Cuplurile cu adevărat fericite nu trebuie să dovedească nimic pe Facebook

 

Pentru unele persoane un status de pe Facebook poate avea o semnificaţie mai mare decât ceea ce se întâmplă în lumea reală. Evaluăm viaţa cuiva bazându-ne pe fotografiile care apar pe profilul de Facebook. Şi de multe ori ajungem să interpretăm greşit. Potrivit BrightSide, cuplurile cu adevărat fericite nu îşi postează întreaga viaţă pe Facebook.

Când oamenii sunt fericiţi cu relaţia lor, ei trăiesc în prezent, şi nu pentru un like pe Facebook.

Dacă totul merge bine în relaţia lor, ei pur şi simplu nu văd niciun sens pentru a pierde timpul postând online imagini şi statusuri pentru a dovedi altora cât de fericiţi sunt. Asta nu înseamnă că ei nu fac poze sau nu îşi verifică feed-ul de Facebook, însă ce se întâmplă în viaţa lor este doar pentru ei, nu şi pentru oamenii din jur.

Cuplurile care îşi prezintă viaţa în lumea internetului pentru ca toată lumea să vadă nu au nimic de câştigat din asta.

Dezvăluirea lucrurilor personale sau chiar a problemelor personale în social media este probabil cea mai puţin eficientă metodă disponibilă pentru a-ţi rezolva micile neînţelegeri. O neînţelegere se rezolvă întotdeauna în doi, o surpriză făcută doar pentru tine ar trebui să rămână doar pentru tine, o amintire destul de intimă postată doar pentru a strânge câteva zeci de like-uri nu va mai fi la fel de importantă.

Adevărata fericire vine când eşti cu adevărat fericit alături de cineva pe care îl iubeşti.

Nu poţi câştiga nimic dacă postezi cât de fericită eşti pe profilul de Facebook. Bucuria trebuie să vină din a petrece timp împreună, nu din a posta poze împreună.

Nimeni nu trebuie să dovedească nimic nimănui

Persoanele care sunt cu adevărat fericite nu au niciun interes în a-şi împărtăşi iubirea pe Facebook. Ei nu trebuie să dovedească nimănui că au pe cineva în viaţa lor şi că totul merge de minune. Sunt fericiţi şi nici nu le pasă dacă pe profilul lor apare că sunt „Într-o relaţie” sau nu.

Şi… cel mai important lucru:

Cercetătorii au descoperit că cei care nu folosesc social media sunt, în general, mai fericiţi decât cei care o fac pentru că aceştia nu trebuie să se compare în mod constant cu colegii, prietenii sau cunoştinţele lor.

De prea multe ori uităm că tot ce contează sunt vieţile noastre reale, relaţiile noastre, interacţiunea cu oamenii dragi, experienţele noastre şi sentimentele pe care le avem… nu un like pe Facebook.

de Amelia Ciurică

sursa: https://luminapentrucandeladinsuflet.wordpress.com/

Suflet Flămând

Am învăţat că gândurile vorbesc între ele când oamenii nu au curajul să înveţe a vorbi despre nefericirile şi deşertăciunile vieţii lor.

Am învăţat că toţi ne naştem cu un singur norişor de praf ascuns între deziluzii; şi sperăm până în ultima secundă să vină cineva să ni-l şteargă. Dar mereu amânăm decizia de a-l forţa să o facă.

Trăim în neguri amăgirea propriilor vieţi scăldate în abisurile unui lac care încă îşi păstrează imensitatea, deşi parcă toţi peştii s-au zbătut între sens şi nonsens pentru a ajunge să cutreiere abisurile cele mai profunde.

Ne întrebăm unii pe alţii de ce nu avem curajul să ne cutreierăm propriile fiinţe pentru a găsi jumătatea de suflet care să şteargă firişorul de praf de pe pantofii inimilor.

Ne e teamă de sufletele noastre, ne e frică de suferinţe şi neajunsuri, de deziluzii şi de deşertăciuni, de parcă nu toate clipele s-ar sparge în secunde hoinare pentru a nu lăsa nici un ciob să îşi reîntregească veşnicia.

Ne e teamă de noi. Prea teamă să nu ne descoperim în faţa altora, din orgolii nemăsurate sau din frica de apropiere; de parcă inimile ne-ar cere vreodată voie să iubească!

Încercăm să mascăm sincerităţile şi să tragem linie acolo unde ne repetăm neîncetat că este capătul de rând. Fără a înţelege că sufletele nu au markere cu care să îşi traseze despărţirile.

Încercăm să zâmbim atunci când inimile îşi strâng lacrimile în buchete de dureri şi afişăm zilnic măştile indiferenţei sau ale fericirii atunci când undeva, în buzunarul singurei realităţi se ascunde iubirea. Dezamăgirea. Sau doar Amăgirea.

De parcă nu ne-am cunoaşte propriile gânduri şi deziluzii, propriile trăiri şi ameninţări.

Şi, da, încercăm atâtea căi de a respinge sentimentele, doar din dorinţa de a convinge că puterea este singura care ne arată cât suntem de demni în faţa vieţii.

Şi, da, ajungem să ne respingem şi gândurile, şi visele, şi speranţele, şi idealurile…

… am învăţat că ceea ce nu pot niciodată să resping este Realitatea! O simt în fiecare cotlon de gând, în fiecare adiere de vânt din suflet, în fiecare rază de soare care îmi zâmbeşte în dimineţile în care îmi calc pe orgolii şi încerc să descifrez mesajele sufletului meu.

Am învăţat că atunci când nu vrei să deschizi uşa inimii, vine cineva şi o sparge fără a te întreba. Şi ajunge să clădească în interior un întreg palat de speranţe.

Fără să vorbească, fără să plângă, fără să ceară, fără să râdă, fără să alerge, fără să îţi dea de ales. Dar mai ales… fără să VREA.

Am învăţat că ajungi să îţi clădeşti nemurirea pe pământul sufletului care asemeni ţie, respinge realitatea şi o condamnă, care strânge la piept dorinţa de a trece prin viaţă cu fruntea sus.

Am învăţat că singurul suflet care te merită este cel care îţi spune că nu vrea să te merite. Că singura inimă care are nevoie de tine este exact cea căreia tu îi spui că nu are nevoie de tine. Că singurele cuvinte care merită spuse sunt chiar cele pe care nu vrei să le spui… din teamă.

Am învăţat că singurul drum care duce către fericire este exact acela pe care tu nu ai curajul să păşeşti. Din teama de a nu suferi, din teama de a nu dezamăgi sau pur şi simplu din teama de teamă.

Am învăţat să accept că în viaţa mea până şi cioburile s-au spart pentru a reîntregi încrederea că eu sunt singura picătură de rouă care poate uda puterea de a crede în realitate.

Am învăţat că prieteniile nu se numesc prietenii! Că aici este vorba despre “schimbarea valorii gramaticale a sufletului”. Că aici substantivele se pot transforma în adverbe. Definitiv.

Adică… prietenia se transformă în Tot atunci când gândurile vorbesc între ele.

Mda, chiar aşa!

Hrană pentru sufletul tău:

Timpul trece oricum, indiferent dacă tu laşi gândurile să vorbească între ele, în locul tău, sau dacă TE înveţi să vorbeşti tu, în locul lor. Şi tăcerea ta ar putea însemna să câştige altul. Iar tu să trăieşti privind la fericirea lui!

 

de Monica Berceanu

sursa: http://www.catchy.ro/

Rătăcit printre cuvinte…!

 

Ne facem promisiuni care stârnesc invidia zeilor, apoi uităm de fapt de ce am încercat să cucerim persoana care ni se părea cândva perfectă…

Ne repezim să ne consumăm în plăceri efemere şi, astfel, ne pierdem puterea de a mai recunoaşte frumuseţea.

Ne alunecă des piciorul de pe calea pe care ne-am jurat că vom merge până la capăt, iar după un timp, văzând că putem trăi şi în mediocritate încetăm să cerem mai mult de la propria fiinţă.

Ne simţim nedreptăţiţi de micul nostru destin căci ne resemnăm destul de repede în spatele uşilor închise. În timp, nici măcar să batem la vreuna din ele nu mai avem curaj.

Lumea din jur ne arată mereu care ne este locul: pe un scaun cât mai mic. Dacă stăm pe unul mai înalt începem să deranjăm incapabilii, mincinoşii, hoţii şi profitorii, căci ei conduc totul! Dacă nu mă credeți, priviti în jur…Aveți curaj?

În toată această nebunie nu este nimic mai pur şi mai plin de sensibilitate decât imaginea unui tânăr cu răsuflarea tăiată care aşteaptă cu un buchet mare de flori în mână să întâlnească pentru prima dată fata care i-a furat inima.

Este prea tânăr ca să înţeleagă de ce ea, care este atât de frumoasă, l-a ales tocmai pe el…!

Ea este prea fragedă să priceapă că relaţiile dintre oameni sunt supuse atâtor schimbări şi atâtor compromisuri încât, dacă ar şti toate acestea, nu ar mai veni deloc la întâlnire.

Ar trebui să-şi dea seama, totuși, că această primă întâlnire este cea mai pură şi cea mai nevinovată dovadă de iubire.

Orice relaţie va mai avea de acum înainte va fi inferioară în sensibilitate și în noblețe cu această primă ținere de mână.

Acum este momentul ca cei doi să-şi facă promisiuni care pot stârni invidia zeilor, însă…acestea vor rămâne doar vorbe care se vor risipi complet atunci când îşi vor da seama că pentru a fi realizate, ei vor trebui să renunţe complet la orgolii…

Însă, acest lucru, este de multe ori cu neputinţă. Chiar şi pentru cei foarte tineri!

Dar să-i lăsăm să-şi dea seama singuri de asta…

 

de Adrian Cutinov

sursa: http://www.desprerealitate.ro/

Iubirea este un act al inteligenţei

“Iubirea este un act al inteligenţei. Numai al inteligenţei. Prostul nu poate iubi” – a spus la un moment dat Alexandru Paleologu.

Am văzut citatul ăsta şi mi s-a părut foarte mişto. “Esenţial în viaţă este iubirea” – exact! Ce poate fi altceva esenţial în viaţă?

Da, sunt de acord. Fără iubire… omul este un deşert, este un robot fără direcţie şi fără sens.

Degeaba eşti capabil să faci bani, să conduci firme etc… dacă emoţional eşti nul.

Chiar mă întreba cineva mai deunăzi – “cum e posibil ca oameni capabili, oameni care produc bani şi au statut, să nu poată să-şi manifeste sentimentele”?

Păi este posibil! De ce? Pentru că sunt lucruri diferite!

Ei se antrenează toată viaţa să fie mai buni… să producă bani şi statut. Ei nu se antrenează să producă simţire, mângâiere, complimente, plăcere… ei se antrenează să producă cifre. Chiar şi copiii pentru ei înseamnă tot cifre.

Aceşti oameni sunt nişte cifre în tabele Excel şi cam atât.

Iar dacă în copilărie au fost privaţi de iubirea părinţilor… sunt roboţii perfecţi – reci şi eficienţi!

Da, sunt de acord cu ideea că prostul nu poate iubi. Prostul nu poate iubi pentru simplul fapt că el vede iubirea ca pe o luptă. Ca să nu mai spun că face o confuzie cumplită – crede că îndrăgostirea este iubire!

Prostul luptă pentru că este mânat de orgolii. Nu poate renunţa la ele. Îi place adrenalina orgoliului, îi place extazul scandalului, îi place valul minciunii… pe care îl crestează mândru. El nu înţelege că iubirea este o apă liniştită, o zonă a orgoliilor stinse.

El nu poate concepe asta. El nu poate concepe o viaţă fără luptă – orgoliul fiind cel care-i dictează viaţa – el nu poate concepe iubirea fără luptă şi deci fără orgoliu.

Nu, el trebuie să controleze, să verifice, să suspecteze, să fie întotdeauna vigilent… Pentru el asta înseamnă iubire! Competiţie, bănuială… şi, de ce nu, duşmănie!

Aş, ce prostie!

Păi tocmai asta nu înseamnă iubire, iar oamenii inteligenţi, oamenii care au ajuns la un anumit nivel de dezvoltare personală, au înţeles asta.

Ei sunt oamenii care preţuiesc cu adevărat iubirea, şi-o doresc şi îi construiesc cu migală şi răbdare fundaţia.

Oamenii inteligenţi ştiu că iubirea înseamnă înţelegere, acceptare şi asumare… în doi!

Oamenii inteligenţi ştiu că iubirea este un dans în doi şi acţionează ca atare, în deplină cunoştinţă de cauză.

În timp ce prostul luptă pentru acea “iubire” iluzorie, omul inteligent construieşte acea iubire durabilă.

Şi se bucură de fiecare pas. De fiecare clipă, de fiecare treaptă urcată.

Da, sunt de acord, “iubirea este un act al inteligenţei… numai al inteligenţei”. Ăsta este şi motivul pentru care o accesează atât de puţini oameni.

Oricine se poate îndrăgosti… însă nu oricine poate construi o iubire frumoasă şi durabilă.

 

de Andrei Vulpescu

sursa: http://www.vulpescu.eu/

Fii tu! Cum eşti tu!

La mulți ani dragele mele!

Cât de frumoasă erai azi! Îţi strălucea soarele în ochi. Purtai în păr libertatea de a fi tu însăţi.

Cu fiţele tale.

Cu orgoliile tale nesuferite.

Cu răbufnirile tale de nervi.

Cu imperfecţiunile tale cu tot - cu alea de care eşti de-a dreptul îndrăgostită. (N-am pomenit aşa ceva! cum să-ţi iubeşti aşa imperfecţiunile?) cu alea cu care te lupţi neîncetat....

Cu lacrimile tale neînţelese.

Cu parfumul tău ciudat, greoi, apăsător.

Cu încruntările tale.

Cu ciudăţeniile tale.

Cu geloziile tale pe care nici măcar nu încerci să le ascunzi.

Cu vulcanul ăla din tine, de nestăvilit, care erupe când mă aştept mai puţin. (Şi se retrage imediat - " ah, asta n-a fost nimic...")

Cu egoismul tău- (da' mi place că te lupţi măcar, cât de cât, cu el.)

Cu patimile tale pe care le porţi vitează aşa în cârcă şi le plesneşti când încearcă să te pună jos. Uneori reuşesti. Te ridici repede, pufnind, mormăind, oftând, suduind printre dinţi, elegant, evident. Da' te ridici. Le mai dai una peste cap şi mergi mai departe.

Cu libertatea de a fi tu însăţi atârnată în păr, ca o floare.

Cu soarele în ochi.

Cu bucurie de a fi, cu vrere de a fi mai mult, cu tristeţe pentru tot ce nu ai fost şi nu eşti, transformată în zâmbetul drag, trist şi absent, ce-mi rămâne în gând când îmi pleci.

Cât de frumoasă erai azi! Lângă mine, cu tot ce eşti tu. Unde-ai fost când n-ai fost? Şi... să nu-mi pleci cândva. Stai aici, cu soare, cu fitze, cu nervi, gelozii, cu reproş, cu surâs, trist sau nu, cum vrei tu. Doar să-mi fii. Aşa cum eşti tu. Numai tu. 

Cât de frumoasă eşti! Când eşti tu. Cum eşti tu!

de Sasha Svet - autorul cărtii Floarea din asfalt
sursa: https://www.facebook.com/sasha.svet.96?fref=ts

Nu e nimic întâmplător. Nici oamenii. Nici iubirea. Şi nici dezamăgirile. Fiecare îţi oferă amintiri sau lecţii. Fiecare îţi oferă fericire sau dezamăgiri.

 

În viaţă poţi alege oamenii pe care îi laşi în sufletul tău, dar nu poţi alege dacă să te iubească sau îţi facă rău. Asta vor alege ei sau o vor face pur şi simplu fără să îşi dea seama că te vor răni. Nu poţi alege de cine te îndrăgosteşti şi nici cine se îndrăgosteşte de tine, însă poţi alege să fii un om minunat şi să le faci bine oamenilor din jur. Poţi alege să nu pui la suflet tot ce ţi se întâmplă şi să nu le dai voie oamenilor să te ţină pe loc.

Nu e nimic întâmplător. Nici oamenii. Nici iubirea. Şi nici dezamăgirile. Fiecare îţi oferă amintiri sau lecţii. Fiecare îţi oferă fericire sau dezamăgiri. Fiecare face ce simte că trebuie să facă, de aceea nu ar trebui să aştepţi pe nimeni prea mult… De aceea nu ar trebui să suferi prea mult după cei care nu sunt destul de responsabili cu sufletul tău.

Şi fiecare lecţie învăţată aduce sine momente de fericire pe care nu le-ai fi trăit niciodată dacă nu ai fi învăţat tot ce trebuia să înveţi. Fiecare lecţie te duce mai aproape de acei oameni pe care îi vei putea aprecia la adevărata lor valoare şi care te vor aprecia, la rândul lor, atât cât meriţi să fii apreciată şi iubită.

Nu e nimic întâmplător. Viaţa ne scoate în cale oameni pe care îi iubim, pe unii dintre ei pentru a învăţa ceva, pe alţii pentru a avea un sprijin. Ne oferă lecţii pentru a ne învăţa că am pierdut sau pentru a ne determina să apreciem oamenii frumoşi pe care ni-i scoate în cale şi ni-i ascunde în suflet. Viaţa are metodele ei pentru a ne face să fim oameni frumoşi, responsabili şi iubitori. Trebuie doar să avem încredere că dezamăgirile pe care le trăim şi oamenii care ne rănesc, ne vor conduce într-o zi către acei oameni care vor rămâne.

sursa: http://damadetrefla.com/

Toţi greşim şi suntem ceea ce suntem în urma alegerilor noastre

 

Sunt ani în care pierzi oameni dragi, ani în care oamenii te dezamăgesc sau tu dezamăgeşti şi încerci să te recompui. Sunt ani în care te rătăceşti, dar ceva sau cineva te ajută să-ţi regăseşti echilibrul.

Sunt zile pe care le-ai tăia din calendar şi altele pe care le încercuieşti, pentru că te-au îmbogăţit. În toate e vorba despre viaţa ta, chiar dacă, de cele mai multe ori, în viaţa ta e vorba despre alţii…

Cred că ceea ce încerc să vă spun cu delicateţe e că nimeni nu poate trăi în locul vostru, ceea ce înseamnă că trebuie să aveţi o minunată relaţie cu voi înşivă, bazată pe deplină cunoaştere, pe curajul de a admite ce nu poţi, ce nu ştii, pe strădania de a umple goluri şi, neapărat, de a curăţa mizeriile.

Oamenii pot spune orice despre tine şi de obicei şi multe lucruri care nu sunt adevărate şi nu le-ai făcut. Te pot alunga, te pot răni, te pot uita, te pot agresa, te pot lovi, te pot ura în aceeaşi măsură în care te-au iubit. Te jignesc, te folosesc, te provoacă sau te umilesc. Te folosesc, te dezamăgesc, te provoacă, te ridică, te coboară...

Şi cu toate astea nu îţi pot fura ceea ce eşti tu în esenţă, ceea ce ştii, ceea ce simţi sau ceea ce ai în suflet.

Oamenii se pot împărţi în 3 categorii mari: cei care te admiră şi te susţin, cei care te linguşesc şi cei care se cred superiori, sunt invidioşi şi dau din gură doar ca să spună nimicuri.

Din păcate cuvintele devin uneori adevărate săbii ascuţite care taie în carne vie şi care îţi rămân cumva în suflet... cuvinte care lasă răni foarte adânci şi nu numai. Rămân cicatrici vizibile. Faptele lasă urme în suflet dar fiecare om în viaţa asta are căderile lui şi de obicei în acele momente poate că este foarte urât dar nu aceste momente îl definesc până la urmă.

Toţi greşim şi suntem ceea ce suntem în urma alegerilor pe care le facem. Rămân nişte întrebări: 

Cât de mult ne schimbă vorbele care ne rănesc?
Cât de mult ne schimbă faptele oamenilor care ne dezamăgesc? Care nu ne mai sunt loiali?
Cât de mult ne pierdem pe noi înşine atunci când plecăm urechea la alţii?

Trebuie să mărturisesc sincer că :

Am dăruit cu drag câte o bucăţică din sufletul meu fiecărui om pe care l-am întâlnit chiar dacă m-a dezamăgit la un moment dat.

La rândul meu am dezamăgit şi eu pentru că sunt un Om până la urmă şi greşesc.

Bucuria mi-a venit ascultând vorbe sincere şi calde care mi-au fost adresate numai mie.

Am plâns pentru că m-au durut vorbele aruncate ca nişte pietre în direcţia mea.

Sigur, nu sunt cea mai bună sau cea mai frumoasă sau cea mai inteligentă şi nu am nevoie de nimeni să îmi clarifice asta dar ştiu că în esenţa mea sunt un Om frumos.

Am avut şi eu momentele mele de cădere, de îndoială, de frustrare şi de rătăcire.

M-am lăsat influenţată de păreri, de vorbe, de răutăţi dar am pierdut zâmbete.

Şi am realizat că... nimeni, absolut nimeni nu m-a făcut să mă simt ruşinată de mine, de ceea ce ştiu că sunt şi pot să fiu, de ceea ce am şi port în suflet. Nimeni dar absolut nimeni nu a putut să îmi ia zâmbetul, sufletul, prietenii, dragostea, bucuria şi seninătatea. Mi-au furat nopţi şi lacrimi. Dar nu m-au făcut să mă simt “mică”. Pentru că, pur şi simplu nu sunt.

Spunând asta, îmi amintesc cele câteva cuvinte ale lui Goethe, care îmi tot răsună în minte:

“Suntem obişnuiţi ca oamenii să-şi bată joc de ceea ce nu înţeleg şi să mârâie la ceea ce-i bun şi frumos, care adesea le e nesuferit.”

Aşadar, nu lăsa pe nimeni să te facă să te simţi mic, doar pentru că acesta nu e capabil să înţeleagă, să te înţeleagă şi să te iubească pentru ceea ce eşti tu.

Azi ştiu că pot face tot ce-mi propun, cu condiţia să mă conving pe mine că alegerile pe care le voi face vor avea parte şi de participarea extraordinară a sufletului meu. Cred că aşa se trăieşte cel mai frumos o viaţă, pentru că dacă laşi numai mintea să te ţină de mână, rişti să pierzi marele spectacol adică cel al emoţiilor, al bucuriilor, al împlinirilor adevărate…

Cred în mine şi în ceea ce sunt. Voi credeţi în voi? Aţi dezamăgit?

sursa: http://smartwoman.hotnews.ro/

Fiecare primăvară e bucuria unui nou început!

O primăvară plină de lumină și culoare, să aveți!

Ai fost de curând într-un parc? Ai văzut cât de puternică e forţa naturii care se simte în fiecare copăcel înmugurit, în fiecare magnolie înflorită, în fiecare ghiocel?

La fel ca şi natura, sufletul tău trece prin etape necesare sau ar trebui să treacă. Aşa cum un copac are nevoie să elibereze frunzele sale veştejite toamna pentru a veni primăvara, aşa şi tu ai nevoie să elimini tot ceea ce nu îţi mai este de folos pentru tine, orice amintire dureroasă, orice sentiment negativ; ai nevoie să ierţi şi să uiţi ca să poţi merge înainte; trebuie să laşi deoparte trecutul pentru a intra în viitor; nu poţi simţi primăvara în tine dacă te încăpăţânezi să rămâi în starea de toamnă. Ce s-ar întâmpla dacă pomii ar dori să îşi păstreze frunzele, de teama că le-ar putea pierde sau de necunoscut? Ar mai experimenta vreodată bucuria înmuguririi noilor frunze şi flori primăvara?

Alege să îţi deschizi sufletul şi să faci curăţenie interioară; dă afară tot ce nu îţi mai trebuie şi pofteşte înăuntru primăvara şi nu te înduioşa după ultimele „frunze” – amintiri veştejite pe care încă le mai ţineai presate în suflet ca într-o carte; nu folosesc nimănui, nici măcar ţie.

Autoanaliza

Pentru aceasta trebuie să priveşti însă înăuntru şi îţi trebuie poate mult curaj. Puţini dintre noi avem timp sau chef să ne autoanalizăm. Unora le este teamă pentru că se întreabă: „Oare ce voi mai găsi acolo? Ce amintiri neplăcute?”. Şi preferă să privească oriunde în altă parte decât în interior.

Nu poţi vedea însă şi nu poţi înţelege perfecţiunea luminii din tine până ce nu ai văzut cum arată întunericul, adică până ce nu ţi-ai conştientizat temerile, pentru că nu ar exista termen de comparaţie şi nu ai putea aprecia extraordinarele daruri pe care le ai.

Elimină în această primăvară absolut tot ce nu te mai reprezintă; uită-te în jurul tău, la obiecte, la oameni şi slujbă, apoi uită-te înăuntrul tău şi decide ce vrei să faci cu amintirile urâte, suferinţele, sentimentele negative ca ura, vinovăţia, teama sau resentimentele pe care le porţi cu tine de ani buni. Hotărăşte că ai dreptul la tot ce e mai bun pentru tine şi că meriţi cu adevărat să „înfloreşti” sufleteşte.

Meriţi să te iubeşti atât de mult încât să renunţi la a mai fi supărat, trist sau deprimat. Ţi se cuvine tot binele din lume şi tu eşti prima persoană care poate face acest lucru. Iubeşte-te aşa cum eşti, acceptă-te cu toate aşa-zisele tale „defecte” şi ele vor părea mult mai uşor de eliberat.

Uită-te la natură şi învaţă de la ea! Tot ceea ce tu încerci să înveţi cum să faci a fost mai întâi experimentat de natură într-un fel sau altul.

Iar data viitoare când te mai plimbi printr-un parc ia lecţii de la păsări, de la copaci şi iarbă; învaţă de la magnolii cum să te deschizi şi fii prezent în tot ceea ce ţi se întâmplă: nu mai trăi în trecut – regretând, sau în viitor – făcându-ţi griji, şi restul va veni de la sine. Şi va veni…
 

de Daniela Dumitriu

sursa: drumuricatretine

Aparţine-ţi!

Cred că scopul vieţii noastre este să ne căutăm. Şi după o vreme să ne şi găsim. De fapt, să ne aparţinem nouă înşine. Poate că sună ciudat ceea ce spun, poate că pare lipsit de noimă. Vei spune că scopul omenirii e fericirea, aceasta însemnând lucruri diferite pentru fiecare om în parte. Cândva, şi eu credeam acelaşi lucru. Între timp mi-am schimbat însă viziunea şi asta pentru că mi-am dat seama că oamenii fericiţi sunt cei mulţumiţi cu ei înşişi şi cu viaţa pe care o au. Restul sunt mai degrabă în căutarea eu-lui decât în căutarea unui ceva care le-ar aduce ipotetic vorbind fericirea.

M-am simţit deseori pierdută şi asta reiese cu uşurinţă din textele mele mai vechi. Scriam frecvent despre această pierdere de sine şi părea că sunt mereu într-o stare depresivă. Adevărul este că mă simţeam de foarte multe ori pe marginea prăpastiei, gata să mă prăbuşesc. Au fost momente când pur şi simplu nu mă puteam bucura nici de mine, nici de cei din jurul meu. Mă simţeam goală pe dinăuntru cu toate că nu aş fi putut spune de fiecare dată motivul.

Când te pierzi pe tine însuţi îndrăznesc să spun că pierzi totul. Pentru că nu te mai poţi bucura cu adevărat de viaţă. Supravieţuieşti, nu trăieşti. Luminile se sting, rămâi singur în întuneric. E cel mai cumplit sentiment de pierdere.

Dar vreau să-ţi spun că o să-ţi revii, că viaţa va avea din nou sens. Se poate să te pierzi pe tine însuţi iubind un om care nu te iubeşte îndeajuns sau nu te iubeşte deloc, te poţi irosi făcând ceva care nu te împlineşte sufleteşte sau nefăcând nimic, te poţi pierde atunci când din diverse motive îţi pierzi demnitatea sau speranţa sau credinţa. La naiba, te pierzi când pierzi, când urăşti, când invidiezi, când te subestimezi, când amâni, când te mulţumeşti cu mai puţin decât meriţi.

Dar într-o zi te regăseşti şi regăseşti şi bucuria unei zile banale. Într-o zi se face click-ul ăla care îţi deschide ochii. Se face din nou lumină şi îţi dai seama că ceea ce pierdusei era mai aproape decât credeai. Aşadar, schimbă ceva. Schimbă-ţi viaţa într-un mod care îți face bine. Lasă-i să se ducă pe cei care te rănesc cu prezenţa sau cu indiferenţa şi pleacă în căutarea ta. Găseşte-te şi regăseşte-te! Iartă-te! Ai grijă de tine! Aparţine-ţi!

de Iustina Dinulescu

sursa: http://momenteinviata.ro/apartine-ti/

Postul şi terapia prin tăcere

 

Postul include şi o anumită atitudine lăuntrică, fiind în acest fel o sursă de sănătate şi echilibru, pe când celelalte forme de renunţare forţată la hrana sunt perturbatoare. O vorbă de duh spune că „binele face puţin zgomot şi zgomotul puţin bine“. De aceea, în post este bine să vorbim mai puţin, să ne abţinem de la certuri, intrigi, bârfe, minciuni, să controlăm “pălăvrageala” minţii şi chiar rugăciunile să le spunem în gând şi în tăcere. Abţinerea de la mâncare este postul trupului, iar tăcerea este postul minţii, al sufletului. În deplină tăcere se produce un fel de întărire a sufletului, o însănătoşire spirituală.

Călugării din mănăstiri spun că dintre toate canoanele postului, cele mai spectaculoase şi rapide efecte le are asupra sufletului tăcerea. În tăcere observăm cum mintea tinde să se liniştească, cum receptivitatea la stress devine mai mică, gândirea este mai profundă şi apare o stare de inspiraţie în care putem găsi soluţii la cele mai dificile probleme ale noastre. Concentrarea în faţa unei icoane are un efect terapeutic extraordinar.

Terapia tăcerii în perioada postului nu înseamnă o tăcere a Divinităţii ca neparticipare, ci o tăcere vie, grăitoare, activă. Cei care cred în Dumnezeu simt cum acesta lucrează prin tăcere. La adevărata tăcere mistică – formă de comunicare şi de terapie cu Dumnezeu -, se ajunge numai după pregătire de durată, care înseamnă şi post. Tăcerea mistică înlătura toate tulburările, toţi stimulii din afară şi din lăuntrul nostru, care ne tulbura, care ne deranjează. Aceste tulburări sunt obstacole în faţa comunicării cu Divinitatea.

De ce suntem stresaţi şi cu mintea plină de tot felul de gânduri? Pentru că ne lăsăm pradă stimulilor exteriori, zgomotelor care ne împiedică să ne concentrăm în tăcere. Orice vindecare spirituală se produce prin centrare. Suntem bolnavi când ne descentram, când ne pierdem centrul, când ne împrăştiem. Ca să ne vindecăm, noi creştinii, căutam concentrarea prin rugăciune sau în faţa unei icoane ca un simbol, în genunchi, în biserică.

Concentrarea aceasta în „sfânta tăcere” are un efect terapeutic extraordinar. Nu există o formă mai bună de terapie, de vindecare a bolilor trupeşti şi sufleteşti, decât în cea mai deplină tăcere, prin uniune cu Dumnezeu. Una dintre cele mai puternice rugăciuni la care se face referire adesea este “Rugăciunea Inimii” când este spusă mereu în gând şi în tăcere. Aceasta tăcere-gând mistică pătrunde în noi până în centrele de taină ale fiinţei şi ne vindeca sufleteşte.

Se mai spune că cea mai primită rugăciune se face în gând şi la miezul nopţii, când dispar toate zgomotele, toate tulburările încetează şi tăcerea este maximă. Se mai spune că atunci se deschid cerurile… Cei ce au ajuns la adevăratul sens al tăcerii, că adevărata atitudine în faţa tainelor divine, folosesc cuvintele în sensul lor fundamental, legat de Logosul Divin. Pentru ei, cuvântul este ziditor, având puterea de a lega şi dezlega…

Îndemnuri de la Sfinţi
“Tăcerea este taina veacului viitor. Iar cuvintele sunt unealta acestei lumi.” (Sfântul Isaac Şirul)

„Fă stomacul mic, limba tăcută, păstrează-ţi mintea limpede, inima curată, blândă şi smerită. Iată postul!“ (Sfântul Vasile cel Mare);

„Dacă postul ar cârmui viaţa noastră, atunci viaţa n-ar mai fi atât de plină de plâns şi de tristeţe. „(Sfântul Vasile cel Mare)

„Postul nu înseamnă numai să mănânci rar, ci să mănânci puţin. Adevăratul post nu constă, de altfel, numai în a domoli propriul nostru corp, ci în a renunţa la hrana în scopul de a da pâinea ta celui ce nu are.“ (Sfântul Serafim de Sarov)

sursa: https://drumuricatretine.wordpress.com/

Oamenii nu mai au timp de iubire

 

Iubirea are întotdeauna timp. Oamenii nu mai au timp de iubire. Sau de iubit. Iubim acum telefoanele. Ne cufundam nevrotic in virtual si uitam sa traim in real. Ne ascundem dupa selfie-uri si ne pasăm checkin-uri prin varii locuri scăldate in gălăgia simțurilor. Ne hrănim in viteza iar mai apoi ne mâncam intre noi. Precum niste canibali perfecți ce au uitat cum e sa mai iubești.

Ne îndrăgostim de fiare vechi ca mai apoi sa le conducem in primul pom de pe autostrada nebuniei personale. Ne îmbătam cu vinuri scumpe si preferam companii ieftine. Schimbam măști nevrotice precum un film difuzat, mereu, in reluare, dar cu alți protagoniști nefericiți. Ne punem in pat impreuna si adormim singuri. Visele noastre au uitat de multă vreme sa se mai intersecteze.

Acum visam la cai verzi pe pereți, mânjind cearșaful nostru cu gânduri necurate si pătate de aerul slab al ființei. Ne trezim cu dureri de cap ca mai apoi sa ne drogam cu aceleasi țigări fumate in doi. Pansate de o pastila amărâta de algocalmin ce așteaptă într-un colț de mobila învechita de pașii anilor. Uităm sa culegem zâmbete si sa le dam mai departe. Uităm sa fim fericiti, in goana dupa fericire. Acum e o goana dupa aur. Unii si-ar construi castele numai ca alții sa poata locui in ele.

Oamenii nu mai au timp de iubire. Iubirea nu e o cursa de 100 de metri. Iubirea e o cursa infinită. Linia de sosire e trasată simbolic si trebuie trecută, impreuna. Oamenii nu mai au răbdare. Totul e acum o graba dementa si o fuga obositoare dupa himere.

Suntem hipnotizați si atrași in cercuri parșive si infinite. Obosim mult prea repede. Încă inainte de a incepe. Ne-am transformat lent in asasini ai simțurilor. Împușcăm cu premeditare inimi iar apoi urcăm in minte.

Iubirea are întotdeauna timp. Oamenii nu mai au timp pentru iubire. Oamenii nu mai au timp… pentru ei!
 

de Alexandru Chermeleu

sursa: https://alexchermeleupersonal.wordpress.com/

Femeia merită RESPECT! Punct.

 

Nu am scris până acum despre violenţa şi nedreptatea la adresa femeilor. Nu am scris pentru că nu interacţionasem direct cu astfel de cazuri… Până azi.

 

Şi voi începe aşa: Dragi femei, voi realizaţi cât sunteţi de importante?

Ştiţi voi că meritaţi respect şi că nimeni pe lumea asta nu are voie să vă atingă nici măcar cu o floare? Ştiţi voi că trebuie să fiţi preţuite, iubite şi apreciate? Ştiţi că meritaţi să vi se spună cuvinte frumoase, să fiţi îmbrăţişate şi să vi se spună că sunteţi frumoase? Ştiţi că lacrimile voastre nu trebuie să fie amare de durere şi că nopţile nu trebuie să stea sub semnul grijilor şi nesiguranţei?

 

Atunci când nu vă mai simţiţi iubite, apreciate, atunci când ceea ce vi se spune vă face să plângeţi şi nu să fiţi fericite, atunci când vă simţiţi mici, deşi nu sunteţi, atunci când nu mai sunteţi respectate, atunci când vi se reproşează totul fără să vi se recunoască meritele, atunci când vă simţiţi singure, deşi lângă voi este cineva, PLECAŢI! Şi nu vă mai întoarceţi!

Pentru simplul motiv că meritaţi ceva mai bun! Pentru că meritaţi tot ce-i frumos! Pentru că meritaţi iubire, sinceritate, respect, înţelegere şi siguranţă! Pentru că sufletul vostru nu trebuie murdărit de oameni care nu ştiu ce vor de la viaţă şi care nu au auzit în viaţa lor de respect!

 

Preţuiţi-vă! Iubiţi-vă! Priviţi-vă în oglindă şi spune-ţi-vă: merit respect!

Viaţa oferă fiecăruia ceea ce merită. Mai devreme sau mai târziu. Voi dovediţi că sunteţi puternice şi că puteţi şi singure. Că există suficientă forţă în interiorul vostru ca să puteţi răzbate. Dovediţi că de o femeie trebuie avută grijă, altfel o pierzi. Şi o pierzi pentru totdeauna. Dovediţi că se poate! Dovediţi că voi puteţi!

 

de Georgiana R.

sursa: https://pasajedinviata27.wordpress.com/

Cei de 30 și ceva de ani – generația cochiliilor goale

 

Niște cochilii goale. Asta suntem. Asta am ajuns, noi, ăștia tinerii de 30 și ceva de ani. Mai bătrâni și mai epuizați fizic și psihic decât părinții și bunicii noștri. Disperați și plini de frici, de îndoieli, dar goi de speranțe și de sentimente. Plecăm, rând pe rând, din orașele în care ne-am născut, din țara în care am crescut și pe care, în definitiv, o iubim cu toții așa cum este. Încercăm să ne rupem de realitatea de aici în orice mod cu putință, evităm responsabilitatea și implicarea emoțională de orice fel, nu mai dăruim, nu mai respectăm, nu mai suntem capabili să recunoaștem adevăratele valori ale vieții, nu mai avem răbdare să îi descoperim cu adevărat pe oamenii de lângă noi. Credem că știm destul unii despre alții doar analizându-ne profilele de Facebook, această realitate complet distorsionată, acest instrument perfect de manipulare. Cădem atât de ușor în propria capcană, în așa zisa realitate pe care o construim pe nisipurile mișcătoare ale internetului…

Dramele personale ale tinerilor de 30 și ceva de ani din România reprezintă un subiect mult discutat, chiar dacă puțini vor recunoaște că există. Sunt convinsă că nu exagerez cu absolut nimic. Și nu, nu o spun ca să mă plâng, ci e o constatare amară a ceea ce trăiesc atât eu, cât și mult prea mulți tineri de vârsta mea. Știu, nu m-au desemnat ei să vorbesc în numele lor, dar foarte mulți o gândim și am observat ce se întâmplă. În afară de faptul ca o trăiesc pe pielea mea, aud tot mai des povești care mă lasă mută de uimire. Tot mai mulți tineri de vârsta mea aleg să plece, să lase în urmă familii la început de drum, oamenii iubiți, casa părintească, pentru a încerca să „își refacă viața”, până nu e prea târziu. Și aici mă refer la tinerii din familii normale, nu la cei de bani gata, care au de unde să primească sprijin.

Părinții noștri, cei mai mulți dintre ei, asistă îndurerați și neputincioși la ce se petrece cu noi. E groaznic să nu poți avea posibilitatea, la 30 și ceva de ani, să te întreții singur. Să locuiești în aceeași casă cu părinții, să nu ai intimitate, să nu ai un cuvânt de spus în anumite situații pentru că, efectiv, nu ai unde să te duci. E groaznic să ajungi să suferi de oboseală cronică, fiind sclavul unei corporații sau instituții care te plătește mult sub valoarea reală a muncii pe care o depui, să fii un soi de robot în carne și oase, programat pe ore, lipsit de inițiativă, de curaj, de judecată proprie. Să nu cumva să ieși din mulțime. Să nu cumva să te exprimi, să arați că ai vulnerabilități sau sentimente. Ah, să nu uit: dacă pleci, să nu cumva să ai curajul de a propune cuiva să vină cu tine. Bătăliile trebuie să ni le ducem singuri, împotriva tuturor, nu-i așa?

Generația noastră este o generație ținută la respect în mod intenționat, prin înfometare, și la propriu și la figurat. Ne înfometam trupurile și sufletele deopotrivă, cu o resemnare greu de înțeles pentru tinerețea din noi. Oare chiar nu mai avem resurse? Suntem atât de înfrânți de sistem? Cine are dreptul să ne impună cum să ne trăim viețile?

de Ruxandra Georgescu

sursa: http://www.catchy.ro/

“Aşteptarea ne dă iluzia că facem ceva aşteptând, când, de fapt, nu facem altceva decât să murim suportabil, puţin câte puţin” .

Aştept aşteptarea, peste aşteptările mele... pe neaşteptate

În fiecare zi, fiecare dintre noi experimentăm.

Experimentăm frica, îndoiala, grija, frumuseţea, zâmbetul, suferinţa; din toate câte puţin,aşteptări peste aşteptările noastre...pe neaşteptate... Avem parte de lucruri alese, de lucruri neaşteptate, de lucruri oarecum inevitabile...

În fiecare zi e altă poveste. Alt început. Alt cuprins. Alt final! toate peste aşteptări!E vorba de diversitate, de reacţie.

Ciudat e însă faptul că nu suntem marcaţi, impresionaţi de nimic. Suntem reci şi palizi şi epuizaţi şi obosiţi de propria poveste, de şirul gândurilor şi-al întâmplărilor, dezamăgiţi şi singuri, neîmpliniţi şi revoltaţi. Trăim în propria cochilie, egoişti şi goi, ne-am vrea adesea singuri pe lume, dacă se poate neatinşi, nederanjaţi...

Opreşte-te o clipă din a privi doar viaţa ta, care ştiu, ţi se pare nespus de nedreaptă, şi îndreaptă-ţi privirea spre celalalte personaje, măcar pentru o clipă, şi arată că îţi pasă, şi încearcă să le afli povestea...

Ai face schimbul cu pergamentul vieţii lor?

Poate pergamentul scris, poate nescris al unei zile de mâine care nu o mai aşteaptă şi nu o mai doreşte nimeni... e tot în aşteptare... Poate e vorba de povestea tristeţii, de povestea singurătăţii, sau de povestea aşteptării... Ai face schimbul?

Încetaţi să va mai plângeţi de viaţa asta pentru că e doar una şi unica pe care o aveţi, şi aşteptaţi ceva peste aşteptări, şi aşteptăm şi iar aşteptăm, aşteptarea... şi deveniţi responsabili şi asumaţi-vă faptele, ajutaţi, priviţi, iubiţi, dăruiţi, sacrificaţi ...

Nu intenţionez să plictisesc pe nimeni, şi nici nu dăruiesc lecţii de viaţă nimănui, doar împărtăşesc cu voi gânduri adunate de-a lungul călătoriei…în aşteptarea aşteptărilor mele, să vină ziua în care să nu mai aştept pe nimeni şi nimic, şi aşteptarea să nu mă aştepte... aştept Eternitatea! Stau de câteva zile şi privesc în jurul meu, şi observ anumite lucruri care deseori mă întristează, uneori mă distrează, alteori îmi dau de gândit... De ce trebuie să aştept atât de mult? “Căci chiar dacă smochinul nu va înflori, viţa nu-şi va da rod, rodul măslinului va lipsi şi câmpiile nu vor da hrană, oile vor pieri din staule şi nu vor mai fi boi în grajduri, eu tot mă voi bucura în DOMNUL, mă voi bucura în DUMNEZEUL mântuirii mele”

Cineva spunea "Să fii mulţumit cu ceea ce ai, nu cu ceea ce eşti"

Prea de multe ori, noi suntem în sens invers, suntem mulţumiţi cu ceea ce suntem, şi nu cu ceea ce avem.. Dacă ceva mi-a atras atenţia în această vreme, unul dintre lucruri a fost nemulţumirea. Nu ştim să fim mulţumitori... Mulţi dintre noi am uitat să recunoaştem, aşteptarea…face parte din orarul vieţii! E o materie ce trebuie învăţată obligatoriu! Timpul este profesorul, care ne dă mai întâi examenul şi apoi şi lecţia..

Dar, aşteptarea are ca rezultat biruinţa! Să ne bucurăm că putem încă să mai aşteptăm, aşteptările încă neaşteptate de noi, împreună de a aştepta aşteptarea a celui care va să vie... În valuri de lumină, chemat de dorul aşteptării... Un fluviu nou vesteşte Triumful Aşteptării... Totul vine la vremea potrivită pentru cel ce ştie să aştepte!

“Aşteptarea ne dă iluzia că facem ceva aşteptând, când, de fapt, nu facem altceva decât să murim suportabil, puţin câte puţin”

sursa:http://jurnalulmeu-raveca.blogspot.ro/

Într-o zi vei înțelege că ai rămas singură…

 

Adevărul este că mereu ai fost singură, dar realizezi acest lucru mai târziu. Părinții pleacă pe lumea cealaltă, partenerii ne devin străini; iubiții ne trădează; copiii cresc și tu te schimbi. Ce părea corect ieri, astăzi nu mai funcționează. Singurătatea vine întotdeauna pe la spate, ca și iarna. Dar maturitatea înseamnă a ști cum să fii singur, fără drame și autocompătimire. Cel mai bine e să te pregătești dinainte pentru această perioadă.

Toți oamenii, cu excepția celor apropiați, pot fi înlocuiți. Nimeni nu este unic. Lasă oamenii noi să intre în viața ta, chiar dacă nu înțelegi dacă aveți sau nu o conexiune. Într-o zi, vei înțelege că ești singură și acest lucru îți va salva viața.

Încearcă ceva nou, fie că este vorba de mâncare, haine, filme, cărți, un traseu diferit spre serviciu, achiziționarea unui nou telefon, un nou hobby sau o altă filozofie/religie. Suntem leneși și ușor de mulțumit, prin natură. Cu cât înaintăm în vârstă, cu atât mai mult ne dorim să mergem în aceleași locuri, să facem aceleași lucruri. Obiceiul de a ne abate de pe calea obișnuită dispare. Nu te lăsa prins în aceleași lucruri.

Iartă pe toți pentru ce s-a întâmplat și uită-i pe cei pe care nu-i poți ierta. Ignorarea oamenilor și încercarea de a-i uita definitiv poate fi uneori cea mai aspră pedeapsă, dar și cel mai bun medicament. Nu te obosi certându-te cu ei, nu merită.

Nu grăbi nimic. Tot ce se întâmplă rapid, nu durează foarte mult timp. Dacă dorești ceva, în cele din urmă îl vei primi. Dacă într-un final realizezi că nu mai râvnești un anumit lucru, înseamnă că nu ai avut cu adevărat nevoie de el. Lasă deciziile riscante pentru o altă zi. Dacă nu ești sigur de ceva, riscă doar în cazul în care ai dorit ceva de foarte mult timp.

Dacă există ceva ce-ți dorești, nu renunța. Succesul vine din experiență. Cu cât mai mult încerci, cu atât ești mai aproape de a-l obține. Ceea ce adesea par a fi maniere proaste sau lipsă de respect, este de fapt un semn de experiență. Fermitatea, răbdarea, perseverența, independența în relațiile cu ceilalți se construiesc pe măsură ce te apropii de atingerea scopului dorit.

Viața nu se termină niciodată, chiar dacă uneori pare astfel. Tot ce se întâmplă reprezintă doar o piatră căzută în râu – ar putea tulbura apa, dar nu poate opri fluxul. Amintește-ți acest lucru când ești disperat, când ești în doliu; când citești scrisoarea de adio a iubitului tău. Va veni ziua când vei spune „am reușit să trec peste!”

Mâine ar putea fi ultima ta zi pe Pământ. Sună tragic, dar dacă te gândești la asta, poți fi motivat să faci toate lucrurile din această listă.

Fă ceea ce-ți place, dar ai grijă de tine, astfel consecințele s-ar putea întoarce împotriva ta. Obișnuiește-te să înțelegi de ce are nevoie corpul tău și ce îți spune. Dacă nu ai făcut asta până acum, începe cu lucruri simple: o plimbare, înot sau alt sport. Ca rezultat, grija față de tine va deveni a doua ta natură.

Romantismul, dragostea și pasiunea sunt lucruri minunate. Dar dacă le amesteci cu sexul, s-ar putea să nu le experimentezi o perioadă lungă de timp și asta este dăunător. Poate vrei doar sex. Dar, întotdeauna tinde ca dragostea și romantismul să vină la pachet.

Nu te gândi ce cred alții despre tine. În cea mai mare parte a timpului, oamenii se gândesc la propria lor persoană. Dacă se gândesc la tine, este doar în comparație cu ei. Ca rezultat, nu se gândesc deloc la tine.

Ferește-te de certitudine. Ea este începutul declinului. Trebuie să te îndoiești mereu că ceea ce faci este cel mai bun lucru în viață. Asigură-te că ai opțiunea de a schimba lucrurile sau de a încerca altceva.

Trebuie să păstrezi întotdeauna o legătură cu prietenii tăi. Nu sunt niciodată destui. Într-o zi vei înțelege că ești singur și prietenii vor veni să te vadă în mod neașteptat spunându-ți: „Ești nebună? Ne ai pe noi!” Și este adevărat.

sursa: http://devorbacutine.eu/

Femeia nu e proastă!

 

Femeia nu e proastă când îţi dă a doua şansă, e proastă abia atunci când ţi-o oferă pe a treia. Femeia nu e proastă când te iubeşte şi te lasă să-i joci sufletul în picioare, e proastă doar atunci când nu vrea să se ridice, să lupte, să te lase să fii imatur şi ignorant în contiuare, dar fără ea. Femeia nu e proastă pentru că e naivă, ea e naivă pentru că are suflet şi dacă a avea suflet înseamnă să fii prost, atunci îmi place aşa şi nu mai vreau să mă deştept vreodată. Femeia nu e proastă pentru că suferă după bărbatul pe care l-a iubit cu tot sufletul, cu toată încrederea, e proastă doar dacă nu se ambiţionează se meargă mai departe, să depăşească momentul, să se ierte şi să se pregătească pentru ceva mai bun.

Femeia nu e proastă aşa cum sunt mulţi, pentru că nu riscă să joace totul pe o singură carte, să pună iubirea toată într-un singur om, ea e proastă pentru că de multe ori joacă o carte atât de bună pe cei mai nepotriviţi oameni, pe aceia care-şi bat joc… Dar femeia e deşteaptă pentru că riscă… Riscă să fie rănită, aşa cum a mai fost rănită deja… Dar mai riscă să fie fericită, aşa cum poate n-a fost niciodată şi aşa cum poate va fi pentru totdeauna.

Femeia nu e proastă, dar e naivă şi credulă şi pune suflet în tot ce face, pune suflet pentru toţi, chiar şi pentru cei care ar merita cel mai puţin sau n-ar merita deloc. Femeia nu e proastă, e prea bună şi de asta e luată adesea de proastă, dar ştie undeva adânc în sufletul ei că în viaţă toate se plătesc, nu rămâne nimeni dator şi nu rămâne nimeni în pagubă, dar tace şi aşteaptă să vină acea zi când să le poată demonstra tuturor cât de deşteaptă e. Of… Nu! Femeia nu e proastă!

sursa: http://damadetrefla.com/

Oamenii care locuiesc în... Cer!

Dacă ți-ai pune simpla întrebare: ”Ce este Cerul” și ai putea trece de sentimentul iluzoriu că el este cupola senină, or aceea plină de nori, care-ți oferă sentimentul stabilității, ai observa că Cerul conține cu totul și cu totul altă „dimensiune”. Ți-ai putea imagina apoi că te afli pe lună și acolo ți-ai pune iarăși întrebarea:”Ce este Cerul?” Ai constata stupefiat că-n Cer este Pământul, și-n cer este Luna, și-n Cer ești tu însuți, oricine ai fi..Tu însuți, cu Pământ cu tot, ești agățat de Cer, în Cer, parte a Cerului și ești pe Cer un mic punct sau un semn de mirare, or o biată liniuță, azvârlită într-un univers căruia nu-i poți găsi capete. Și, pentru că ai cunoaște mai bine „cerul”, când ai spune „Tatăl Nostru”, și când ai ajunge la propoziția „Precum în cer, așa și pe pământ”, ai înțelege dintr-o dată că Cerul nu-i despărțit de pământ, tu nu ești despărțit de Cer, iar Cerul te conține pe tine, cu rugăciunea ta cu tot, cu emoțiile, cu întâmplările tale..

Ai deveni, poate, credincios dintr-un foc. Ai deveni smerit și inocent, aproape fără picătură de vanitate, or de egoism atunci când vei simți minuscula ta existență în acest vast ocean al Cerului. În mintea ta va străluci dintr-o dată înțelegerea, conștiința, sufletul și bucuria rugăciunii pe care o spui, poate, zi de zi: ”Tatăl nostru, care ești în Ceruri”! Sufletul se simte cuprins de Dumnezeu și ferecat în el, ca o minunată săvârșire a luminii, ca un surâs infinit atunci când îmbrățișează sentimentul existenței sale în oglinda adevărului. În acest minunat Cer au loc războaiele, violurile, rugăciunile și iubirile, frica și seninătatea, furtunile și mișcările gândurilor tale, emoțiile tale și întâmplările vieții tale. Dacă vei cunoaște definiția simplă a Cerului, te vei trezi din somnul în care te-a scufundat știința, intelectul, ignoranța, or necredința ta și ai râde în fața tuturor lucrurilor pe care le-ai crezut importante. Vei zâmbi pe sub mustăți la gândul că, în fața adevărului ce se ascunde în Cer, tu ești mult mai micuț decât o libelulă, dar mult mai mare decât ți-a putut dezvălui mintea într-o viață întreagă.

Dacă exiști în „cerul” acesta, înseamnă că ești important. Ești un element de legătură, o conexiune, o mică verigă, care leagă atomii între ei, pentru a constitui un întreg. Prin tine se desfășoară lucrarea întregului, a cărei taină rămâne, încă, ascunsă în inima și-n desăvârșirea Cerului. Ai datoria și responsabilitatea de a intra în armonie cu Cerul, atât vreme cât ești parte din el. Nu prin lucrurile tale păstrezi armonia, legătura și taina divină în care exiști, ci prin sufletul tău. El este părticica ascunsă a Cerului, ce pulsează în tine și rămâne după ce vei fi dezbrăcat haina omenească. Pe cerul inimii apar nori și apar seninuri fantastice, fulgere și sclipiri de soare, dar numai acela ce cunoaște taina cerului și trăiește în adevărul lui poate visa și poate înțelege graiul misterios al visului. Căci viața este un vis, dar Cerul rămâne pentru totdeauna o Realitate. Cerul îți cere să te trezești din visul tău și să cunoști adevărul care pulsează în tine în ritmuri absolute. Tu ești parte a Cerului, tu, ca și Tatăl, ești locuitor al Cerului, dar nu știi asta, nu vezi asta, ești țintuit în iluzia că Cerul e un loc îndepărtat, pe care-l privești doar de pe Pământ. Poate că cineva care trăiește pe lună poate simți că tu, oricine ai fi, ești o ființă care trăiește în cer, la fel ca Tatăl și se gândește la tine ca la ”omul din cer”.

”Tatăl nostru, care ești în Ceruri”, iată rugăciunea – singura pe care ne-a lăsat-o însuși Hristos – ne dezvăluie chiar de la început că Tatăl este aici, unde suntem și noi. În acest Cer, Cerul însuși, e Creatorul care ne conține pe noi și care transcende toate formele, toate planetele, toate universurile, cel ce a fost, este și va fi, cel în care visăm existența, cel prin care trăim și cel din care percepem că luceafărul șade uneori la doi pași de lună, că cerul se unește cu Pământul, că stăm nemișcați când Pământul călătorește ca o navă de mare vitează prin univers. Dacă aceste iluzii ne populează existența atât de clar, oare cât de aproape de realitate suntem în alte privințe? Cum putem să-l vedem pe Dumnezeu dacă noi nu vedem nici măcar că ..locuim în Cer? Iată, nu doar îngerii locuiesc în Cer, ci și oamenii. Nu-i așa că-i ciudat să conștientizăm asta? 

de Maria Timuc

nimeni n-o va face în locul tău

 

încerc să folosesc cât de puțin posibil cuvântul ”trebuie” – nu vreau să trăiesc viața ca o trebuință. aș prefera, în schimb, să văd și să simt din ce-s făcute razele de soare, să fiu prezentă în tot ce mi se-ntâmplă și să spun, oricui m-ar întreba – că da, ASTA e viața mea.

trăiește după cum ți-e sufletul!

îndrăgostește-te. Cu toată inima. Cu toată mintea. Cu toate visele. Cu toate speranțele. Cu toată puterea. Cu toată încrederea. Cu toate de care nici nu știai că ești în stare – dar le afli atunci când întâlnești un chip cu sufletul purtat în ochi și-n zâmbet. pe care știi din prima secundă că nu-l vei putea uita. Și-atunci – lasă-l să te facă fericit.

suferă. Să n-ai teamă de dureri trupești ori sufletești. Pentru că din ele vei ieși mereu mai puternic. Mai încrezător. Iar de cele mai multe ori, suferința apare în calea unei bucurii. Treci de furtună și mergi după curcubeu, oricât ți-ar părea de greu.

iubește. Și nu te opri până când privirea n-o să-ți dea de gol iubirea. Apoi păstreaz-o așa. De aici, vei privi dintr-o altă perspectivă, de unde vei găsi indicatoare pentru toate drumurile ce-ți sunt destinate. Iubirea n-o să te lase să te rătăcești de tine, cel care ești.

muncește. Pentru ce-ți dorești, pentru ce iubești, pentru ce crezi că ți se cuvine dar încă n-ai primit. Nu aștepta câștiguri ușoare – acelea sunt la fel de trecătoare, precum au venit.

fii sincer. Nu-i minți pe ceilalți, pentru că asta-nseamnă să te minți și pe tine, în primul rând. Trăiește senin, cu sufletul pe față. Altfel, te vei trezi într-o dimineață că nu știi cine ești, că nu-ți vine bine ce trăiești.

râzi. Cu poftă. Colorat. Până râsul îți devine molipsitor. Îmbucurător. Înviorător.

plângi. Din timp în timp, vei avea nevoie să-ți speli privirea. Vor curge picături de vise pe-ai tăi obraji, în semn că nu te-ai dat înapoi de la a simți și a pune suflet. Și-atunci, să știi că ești un om curajos. Nu să plângi e o slăbiciune – ci să-ți fie teamă de lucrurile care te-ar putea aduce în starea asta.

învață. Nu lăsa nicio lecție să te străbată, înainte s-o ai învățată. Pentru că viața ți-o va repeta, până ieși cu ce trebuie din ea.

grăbește-te. Numai atunci când un lucru nu va exista mâine, dacă nu te-ndrepți către el azi.

ai răbdare. Ori de câte ori un lucru îți cere timp, să crească și să te uimească.

joacă-te. Amintește-ți că undeva, într-un punct cardinal al sufletului tău, un copil așteaptă ca din când în când să îl iei de mână și să alergați spre necunoscutul tău, și-atât de cunoscutul lui. Lasă-te în joaca lui și-ți vei domoli dorul de copilărie. Copilul acesta îți va servi bucuria simplă și curată, pe care n-o vei uita vreodată.

pleacă. De acolo de unde nu te mai simți în largul tău. De acolo de unde ți-au fost coborâte visele din ochi. De acolo de unde ți-ai pus inima plină de încredere și trebuie să ți-o iei înapoi plină de pansamente. Și nu te speria, când ai nevoie să pleci, e pentru că te așteaptă ceva mai bun.

revino. Există locuri de oameni care te păstrează, chiar dacă tu ai fost purtat de gânduri prin alte crânguri. Revino la aceste locuri dacă atunci când te gândești la ele, îți simți inima stând de vorbă cu tine.

visează. Visele te vor învăța să zbori. Dar nu ca să rămâi în nori. Visează ca să ajungi la ceea ce îți dorești, oricât ți-ar spune ceilalți că greșești. Visul devine o problemă abia când nu te mai întorci din el. Așa că du-te în vis și apoi revino cu el, împlinindu-l pe pământ. Sau cât de aproape se nimerește de pământ.

amintește-ți. De lucrurile care îți plac, de cele care te desfac din carapacea de om mare și îți deschid ferestrele spre cer. Amintește-ți că zâmbetul e felul sufletului de-ați spune că îi e bine. Amintește-ți să-ți fie bine.

emoționează-te. Emoțiile îți vor arăta, mereu, cât de viu ești, ori dacă doar la figurat trăiești. Simte și întâmplă-te cu fiecare răsărit, cu fiecare vis ivit. Emoțiile îți vor povesti despre lucrurile adevărate din viața ta. Așa că ori de câte ori nu ești sigur pe ceea ce simți, gândește-te când te-a emoționat ceva ultima dată – și mergi spre acel ceva.

fii tu. Gândește-te cine ești atunci când rămâi tu cu tine. Dă-ți chiar întâlnire din când în când cu tine. Privește-te în ochi și stai de vorbă cu sufletul tău. Nu ignora ce-ți va spune pentru că va fi numai adevăr. Apoi, vei ști cine ești și ce ai de făcut.

rămâi. tu.

trăiește. nimeni n-o va face în locul tău.

 

de Camelia Căpitanu

http://cameliacapitanu.ro/

Primul lucru de care trebuie să te apuci când trăiești o despărțire

 

Știu că doare. Doare înzecit, doare albastru înghețat, doare cu ecou. Toate amintirile s-au trezit acum și-și cer porția la durere. Ai fost atâta timp a lui, iar acum îți ești doar a ta. Și nu știi ce să faci cu tine. Ai fugi dacă ai putea, dar n-ai cum să te lași în urmă. Ai zbura, dar ești lipită de tot ce-ai trăit. Durerea pe care o simți ești tu. E acolo, în mijlocul pieptului, apasă uneori mai greu, uneori mai surd, alteori arde pâlpâind pe dinăuntru. S-a întins ca o umbră peste toată viața ta. Nimic nu se mai întâmplă fără să vezi vălul despărțirii prin care treci. Ca o casă în care într-o cameră cineva a lăsat deschis un radio. Și-l auzi. Și-l auzi. Și-l auzi.

Știu că doare. Dar o să treacă. O. Să. Treacă. O să tacă. Durerea.

Draga mea, n-ai încotro decât să te vindeci. Să-ți trăiești durerea până la capăt, ca un pahar de medicament pe care, ca să te faci mai bine, trebuie să-l dai pe gât. Și nu merge decât cu înghițituri mici, noduroase, sfredelitoare. Are un gust mizerabil, aspru, dar face bine. Ai încredere. Caută punctele propozițiilor neterminate din povestea ta. Încheie conversații, încheie amintiri, încheie de formulat răspunsul tuturor întrebărilor. Știu. Ai multe întrebări, asta doare cel mai tare. Ele apasă cel mai greu.

Dă-ți timp. Ai să găsești răspunsuri în oamenii care te iubesc. Oamenii care te-au iubit și înainte să-l cunoști pe el, oamenii care te iubesc și după ce relația voastră s-a frânt. Ai să găsești răspunsuri în vorbele mamei tale, ale tatălui tău, ale prietenei celei mai bune, ale fratelui, ale profei de chimie din liceu, ale bunicii, ale vreunul scriitor care, deși nu te cunoaște, îți vorbește printr-o hârtie. Ai să găsești răspunsuri într-o melodie, ai să găsești răspunsuri în bucuria cu care cățelul tău face aceleași lucruri ca și până acum, inconștient de furtuna din viața ta, ai să găsești răspunsuri într-un film, într-un cuvânt, într-o cutie de acrilice, într-o plimbare într-un parc oarecare. Asta e primul lucru de care trebuie să te apuci când trăiești o despărțire. Să-ți găsești răspunsurile, ca să poți trece mai departe. ”Closure”, i-a spus englezul. Și-ai să vezi, unele nu vor avea nicio noimă, altele nu vor fi foarte clare și câteva nici nu le vei putea înțelege pe de-a întregul. Acum. Ia-le ca atare. Cândva, vei pricepe clar, simplu: tot. Dar dă-ți timp.

Despărțirile dor. Nu știu câți ani ați fost împreună, nu știu ce s-a rupt în voi, nu știu ce ziduri au crescut între toate răsăriturile și apusurile pe care le-ați împărțit. Dar știu că, în timp, nu va mai conta. Ai crescut. Acum ești un copac un pic mai înalt, un pic mai vânjos, cu rădăcinile un pic mai puternice. Nu te mai ating aceleași vânturi, nu-ți mai pasă la fel de mult dacă plouă, nu te mai îndoi ca să miroși orice floare. Și, cel mai important, acum ești mai aproape de soare. Va veni o zi în care te vei uita în urmă, și, la umbra crengilor noi care ți-au crescut, îți vei admira scoarța trunchiului. Și-n interior, cercurile-ți vor trăda toate încercările care te-au perpelit, dar peste care ai trecut. Cu bine. Deasupra tuturor durerilor a crescut un țesut protector, o scoarță puternică, frumoasă, cu mici crestături imperfecte. Numai tu vei ști ce-i dedesubt. Căci ai să vezi, asta înseamnă despărțirile, un răgaz în care să stai de vorbă cu tine însăți. Să te cunoști. Să te înțelegi. Să te iubești.

Îți promit. Va veni o zi în care îi vei da dreptate lui Marin Preda. ”Ce este o despărțire? O simplă separare de corpuri.” Și omul pe care l-ai iubit nespus va deveni un simplu corp. Căci nu ți-a fost gară. Nu ți-a fost țărm. Nu ți-a fost farmec. N-a fost el, deși ai fi vrut să fie. Deși erai sigură că e. Însă, îți spun, Omul tău nu te-ar fi rănit niciodată atât de mult. Omul care-ți va fi gară, țărm, farmec, echilibru, soare, meterez și dimineață, omul acela e undeva în lume. Mama îmi spunea mereu când mă vedea în relațiile greșite: ”Și dacă omul potrivit pentru tine e lângă tine, dar nu poți fi cu el pentru că ești a altcuiva?”

Haide, odihnește-te, ridică-te și pornește mai departe. Dă-ți timp. Și-ai să vezi că într-o zi, toate astea vor păli în fața minunilor care te așteaptă. Îți promit.

de Laura Baban
sursa: http://www.catchy.ro/

Un bărbat adevărat fie este în viața unei femei, fie nu este. Dar niciodată nu stă în prag și blochează trecerea.

 

De multe ori femeile se complică în relații fără capăt, dar și fără viitor și așa reușesc să piardă din ani, dorința și șansa la o viață frumoasă alături de un bărbat potrivit. Asta o fac și bărbații când dau de femei cu interes, dar parcă la ele mai serios se resimte.

De multe ori femeile încearcă să-și promită singure că totul va fi bine, că el se va schimba, că el va fi mai prezent sau că va oferi ceea ce își dorește orice femeie. Uneori au dreptate, de cele mai multe ori nu. Bărbatul de asta e bărbat, să-și simtă prezența, fie când o ține de mână, fie când rezolvă o problemă sau când îi dă un sfat.

Un bărbat adevărat nu e diferit de alt bărbat decât că e la locul potrivit și are alături femeia potrivită. Iar să le reușești pe ambele îți trebuie bărbăție, înțelepciune și curaj uneori. De asta o femeie va aprecia și va susține pe bărbatul care nu se va lăsa rugat sau alintat ca un copil. Dincolo de dulcegării și momente dulci, mai e și atitudinea. Bărbații fără atitudine nu au nici o șansă în fața unei femei cu cap și visuri de viitor. Una e să oferi o floare și ciocolată albă și alta e să decizi pentru doi și să pretinzi că ai putere. Da, uneori bărbatul e obligat să pună umărul, să spună că mai bine așa și nu altfel, că vor merge în direcția aia și nu altundeva. Nu că o femeie nu ar putea singură, dar atunci pentru ce mai este un bărbat alături? Lucrurile frumoase într-o relație fericită se fac cu cap. Iar o femeie dacă vede că singură decide, singură conduce, singură construiește se plictisește și vrea altceva. Și pe altcineva care să îi ofere acel altceva.

Un bărbat adevărat va fi în viața unei femei. Va fi în relație. Va fi alături. Asta înseamnă că atunci când trebuie va ajuta și tot când trebuie, va alinta. Restul sunt povești și gesturi disperate de a părea mai masculin decât cineva este. Firește, contează și ce fel de femeie ai alături. Pentru una indiferentă sau cu interes vei dori să faci mai puțin. Dar pe lângă asta, un bărbat va avea responsabilitatea de a conduce o relație și posibil o viitoare viață în doi. Cei indeciși sau mai reci sau indiferenți nu au treabă cu relațiile de succes. Sau cu femei fericite. Pur și simplu nu ai cum ca femeie să fii fericită lângă un bărbat care atunci când va fi nevoie de el te va privi buimac și cu reproș, de parcă i-ai cere să mute munții. Totul e mult mai simplu. Bărbatul oferă și femeia oferă. Bărbatul conduce și femeia susține. Și ambii decid. Și ambii iubesc. Așa se iubește și așa se construiesc relații de-o viață.

sursa: http://devorbacutine.eu/