuşesc şi primesc ce îşi doresc.

sursa: http://damadetrefla.com

Ca atunci când mergi cu haina la croitor

 

într-o zi, începuse să mă strângă haina sufletului. așa c-am intrat într-un loc ce mi-a devenit o altfel de casă. mi-am întâlnit acolo așteptări și plecări, doruri și regăsiri, iubiri și despărțiri, bucurii și dezamăgiri.

eram într-o croitorie de fericire. și din toate acestea, se refăcea haina mea.

pentru că atunci când trăiești, viața e asemeni momentului în care îți ajustezi o haină la croitor – trebuie să o probezi, să vezi cum îți cade pe margini, iar până te îmbracă exact cum îți dorești, o mai înțeapă acul și o mai taie și foarfecele de câteva ori.

* * *

cea mai frumoasă haină pe care ne-o putem dori, e fericirea. la ea lucrează mulți croitori și nu de puține ori te-ai întrebat dacă nu cumva au uitat care e modelul pe care trebuie să-l croiască. pentru că haina nu părea că ia forma dorită de tine. ba mai mult, câteodată ajustările deveneau tot mai greu de suportat – mai ales când foarfecele tăia din bucăți dragi ție.

însă fără acele renunțări, n-ai putea ajunge la forma de fericire care să îți vină bine.

cumva, asta e haina cea mai importantă. e haina care ne îmbracă sufletul.

în croitoriile de fericire ai nevoie de răbdare. de înțelegere și acceptare. chiar dacă fiecare cusătură doare. asta îți va face haina mai rezistentă.

 

de Camelia Capitanu

sursa: http://cameliacapitanu.ro/

 

A irosi înseamnă a regreta

 

Îmi dau seama că am uitat cu totul de cuvinte frumoase şi de tot ce e frumos. Nu le mai ştim sau nu mai vrem să le ştim. Pentru că în loc să folosim vorbe calde, le folosim pe alea urâte care rănesc şi smulg lacrimi.

Nu mai ştim să zâmbim, stăm mereu morocănoşi de parcă problemele pe care le avem noi sunt cele mai mari de pe pământul ăsta.

Soare, pomi înfloriţi, parfum de flori? Ce-s astea? Cum să le vedem dacă mergem cu privirea în pământ? Ne ascundem ca într-o carapace de parcă toată lumea e împotriva noastră şi vrea să ne facă rău.

Uităm... uităm esenţialul. Uităm să fim fericiţi, să iubim, să ajutăm, să înţelegem, să felicităm, să ne bucurăm. Uităm o grămadă de lucruri care contează enorm! Şi toate astea în favoarea cui? A problemelor, a dezamăgirilor, a rănilor suferite.

Să ne hrănim atunci cu necazuri, să înlăturăm tot ce-i frumos şi se află chiar sub ochii noştri, pentru ca mai târziu să avem ce regreta. Pentru că vă asigur că timpul ne va forţa să vedem dincolo de această nepăsare de care dăm dovadă acum şi să realizăm câte lucruri minunate au trecut pe lângă noi fără să ne bucurăm de ele.

Închide ochii minţii şi priveşte cu cei ai inimii! Vezi ce-ai pierdut?

de Georgiana R. - Pasaje din viata

Vă rog, treziți-vă!

 

Văd tot mai des postări în care adulții se mândresc cu rezultatele deosebite ale unor copii la fel de fel de concursuri internaționale. La o primă vedere ești tentat să spui “copiii ăştia sunt apreciați și iubiți”. Eu nu văd lucrurile chiar așa. Dincolo de tabloul acesta feeric, eu văd niște adulți cu vise frânte care își proiectează neputința asupra odraslelor, şi niște copii care își iubesc părinții atât de mult încât ar face orice sa îi vadă fericiți. Asta incluzând sacrificarea orelor de joacă sau de interacțiune cu alți copii. Copiii care câștigă medalii la concursuri internaționale se joacă făcând exerciții la mate, la 8, 9, 10 ani, vârstă la care eu mă jucam toată ziua pe-afară cu amicii de la bloc. Asta nu m-a făcut mai proastă la învățătură (am terminat ASE – Finanțe Bănci, fără pile și spăgi, legănându-mi copilul în timp ce învățam), ba chiar mi-a dat ceva în plus – capacitatea de a relaţiona sănătos.

Este minunat că sunt instruiți şi excelează într-un domeniu, însă asta e doar antrenarea capacității de memorare. Ne concentrăm pe competitivitate. Fiecare își dorește ca propriul copil să fie cel mai bun. Cel mai bun e doar un loc. UNUL. Lupta aia pentru locul unul, crema cremelor, asul din cărți, se lasă cu sacrificiul relațiilor interumane.
Unii vor spune că exagerez. Da?! Când ați privit ultima oară în jur, să analizați tabloul general al societății prezente? Câți prieteni buni aveți în prezent? Nu mă refer la cei care vă umplu listele de Facebook și care dau like la postări, nici la ăia care vă sună mereu să se plângă. Ăştia sunt o specie aparte, care au bani pentru orice, dar nu pentru psiholog. Când spun prieteni, mă refer la oamenii ăia care vă știu toate buzunarele, chiar şi pe alea rupte, care au plâns împreună cu voi, au râs cu lacrimi împreună cu voi, care au avut curajul să vă împărtășească visele, cărora le-ați împărtășit voi visele şi nu v-au pus tălpi sau v-au tăiat aripile. Câţi dintr-ăştia aveți în viața voastră?

Toate diplomele din lume și toate joburile de top din lume nu pot înlocui oamenii care îți hrănesc sufletul.

Ce fel de viață doriți copiilor voștri, când îi antrenați să fie buni executanți, dar inapți să lege și să dezvolte relații interumane sănătoase? Alegeți varianta comodă vouă? Cine v-a păcălit spunându-vă că educarea şi creşterea unui om nou e de fapt despre voi? Sunteți atât de buni încât v-ați hotărât că un om nou nu ar trebui să aibă propriul drum și propria personalitate, ci mai degrabă să fie niște replici eșuate ale voastre?

Ei au venit să ne învețe pe noi toți cum să iubim și să ne lăsăm iubiți. Ar face orice să fie iubiți, să îşi vadă părinţii mulţumiţi. Vă rog, treziți-vă! Nu le ucideţi inocenţa. Nu repetaţi greșelile părinților voștri. Și eu fac parte din generația celor pe care părinții îi mânau de la spate pe repede înainte și îmi tremura sufletul pentru fiecare notă sub 8, pentru că atunci nu venea Protecția Copilului dacă mi-o luam pentru o notă mică. Cu toate astea, eu am avut o copilărie, am explorat, mi-am cunoscut mediul, am interacționat cu oamenii de mică. Cărțile sunt minunate, dar ele sunt pline de experiențele altora, care nu se compară cu propria experiență.

Nu vă sechestrați copiii la masa de lucru. Educați-i să fie oameni întâi!

sursa: http://www.catchy.ro/

Altfel?

 

–  Auzi, crezi că mă voi schimba vreodată?

–  Să te schimbi? În ce sens?
–  Păi să fiu altfel decât sunt acum…
–  Mai puternică, mai încrezătoare? Asta da, cred.
–  Da, și asta. Dar altfel? Crezi că aș putea fi vreodată opusul a ceea ce sunt acum?
–  Stai puțin. Tu te referi să nu mai fii așa sensibilă, să nu mai iubești oamenii, să nu te mai emoționezi, să nu-ți mai pese, să întorci spatele, să vorbești urât, să judeci în dreapta și-n stânga, să pui preț pe lucruri și nu pe sentimente, să nu mai plângi atunci când te doare ceva, să nu îți fie dor, să fii un om rece? Asta vrei tu să spui?
–  Cred că da…
–  Serios? Tu crezi că vei fi altfel decât ești în acest moment?
–  Nu știu. Întreb doar.
–  Păi nu mai întreba, că e inutil. Nu vei fi altfel. Nu ai cum. Da, poți fi mai puternică, poți avea mai multă încredere în tine, dar să nu mai fii un om bun, asta nu. Nu-ți poți schimba sufletul după cum îți vine ție. Sau după stările pe care le ai… Sufletul îți va rămâne același, indiferent de orice.
–  Dar mă pot preface.
–  Poate o vei putea face în fața lumii, dar nu în fața ta. De ce-ai vrea să te schimbi?
–  Nu vreau… Doar că uneori am impresia că e mai bine să nu fii atât de bun…
–  Asta nu înseamnă că te vei schimba. Ți-am spus, pe ceilalți îi poți păcăli, dar pe tine niciodată. Tu vei fi întotdeauna așa cum ești acum, poate cu mici îmbunătățiri, dar cu schimbări radicale nu.

Oricâte experiențe ar avea, undeva în adâncul sufletului oamenii vor rămâne aceiași care au fost la început.

de Georgiana R.
sursa: https://pasajedinviata27.wordpress.com/

Dor de suflete

 

Parcă prea ne ies oamenii din suflete. S-a întâmplat ceva cu noi, cu sentimentele noastre, cu sufletele noastre. Ne îndepărtăm cu prea multă uşurinţă unii de alții, ne greşim prea des sau mai degrabă, ne iertăm prea rar.

Oamenii se întorc împotriva oamenilor din atât de multe motive lipsite cu adevărat de esenţă. Şi se rănesc. Pentru că nu le pasă, pentru că au ambiţii, pentru că nu mai ţin cont de ce îi leagă cu adevărat. Se uită. Pentru că nu se acceptă aşa cum sunt, pentru că nu mai au răbdare să privească dincolo de tăcere, pentru că sunt preocupaţi cu satisfacerea propriul ego, astfel încât nevoile altora nu îi mai interesează. Încetează să se mai iubească, să se mai respecte, să mai fie unul pentru altul, pentru că nu mai sunt învăţaţi să fie loiali. Se îndepărtează încet, dar sigur. Se îndepărtează de tot.

Parcă am uitat, noi toţi, să ne legăm unii de alţii sufleteşte. Poate că ăsta e motivul pentru care ne pierdem prea repede. Poate că noi suntem singurii vinovaţi şi trăim realitatea învinuindu-ne reciproc. Căutăm scuze în loc să găsim soluţii. Ca să nu ne mai rătăcim cu atâta ușurință. Ca să nu mai trăim atâta neputinţă.

Cu riscul de a mă repeta, o spun iarăşi: mi-e dor de oameni. De suflete. Mi-e dor de armonie în jurul meu. Mi-e dor să văd oameni mulţumiţi şi exuberanţi. De optimism. Mi-e dor de oameni ai sufletului meu, care şi-au păstrat locul lor, chiar dacă acum sunt departe şi poate că nu o să-i mai văd vreodată.

Eu nu pot să uit oamenii. Nici să-i urăsc. Pot doar să-i iubesc, să-i iert şi să-i las să plece dacă nu mai vor să stea. Dar nu să-i uit. Nu să-i scot din suflet.

Mi-e dor. De suflete legate pe viaţă. De poveşti cu oameni, care te fac să vibrezi şi să crezi că mai avem o şansă. Noi, ca omenire. Mi-e dor, mă crezi? Parcă îmi tremură sufletul de dor de suflete. Parcă văd numai carcase goale. De asta cred că mi-e atât de dor…de suflet, de uman.

de Iustina Dinulescu

momenteinviata.ro