“Aşteptarea ne dă iluzia că facem ceva aşteptând, când, de fapt, nu facem altceva decât să murim suportabil, puţin câte puţin” .

Aştept aşteptarea, peste aşteptările mele... pe neaşteptate

În fiecare zi, fiecare dintre noi experimentăm.

Experimentăm frica, îndoiala, grija, frumuseţea, zâmbetul, suferinţa; din toate câte puţin,aşteptări peste aşteptările noastre...pe neaşteptate... Avem parte de lucruri alese, de lucruri neaşteptate, de lucruri oarecum inevitabile...

În fiecare zi e altă poveste. Alt început. Alt cuprins. Alt final! toate peste aşteptări!E vorba de diversitate, de reacţie.

Ciudat e însă faptul că nu suntem marcaţi, impresionaţi de nimic. Suntem reci şi palizi şi epuizaţi şi obosiţi de propria poveste, de şirul gândurilor şi-al întâmplărilor, dezamăgiţi şi singuri, neîmpliniţi şi revoltaţi. Trăim în propria cochilie, egoişti şi goi, ne-am vrea adesea singuri pe lume, dacă se poate neatinşi, nederanjaţi...

Opreşte-te o clipă din a privi doar viaţa ta, care ştiu, ţi se pare nespus de nedreaptă, şi îndreaptă-ţi privirea spre celalalte personaje, măcar pentru o clipă, şi arată că îţi pasă, şi încearcă să le afli povestea...

Ai face schimbul cu pergamentul vieţii lor?

Poate pergamentul scris, poate nescris al unei zile de mâine care nu o mai aşteaptă şi nu o mai doreşte nimeni... e tot în aşteptare... Poate e vorba de povestea tristeţii, de povestea singurătăţii, sau de povestea aşteptării... Ai face schimbul?

Încetaţi să va mai plângeţi de viaţa asta pentru că e doar una şi unica pe care o aveţi, şi aşteptaţi ceva peste aşteptări, şi aşteptăm şi iar aşteptăm, aşteptarea... şi deveniţi responsabili şi asumaţi-vă faptele, ajutaţi, priviţi, iubiţi, dăruiţi, sacrificaţi ...

Nu intenţionez să plictisesc pe nimeni, şi nici nu dăruiesc lecţii de viaţă nimănui, doar împărtăşesc cu voi gânduri adunate de-a lungul călătoriei…în aşteptarea aşteptărilor mele, să vină ziua în care să nu mai aştept pe nimeni şi nimic, şi aşteptarea să nu mă aştepte... aştept Eternitatea! Stau de câteva zile şi privesc în jurul meu, şi observ anumite lucruri care deseori mă întristează, uneori mă distrează, alteori îmi dau de gândit... De ce trebuie să aştept atât de mult? “Căci chiar dacă smochinul nu va înflori, viţa nu-şi va da rod, rodul măslinului va lipsi şi câmpiile nu vor da hrană, oile vor pieri din staule şi nu vor mai fi boi în grajduri, eu tot mă voi bucura în DOMNUL, mă voi bucura în DUMNEZEUL mântuirii mele”

Cineva spunea "Să fii mulţumit cu ceea ce ai, nu cu ceea ce eşti"

Prea de multe ori, noi suntem în sens invers, suntem mulţumiţi cu ceea ce suntem, şi nu cu ceea ce avem.. Dacă ceva mi-a atras atenţia în această vreme, unul dintre lucruri a fost nemulţumirea. Nu ştim să fim mulţumitori... Mulţi dintre noi am uitat să recunoaştem, aşteptarea…face parte din orarul vieţii! E o materie ce trebuie învăţată obligatoriu! Timpul este profesorul, care ne dă mai întâi examenul şi apoi şi lecţia..

Dar, aşteptarea are ca rezultat biruinţa! Să ne bucurăm că putem încă să mai aşteptăm, aşteptările încă neaşteptate de noi, împreună de a aştepta aşteptarea a celui care va să vie... În valuri de lumină, chemat de dorul aşteptării... Un fluviu nou vesteşte Triumful Aşteptării... Totul vine la vremea potrivită pentru cel ce ştie să aştepte!

“Aşteptarea ne dă iluzia că facem ceva aşteptând, când, de fapt, nu facem altceva decât să murim suportabil, puţin câte puţin”

sursa:http://jurnalulmeu-raveca.blogspot.ro/

Într-o zi vei înțelege că ai rămas singură…

 

Adevărul este că mereu ai fost singură, dar realizezi acest lucru mai târziu. Părinții pleacă pe lumea cealaltă, partenerii ne devin străini; iubiții ne trădează; copiii cresc și tu te schimbi. Ce părea corect ieri, astăzi nu mai funcționează. Singurătatea vine întotdeauna pe la spate, ca și iarna. Dar maturitatea înseamnă a ști cum să fii singur, fără drame și autocompătimire. Cel mai bine e să te pregătești dinainte pentru această perioadă.

Toți oamenii, cu excepția celor apropiați, pot fi înlocuiți. Nimeni nu este unic. Lasă oamenii noi să intre în viața ta, chiar dacă nu înțelegi dacă aveți sau nu o conexiune. Într-o zi, vei înțelege că ești singură și acest lucru îți va salva viața.

Încearcă ceva nou, fie că este vorba de mâncare, haine, filme, cărți, un traseu diferit spre serviciu, achiziționarea unui nou telefon, un nou hobby sau o altă filozofie/religie. Suntem leneși și ușor de mulțumit, prin natură. Cu cât înaintăm în vârstă, cu atât mai mult ne dorim să mergem în aceleași locuri, să facem aceleași lucruri. Obiceiul de a ne abate de pe calea obișnuită dispare. Nu te lăsa prins în aceleași lucruri.

Iartă pe toți pentru ce s-a întâmplat și uită-i pe cei pe care nu-i poți ierta. Ignorarea oamenilor și încercarea de a-i uita definitiv poate fi uneori cea mai aspră pedeapsă, dar și cel mai bun medicament. Nu te obosi certându-te cu ei, nu merită.

Nu grăbi nimic. Tot ce se întâmplă rapid, nu durează foarte mult timp. Dacă dorești ceva, în cele din urmă îl vei primi. Dacă într-un final realizezi că nu mai râvnești un anumit lucru, înseamnă că nu ai avut cu adevărat nevoie de el. Lasă deciziile riscante pentru o altă zi. Dacă nu ești sigur de ceva, riscă doar în cazul în care ai dorit ceva de foarte mult timp.

Dacă există ceva ce-ți dorești, nu renunța. Succesul vine din experiență. Cu cât mai mult încerci, cu atât ești mai aproape de a-l obține. Ceea ce adesea par a fi maniere proaste sau lipsă de respect, este de fapt un semn de experiență. Fermitatea, răbdarea, perseverența, independența în relațiile cu ceilalți se construiesc pe măsură ce te apropii de atingerea scopului dorit.

Viața nu se termină niciodată, chiar dacă uneori pare astfel. Tot ce se întâmplă reprezintă doar o piatră căzută în râu – ar putea tulbura apa, dar nu poate opri fluxul. Amintește-ți acest lucru când ești disperat, când ești în doliu; când citești scrisoarea de adio a iubitului tău. Va veni ziua când vei spune „am reușit să trec peste!”

Mâine ar putea fi ultima ta zi pe Pământ. Sună tragic, dar dacă te gândești la asta, poți fi motivat să faci toate lucrurile din această listă.

Fă ceea ce-ți place, dar ai grijă de tine, astfel consecințele s-ar putea întoarce împotriva ta. Obișnuiește-te să înțelegi de ce are nevoie corpul tău și ce îți spune. Dacă nu ai făcut asta până acum, începe cu lucruri simple: o plimbare, înot sau alt sport. Ca rezultat, grija față de tine va deveni a doua ta natură.

Romantismul, dragostea și pasiunea sunt lucruri minunate. Dar dacă le amesteci cu sexul, s-ar putea să nu le experimentezi o perioadă lungă de timp și asta este dăunător. Poate vrei doar sex. Dar, întotdeauna tinde ca dragostea și romantismul să vină la pachet.

Nu te gândi ce cred alții despre tine. În cea mai mare parte a timpului, oamenii se gândesc la propria lor persoană. Dacă se gândesc la tine, este doar în comparație cu ei. Ca rezultat, nu se gândesc deloc la tine.

Ferește-te de certitudine. Ea este începutul declinului. Trebuie să te îndoiești mereu că ceea ce faci este cel mai bun lucru în viață. Asigură-te că ai opțiunea de a schimba lucrurile sau de a încerca altceva.

Trebuie să păstrezi întotdeauna o legătură cu prietenii tăi. Nu sunt niciodată destui. Într-o zi vei înțelege că ești singur și prietenii vor veni să te vadă în mod neașteptat spunându-ți: „Ești nebună? Ne ai pe noi!” Și este adevărat.

sursa: http://devorbacutine.eu/

Femeia nu e proastă!

 

Femeia nu e proastă când îţi dă a doua şansă, e proastă abia atunci când ţi-o oferă pe a treia. Femeia nu e proastă când te iubeşte şi te lasă să-i joci sufletul în picioare, e proastă doar atunci când nu vrea să se ridice, să lupte, să te lase să fii imatur şi ignorant în contiuare, dar fără ea. Femeia nu e proastă pentru că e naivă, ea e naivă pentru că are suflet şi dacă a avea suflet înseamnă să fii prost, atunci îmi place aşa şi nu mai vreau să mă deştept vreodată. Femeia nu e proastă pentru că suferă după bărbatul pe care l-a iubit cu tot sufletul, cu toată încrederea, e proastă doar dacă nu se ambiţionează se meargă mai departe, să depăşească momentul, să se ierte şi să se pregătească pentru ceva mai bun.

Femeia nu e proastă aşa cum sunt mulţi, pentru că nu riscă să joace totul pe o singură carte, să pună iubirea toată într-un singur om, ea e proastă pentru că de multe ori joacă o carte atât de bună pe cei mai nepotriviţi oameni, pe aceia care-şi bat joc… Dar femeia e deşteaptă pentru că riscă… Riscă să fie rănită, aşa cum a mai fost rănită deja… Dar mai riscă să fie fericită, aşa cum poate n-a fost niciodată şi aşa cum poate va fi pentru totdeauna.

Femeia nu e proastă, dar e naivă şi credulă şi pune suflet în tot ce face, pune suflet pentru toţi, chiar şi pentru cei care ar merita cel mai puţin sau n-ar merita deloc. Femeia nu e proastă, e prea bună şi de asta e luată adesea de proastă, dar ştie undeva adânc în sufletul ei că în viaţă toate se plătesc, nu rămâne nimeni dator şi nu rămâne nimeni în pagubă, dar tace şi aşteaptă să vină acea zi când să le poată demonstra tuturor cât de deşteaptă e. Of… Nu! Femeia nu e proastă!

sursa: http://damadetrefla.com/

Oamenii care locuiesc în... Cer!

Dacă ți-ai pune simpla întrebare: ”Ce este Cerul” și ai putea trece de sentimentul iluzoriu că el este cupola senină, or aceea plină de nori, care-ți oferă sentimentul stabilității, ai observa că Cerul conține cu totul și cu totul altă „dimensiune”. Ți-ai putea imagina apoi că te afli pe lună și acolo ți-ai pune iarăși întrebarea:”Ce este Cerul?” Ai constata stupefiat că-n Cer este Pământul, și-n cer este Luna, și-n Cer ești tu însuți, oricine ai fi..Tu însuți, cu Pământ cu tot, ești agățat de Cer, în Cer, parte a Cerului și ești pe Cer un mic punct sau un semn de mirare, or o biată liniuță, azvârlită într-un univers căruia nu-i poți găsi capete. Și, pentru că ai cunoaște mai bine „cerul”, când ai spune „Tatăl Nostru”, și când ai ajunge la propoziția „Precum în cer, așa și pe pământ”, ai înțelege dintr-o dată că Cerul nu-i despărțit de pământ, tu nu ești despărțit de Cer, iar Cerul te conține pe tine, cu rugăciunea ta cu tot, cu emoțiile, cu întâmplările tale..

Ai deveni, poate, credincios dintr-un foc. Ai deveni smerit și inocent, aproape fără picătură de vanitate, or de egoism atunci când vei simți minuscula ta existență în acest vast ocean al Cerului. În mintea ta va străluci dintr-o dată înțelegerea, conștiința, sufletul și bucuria rugăciunii pe care o spui, poate, zi de zi: ”Tatăl nostru, care ești în Ceruri”! Sufletul se simte cuprins de Dumnezeu și ferecat în el, ca o minunată săvârșire a luminii, ca un surâs infinit atunci când îmbrățișează sentimentul existenței sale în oglinda adevărului. În acest minunat Cer au loc războaiele, violurile, rugăciunile și iubirile, frica și seninătatea, furtunile și mișcările gândurilor tale, emoțiile tale și întâmplările vieții tale. Dacă vei cunoaște definiția simplă a Cerului, te vei trezi din somnul în care te-a scufundat știința, intelectul, ignoranța, or necredința ta și ai râde în fața tuturor lucrurilor pe care le-ai crezut importante. Vei zâmbi pe sub mustăți la gândul că, în fața adevărului ce se ascunde în Cer, tu ești mult mai micuț decât o libelulă, dar mult mai mare decât ți-a putut dezvălui mintea într-o viață întreagă.

Dacă exiști în „cerul” acesta, înseamnă că ești important. Ești un element de legătură, o conexiune, o mică verigă, care leagă atomii între ei, pentru a constitui un întreg. Prin tine se desfășoară lucrarea întregului, a cărei taină rămâne, încă, ascunsă în inima și-n desăvârșirea Cerului. Ai datoria și responsabilitatea de a intra în armonie cu Cerul, atât vreme cât ești parte din el. Nu prin lucrurile tale păstrezi armonia, legătura și taina divină în care exiști, ci prin sufletul tău. El este părticica ascunsă a Cerului, ce pulsează în tine și rămâne după ce vei fi dezbrăcat haina omenească. Pe cerul inimii apar nori și apar seninuri fantastice, fulgere și sclipiri de soare, dar numai acela ce cunoaște taina cerului și trăiește în adevărul lui poate visa și poate înțelege graiul misterios al visului. Căci viața este un vis, dar Cerul rămâne pentru totdeauna o Realitate. Cerul îți cere să te trezești din visul tău și să cunoști adevărul care pulsează în tine în ritmuri absolute. Tu ești parte a Cerului, tu, ca și Tatăl, ești locuitor al Cerului, dar nu știi asta, nu vezi asta, ești țintuit în iluzia că Cerul e un loc îndepărtat, pe care-l privești doar de pe Pământ. Poate că cineva care trăiește pe lună poate simți că tu, oricine ai fi, ești o ființă care trăiește în cer, la fel ca Tatăl și se gândește la tine ca la ”omul din cer”.

”Tatăl nostru, care ești în Ceruri”, iată rugăciunea – singura pe care ne-a lăsat-o însuși Hristos – ne dezvăluie chiar de la început că Tatăl este aici, unde suntem și noi. În acest Cer, Cerul însuși, e Creatorul care ne conține pe noi și care transcende toate formele, toate planetele, toate universurile, cel ce a fost, este și va fi, cel în care visăm existența, cel prin care trăim și cel din care percepem că luceafărul șade uneori la doi pași de lună, că cerul se unește cu Pământul, că stăm nemișcați când Pământul călătorește ca o navă de mare vitează prin univers. Dacă aceste iluzii ne populează existența atât de clar, oare cât de aproape de realitate suntem în alte privințe? Cum putem să-l vedem pe Dumnezeu dacă noi nu vedem nici măcar că ..locuim în Cer? Iată, nu doar îngerii locuiesc în Cer, ci și oamenii. Nu-i așa că-i ciudat să conștientizăm asta? 

de Maria Timuc

nimeni n-o va face în locul tău

 

încerc să folosesc cât de puțin posibil cuvântul ”trebuie” – nu vreau să trăiesc viața ca o trebuință. aș prefera, în schimb, să văd și să simt din ce-s făcute razele de soare, să fiu prezentă în tot ce mi se-ntâmplă și să spun, oricui m-ar întreba – că da, ASTA e viața mea.

trăiește după cum ți-e sufletul!

îndrăgostește-te. Cu toată inima. Cu toată mintea. Cu toate visele. Cu toate speranțele. Cu toată puterea. Cu toată încrederea. Cu toate de care nici nu știai că ești în stare – dar le afli atunci când întâlnești un chip cu sufletul purtat în ochi și-n zâmbet. pe care știi din prima secundă că nu-l vei putea uita. Și-atunci – lasă-l să te facă fericit.

suferă. Să n-ai teamă de dureri trupești ori sufletești. Pentru că din ele vei ieși mereu mai puternic. Mai încrezător. Iar de cele mai multe ori, suferința apare în calea unei bucurii. Treci de furtună și mergi după curcubeu, oricât ți-ar părea de greu.

iubește. Și nu te opri până când privirea n-o să-ți dea de gol iubirea. Apoi păstreaz-o așa. De aici, vei privi dintr-o altă perspectivă, de unde vei găsi indicatoare pentru toate drumurile ce-ți sunt destinate. Iubirea n-o să te lase să te rătăcești de tine, cel care ești.

muncește. Pentru ce-ți dorești, pentru ce iubești, pentru ce crezi că ți se cuvine dar încă n-ai primit. Nu aștepta câștiguri ușoare – acelea sunt la fel de trecătoare, precum au venit.

fii sincer. Nu-i minți pe ceilalți, pentru că asta-nseamnă să te minți și pe tine, în primul rând. Trăiește senin, cu sufletul pe față. Altfel, te vei trezi într-o dimineață că nu știi cine ești, că nu-ți vine bine ce trăiești.

râzi. Cu poftă. Colorat. Până râsul îți devine molipsitor. Îmbucurător. Înviorător.

plângi. Din timp în timp, vei avea nevoie să-ți speli privirea. Vor curge picături de vise pe-ai tăi obraji, în semn că nu te-ai dat înapoi de la a simți și a pune suflet. Și-atunci, să știi că ești un om curajos. Nu să plângi e o slăbiciune – ci să-ți fie teamă de lucrurile care te-ar putea aduce în starea asta.

învață. Nu lăsa nicio lecție să te străbată, înainte s-o ai învățată. Pentru că viața ți-o va repeta, până ieși cu ce trebuie din ea.

grăbește-te. Numai atunci când un lucru nu va exista mâine, dacă nu te-ndrepți către el azi.

ai răbdare. Ori de câte ori un lucru îți cere timp, să crească și să te uimească.

joacă-te. Amintește-ți că undeva, într-un punct cardinal al sufletului tău, un copil așteaptă ca din când în când să îl iei de mână și să alergați spre necunoscutul tău, și-atât de cunoscutul lui. Lasă-te în joaca lui și-ți vei domoli dorul de copilărie. Copilul acesta îți va servi bucuria simplă și curată, pe care n-o vei uita vreodată.

pleacă. De acolo de unde nu te mai simți în largul tău. De acolo de unde ți-au fost coborâte visele din ochi. De acolo de unde ți-ai pus inima plină de încredere și trebuie să ți-o iei înapoi plină de pansamente. Și nu te speria, când ai nevoie să pleci, e pentru că te așteaptă ceva mai bun.

revino. Există locuri de oameni care te păstrează, chiar dacă tu ai fost purtat de gânduri prin alte crânguri. Revino la aceste locuri dacă atunci când te gândești la ele, îți simți inima stând de vorbă cu tine.

visează. Visele te vor învăța să zbori. Dar nu ca să rămâi în nori. Visează ca să ajungi la ceea ce îți dorești, oricât ți-ar spune ceilalți că greșești. Visul devine o problemă abia când nu te mai întorci din el. Așa că du-te în vis și apoi revino cu el, împlinindu-l pe pământ. Sau cât de aproape se nimerește de pământ.

amintește-ți. De lucrurile care îți plac, de cele care te desfac din carapacea de om mare și îți deschid ferestrele spre cer. Amintește-ți că zâmbetul e felul sufletului de-ați spune că îi e bine. Amintește-ți să-ți fie bine.

emoționează-te. Emoțiile îți vor arăta, mereu, cât de viu ești, ori dacă doar la figurat trăiești. Simte și întâmplă-te cu fiecare răsărit, cu fiecare vis ivit. Emoțiile îți vor povesti despre lucrurile adevărate din viața ta. Așa că ori de câte ori nu ești sigur pe ceea ce simți, gândește-te când te-a emoționat ceva ultima dată – și mergi spre acel ceva.

fii tu. Gândește-te cine ești atunci când rămâi tu cu tine. Dă-ți chiar întâlnire din când în când cu tine. Privește-te în ochi și stai de vorbă cu sufletul tău. Nu ignora ce-ți va spune pentru că va fi numai adevăr. Apoi, vei ști cine ești și ce ai de făcut.

rămâi. tu.

trăiește. nimeni n-o va face în locul tău.

 

de Camelia Căpitanu

http://cameliacapitanu.ro/

Primul lucru de care trebuie să te apuci când trăiești o despărțire

 

Știu că doare. Doare înzecit, doare albastru înghețat, doare cu ecou. Toate amintirile s-au trezit acum și-și cer porția la durere. Ai fost atâta timp a lui, iar acum îți ești doar a ta. Și nu știi ce să faci cu tine. Ai fugi dacă ai putea, dar n-ai cum să te lași în urmă. Ai zbura, dar ești lipită de tot ce-ai trăit. Durerea pe care o simți ești tu. E acolo, în mijlocul pieptului, apasă uneori mai greu, uneori mai surd, alteori arde pâlpâind pe dinăuntru. S-a întins ca o umbră peste toată viața ta. Nimic nu se mai întâmplă fără să vezi vălul despărțirii prin care treci. Ca o casă în care într-o cameră cineva a lăsat deschis un radio. Și-l auzi. Și-l auzi. Și-l auzi.

Știu că doare. Dar o să treacă. O. Să. Treacă. O să tacă. Durerea.

Draga mea, n-ai încotro decât să te vindeci. Să-ți trăiești durerea până la capăt, ca un pahar de medicament pe care, ca să te faci mai bine, trebuie să-l dai pe gât. Și nu merge decât cu înghițituri mici, noduroase, sfredelitoare. Are un gust mizerabil, aspru, dar face bine. Ai încredere. Caută punctele propozițiilor neterminate din povestea ta. Încheie conversații, încheie amintiri, încheie de formulat răspunsul tuturor întrebărilor. Știu. Ai multe întrebări, asta doare cel mai tare. Ele apasă cel mai greu.

Dă-ți timp. Ai să găsești răspunsuri în oamenii care te iubesc. Oamenii care te-au iubit și înainte să-l cunoști pe el, oamenii care te iubesc și după ce relația voastră s-a frânt. Ai să găsești răspunsuri în vorbele mamei tale, ale tatălui tău, ale prietenei celei mai bune, ale fratelui, ale profei de chimie din liceu, ale bunicii, ale vreunul scriitor care, deși nu te cunoaște, îți vorbește printr-o hârtie. Ai să găsești răspunsuri într-o melodie, ai să găsești răspunsuri în bucuria cu care cățelul tău face aceleași lucruri ca și până acum, inconștient de furtuna din viața ta, ai să găsești răspunsuri într-un film, într-un cuvânt, într-o cutie de acrilice, într-o plimbare într-un parc oarecare. Asta e primul lucru de care trebuie să te apuci când trăiești o despărțire. Să-ți găsești răspunsurile, ca să poți trece mai departe. ”Closure”, i-a spus englezul. Și-ai să vezi, unele nu vor avea nicio noimă, altele nu vor fi foarte clare și câteva nici nu le vei putea înțelege pe de-a întregul. Acum. Ia-le ca atare. Cândva, vei pricepe clar, simplu: tot. Dar dă-ți timp.

Despărțirile dor. Nu știu câți ani ați fost împreună, nu știu ce s-a rupt în voi, nu știu ce ziduri au crescut între toate răsăriturile și apusurile pe care le-ați împărțit. Dar știu că, în timp, nu va mai conta. Ai crescut. Acum ești un copac un pic mai înalt, un pic mai vânjos, cu rădăcinile un pic mai puternice. Nu te mai ating aceleași vânturi, nu-ți mai pasă la fel de mult dacă plouă, nu te mai îndoi ca să miroși orice floare. Și, cel mai important, acum ești mai aproape de soare. Va veni o zi în care te vei uita în urmă, și, la umbra crengilor noi care ți-au crescut, îți vei admira scoarța trunchiului. Și-n interior, cercurile-ți vor trăda toate încercările care te-au perpelit, dar peste care ai trecut. Cu bine. Deasupra tuturor durerilor a crescut un țesut protector, o scoarță puternică, frumoasă, cu mici crestături imperfecte. Numai tu vei ști ce-i dedesubt. Căci ai să vezi, asta înseamnă despărțirile, un răgaz în care să stai de vorbă cu tine însăți. Să te cunoști. Să te înțelegi. Să te iubești.

Îți promit. Va veni o zi în care îi vei da dreptate lui Marin Preda. ”Ce este o despărțire? O simplă separare de corpuri.” Și omul pe care l-ai iubit nespus va deveni un simplu corp. Căci nu ți-a fost gară. Nu ți-a fost țărm. Nu ți-a fost farmec. N-a fost el, deși ai fi vrut să fie. Deși erai sigură că e. Însă, îți spun, Omul tău nu te-ar fi rănit niciodată atât de mult. Omul care-ți va fi gară, țărm, farmec, echilibru, soare, meterez și dimineață, omul acela e undeva în lume. Mama îmi spunea mereu când mă vedea în relațiile greșite: ”Și dacă omul potrivit pentru tine e lângă tine, dar nu poți fi cu el pentru că ești a altcuiva?”

Haide, odihnește-te, ridică-te și pornește mai departe. Dă-ți timp. Și-ai să vezi că într-o zi, toate astea vor păli în fața minunilor care te așteaptă. Îți promit.

de Laura Baban
sursa: http://www.catchy.ro/

Un bărbat adevărat fie este în viața unei femei, fie nu este. Dar niciodată nu stă în prag și blochează trecerea.

 

De multe ori femeile se complică în relații fără capăt, dar și fără viitor și așa reușesc să piardă din ani, dorința și șansa la o viață frumoasă alături de un bărbat potrivit. Asta o fac și bărbații când dau de femei cu interes, dar parcă la ele mai serios se resimte.

De multe ori femeile încearcă să-și promită singure că totul va fi bine, că el se va schimba, că el va fi mai prezent sau că va oferi ceea ce își dorește orice femeie. Uneori au dreptate, de cele mai multe ori nu. Bărbatul de asta e bărbat, să-și simtă prezența, fie când o ține de mână, fie când rezolvă o problemă sau când îi dă un sfat.

Un bărbat adevărat nu e diferit de alt bărbat decât că e la locul potrivit și are alături femeia potrivită. Iar să le reușești pe ambele îți trebuie bărbăție, înțelepciune și curaj uneori. De asta o femeie va aprecia și va susține pe bărbatul care nu se va lăsa rugat sau alintat ca un copil. Dincolo de dulcegării și momente dulci, mai e și atitudinea. Bărbații fără atitudine nu au nici o șansă în fața unei femei cu cap și visuri de viitor. Una e să oferi o floare și ciocolată albă și alta e să decizi pentru doi și să pretinzi că ai putere. Da, uneori bărbatul e obligat să pună umărul, să spună că mai bine așa și nu altfel, că vor merge în direcția aia și nu altundeva. Nu că o femeie nu ar putea singură, dar atunci pentru ce mai este un bărbat alături? Lucrurile frumoase într-o relație fericită se fac cu cap. Iar o femeie dacă vede că singură decide, singură conduce, singură construiește se plictisește și vrea altceva. Și pe altcineva care să îi ofere acel altceva.

Un bărbat adevărat va fi în viața unei femei. Va fi în relație. Va fi alături. Asta înseamnă că atunci când trebuie va ajuta și tot când trebuie, va alinta. Restul sunt povești și gesturi disperate de a părea mai masculin decât cineva este. Firește, contează și ce fel de femeie ai alături. Pentru una indiferentă sau cu interes vei dori să faci mai puțin. Dar pe lângă asta, un bărbat va avea responsabilitatea de a conduce o relație și posibil o viitoare viață în doi. Cei indeciși sau mai reci sau indiferenți nu au treabă cu relațiile de succes. Sau cu femei fericite. Pur și simplu nu ai cum ca femeie să fii fericită lângă un bărbat care atunci când va fi nevoie de el te va privi buimac și cu reproș, de parcă i-ai cere să mute munții. Totul e mult mai simplu. Bărbatul oferă și femeia oferă. Bărbatul conduce și femeia susține. Și ambii decid. Și ambii iubesc. Așa se iubește și așa se construiesc relații de-o viață.

sursa: http://devorbacutine.eu/

Naivitatea este defectul oamenilor cu suflet

 

Naivitatea este defectul oamenilor cu suflet,
Ei au prea multă încredere şi prea puţine îndoieli,
Ei nu mai ţin cont de al dezamăgirilor răsunet
Căci pentru ei contează ziua de azi, nu cea de ieri.

Naivitatea este cusurul oamenilor buni,
Al celor care nu se tem de durere.
Aş putea spune că e al oamenilor nebuni
Care nu pot renunţa la încredere.

Naivitatea este a celor care nu cred în rele,
Deşi se lovesc de ele la fiece pas,
A celor pentru care, oricât ar fi de grele
Speranţele-n schimbare sunt tot ce-au rămas.

Naivitatea este cel mai viu deşert,
Însufleţit de oameni minunaţi
Şi un singur lucru e cert
E al oamenilor cei mai bogaţi.

A oamenilor cu suflet e naivitatea,
A celor cu suflet frumos şi curat,
A celor care uneori îmbrăţişează singurătatea,
Iar de ei înşişi demult au uitat.

Uneori naivitatea este şi a mea,
Mă cuprinde de mână şi tare mă strânge.
Abia când îmi dă drumul o simt cât e de grea
Şi că uşor suflete poate frânge.

Of…

Naivitatea este defectul oamenilor cu suflet,
Ei au prea multă încredere şi prea puţine îndoieli,
Ei nu mai ţin cont de al dezamăgirilor răsunet
Căci pentru ei contează ziua de azi, nu cea de ieri…

 

sursa: http://damadetrefla.com/

Draga mea fiică,

 

Ți-am dat Viaţă. Viață pe care nu vreau să ți-o controlez. A da viață înseamnă a da libertate deplină. Nu-ți voi reproșa niciodată ceea ce am făcut pentru tine, fiindcă nu mi-ai cerut să fac ceva, ci am făcut totul din iubire. Atunci când dai viață unui copil, rupi din tine. Rupi o bucată din inima ta și crești un om... Apoi îl lași liber, dar tu nu mai poți fi întreg fără acea bucată de inimă, fără a avea aproape acel omuleț pe care l-ai crescut cu atâta iubire, grijă, sacrificii și trudă. Poate de aceea îți par posesivă uneori... Și știu că acum nu mă înțelegi, dar când îţi vei rupe și tu o bucată din inimă și omulețul acela născut din inima ta va umbla liber prin lume, vei înțelege chinul nopților nedormite și lacrimile care secătuiesc sufletul unei mame. Și totuși, asa e menirea unui părinte: să ofere viață, apoi să rămână singur... sperând că omulețul cel mai drag este fericit.

Ai tot dreptul să fii liberă, dar vreau să te gândești că, dacă tu mă uiți când nu ești lângă mine, eu nu reușesc să te uit. Nu vreau să-ți fiu paznic, nu vreau să-ți umbresc bucuria, te vreau fericită alături de cei cu care te simți bine, dar vreau să te gândești și la mine atunci când te distrezi – să ai mai multă grijă, să nu-mi tulburi sufletul, să nu-mi furi pacea... Fericirea ta nu trebuie să fie nefericirea mea; distracția ta, libertatea de care te bucuri nu trebuie să fie motive de îngrijorare pentru mine, ci tot fericire, fiindcă trăiesc cu tot sufletul bucuriile și împlinirile tale.

De când exiști, eu trăiesc pentru tine și prin tine... Visez visurile tale și nimic nu mă împlinește mai mult decât reușitele tale. Bucuria ta e bucuria mea, zâmbetul tău este lumina mea, iar durerea ta este sfârșitul meu.

Așadar, te rog, nu mă considera absurdă, nu mă considera posesivă, ci încearcă să îmi înțelegi îngrijorarea și temerile... Fiindcă de când exiști tu nu există pentru mine spaimă mai mare decât aceea de a te pierde, decât aceea de a te vedea nefericită, rănită, neîmplinită. E doar iubire, fiica mea, iar iubirea de mamă n-ar trebui să te sperie, nici să te deranjeze, nici să te îndepărteze...

Într-o zi vei înțelege că iubirea de mamă nu poate fi înlocuită de nimic şi de nimeni... Nici de bani, nici de bogăţie, nici de prieteni, nici de omul iubit... De nimic şi de nimeni!

de Irina Binder
sursa: http://www.irinab.com/

În dialog cu tine…!

 

Nu este uşor să vorbeşti despre viaţă dacă sufletul tău nu a cunoscut încă îndoiala şi agonia, decepţia şi speranţa…

Nu este uşor să vorbeşti despre iubire dacă fiinţa ta nu a cunoscut senzaţia că te poţi dizolva, că poţi renunţa la tine doar pentru ca cealaltă persoană să fie fericită.

Nu, nu este un sacrificiu. Este o dăruire! Una foarte nobilă, pe care puţini oameni o cunosc.

Spun asta, pentru că le privesc ochii…şi ochii lor nu mint.

Noi, oamenii, am învăţat să facem asta cu uşurinţă, dar lumina din ochi nu poate fi coruptă. Ea nu-şi modifică intensitatea în urma unor promisiuni.

Lumina din ochii noştri nu poate face politică. Ea nu a fost atinsă de această maladie.

Nu este uşor să scrii şi să-ţi deschizi inima în faţa miilor de suflete care cerşesc o clipă de adevăr…

O clipă şi un cuvânt în care s-ar putea regăsi cu uşurinţă şi ele, căci de multe ori cele mai intime gânduri ale noastre nu le putem destăinui nici măcar persoanei care împarte cu noi aceeaşi bucată de plapumă în nopţile teribil de friguroase.

Uneori, în viaţă, te uluiesc lucrurile cele mai simple: un mic dejun gustos sau o simplă adiere de vânt pe pielea ta care flămânzeşte după atingere…!

Alteori, nu te simţi mişcat absolut deloc nici dacă ar fi să priveşti cel mai strălucitor diamant.

Căci aşa este misterul vieţii: de multe ori devii indiferent când ai ceea ce nu-ţi face trebuinţă, iar câteodată te schimonoseşti de durere când simţi că nu-ţi aparţine ceea ce iubeşti cu adevărat…

Nu suntem cu toţii nişte bieţi actori care joacă tot mai prost un rol pentru care ne pregătim încă de la naştere?

Dacă ai aflat răspunsul, spune-mi-l şi mie…!

Iar dacă vrei să ştii cât de mult ţi se potriveşte rolul pe care-l joci acum, du-te în faţa unei oglinzi şi priveşte-ţi lumina din ochi…

Ea nu te minte niciodată!

 

de Adrian Cutinov

sursa: http://www.desprerealitate.ro/

De ce pleacă oamenii? Sau de ce rămân?

 

Uneori pleacă chiar și de unde le e bine, alteori rămân acolo unde nu mai e nimic pentru ei. Cine poate să înțeleagă sufletul sau alegerile lui? Nimeni. Nici măcar tu însuți nu-ți înțelegi de cele mai multe ori reacțiile, acțiunile, sentimentele, pierderile, deci cu atât mai puțin ajungi să le înțelegi pe ale altora.

 
Uneori facem alegeri atât de proaste, alteori suntem chiar noi victime ale alegerilor proaste făcute de alți oameni. Ce e drept și ce e nedrept? Cine mai poate cataloga? Trăim vremuri stranii, în care sentimentele se degradează rapid, în care oamenii renunță ușor la alți oameni, în care oamenii rănesc cu ușurință sufletele altor oameni, intenționat sau neintenționat, în care omul își pierde esența în lupta lui pentru succes sau în căutarea propriului sine. 

 
Sunt momente când pierzi ceea ce crezi că îți aparține și momente când păstrezi o fărâmă din tine chiar și atunci când crezi că ai rămas pustiu. Astfel totul devine relativ și efemer, iar nesiguranța pune stăpânire pe tine.

 
Nu știu dacă atunci când își spun „Adio” câștigă ceva amândouă persoanele implicate sau fiecare mai pierde câte o bucată de suflet, așa cum mă întreb dacă ești într-adevăr creatorul propriului destin sau ești doar o marionetă influențată de societate și de oamenii cu care alegi să te înconjori.

În final ce ne leagă pe noi, oamenii, unii de alții? Iubirea, prietenia, încrederea, speranța, trădarea, dezamăgirea, singurătatea, teama, regretele, ambițiile, dorința, nesiguranța? Toate la un loc? Suntem tot și suntem nimic, iar viețile noastre se leagă și dezleagă una de alta într-un mod complet aleatoriu. Poate că totul e întâmplător, iar noi suntem doar niște păpuși ale destinului, și de fapt nu avem nici un cuvânt de spus, așa cum ne place să credem…

de Iustina Dinulescu

momenteinviata

Aș pleca oriunde, nicăieri, numai să mă întorc cu sufletul mai ușor…

Călătoria spre nicăieri…

 

Aș pleca. Aș pleca fără regrete și fără priviri peste umăr departe de oameni, departe de mine.

Aș pleca cu lacrimile sărate șiroindu-mi pe obrajii reci și nu m-aș mai feri de vânt. De data asta l-aș lăsa să-mi biciuie fața, să-mi amorțească durerea.

Aș pleca undeva unde liniștea e stăpâna absolută, într-un loc unde să nu-mi aud nici măcar propriile gânduri, nici măcar inima care îmi strigă din piept să mă opresc.

Aș pleca. Pentru o perioadă aș merge într-un loc în care fiecare dimineață ar fi o sărbătoare a unui eu liber, descătușat de toate regulile și dorințele celorlalți.

Aș pleca într-o călătorie spre nicăieri, cu un bagaj gol și ușor, căci sufletul e oricum prea plin și prea greu.

Aș pleca înapoi spre copilărie, dar drumul e cu sens unic și nu am voie să dau cu spatele.

Aș pleca oriunde și nicăieri în căutarea mea, cu speranța că mă voi regăsi mai puternică și mai curajoasă decât atunci când am reușit să mă pierd.

Aș pleca oriunde, nicăieri, numai să mă întorc cu sufletul mai ușor…

 

sursa: http://momenteinviata.ro/

Mi-aş dori ca lumea să fie bună. Bună până la Dumnezeu şi înapoi!

Mi s-a spus de câteva ori că trăiesc într-o lume a mea, în sensul că eu văd unele lucruri altfel sau reacţionez altfel în faţa lor. Uneori mai bine, alteori mai rău, că doar nu ne-am născut perfecţiuni întruchipate.

Şi mi-a spus cineva cândva să scriu despre cum aş vrea eu să fie lumea mea. Nu ştiu dacă e cel mai potrivit moment, dar simt că timpul acelei postări a venit, şi, deşi iniţial am spus ...că trebuie să fiu tare liniştită pentru a o scrie, întrucât va conţine destule dulcegării, iată că realitatea nu e chiar aşa. Cred că o pot scrie şi nefiind cu capul în norişori, ci cu picioarele destul de bine ancorate pe pământ.

Aşadar...

Mi-aş dori ca lumea să fie bună. Bună până la Dumnezeu şi înapoi! Să nu mai umblăm pe stradă morocănoşi, să-i speriem pe alţii cu mutrele noastre îmbufnate, de parcă i-am mânca pe toţi. Să lăsăm ifosele deoparte şi să ajutăm pe cine are nevoie, indiferent că îl cunoaştem sau nu. Are nevoie? Bun, să trecem la treabă. Dar nu, este mai bine să mergem înainte, că doar nu suntem în situaţia celui suferind. Şi fie vorba între noi, ferească Dumnezeu să fim, că nu se ştie cum se întoarce roata.

Mi-aş dori să râdem! Să râdem cu poftă şi din suflet. Oriunde şi oricând, bine, nu în momentele când trebuie să păstrăm totuşi o decenţă, dar în rest să zâmbim în voie, că zău că doar o viaţă avem, şi dacă o trăim şi pe asta plângând şi văitându-ne, cu ce ne-am ales? 

Mi-aş dori să nu mai criticăm cât ne ţine gura, în stânga şi-n dreapta şi dacă se poate în faţă şi-n spate. Să nu mai stăm cu ochii bulbucaţi către oameni şi să-i analizăm din cap până în picioare, de parcă noi am fi nişte Dumnezei în miniatură. Pentru că omule, tu nu ai niciun drept să faci asta! Niciunul! Cine eşti tu să spui despre X-ulescu că e gras sau prea slab? Sau că are hainele nu ştiu cum? Sau că vezi dragă Doamne nu s-a asortat... Eh, nu zău? Ţineţi minte un lucru, noi n-am apărut pe planeta asta şi cu înfăţişările astea pentru că avem un moţ în frunte şi am fost făcuţi mai frunoşi decât alţii. Nu! Am apărut şi arătăm aşa cum vrea Dumnezeu, nu aşa cum îşi imaginează mintea noastră!

Mi-aş dori ca femeile să nu mai fie desconsiderate de bărbaţi doar pentru că ele nu pot face anumite lucruri, care apropo sunt destinate bărbaţilor. Şi mi-aş dori să ştim toţi ce-i ăla respect. Şi să ţinem bine minte definiţia cuvântului ăstuia, că prea mulţi l-au făcut bucăţele şi l-au aruncat la gunoi.

Şi Doamne cât mi-aş dori să nu mai existe cuvinte jignitoare! Că aşa urâte sunt şi aşa mult rău fac! Păcat că ne dăm seama prea târziu de asta. 

Mi-aş dori să nu mai fim nervoşi şi să reacţionăm ca toate cele! Să înţelegem odată că şi cu nervi, şi fără nervi, problemele tot alea sunt. Faptul că tu omule strigi şi dai cu pumnul în masă nu rezolvă nimic. NIMIC!

Mi-aş dori să nu mai existe copii maltrataţi şi animale chinuite. Ce-o fi aşa greu să priveşti în ochii unui copil şi să vezi cât frumos e acolo şi să mângâi un animal în loc să-i dai una?

Mi-aş dori să fim oameni! Dar oameni în adevăratul sens al cuvântului! Să iubim mai mult! Ştiţi câte minuni poate înfăptui iubirea? Habar n-aveţi!

Mi-aş dori totodată să avem răbdare, că şi pe asta am pierdut-o demult printre degete. 

Mi-aş dori să nu mai ţipăm unii la alţii şi să explicăm frumos, că se poate, garantez.

Mi-aş dori să fim uniţi. Să nu mai fugim unii de alţii pe criterii atât de prosteşti cum că cineva are un picior lipsă sau mai ştiu ce altceva. Şi dacă vedem că omul suferă, să alinăm cu o vorbă bună, tare mult ajută!

Mi-aş dori să nu punem pe primul loc înfăţişarea, zerourile din conturi, preţul telefonului, al maşinii şi al ceasului sau al altor brizbrizuri din astea, ci să ne uităm în altă parte, în locşorul ăla numit suflet, pe care se pare că tot mai mulţi îl dau la o parte într-o veselie.

Mi-aş dori să spunem cât putem de des Mulţumesc, Te rog, Te iubesc! Şi să îmbrăţişăm! Mult! Foarte mult!

Şi mi-aş dori să citim! Orice ne place, nu ce citesc alţii, ceva pe gustul nostru, care să ne atragă atenţia. Ştiţi cât de minunat e sentimentul când citeşti o carte şi te regăseşti în ce scrie acolo? Nu există "Mie nu-mi place să citesc". Ba îţi place! Garantez că-ţi place, fiecărui om îi place să citească, dar nu fiecare om a dat peste cărţile potrivite. 

Mi-aş dori să ascultăm! Sunt poveşti de viaţă incredibile pe care le putem descoperi dacă suntem atenţi şi nu mergem privind în pământ.

Mi-aş dori să fim demni de încredere, ca atunci când cineva ne mărturiseşte ceva, să nu dăm fuga să ducem mai departe vorba.

Mi-aş dori să nu invidiem! Vai ce bine ar fi dacă n-am invidia!

Mi-aş dori să fim mândri de noi! Să ne iubim şi să ne acceptăm!

Mi-aş dori toate astea şi poate chiar mai multe. Şi nu, nu e nimic siropos, pentru că totul este posibil dacă se vrea şi se începe puţin câte puţin. Picătură cu picătură se umple oceanul, corect?

Vă provoc: Voi ce v-aţi dori? Aştept în comentarii. 

P.S: Mulţumesc că aţi citit ditamai textul!

Georgiana R. - O lume a mea care poate deveni a noastră!

Pasaje din viaţă

„Nu știu cum să spun ca să nu jignesc“

 

Sau „ca să nu rănesc“. Ori „ca să nu supăr“. Aud/ citesc tipul ăsta de replici foarte des. Până azi mi s-a părut că-i o formă de grijă față de cel cu care vorbești. Și, într-un fel, chiar și este. Însă cred că problema e adâncă.

Cum se face că am ajuns ca primul lucru pe care ne vine să-l spunem/ scriem este unul agresiv? De ce violența, iată, de data asta verbală, ne e atât de la-ndemână și la-ndegură?
Poate pentru că suntem grăbiți și, în consecință, chiar dacă nu ne mai dăm seama, suntem mai mereu iritați, gata-gata să dezgropăm securea războiului din nimic și pentru nimic.

„Un bou, o vacă, un cretin, o tâmpită, un dobitoc, dă-l în mă-sa, o proastă etc.“. Am devenit ultraperformante aparate de făcut și lipit etichete. Avem adezivul în cerurile gurilor. Le știm pe toate, îi știm pe toți. S-a dus naibii toată relativitatea lumii.

Și dacă suntem atât de grabnic atotștiutori, atunci de ce nu avem și soluții? Dar nu din alea teoretice, soluții practice, fezabile. De ce lumea e un Babel din ce în ce mai mare, dacă nouă tocmai dubiul ne lipsește, dacă a-l asculta și pe celălalt a devenit o pasăre pe cale de dispariție, nu doar rară? Dacă suntem atât de deștepți, de ce ne-nțelegem din ce în ce mai puțin unii cu alții și unii pe alții?

Suntem fragili, atât de fragili. Avem un timp în care suntem vii și nimeni nu cunoaște cât este timpul său. Cât suntem vii, ce altceva putem măsura decât distanțele și timpul? Ni-mic. Sunt ele esențiale? Nu. Nimic din ce e profund uman nu putem măsura. Nimic din ce ne definește ca oameni nu are instrumente de măsură.

Și, în condițiile astea, noi alegem violența. Iar și iar. Și acum nu vorbesc despre cei care ucid punând bombe sau făcându-se bombe. Vorbesc despre noi, ceilalți, despre noi, „nevinovații“. Despre noi, agresivii de toate zilele, fragili și trecători, atât, dar atât de ridicoli în cocoșismele noastre și de înduioșători în inconștiența noastră de zei parțiali, urlători și scuipători.

de Ana Barton
sursa: http://www.literaturadeazi.ro/

Oameni sau neoameni?

 

Sunt oameni care apar în viaţa ta şi despre care crezi că te ajută… Dar vine acel moment când pur şi simplu îi iei pe toţi la rând şi-ţi pui semne de întrebare referitor la încrederea pe care le-ai oferit-o.

Şi stai şi te gândeşti dacă mai merită… Dacă mai merită să spui, să ceri, să te destăinui.

 

Dacă mai merită să plângi în faţa lumii sau doar în faţa lui Dumnezeu.

Dacă mai merită să fii deschis sau să taci şi să-ţi încui durerile până seara înainte de culcare când îţi spui rugăciunea sau porţi acel dialog tu cu tine, sau pur şi simplu faci bilanţul zilei dacă vrei.

Stai şi te gândeşti dacă mai merită să îţi faci speranţe atât de uşor sau dacă se cade să despici firul în patru că poate, poate găseşti ceva nelalocul lui.

Stai şi te gândeşti dacă mai merită să crezi în cuvinte, că bine spunea cineva, cuvintele sunt de multe ori şi ele doar atât, nişte cuvinte… Nişte cuvinte pe care mulţi le rostesc fără pic de ezitare, cu zâmbetul pe buze şi cu privirea senină, de parcă ar vorbi cu nişte copii mici care până mâine uită tot…

Stai şi te gândeşti dacă nu cumva e bine să testezi oamenii de o sută de ori înainte de a le acorda încrederea ta…

Stai şi te gândeşti dacă nu cumva ai fost prea bun şi prea naiv şi dacă nu cumva inima ta a greşit când te-a făcut să simţi acel fior cald atunci când te gândeai la ei.

Stai, te gândeşti, analizezi şi constaţi că… dacă ar fi să faci curat printre cei în care ţi-ai pus încrederea, prietenia şi speranţa, s-ar putea să rămâi cu braţele goale…

Stai, gândeşte-te, analizează şi TRAGE LINIE!

de GEORGIANA R.

https://pasajedinviata27.wordpress.com/

 

Mi-e sufletul prea greu. Atât de greu încât aș pleca iarăși spre… nicăieri.

Dor de ducă...

Să pleci. Să-ți pui toate visele într-un cufăr și să pleci cu el la drum. Asta simți, uneori, că e calea de urmat.
 

Să arunci tot acolo speranțele unui mâine mai blând și să pornești pe un drum nebatatorit, fără o țintă anume și fără nici o așteptare. Dacă ai putea ți-ai goli sufletul de tot, de orice urmă de sentiment urât care l-a întinat și care l-a făcut să plângă, ca să-l poți umple mai apoi cu lumină, cu căldură, cu pace.

Câte îndură săracul nostru suflet! Până într-o zi, când, simți într-un mod dureros că ai pleca în lumea largă, fără să dai cuiva vreo explicație. Atunci sufletul nu mai poate îndura nici măcar o mizerie, din partea nimănui. E obosit, mâhnit, rănit.

Mă încearcă iarăși un sentiment pe care l-am simțit de puține ori până acum. Acela de a pleca undeva, oriunde, fără a privi cu regret înapoi. Și de fiecare dată când am făcut asta m-am simțit eliberată. Deși uneori mi-a fost greu să pornesc pe un drum necunoscut, m-am simțit împăcată sufletește și într-o oarecare măsură liberă.

Mi-e sufletul prea greu. Atât de greu încât aș pleca iarăși spre… nicăieri.

de Iustina Ţalea Dinulescu

momenteinviata

Scara proștilor și a deștepților

Ce-mi place mie cel mai mult la scara asta e că drum mai viu decât ea n-am întâlnit. Când n-o aleargă de sus în jos și de jos în sus, cu picioarele, oamenii o aleargă cu mințile și cu sufletele. Și tot așa, în iureș, de la un capăt la altul, ba, uneori, și bătătorind de-a latul câte o treaptă, gata-gata să cadă peste balustradă. Pentru că are balustradă. Dacă n-ar fi avut, eram toți un rai grămadă.

Cel mai amuzant însă e că toți umblătorii pe scara asta fremătândă se cred deștepți. Fiecare-l vede prost pe celălalt, se pocnește cu palma peste frunte, de uimire că participantul la trafic e un tâmpit. Numai când se mai opresc din alergătură, din când în când, cât să-și tragă sufletele, oamenii, peste umăr, depărtându-se de treapta care le-a-nfierbântat mintea într-un moment, văd că nici ei înșiși n-au făcut tocmai ce trebuia. Unii, adică ăia vii. Ăia care-și recunosc greșelilie, fie că-nvață ceva, fie că nu, din ele. Ceilalți, morții cu aparență vie, fac stază. Ei nu greșesc niciodată, ei știu cel mai bine, ei sunt cei mai deștepți. Perfect de acord cu ei, dar de ce, dacă le știu așa de bine pe toate, sunt așa nefericiți și atât de singuri, în ceriul lor îndepărtat și rece?

În suișurile și coborâșurile lor de-a dreptul omenești, defel spectaculoase, proștii și deștepții se oglindesc unii-ntr-alții. Și când o știu, și când habar n-o au. Și se influențează continuu unii pe alții. Se-nfurie, devin agresivi, se-nduioșează, se fac păsători, râd, plâng, trăiesc. Dar nu prea-și dau seama că trăiesc fiindcă au treabă cu urcatul și coborâtul și sunt cocoșați de greutatea răspunderii perpetue de a-i eticheta pe ceilalți. Pentru că, nu-i așa?, gândești, deci etichetezi. Cum să știi tu cine ești, ce vrei, ce nu vrei, ce e bine, ce e rău, ce-i neutru, inutil, frumos, urât, așa și-așa, dacă nu lipești în fruntea ăluia de lângă tine o etichetă stabilizatoare? Aia-ți dă direcția, te-ajută să ții bine drumul, să menții ritmul aiuritor și păgubos, te ferește de căzătura care, Doamne, ferește!, te-ar putea zdruncina atât de tare încât să te vezi mai bine. La ce bun să te vezi pe tine? Rostul tău e să stai cu ochiu’ şi timpanu’ pe ălălalt, că el e sursa neplăcerilor, a nemulţumirilor, a răului. Tu eşti bun, veşnic bun.

Ce-i ciudat și paradoxal la scara asta atât de dinamică e tocmai stagnarea oamenilor care aleargă încontinuu pe ea. Împietrirea. Toată lumea fuge cu o convingere cât o stâncă în spate, ca bietul Sisisf odinioară, Dumnezeu să-l odihnească, mai mare nevoie de odihnă veșnică decât el nu știu să aibă cineva. Fiecare cară o piatră pe umeri și, deși-i simte greutatea, simte cum îl dă-napoi, continuă s-alerge, ținându-se disperat de ea. Făcându-și loc în lume cu pietroiul, iar apoi mirându-se că lumea e dezamăgitoare, lumea e contondentă, e rea. Că lumea doare. Trecem unii pe lângă alții, în graba noastră de piatră, și rămânem, cumva, mereu „pe lângă“.

de Ana Barton
sursa: http://www.anabarton.ro/

„De astăzi, nu o să mai…”

De câte ori ți-ai spus mâhnit, supărat, întristat, „De astăzi, nu o să mai…”, continuarea fiind, evident, un moment care ți-a șters zâmbetul de pe chip și bucuria din suflet, o clipă care ți-a ucis speranța și pofta de viață?

 

O să răspund tot eu la întrebare. De „n” ori. De atâtea ori ți-ai promis că nu vei mai lăsa pe nimeni să te rănească ori că nu te vei mai lăsa afectat de bârfele și răutățile celor din jur. De atâtea ori ți-ai promis ție însuți că vei zâmbi mai mult, că te vei bucura de fiecare zi care îți este dăruită, că nu te vei mai supăra din orice nimic, că nu vor mai conta decât oamenii foarte apropiați.

 

Și? Ai eșuat lamentabil în a-ți ține propriile promisiuni. Pentru că au trecut nu știu câte zile de când n-ai mai stat în liniște pe o bancă să privești cerul, pentru că ieri n-ai zâmbit, pentru că azi a trecut fără să faci nimic care să te bucure și pentru că mâine vei fi la fel de încruntat.

E simplu să dai sfaturi altor oameni. Toată lumea se pricepe la asta, pentru că fiecare dintre noi s-a lovit la rându-i, de mai multe ori, de zidul vieții. Totuși, atunci când vine vorba de tine, iei cele mai proaste decizii, căci nu ții niciodată cont de sfaturile bune pe care le-ai dat altor oameni. Suntem învățători, dar nu și învățați.

 

„De astăzi, nu o să mai…” se transformă în „De mâine, nu o să mai…” și uite așa pierdem numărătoarea zilelor în care am stat triști pentru că ne-am închis în suflet vorbe care ne-au rănit, în care ne-a fost teamă să spunem ce simțim și ne-am lăsat călcați în picioare, în care ne-am lamentat atunci când lucrurile au mers prost, în loc să luăm decizii pentru a schimba ceva, în care am privit superficial lucrurile importante sau în care ne-am lăsat orgoliul să ne întunece judecata.

„De astăzi, nu o să mai…” s-a uzat de atâtea încercări nereușite. Și totuși, acel AZI poate va veni într-o zi, oricare…

de Iustina Ţalea Dinulescu

Încetează să fugi! Simte pentru tine!

 

Încetează să fugi! Simte! Fă-o liber şi neîncătuşat, o vei face pentru tine. Apoi îi vei bucura şi pe cei din jur cu fericirea ta ce a devenit molipsitoare. Nimănui nu i se cuvine să te terorizeze, să te întristeze, să te şantajeze. Detaşează-te de tot ceea ce nu te respectă ca fiinţă. Ai dreptul să trăieşti natural, adică liber şi fericit aşa cum te-ai născut. Nu târî trecutul după tine! Încetează să fugi! Opreşte-te în ploaie, permite-i să te ude!

Dacă te desparţi de ceea ce te neglijează vei rămâne fără bani, fără maşină sau casă? Câţi bani ai avut atunci când te-ai născut sau pe numele cui era trecută locuinţa? De la ce benzinărie îţi alimentai maşina, de la Lukoil sau Petrom? Cât era dolarul pe atunci? Dar leul în raport cu euro? La ce intreprinderi deţineai Acţiuni? Câte din toate acestea vei lua cu tine atunci când vei trece în partea „cealaltă“, aceasta în cazul în care ar exista o altă parte, o lume pe undeva uitată, care te-a uitat?

Adevăr îţi scriu, eşti mai copil decât în vremea când erai un copil. Şi tu crezi că eşti un om mare şi matur, dar, eşti un prost, ţi-ai vândut fericirea pe nimic, iar, dificultatea cu care te confrunţi este faptul că ţi-o înstrăinezi în fiecare zi. Arunci bucăţi din ea de parcă ai deţine strălucirea la nesfârşit. Încetează să minţi.

Te frustrează faptul că timpul a zburat şi că nu te-ai mai bucurat de mult. Îţi analizezi viaţa în funcţie de micile şi neînsemnatele repere, îndreptându-te spre eşec. Nu contează ipostaza în care a fost fotografiată Madona şi Bill Gates. Tu contezi! Eşti mai important decât ţi-ai imaginat! Încetează să fugi de tine…

Încetează să fugi de tine însuţi

Priveşte cerul! El este oglinda inimii tale! Cerul îţi arată ceea ce ai plantat în inima ta. Ceea ce se află in inima ta, aia vei vedea. Dacă în inima ta se ascund traume, ură ori frustrări, provenite din neînţelegeri şi regret, cerul îţi va transmite teama şi nu îl vei putea privi vreodată liniştit. Vei găsi alte ocupaţii, râzând ironic, şi vei fugi de tine însuţi minţindu-te, până la sfârşit. Dacă în inima ta se află Dragoste, cerul îţi va transmite pacea şi iubirea chiar şi atunci când vei fi crucificat.

Atunci când vei face pace cu tine însuţi vei fi capabil să încetezi să mai fugi de iarnă şi te vei putea bucura de vară. Când vei înţelege sensul afirmaţiei mele te vei fi eliberat deja; apoi fără iertare nu există înaintare, există doar irosire şi staţionare. Îţi mulţumesc că mă urmăreşti aici sau pe Facebook!

Încetează să fugi, recreează-te

Orice idee pe care o ai despre tine însuţi se va transforma în Realitate, instantaneu. Tu nu ai nevoie de doctori sau de psihologi, ci ai nevoie de tine. Tu eşti acela care lipseşte din viaţa ta, o călătorie în care eşti absent de mai bine de zece ani cu gândul. Ai devenit vulnerabil şi eşti mereu dependent de ceva. Neliniştea te apasă din interior, indiferent de starea pe care o afişezi în serile când te revezi cu colegii. Nu mai ştii să fii natural fiindcă ţi s-a impus de prea mult timp cum să te comporţi şi ce să devii.

Indiferent de faptul că în urmă cu ceva timp ai luat o decizie bună ori că ai depăşit stări prăpăstioase, aceasta nu înseamnă că ai ajuns la capăt. Habar nu ai câte bucurii există, cât de dulce este libertatea psihică; ea este raiul interior care nu poate fi cumpărat cu bani. Soarele este întotdeauna pe cer, însă nu se zăreşte din pricina negurii care îţi împresoară inima. Iar tu spui că nu există un soare pentru că nu îl simţi şi nu îl poţi vedea.

Îl poţi gusta, ai dreptul să o faci, şi o vei face. Tot ce ai nevoie să faci este să vrei şi apoi să lupţi cu tine. Eşti duşmanul tău cel mai de temut. Eliberează-te de Frica ce s-a aşezat în tine, nu este nimic rău în exterior. Cea care nu te lasă să respiri este percepţia ta negativă şi convingerile rămase, din experienţele care te-au rănit de mult. Este acel ceva care iese la suprafaţă şi te sperie atunci când hotărăşti să te bucuri.

Încetează să fugi, trăieşte acum

Trăieşte acum! Încetează să fugi de situaţia ta din Prezent. Nu aştepta un rezultat final şi rapid ca să fii fericit! Însăşi călătoria este minunată şi magnifică. Te copleşeşte bucuria atunci când afli ceva nou, când înţelegi mai mult, când îţi descoperi calităţile şi te eliberezi treptat.

La fel ca atunci când te pregăteşti să pleci într-o mult aşteptată vacanţă, bucuria te copleşeşte de când începi să îţi pregăteşti bagajul, tu nu te bucuri doar când ajungi în staţiune. Aşa că poţi să celebrezi transformarea ta începând de astăzi. Nu trăi cu impresia că ai o problemă, trăieşte ca şi cum nu ai avea iar ea va dispărea.

„Orice aş face şi prin oricâte schimbări aş trece, rămân unit cu mine în intenţie,
cinstind până la sfârşit scopul pentru care mă aflu acum aici“.

Alberto Bacoi.

sursa: http://vorbindcudumnezeu.com/

Rugăciune pentru bolnavi, către Sfântul Efrem cel Nou

Vreme de peste 500 de ani, nimeni nu a știut nimic despre acest Mare Mucenic, iar în data de 3 ianuarie 1950, monahia Macaria a descoperit, prin revelație dumnezeiască, Sfintele Moaște ale Marelui Mucenic Efrem cel Nou, precum și viața și pătimirile sale.
 

Sfinte Efrem, mare mucenice al lui Hristos, ascultă acum puţina noastră rugăciune pentru robii lui Dumnezeu (numele) care sunt încercaţi de boli, suferinţe şi de ispite. Venim la tine ca la un doctor ceresc şi credem că vei primi cererea noastră şi vei uşura suferinţele lor. Ai spus că ai leacuri pentru toate felurile de boli, şi de aceea nădăjduim că iubirea ta de oameni nu s-a împuţinat. Cine poate spune mulţimea minunilor tale? Cine ştie câţi suferinzi au aflat izbăvire prin rugăciunile tale?

Ajută-i, Sfinte Efrem, ajută-i pe cei suferinzi! Roagă-te lui Hristos Dumnezeu pentru ei şi, dacă le este de folos să fie tămăduiţi degrabă, fă să se întâmple aceasta spre slava lui Dumnezeu. Iar dacă le este mai de folos să ducă mai departe crucea suferinţei lor, ajută-i să rabde fără să cârtească, ca să primească luminoasa cunună a răbdării.

Sfinte Mare Mucenice Efrem, tu ai răbdat suferinţe de nespus, iar viaţa noastră este plină de desfătări. Dar chiar dacă suntem păcătoşi şi întinaţi prin tot felul de patimi, îndrăznim a ne ruga ţie. Căci nu pentru noi ne rugăm ţie, sfinte, ci pentru bolnavii aceştia pe care suferinţele i-au îngenunchiat. Fii lor păzitor, povăţuitor, ocrotitor şi tămăduitor, ca să îţi mulţumească cu inimă smerită şi să Îl slăvească pe Dumnezeu care te-a acoperit cu harul Său, arătându-te mare făcător de minuni, în vecii vecilor. Amin.

 

sursa: doxologia.ro