Mi-aş dori ca lumea să fie bună. Bună până la Dumnezeu şi înapoi!

Mi s-a spus de câteva ori că trăiesc într-o lume a mea, în sensul că eu văd unele lucruri altfel sau reacţionez altfel în faţa lor. Uneori mai bine, alteori mai rău, că doar nu ne-am născut perfecţiuni întruchipate.

Şi mi-a spus cineva cândva să scriu despre cum aş vrea eu să fie lumea mea. Nu ştiu dacă e cel mai potrivit moment, dar simt că timpul acelei postări a venit, şi, deşi iniţial am spus ...că trebuie să fiu tare liniştită pentru a o scrie, întrucât va conţine destule dulcegării, iată că realitatea nu e chiar aşa. Cred că o pot scrie şi nefiind cu capul în norişori, ci cu picioarele destul de bine ancorate pe pământ.

Aşadar...

Mi-aş dori ca lumea să fie bună. Bună până la Dumnezeu şi înapoi! Să nu mai umblăm pe stradă morocănoşi, să-i speriem pe alţii cu mutrele noastre îmbufnate, de parcă i-am mânca pe toţi. Să lăsăm ifosele deoparte şi să ajutăm pe cine are nevoie, indiferent că îl cunoaştem sau nu. Are nevoie? Bun, să trecem la treabă. Dar nu, este mai bine să mergem înainte, că doar nu suntem în situaţia celui suferind. Şi fie vorba între noi, ferească Dumnezeu să fim, că nu se ştie cum se întoarce roata.

Mi-aş dori să râdem! Să râdem cu poftă şi din suflet. Oriunde şi oricând, bine, nu în momentele când trebuie să păstrăm totuşi o decenţă, dar în rest să zâmbim în voie, că zău că doar o viaţă avem, şi dacă o trăim şi pe asta plângând şi văitându-ne, cu ce ne-am ales? 

Mi-aş dori să nu mai criticăm cât ne ţine gura, în stânga şi-n dreapta şi dacă se poate în faţă şi-n spate. Să nu mai stăm cu ochii bulbucaţi către oameni şi să-i analizăm din cap până în picioare, de parcă noi am fi nişte Dumnezei în miniatură. Pentru că omule, tu nu ai niciun drept să faci asta! Niciunul! Cine eşti tu să spui despre X-ulescu că e gras sau prea slab? Sau că are hainele nu ştiu cum? Sau că vezi dragă Doamne nu s-a asortat... Eh, nu zău? Ţineţi minte un lucru, noi n-am apărut pe planeta asta şi cu înfăţişările astea pentru că avem un moţ în frunte şi am fost făcuţi mai frunoşi decât alţii. Nu! Am apărut şi arătăm aşa cum vrea Dumnezeu, nu aşa cum îşi imaginează mintea noastră!

Mi-aş dori ca femeile să nu mai fie desconsiderate de bărbaţi doar pentru că ele nu pot face anumite lucruri, care apropo sunt destinate bărbaţilor. Şi mi-aş dori să ştim toţi ce-i ăla respect. Şi să ţinem bine minte definiţia cuvântului ăstuia, că prea mulţi l-au făcut bucăţele şi l-au aruncat la gunoi.

Şi Doamne cât mi-aş dori să nu mai existe cuvinte jignitoare! Că aşa urâte sunt şi aşa mult rău fac! Păcat că ne dăm seama prea târziu de asta. 

Mi-aş dori să nu mai fim nervoşi şi să reacţionăm ca toate cele! Să înţelegem odată că şi cu nervi, şi fără nervi, problemele tot alea sunt. Faptul că tu omule strigi şi dai cu pumnul în masă nu rezolvă nimic. NIMIC!

Mi-aş dori să nu mai existe copii maltrataţi şi animale chinuite. Ce-o fi aşa greu să priveşti în ochii unui copil şi să vezi cât frumos e acolo şi să mângâi un animal în loc să-i dai una?

Mi-aş dori să fim oameni! Dar oameni în adevăratul sens al cuvântului! Să iubim mai mult! Ştiţi câte minuni poate înfăptui iubirea? Habar n-aveţi!

Mi-aş dori totodată să avem răbdare, că şi pe asta am pierdut-o demult printre degete. 

Mi-aş dori să nu mai ţipăm unii la alţii şi să explicăm frumos, că se poate, garantez.

Mi-aş dori să fim uniţi. Să nu mai fugim unii de alţii pe criterii atât de prosteşti cum că cineva are un picior lipsă sau mai ştiu ce altceva. Şi dacă vedem că omul suferă, să alinăm cu o vorbă bună, tare mult ajută!

Mi-aş dori să nu punem pe primul loc înfăţişarea, zerourile din conturi, preţul telefonului, al maşinii şi al ceasului sau al altor brizbrizuri din astea, ci să ne uităm în altă parte, în locşorul ăla numit suflet, pe care se pare că tot mai mulţi îl dau la o parte într-o veselie.

Mi-aş dori să spunem cât putem de des Mulţumesc, Te rog, Te iubesc! Şi să îmbrăţişăm! Mult! Foarte mult!

Şi mi-aş dori să citim! Orice ne place, nu ce citesc alţii, ceva pe gustul nostru, care să ne atragă atenţia. Ştiţi cât de minunat e sentimentul când citeşti o carte şi te regăseşti în ce scrie acolo? Nu există "Mie nu-mi place să citesc". Ba îţi place! Garantez că-ţi place, fiecărui om îi place să citească, dar nu fiecare om a dat peste cărţile potrivite. 

Mi-aş dori să ascultăm! Sunt poveşti de viaţă incredibile pe care le putem descoperi dacă suntem atenţi şi nu mergem privind în pământ.

Mi-aş dori să fim demni de încredere, ca atunci când cineva ne mărturiseşte ceva, să nu dăm fuga să ducem mai departe vorba.

Mi-aş dori să nu invidiem! Vai ce bine ar fi dacă n-am invidia!

Mi-aş dori să fim mândri de noi! Să ne iubim şi să ne acceptăm!

Mi-aş dori toate astea şi poate chiar mai multe. Şi nu, nu e nimic siropos, pentru că totul este posibil dacă se vrea şi se începe puţin câte puţin. Picătură cu picătură se umple oceanul, corect?

Vă provoc: Voi ce v-aţi dori? Aştept în comentarii. 

P.S: Mulţumesc că aţi citit ditamai textul!

Georgiana R. - O lume a mea care poate deveni a noastră!

Pasaje din viaţă

„Nu știu cum să spun ca să nu jignesc“

 

Sau „ca să nu rănesc“. Ori „ca să nu supăr“. Aud/ citesc tipul ăsta de replici foarte des. Până azi mi s-a părut că-i o formă de grijă față de cel cu care vorbești. Și, într-un fel, chiar și este. Însă cred că problema e adâncă.

Cum se face că am ajuns ca primul lucru pe care ne vine să-l spunem/ scriem este unul agresiv? De ce violența, iată, de data asta verbală, ne e atât de la-ndemână și la-ndegură?
Poate pentru că suntem grăbiți și, în consecință, chiar dacă nu ne mai dăm seama, suntem mai mereu iritați, gata-gata să dezgropăm securea războiului din nimic și pentru nimic.

„Un bou, o vacă, un cretin, o tâmpită, un dobitoc, dă-l în mă-sa, o proastă etc.“. Am devenit ultraperformante aparate de făcut și lipit etichete. Avem adezivul în cerurile gurilor. Le știm pe toate, îi știm pe toți. S-a dus naibii toată relativitatea lumii.

Și dacă suntem atât de grabnic atotștiutori, atunci de ce nu avem și soluții? Dar nu din alea teoretice, soluții practice, fezabile. De ce lumea e un Babel din ce în ce mai mare, dacă nouă tocmai dubiul ne lipsește, dacă a-l asculta și pe celălalt a devenit o pasăre pe cale de dispariție, nu doar rară? Dacă suntem atât de deștepți, de ce ne-nțelegem din ce în ce mai puțin unii cu alții și unii pe alții?

Suntem fragili, atât de fragili. Avem un timp în care suntem vii și nimeni nu cunoaște cât este timpul său. Cât suntem vii, ce altceva putem măsura decât distanțele și timpul? Ni-mic. Sunt ele esențiale? Nu. Nimic din ce e profund uman nu putem măsura. Nimic din ce ne definește ca oameni nu are instrumente de măsură.

Și, în condițiile astea, noi alegem violența. Iar și iar. Și acum nu vorbesc despre cei care ucid punând bombe sau făcându-se bombe. Vorbesc despre noi, ceilalți, despre noi, „nevinovații“. Despre noi, agresivii de toate zilele, fragili și trecători, atât, dar atât de ridicoli în cocoșismele noastre și de înduioșători în inconștiența noastră de zei parțiali, urlători și scuipători.

de Ana Barton
sursa: http://www.literaturadeazi.ro/

Oameni sau neoameni?

 

Sunt oameni care apar în viaţa ta şi despre care crezi că te ajută… Dar vine acel moment când pur şi simplu îi iei pe toţi la rând şi-ţi pui semne de întrebare referitor la încrederea pe care le-ai oferit-o.

Şi stai şi te gândeşti dacă mai merită… Dacă mai merită să spui, să ceri, să te destăinui.

 

Dacă mai merită să plângi în faţa lumii sau doar în faţa lui Dumnezeu.

Dacă mai merită să fii deschis sau să taci şi să-ţi încui durerile până seara înainte de culcare când îţi spui rugăciunea sau porţi acel dialog tu cu tine, sau pur şi simplu faci bilanţul zilei dacă vrei.

Stai şi te gândeşti dacă mai merită să îţi faci speranţe atât de uşor sau dacă se cade să despici firul în patru că poate, poate găseşti ceva nelalocul lui.

Stai şi te gândeşti dacă mai merită să crezi în cuvinte, că bine spunea cineva, cuvintele sunt de multe ori şi ele doar atât, nişte cuvinte… Nişte cuvinte pe care mulţi le rostesc fără pic de ezitare, cu zâmbetul pe buze şi cu privirea senină, de parcă ar vorbi cu nişte copii mici care până mâine uită tot…

Stai şi te gândeşti dacă nu cumva e bine să testezi oamenii de o sută de ori înainte de a le acorda încrederea ta…

Stai şi te gândeşti dacă nu cumva ai fost prea bun şi prea naiv şi dacă nu cumva inima ta a greşit când te-a făcut să simţi acel fior cald atunci când te gândeai la ei.

Stai, te gândeşti, analizezi şi constaţi că… dacă ar fi să faci curat printre cei în care ţi-ai pus încrederea, prietenia şi speranţa, s-ar putea să rămâi cu braţele goale…

Stai, gândeşte-te, analizează şi TRAGE LINIE!

de GEORGIANA R.

https://pasajedinviata27.wordpress.com/

 

Mi-e sufletul prea greu. Atât de greu încât aș pleca iarăși spre… nicăieri.

Dor de ducă...

Să pleci. Să-ți pui toate visele într-un cufăr și să pleci cu el la drum. Asta simți, uneori, că e calea de urmat.
 

Să arunci tot acolo speranțele unui mâine mai blând și să pornești pe un drum nebatatorit, fără o țintă anume și fără nici o așteptare. Dacă ai putea ți-ai goli sufletul de tot, de orice urmă de sentiment urât care l-a întinat și care l-a făcut să plângă, ca să-l poți umple mai apoi cu lumină, cu căldură, cu pace.

Câte îndură săracul nostru suflet! Până într-o zi, când, simți într-un mod dureros că ai pleca în lumea largă, fără să dai cuiva vreo explicație. Atunci sufletul nu mai poate îndura nici măcar o mizerie, din partea nimănui. E obosit, mâhnit, rănit.

Mă încearcă iarăși un sentiment pe care l-am simțit de puține ori până acum. Acela de a pleca undeva, oriunde, fără a privi cu regret înapoi. Și de fiecare dată când am făcut asta m-am simțit eliberată. Deși uneori mi-a fost greu să pornesc pe un drum necunoscut, m-am simțit împăcată sufletește și într-o oarecare măsură liberă.

Mi-e sufletul prea greu. Atât de greu încât aș pleca iarăși spre… nicăieri.

de Iustina Ţalea Dinulescu

momenteinviata

Scara proștilor și a deștepților

Ce-mi place mie cel mai mult la scara asta e că drum mai viu decât ea n-am întâlnit. Când n-o aleargă de sus în jos și de jos în sus, cu picioarele, oamenii o aleargă cu mințile și cu sufletele. Și tot așa, în iureș, de la un capăt la altul, ba, uneori, și bătătorind de-a latul câte o treaptă, gata-gata să cadă peste balustradă. Pentru că are balustradă. Dacă n-ar fi avut, eram toți un rai grămadă.

Cel mai amuzant însă e că toți umblătorii pe scara asta fremătândă se cred deștepți. Fiecare-l vede prost pe celălalt, se pocnește cu palma peste frunte, de uimire că participantul la trafic e un tâmpit. Numai când se mai opresc din alergătură, din când în când, cât să-și tragă sufletele, oamenii, peste umăr, depărtându-se de treapta care le-a-nfierbântat mintea într-un moment, văd că nici ei înșiși n-au făcut tocmai ce trebuia. Unii, adică ăia vii. Ăia care-și recunosc greșelilie, fie că-nvață ceva, fie că nu, din ele. Ceilalți, morții cu aparență vie, fac stază. Ei nu greșesc niciodată, ei știu cel mai bine, ei sunt cei mai deștepți. Perfect de acord cu ei, dar de ce, dacă le știu așa de bine pe toate, sunt așa nefericiți și atât de singuri, în ceriul lor îndepărtat și rece?

În suișurile și coborâșurile lor de-a dreptul omenești, defel spectaculoase, proștii și deștepții se oglindesc unii-ntr-alții. Și când o știu, și când habar n-o au. Și se influențează continuu unii pe alții. Se-nfurie, devin agresivi, se-nduioșează, se fac păsători, râd, plâng, trăiesc. Dar nu prea-și dau seama că trăiesc fiindcă au treabă cu urcatul și coborâtul și sunt cocoșați de greutatea răspunderii perpetue de a-i eticheta pe ceilalți. Pentru că, nu-i așa?, gândești, deci etichetezi. Cum să știi tu cine ești, ce vrei, ce nu vrei, ce e bine, ce e rău, ce-i neutru, inutil, frumos, urât, așa și-așa, dacă nu lipești în fruntea ăluia de lângă tine o etichetă stabilizatoare? Aia-ți dă direcția, te-ajută să ții bine drumul, să menții ritmul aiuritor și păgubos, te ferește de căzătura care, Doamne, ferește!, te-ar putea zdruncina atât de tare încât să te vezi mai bine. La ce bun să te vezi pe tine? Rostul tău e să stai cu ochiu’ şi timpanu’ pe ălălalt, că el e sursa neplăcerilor, a nemulţumirilor, a răului. Tu eşti bun, veşnic bun.

Ce-i ciudat și paradoxal la scara asta atât de dinamică e tocmai stagnarea oamenilor care aleargă încontinuu pe ea. Împietrirea. Toată lumea fuge cu o convingere cât o stâncă în spate, ca bietul Sisisf odinioară, Dumnezeu să-l odihnească, mai mare nevoie de odihnă veșnică decât el nu știu să aibă cineva. Fiecare cară o piatră pe umeri și, deși-i simte greutatea, simte cum îl dă-napoi, continuă s-alerge, ținându-se disperat de ea. Făcându-și loc în lume cu pietroiul, iar apoi mirându-se că lumea e dezamăgitoare, lumea e contondentă, e rea. Că lumea doare. Trecem unii pe lângă alții, în graba noastră de piatră, și rămânem, cumva, mereu „pe lângă“.

de Ana Barton
sursa: http://www.anabarton.ro/

„De astăzi, nu o să mai…”

De câte ori ți-ai spus mâhnit, supărat, întristat, „De astăzi, nu o să mai…”, continuarea fiind, evident, un moment care ți-a șters zâmbetul de pe chip și bucuria din suflet, o clipă care ți-a ucis speranța și pofta de viață?

 

O să răspund tot eu la întrebare. De „n” ori. De atâtea ori ți-ai promis că nu vei mai lăsa pe nimeni să te rănească ori că nu te vei mai lăsa afectat de bârfele și răutățile celor din jur. De atâtea ori ți-ai promis ție însuți că vei zâmbi mai mult, că te vei bucura de fiecare zi care îți este dăruită, că nu te vei mai supăra din orice nimic, că nu vor mai conta decât oamenii foarte apropiați.

 

Și? Ai eșuat lamentabil în a-ți ține propriile promisiuni. Pentru că au trecut nu știu câte zile de când n-ai mai stat în liniște pe o bancă să privești cerul, pentru că ieri n-ai zâmbit, pentru că azi a trecut fără să faci nimic care să te bucure și pentru că mâine vei fi la fel de încruntat.

E simplu să dai sfaturi altor oameni. Toată lumea se pricepe la asta, pentru că fiecare dintre noi s-a lovit la rându-i, de mai multe ori, de zidul vieții. Totuși, atunci când vine vorba de tine, iei cele mai proaste decizii, căci nu ții niciodată cont de sfaturile bune pe care le-ai dat altor oameni. Suntem învățători, dar nu și învățați.

 

„De astăzi, nu o să mai…” se transformă în „De mâine, nu o să mai…” și uite așa pierdem numărătoarea zilelor în care am stat triști pentru că ne-am închis în suflet vorbe care ne-au rănit, în care ne-a fost teamă să spunem ce simțim și ne-am lăsat călcați în picioare, în care ne-am lamentat atunci când lucrurile au mers prost, în loc să luăm decizii pentru a schimba ceva, în care am privit superficial lucrurile importante sau în care ne-am lăsat orgoliul să ne întunece judecata.

„De astăzi, nu o să mai…” s-a uzat de atâtea încercări nereușite. Și totuși, acel AZI poate va veni într-o zi, oricare…

de Iustina Ţalea Dinulescu

Încetează să fugi! Simte pentru tine!

 

Încetează să fugi! Simte! Fă-o liber şi neîncătuşat, o vei face pentru tine. Apoi îi vei bucura şi pe cei din jur cu fericirea ta ce a devenit molipsitoare. Nimănui nu i se cuvine să te terorizeze, să te întristeze, să te şantajeze. Detaşează-te de tot ceea ce nu te respectă ca fiinţă. Ai dreptul să trăieşti natural, adică liber şi fericit aşa cum te-ai născut. Nu târî trecutul după tine! Încetează să fugi! Opreşte-te în ploaie, permite-i să te ude!

Dacă te desparţi de ceea ce te neglijează vei rămâne fără bani, fără maşină sau casă? Câţi bani ai avut atunci când te-ai născut sau pe numele cui era trecută locuinţa? De la ce benzinărie îţi alimentai maşina, de la Lukoil sau Petrom? Cât era dolarul pe atunci? Dar leul în raport cu euro? La ce intreprinderi deţineai Acţiuni? Câte din toate acestea vei lua cu tine atunci când vei trece în partea „cealaltă“, aceasta în cazul în care ar exista o altă parte, o lume pe undeva uitată, care te-a uitat?

Adevăr îţi scriu, eşti mai copil decât în vremea când erai un copil. Şi tu crezi că eşti un om mare şi matur, dar, eşti un prost, ţi-ai vândut fericirea pe nimic, iar, dificultatea cu care te confrunţi este faptul că ţi-o înstrăinezi în fiecare zi. Arunci bucăţi din ea de parcă ai deţine strălucirea la nesfârşit. Încetează să minţi.

Te frustrează faptul că timpul a zburat şi că nu te-ai mai bucurat de mult. Îţi analizezi viaţa în funcţie de micile şi neînsemnatele repere, îndreptându-te spre eşec. Nu contează ipostaza în care a fost fotografiată Madona şi Bill Gates. Tu contezi! Eşti mai important decât ţi-ai imaginat! Încetează să fugi de tine…

Încetează să fugi de tine însuţi

Priveşte cerul! El este oglinda inimii tale! Cerul îţi arată ceea ce ai plantat în inima ta. Ceea ce se află in inima ta, aia vei vedea. Dacă în inima ta se ascund traume, ură ori frustrări, provenite din neînţelegeri şi regret, cerul îţi va transmite teama şi nu îl vei putea privi vreodată liniştit. Vei găsi alte ocupaţii, râzând ironic, şi vei fugi de tine însuţi minţindu-te, până la sfârşit. Dacă în inima ta se află Dragoste, cerul îţi va transmite pacea şi iubirea chiar şi atunci când vei fi crucificat.

Atunci când vei face pace cu tine însuţi vei fi capabil să încetezi să mai fugi de iarnă şi te vei putea bucura de vară. Când vei înţelege sensul afirmaţiei mele te vei fi eliberat deja; apoi fără iertare nu există înaintare, există doar irosire şi staţionare. Îţi mulţumesc că mă urmăreşti aici sau pe Facebook!

Încetează să fugi, recreează-te

Orice idee pe care o ai despre tine însuţi se va transforma în Realitate, instantaneu. Tu nu ai nevoie de doctori sau de psihologi, ci ai nevoie de tine. Tu eşti acela care lipseşte din viaţa ta, o călătorie în care eşti absent de mai bine de zece ani cu gândul. Ai devenit vulnerabil şi eşti mereu dependent de ceva. Neliniştea te apasă din interior, indiferent de starea pe care o afişezi în serile când te revezi cu colegii. Nu mai ştii să fii natural fiindcă ţi s-a impus de prea mult timp cum să te comporţi şi ce să devii.

Indiferent de faptul că în urmă cu ceva timp ai luat o decizie bună ori că ai depăşit stări prăpăstioase, aceasta nu înseamnă că ai ajuns la capăt. Habar nu ai câte bucurii există, cât de dulce este libertatea psihică; ea este raiul interior care nu poate fi cumpărat cu bani. Soarele este întotdeauna pe cer, însă nu se zăreşte din pricina negurii care îţi împresoară inima. Iar tu spui că nu există un soare pentru că nu îl simţi şi nu îl poţi vedea.

Îl poţi gusta, ai dreptul să o faci, şi o vei face. Tot ce ai nevoie să faci este să vrei şi apoi să lupţi cu tine. Eşti duşmanul tău cel mai de temut. Eliberează-te de Frica ce s-a aşezat în tine, nu este nimic rău în exterior. Cea care nu te lasă să respiri este percepţia ta negativă şi convingerile rămase, din experienţele care te-au rănit de mult. Este acel ceva care iese la suprafaţă şi te sperie atunci când hotărăşti să te bucuri.

Încetează să fugi, trăieşte acum

Trăieşte acum! Încetează să fugi de situaţia ta din Prezent. Nu aştepta un rezultat final şi rapid ca să fii fericit! Însăşi călătoria este minunată şi magnifică. Te copleşeşte bucuria atunci când afli ceva nou, când înţelegi mai mult, când îţi descoperi calităţile şi te eliberezi treptat.

La fel ca atunci când te pregăteşti să pleci într-o mult aşteptată vacanţă, bucuria te copleşeşte de când începi să îţi pregăteşti bagajul, tu nu te bucuri doar când ajungi în staţiune. Aşa că poţi să celebrezi transformarea ta începând de astăzi. Nu trăi cu impresia că ai o problemă, trăieşte ca şi cum nu ai avea iar ea va dispărea.

„Orice aş face şi prin oricâte schimbări aş trece, rămân unit cu mine în intenţie,
cinstind până la sfârşit scopul pentru care mă aflu acum aici“.

Alberto Bacoi.

sursa: http://vorbindcudumnezeu.com/

Rugăciune pentru bolnavi, către Sfântul Efrem cel Nou

Vreme de peste 500 de ani, nimeni nu a știut nimic despre acest Mare Mucenic, iar în data de 3 ianuarie 1950, monahia Macaria a descoperit, prin revelație dumnezeiască, Sfintele Moaște ale Marelui Mucenic Efrem cel Nou, precum și viața și pătimirile sale.
 

Sfinte Efrem, mare mucenice al lui Hristos, ascultă acum puţina noastră rugăciune pentru robii lui Dumnezeu (numele) care sunt încercaţi de boli, suferinţe şi de ispite. Venim la tine ca la un doctor ceresc şi credem că vei primi cererea noastră şi vei uşura suferinţele lor. Ai spus că ai leacuri pentru toate felurile de boli, şi de aceea nădăjduim că iubirea ta de oameni nu s-a împuţinat. Cine poate spune mulţimea minunilor tale? Cine ştie câţi suferinzi au aflat izbăvire prin rugăciunile tale?

Ajută-i, Sfinte Efrem, ajută-i pe cei suferinzi! Roagă-te lui Hristos Dumnezeu pentru ei şi, dacă le este de folos să fie tămăduiţi degrabă, fă să se întâmple aceasta spre slava lui Dumnezeu. Iar dacă le este mai de folos să ducă mai departe crucea suferinţei lor, ajută-i să rabde fără să cârtească, ca să primească luminoasa cunună a răbdării.

Sfinte Mare Mucenice Efrem, tu ai răbdat suferinţe de nespus, iar viaţa noastră este plină de desfătări. Dar chiar dacă suntem păcătoşi şi întinaţi prin tot felul de patimi, îndrăznim a ne ruga ţie. Căci nu pentru noi ne rugăm ţie, sfinte, ci pentru bolnavii aceştia pe care suferinţele i-au îngenunchiat. Fii lor păzitor, povăţuitor, ocrotitor şi tămăduitor, ca să îţi mulţumească cu inimă smerită şi să Îl slăvească pe Dumnezeu care te-a acoperit cu harul Său, arătându-te mare făcător de minuni, în vecii vecilor. Amin.

 

sursa: doxologia.ro

Fericiți sau triști, îndrăgostiți sau indiferenți

Când am trecut prin târg, am auzit că, la sfârșit de an, este vremea bilanțurilor și a planurilor de viitor. Se cântărește cu mare grijă tot ceea ce (ni) s-a întâmplat, bun și rău, se pun toate în balanță și se informează populația (sau doar rudele și prietenii, după caz) despre rezultatul obținut.

După care, cu aceeași responsabilitate, se vor face anunțuri publice despre ce își propune fiecare pentru Noul An. Se știe deja – e anul în care vom fi cu toții mai buni, mai frumoși, mai deștepți, mai înalți. Și, eventual, mai bogați. Dacă avem norocul să ne prindă miezul nopții cu niște bani în buzunar.

Și toate acestea se-ntâmplă pe fondul unei agitații nebune pentru că, nu-i așa?, e „noaptea dintre ani”, trebuie să ne distrăm, să avem pe masă tot felul de „mâncărici”, să aflăm ce vor face Gigel și Maricica de Revelion sau dacă Mitică a plecat în „țări de soare pline” – nu de alta, dar, dacă e ceva de invidiat, s-o știm și noi.

Dincolo de ironii și glume, este o perioadă dificilă. Poate nu în sine, ci prin ceea ce proiectăm asupra ei, prin așteptările pe care le avem, mai mult decât în oricare zi din an.
Când eram tristă din diferite (sau aceleași) motive în perioada dintre Crăciun și Revelion, mama nu înceta să-mi spună „tu poți să ai Revelionul tău în oricare altă zi din an – de ce te cramponezi de ăsta, cel al altora?” Și târziu am priceput că avea perfectă dreptate. Și câte „revelioane” frumoase aveam de-a lungul unui an… Când oamenii erau gri sau cuprinși de banalitate. Iar eu, într-o lume de poveste.

De ce trebuie să facem bilanțuri pe 31 decembrie? De ce trebuie exact atunci să ne propunem totul? De ce „tragem” de noi nejustificat, în momente stabilite de alții?
De cele mai multe ori, am impresia că ne dorim permanent într-o cursă de 100 m garduri. Iar la 31 decembrie e linia de finish. Și totuși…

Nu știu câți dintre cititorii mei au făcut sau vor face bilanțuri ale anului ce se termină. Nici câți își propun lucruri mai mult sau mai puțin posibile pentru 2017. În același timp, nu știu nici câți vor dansa alături de prieteni sau iubiți în noaptea de Revelion și câți vor suspina singuri, acasă; câți vor fi cu persoana potrivită (și dorită) și câți vor face frumos pentru ca imaginea să fie salvată; câți vor râde și câți vor plânge la miezul nopții.
Și, mai ales, nu vreau să știu cum a fost anul 2016. Sau cum va fi 2017. Și nu-mi propun nimic. Cel puțin, nu acum. Ce rost ar avea?! Pot s-o fac altă dată, în fiecare zi sau niciodată.
Poate și aceasta e o definiție a libertății – să nu faci ceea ce trebuie, după regulile nescrise, dar dure, ale oamenilor din jur. Să nu te intereseze ce cred ceilalți despre tine. Să știi să fii cu tine, analizând când vrei tu ce îți face bine și ce nu, ce îți propui (sau nu) pentru viitor.
Să te gândești că legea (unică?) pe care trebuie s-o respecți este, nu degeaba, cea impusă medicilor: Primum non nocere… În primul rând, să nu faci rău. În rest – lumea e a ta. Și a gândurilor tale. A libertății pe care TU o alegi.

*

Zilele trecute am auzit o nouă formulă de a face urări – „Revelion fericit!”. Mi s-a părut hilară, falsă și fără nicio semnificație, de fapt.

Pentru că multă lume așteaptă, însă, niște urări în prag de început de an, o să mă străduiesc să fac și eu una. Poate nu cea sperată, dar, vă asigur, una sinceră.
Vă doresc să reușiți să fiți voi înșivă în anul care vine! În fiecare zi. Fericiți sau triști, bogați sau săraci, calzi sau rezervați, îndrăgostiți sau indiferenți.
La mulți ani!

de  Odilia Roşianu

sursa: http://www.literaturadeazi.ro/

Nu-ţi strica armonia…

 

O femeie poate înflori cu adevărat numai atunci când îşi va conştientiza propria feminitate şi propria frumuseţe. Atunci ea va emana în jur o delicateţe şi o splendoare care o vor face irezistibilă.

Un bărbat îşi va atinge potenţialul maxim în momentul în care îşi va conştientiza propria masculinitate. Asta înseamnă să fie demn şi să meargă cu paşi siguri spre scopul pe care singur ar trebui să şi-l descopere.

Uneori, lucrurile stau invers. Femeile, din dorinţa de competiţie, intră într-o concurenţă surdă cu bărbaţii. Ele muncesc câte zece ore pe zi şi încearcă să câştige cât mai mulţi bani pentru a le demonstra că nu sunt cu nimic mai prejos.

Toate acestea le slăbesc energia vitală, iar farmecul lor începe să pălească. Vor încerca să-şi ascundă ridurile cu farduri şi se vor pregăti din nou de luptă, dar nu asta este calea lor. Puterea lor stă în sensibilitate. Asta este şi motivul pentru care ele sunt mai longevive decât bărbaţii. Pentru că sunt în contact cu spiritul lor.

Uneori, bărbaţii nu mai ştiu să-şi pună în valoare propria putere. Nu mai au curajul de a spune lucrurilor pe nume. Le este prea multă teamă de eşec. Nu mai cred în calitatea lucrurilor construite în timp. Pentru confortul material renunţă uşor la demnitate. Nu mai apreciază oamenii valoroşi, ci doar pe cei de la care au ceva de câştigat. Strict material…!

Ne stricăm armonia. Pentru că atât femeia cât şi bărbatul ar trebui să-şi dezvolte calităţile pe care natura le-a dăruit. Nu vei putea niciodată să excelezi în ceva dacă acea activitate nu-ţi înnobilează fiinţa.

Mai bine este să fii hulit pentru ceea ce eşti, decât să fii iubit pentru ceea ce încerci să pari că eşti.

Nu primim din jur decât ceea ce oferim. Ne mirăm de ce există tot mai multe angoase, tot mai multe boli şi stări depresive…!
Trebuie să oprim această nebunie. Trebuie să ne orânduim viaţa după natura lucrurilor.

O funcţie importantă nu vine la pachet cu fericirea. Din contră, vine la pachet cu responsabilităţi şi mai mari, iar dacă acea funcţie nu ţi se potriveşte, te va strivi sub greutatea ei.

Dacă oferi valoare prin ceea ce faci, vei vedea că oamenii din jurul tău vor fi fericiţi.
Nu este nevoie să răneşti sufletele celorlalţi doar pentru a-ţi satisface nişte dorinţe de joasă speţă.

Gândeşte înalt şi vei primi iubire.

Devino femeia a cărei graţie se va răspândi ca proiecţia unui parfum de mare clasă.

Devino bărbatul care lasă un ecou în inimile celor care intră în contact cu tine. Dar nu datorită funcţiei cumpărată de către rude, ci datorită adevărului din tine.

Putem să dăm naştere armoniei într-o lume plină de haos.

Putem să devenim cea mai bună variantă a noastră. Însă pentru asta este nevoie să devenim conştienţi de fiecare acţiune şi de fiecare pas.

Nu, nu este uşor să facem asta, dar cine a spus că împlinirea este uşor de dobândit?

 

de Adrian Cutinov

Crăciun binecuvântat!

Sfârșitul unei lumi neîncepute

Speranța în sfârșitul lumii și-o pun cei cărora le este frică să o înceapă. Așa că speră că universul le va face o favoare și nu-i va mai obliga, ca și până acum, la o pseudo-viață. Pentru ei este o veste bună și una proastă. Vestea bună e că sfârșitul nu trebuie să vină, este deja. Vestea proastă e că ceea ce este, din moment ce nu a avut parte de un început veridic, nu are cum să se sfârșească.

Lumea e sfârșită prin neîncepere, prin ne-lume. ,,Multă lume, puțini oameni…” Ăsta e adevăratul sfârșit. Din ce în ce mai multă lume, din ce în ce mai puțini oameni… Acum, nu mai putem spera la nimic colectiv. Sfârșitul, ca și salvarea, sunt individuale. Lume nu există, există doar indivizi, ce își petrec existența în microcosmosuri bazate pe relații de sânge, de prietenie strânsă, de interes sau de ipocrizie interesată. ,,Lumea” e un concept ce nu mai are corespondent în planul realului, e o abstracțiune. Nimănui nu-i mai pasă de nimeni. Fiecare e nimeni pentru fiecare. De ce alt sfârșit mai avem nevoie?

De fiecare dată când ne izbim de ziduri reci, în loc de punți și de cărări deschise în societate, lumea ia sfârșit. De fiecare dată când încercăm a deschide porți umane cu cheile binelui, ale moralitații, ale sufletului, de fiecare dată când constatăm că nicio astfel de cheie nu se potrivește în yală, se petrece un cataclism. Lumea e ferecată, în negura socială, cu lacăte ruginite și cu lanțuri grele. Lumea e dinamitată intrinsec de imoralitate, de nepăsare, de interese meschine, e ruptă de conflicte fățișe sau mocnite, e sfârșită dincolo de orice posibilitate de salvare.

Sfârșitul la care speră mulți este salvarea, e singura speranță într-o ,,lume” ostilă și sufocantă. Căutăm sfârșitul în exterior, când nimeni și nimic nu ne poate de fapt sfârși agonia unei lumi neîncepute.

Sfârșitul poate veni oricând doar printr-un nou început. Așa că, ieșiți la lumină din buncărele luminii artificiale în care v-ați izolat autistic, în care v-ați făcut provizii suficiente pentru a vă ajunge o viață. O viață netrăită și de netrăit. Ieșiți din voi și deveniți lume. O lume care merită și un sfîrșit, și un început real.

Sfârșitul lumii e atunci când îl cunoaștem doar pe ,,eu” în detrimentul lumii – o lume latentă ce ar vrea să se nască prin ,,noi”.

Articol scris de Florin Moldovan

sursa: http://voceaclujului.ro/

Prețuiește-te, ești valoros indiferent de ceea ce ți s-ar spune, oricum ar încerca să-ți minimalizeze importanța în orice ecuație a vieții, cei rău intenționați.

Întoarce-mă la mine.

Sunt oameni în fața cărora sunt curată ca zâmbetul, cărora niciodată nu le-am greșit cu nimic, asta dacă socotim și că binele făcut mie însămi, poate inconștient în detrimentul lor, nu avea nicio umbră de intenție de a le produce vreun rău. Pentru că, uneori, în viață, am înțeles după prea multe întâmplări păguboase că binele meu trebuie să fie mai presus de binele altora - și mă refer aici la al celor total indiferenți la problemele din jur și cărora le prisosește tot, așezându-se confortabil în fața tuturor, cu nepăsare.

După cum sunt și oameni cărora le-am greșit imens, de obicei dintr-o prostie minoră sau fără să conștientizez că-i voi face să sufere, arareori gândindu-mă în mod special să-i rănesc, pentru că nu sunt genul afurisit și n-am fost de foarte multe ori răutăcioasă cu intenție vădită.

Dar cum sunt eu cu mine? Îmi sunt curată ca zâmbetul, ori mi-am greșit imens?

M-am pus prea rar în fruntea unei ipotetice liste de priorități și asta nu mi-a adus decât necazuri, lipsuri, frustrări și durere. N-am fost nici mai fericită și nici mai bogată când m-am dat la o parte pe mine pentru alții, mai ales pentru cei nemerituoși.

Mi-a fost mereu rușine să reproșez oamenilor obrăznicia, necinstea, minciuna, nesimțirea. Și de fiecare dată când am tăcut, am simțit că am pierdut câte ceva din mine, din corectitudinea, onoarea și șansa mea. Cum și aproape de fiecare dată când mi-am făcut curaj, cu greu, să dau glas nemulțumirilor mele, călcându-mi pe inimă (pentru că ar fi fost mai ușor să tac), am câștigat. Poate nu prea multă dragoste din partea celor ofensați de brusca mea transformare dar, cu siguranță, puțin respect pentru determinare. Nu numai al meu pentru mine, dar chiar și al lor, uimiți să constate că nu sunt chiar un lut prea facil de modelat, la cheremul și după bunul plac al oricui.

De aceea, te rog, Iubire, întoarce-mă mai des la mine. Ca să nu mă pierd. Ca să ma regăsesc dimpreună cu toate noroacele mele.

*

Prețuiește-te, ești valoros indiferent de ceea ce ți s-ar spune, oricum ar încerca să-ți minimalizeze importanța în orice ecuație a vieții, cei rău intenționați.

Dăruiește-ți răbdare, înțelegere, acceptare și, mai ales, curajul de a nu mai suferi pentru defectele altora, de a nu-ți mai fi rușine de rușinea lor, privându-te de adevăr doar pentru confortul celorlalți.

Iubește-te. Ajută Iubirea pentru tine să se întoarcă înspre propriul tău suflet precum s-a înturnat Fiul Risipitor, plin de credință și încredere, în casa Tatălui Său.

de Carmen Voinea-Răducanu

Eliberează-ţi sufletul…

 

Eliberează-ţi sufletul de tot ce-l încarcă. Nu-l lăsa să acumuleze prea multe, pentru că se va sufoca. Sufletul omului e atât de sensibil! Şi acumulează atât de multe… Nu mai păstra acolo tot ce întristează. Nu o să ajungi decât să ai un suflet prea plin, prea trist şi prea nefericit, ori el nu merită asta. Stai un timp tu cu tine şi analizează fiecare lacrimă neplânsă, fiecare dor nerostit, fiecare sentiment nemărturisit, fiecare durere care ţi-a străpuns fiinţa, fiecare regret, fiecare suspin, fiecare nereuşită care a lăsat urme, fiecare rană şi fiecare îndoială. Ia-le pe rând şi desparte-te de ele. Nu trebuie să fii trist când le spui Adio, pentru că doar rămânând fără te vei elibera.

Doar dându-le afară şi lăsându-le acolo, în urmă, şi continându-ţi drumul, vei putea spune că ai scăpat de poverile alea care te apasă atât de tare.

Ai nevoie de această curăţenie. Şi tu, şi el. Fă-o. Şi nu privi înapoi. Ce a fost, a fost, nu va mai fi, tu deschide-ţi braţele pentru ce va fi. Deschide-ţi braţele şi pregăteşte-ţi sufletul pentru momente de sărbătoare. Are nevoie de ele.

Are nevoie să zâmbească, să fie fericit, să simtă că contează, să se simtă util, iubit şi înţeles. I s-a luat de griji. Vrea linişte. Acea linişte după care a tânjit atât de mult, acea linişte care îl ajută să nu se mai gândească la ce-i rău. Acea linşte care-i e ca un balsam. Sufletul are nevoie din când în când să se elibereze din strânsoarea gândurilor şi a oamenilor care nu-l merită. Şi pentru ca asta să se întâmple, are nevoie de tine.

 

de Georgiana R

pasajedinviata

Secretul fericirii

De multe ori m-am întrebat care este secretul oamenilor fericiți. Sau dacă aceștia există cu adevărat și nu sunt doar o plăsmuire a minților noastre inocente și visătoare. Până când am ajuns să cunosc astfel de oameni: fericiți, cu inima la vedere, zâmbitori, optimiști și plini de bucurie și entuziasm. Da, fericirea există. Și oamenii fericiți nu sunt Fata Morgana, ci chiar învingătorii greutăților de zi cu zi și încercărilor vieții.

Când eram mai mică credeam că oamenii deștepți sunt fericiți. Ori de câte ori auzeam pe cineva că studia la o facultate importantă îl asociam cu un om pe deplin fericit.

Astăzi nu mai cred asta. Pentru că pur și simplu am mai crescut. Și pentru că am mai învățat ceva între timp.

Astăzi sunt convinsă că fericirea nu ține de IQ și nici de EQ. Nici de bogăție și nici de sărăcie. Nici de singurătate și nici de iubire. Fericirea nu ține decât de noi. De fiecare în parte. Sunt alegerile pe care le facem în fiecare zi care ne aduc fericirea. Sunt zâmbetele pe care decidem să le purtăm chiar și atunci când greutățile vin ca bolovanii asupra noastră. Sunt gândurile pline de speranță și optimism pe care le preferăm în ciuda frământărilor și grijilor de zi cu zi. Sunt eforturile și sacrificiile pe care le facem pentru cei dragi, pentru noi, pentru o viață mai bună. Sunt gesturile de omenie, bunătate și generozitate pe care decidem să le facem pentru alții. Sunt toate lucrurile, gândurile, emoțiile, sentimentele și trăirile pe care le purtăm în sufletele noastre care ne aduc fericirea.

Secretul fericirii este că nu există un secret. Oricine poate fi fericit. Indiferent de starea materială și socială.

Secretul fericirii suntem fiecare în parte. Pentru că de noi ține să fim fericiți, să luăm decizii corecte, să facem lucrurile bine, să fim onești și buni unii cu alții, să oferim iubire și suport, să ne purtăm în cel mai frumos mod posibil cu cei din jurul nostru.

Secretul fericirii este echilibrul. Aceasta este concluzia la care am ajuns. Echilibru în suflet, în minte, în viața de zi cu zi, în alegerile pe care le facem, în visurile pe care căutăm să le realizăm, în eforturile pe care le decidem să le facem, în limitele pe care dorim să le desființăm.

Nu e ușor să fii fericit! Dar nici imposibil nu este.

sursa: filedejurnal.ro

Este visul tău…

Ce este acea forţă motrice care ne împinge în fiecare dimineaţă către locul de muncă care ni se potriveşte sau nu, unde ne face plăcere să mergem sau nu? Să fie frică? Probabil frică de a nu mai avea un salariu care pentru cei mai mulţi dintre noi este oricum prea mic?

Să fie sentimentul de siguranţă financiară pe care ne dorim să îl simţim în fiecare zi? Ne dorim o plasă de siguranţă, dar nu realizăm că acea plasă este oricum prea subţire pentru a ne susţine greutatea propriului corp care este pe zi ce trece şi mai încărcat de griji şi suferinţă.

Şi totuşi, ce ne animă? Gândul că facturile trebuie plătite, gândul că vom pierde casa în care locuim tot mai puţin şi dormim din ce în ce mai prost şi mai agitaţi?

E dimineaţă, ceasul sună, acel sunet pe care nu-l mai suporţi, dar la o perioadă îi schimbi melodia, poate aşa mai uiţi câteva zile de faptul că nu-ţi doreşti o astfel de viaţă. Îţi pui cravata în jurul gâtului şi ieşi pe uşă cât mai repede spre sarcinile care te aşteaptă şi care sunt din ce în ce mai multe. Iar dacă întârzii, trebuie să înveţi să ai o scuză care oricât ar fi de justificată nu mai interesează pe nimeni. Doar eşti plătit regeşte… ţi se plăteşte chiar şi demnitatea…!

Să ne anime o voinţă excepţională, care ne doreşte binele, care ne doreşte o carieră aplaudată, un loc invidiat de ceilalţi care nici ei nu mai ştiu cum este să ai măcar un minut coloana dreaptă? Dar cel puţin ei au un scop: să-ţi ia locul.

Dacă erai înzestrat cu atâta voinţă, de ce nu renunţi în această clipă la viciul care te trage în jos şi care te duce spre nicăieri? De ce nu te laşi în această clipă de fumat? De ce nu te apuci chiar azi de sportul cu care te minţi singur de atâta vreme că îl vei oferi corpului tău? Ştii bine câtă nevoie are… Dacă arată mai rău sau se îmbolnăveşte, nu este nici o problemă. Îl îmbraci în haine scumpe de firmă (că îţi permiţi doar) şi nimeni nu va observa nimic. Mai mult chiar, vei fi invidiat. Ştii bine că îţi place asta.

Deci nu este vorba de voinţă. Ea există, dar este atât de slabă că abia mai pâlpâie. Rămâne frica. Probabil asta este. Frica zilei de mâine care oricum nu ştii sigur dacă va mai veni, dar ştii sigur că va fi trăită la fel de ipocrit ca şi ziua de azi. Ce s-ar putea schimba de altfel?

Chiar nu crezi că experienţa de viaţă, pe care ai trăit-o, nu ţi-a subliniat până acum la ce eşti bun cu adevărat? Ce ai putea face cu plăcere tot restul vieţii? De ce nu ai curaj să faci schimbarea? De ce nu ai capacitatea să lucrezi şi pentru tine aşa cum lucrezi pentru altcineva? Sau viaţa ta de până acum a trăit-o de fapt altcineva pentru tine? Sau a trăit ceea ce este visul tău?

Nu ai nici un drept să renunţi la visul tău, nu ai nici un drept să te minţi. Schimbă-te în acest moment. Nu mai amâna de pe o zi pe alta lucrurile. Apucă-te azi de tabloul pe care îţi doreşti să-l pictezi, apucă-te azi să scrii acea carte pe care îţi doreşti să o scrii încă din copilărie. Apucă-te să faci acele aranjamente florale la care te pricepi atât de bine. Fă acele poze artistice de care te-ai apucat cândva, dar ai renunţat.

Eu m-am apucat în sfârşit să scriu…

Ai încredere în tine. E obligaţia ta. E singura ta obligaţie în această viaţă să îţi iubeşti fiinţa. Şi dacă nu reuşeşti din prima să ieşi la liman, mai încearcă. Poate va trece ceva timp până vei reuşi, dar vei fii fericit. Vei putea respira în voie, fără să-ţi astupe altcineva nările.

Nu mai sta ca o trestie bătută în vânt. Ştim cu toţii că şi dacă vântul se opreşte, se găseşte câte unul care se crede mai deştept ca tine şi începe să sufle din ce direcţie vrea. Dar pentru asta trebuie să plătim un preţ, care pentru unii este cam mare: trebuie să ne decondiţionăm. Trebuie să învăţăm să avem gândirea unui individ, nu a unei turme. Sau ne doare atât de mult să stăm în picioare?

Dar probabil niciunul dintre noi nu se regăseşte în această situaţie. Noi nu suntem aşa…

Noi suntem fericiţi!

de Adrian Cutinov

desprerealitate.ro

Devin-o persoana de care ai fi avut cândva nevoie!

 

Viaţa are un fel ciudat de a ne învăţa cine suntem cu adevărat. Ea nu foloseşte cuvinte mari şi pompoase, însă are capacitatea de a le face pe cele mici şi neînsemnate să-şi facă pe deplin datoria…

Viaţa ne demonstrează că ea nu ţine cont de educaţia oamenilor, însă oamenii educaţi o înţeleg mult mai bine. Toate experienţele prin care trecem îşi lasă o amprentă asupra noastră, fie că suntem de acord sau nu cu acest lucru. Însă, doar anumite experienţe ne schimbă cu adevărat. Aşa cum regăseşti într-un album muzical doar două sau trei piese fenomenale, iar restul există doar pentru a sublinia perfecţiunea celor câteva! Cum ai putea sesiza diferenţa între fenomene sau lucruri, altfel, decât comparându-le?

Dacă nimic nu te impresionează şi nu te schimbă, înseamnă că ai probleme cu evoluţia. Îţi place să rămâi pe loc. Nu este neapărat ceva rău căci unii nu simt nevoia să înainteze. Rămân în propria carapace şi aşteaptă să-i scoată cineva de acolo, deşi nimeni nu are o astfel de obligaţie!

Fiecare zi trăită poartă pentru tine un mister şi un dar de care ar trebui să profiţi din plin. Nu întoarce spatele acestui dar până nu vei înțelege cu adevărat ce se află in cutie!

Ai grijă de gândurile pe care le cultivi căci ele-ţi vor trasa viitorul. Dacă aceste gânduri vor fi atent selectate, cu siguranţă vei ajunge persoana pe care ţi-ai dorit cândva s-o întâlneşti.

Nu va fi un lucru uşor să lași deoparte tot ce te împiedică să creşti.

Trebuie doar să înveți în fiecare ceas cum să devii un om mai bun!

Iar dacă simţi uneori că ai obosit, încearcă să te odihneşti puţin… Nu să renunţi!

 

de Adrian Cutinov

La mulţi ani tuturor sărbătoriţilor de astăzi. Sfântul să vă ocrotească şi să vă fie fiecare zi, un dar!

Dă-mi să-i văd pe ceilalţi îngeri şi pe mine cea mai rea.

Dă-mi câte un cot atunci când trebuie- să îmi înghit cuvintele răutăcioase, mândria, răutatea şi alte otrăvuri d-astea omeneşti. Şi să nu le mai scot în lume. Împinge-mă un pas în spate când vreau să păşesc în faţă. Şi nu trebuie. Şi împinge-mă un pas în faţă când stau în spate, deşi nu ar trebui. Da'-mi place acolo că-i călduţ. Şi nu mă doare capul. Dă-mi să mă smeresc eu, chiar şi când îmi pare mai mult că nu ar trebui. Să tac chiar şi când sunt judecată pe nedrept. Şi să iau pietrele pe care le aruncă alţii în mine, să le transform în flori. Pe care tot lor să li le dăruiesc. Natural. Fără să mi se pară că ce nobilă sunt eu...Dă-mi să binecuvântez pe cel ce mă priveşte cu dispreţ şi dă-mi să pot să sar să îl apăr pe cel ce m-a lovit mai devreme, de va fi la rândul lui lovit. Fă-mi clar ce trebuie să vreau. Şi ce nu.
Dă-mi ochi să văd durerea altuia, chiar şi când nu e rostită şi mâini să o alin chiar şi când inima ce plânge se sfieşte să strige după ajutor.
Şopteşte-mi tu reţeta aia secretă care transformă suferinţă în bucurie. Ştii tu care... Aia!
Dă-mi tu putere să înving gândul viclean şi să mă agăţ de cel bun. Lipeşte-mă de el, să nu mă desprind oricât de mult m-ar trage celălalt.
Mai da-i tu răbdare îngerului ce îmi tot şopteşte din dreapta şi fă-l să mă tragă cu putere după el când o iau vijelios spre stânga. Iarăşi...
Acoperă-mi ochii să nu văd ce e rău la altul. Nici ce pare frumos, dar îmi ascunde încă o posibilă rană. Încă un posibil bolovan în sacul acela greu. Ştii tu în care. În ăla!
Umple-mi tu golurile cu iubire, micimile cu mărime de suflet, inundă-mi întunericul cu lumină şi dă-mi iubirea aia. Ştii tu care! Aia!
Dă-mi măcar răbdărică atunci când nu mai am deloc răbdare. Leagă-mi tu mâinile să nu rănesc, dacă chiar nu pot să mângâi. Dă-mi să îi văd pe cei pe care nu-i vede nimeni, să îi aud pe cei pe care nu îi mai aude nimeni şi să îmi amintesc de cei pe care toţi i-au uitat. Acoperă-mi ochii să nu văd atunci când nu trebuie, dacă chiar nu pot să nu poftesc la bunul altuia. Acoperă-mi urechile să nu aud, dacă chiar nu pot să îmi înfrânez răspunsul. Acoperă-mi gura să nu am glas, dacă chiar nu pot să nu cârtesc. Pune-ţi tu mâinile peste mâinile mele şi fă ce ai de făcut în lume. Şi picioarele tale să poarte paşii mei spre unde ai de mers. Căci singură, de capul meu, cine ştie unde mai ajung. Iarăşi. Scoate-mă, de oriunde voi cădea şi vino tu după mine, dacă vreodată voi mai rătăci. Iarăşi.
Dă-mi să nu fac măcar rău, dacă nu pot face bine. Să nu urăsc, dacă nu pot iubi. Dă-mi să văd, când nu voi putea crede în ce nu văd. Dar, totuşi, te mai rog o dată, că dacă am asta, am tot. Dă-mi totuşi iubirea. Aia. Ştii tu care!
Îţi mulţumesc, Sfinte Nicolae.

Cam atât. În mare. Vezi tu ce poţi. Dacă poţi. De-i prea mult, dă-mi numai iubirea. Mă descurc eu dup-aia cu tot...Mulţumesc. La mulţi ani. Te iubesc!

de Alexandra Svet
sursa: https://www.facebook.com/alexandra.svet/

Selfie-ul sufletului tău

 

Fotografii ce imortalizează stări. Fotografiile nu doar stochează amintiri, ci captează stări de bucurie, mulțumire, fericire, tristețe, locuri și timpuri, oameni și clipe. Cum arată selfie-ul sufletului tău, al spiritului tău, cum exprimi starea interioară într-o imagine măsurată în pixeli? În câți pixeli se măsoară fericirea? Sau tristețea? Dar durerea? Ăă… în tot atâția? Nu se poate, n-are cum. Intensitatea sentimentelor e cu totul alta.

Sentimentul de fericire se măsoară altfel decât sentimentul de tristețe sufletească. N-ai cum să le măsori în același număr de pixeli. N-ai cum să captezi în imagini așa ceva, e peste orice nivel de tehnică fotografică. Da, se pot surprinde umbre de sentimente, dar niciodată intensitatea lor.

Avem stări pe care nu le putem exprima în cuvinte. Avem trăiri care nu ni le putem explica. Avem emoții care nu încap într-un număr definit de pixeli. Și totuși încercăm să stocăm stări și clipe, să imortalizăm sentimente și să le păstrăm pentru acele zile în care avem nevoie de starea respectivă. Când nu reușim să mai retrăim sentimentul, când ne e sete și dor de o stare, atunci căutăm orbește să ne încărcăm cu ceva, măcar cu amintiri. Pot amintirile să-ți readucă sentimentul la intensitatea trăirii momentului? Nu prea, pentru că nu s-a putut capta adevărata măsură a sentimentului. Acum îți poate stârni cel mult un zâmbet și un oftat lung.

Dacă ai putea să-ți faci un seflie sufletului tău, ce-ar arăta el? Ai putea oare sa-l imortalizezi?! Nu, dar asta nu înseamnă că nu există. Fără el n-ai fi decât o fotografie stocată pe vreo memorie externă sau internă. El își va urma calea, spre locuri în care măsura nu mai contează, unde intensitatea trăirii se poate stoca și retrăi și aminti. Am avea nevoie din când în când de o analiză a sufletului, de o purificare a lui, de a lăsa în el doar sentimentele pozitive, de a alunga umbrele negre și de a transforma griurile în alb. Pentru a putea să urce cu toată măsura lui.

Clipe numărate în fotografii ce reflectă atât de puțin din noi. Cum să facem să reflecte mai mult? Cum să putem arăta dimensiunea exactă a bucuriei, a iubirii și a tristeții noastre?

Sufletul nostru adună sentimente incomensurabile, de asta nu se poate imortaliza.

de Gloria Alexandru
sursa: catchy.ro

La mulţi ani, România!

 

Nu mă pot abține să nu scriu despre asta. Mă uit acum la știri, m-am uitat și de dimineață. Ce-am văzut? Păi am văzut povești despre oameni care au reușit, care au arătat lumii partea frumoasă a României, care au luptat pentru visurile lor și care și le-au văzut împlinite. Oameni care au reușit ceea ce ne dorim toți: să ajungem cineva, să nu stăm cu grija zilei de mâine și să putem trăi frumos... 

 
Și știți ce m-am întrebat inevitabil? De ce doar azi?! De ce doar de 1 decembrie să ne aducem aminte de cei care pot ajuta și inspira prin puterea propriului exemplu? De ce doar de 1 decembrie să vedem știri despre oameni care au dovedit că se poate? De ce doar de 1 decembrie să arătăm ceva de calitate, ceva bun, ceva util? De ce doar de 1 decembrie să promovăm România?! 

 
De ce de mâine să ne întoarcem la accidente, la știri despre personaje odioase care nu au nimic bun de oferit și arătat? De ce de mâine să uităm frumosul pe care l-am arătat azi?
De ce nu e ziua noastră în fiecare zi? Sau de ce nu ne purtăm zilnic ca și cum ar fi 1 decembrie?

 
Asemenea ideii să fim mai buni doar de sărbători, același lucru se întâmplă și cu a fi mândru că ești român, doar de 1 decembrie! Păcat! Mare păcat!

Georgiana R.
#PasajeDinViață