Într-o zi vei găsi dragostea pe care o meriţi

Este în regulă dacă vrei să vezi schimbări în viaţa ta. Este în regulă dacă refuzi să faci următorul pas până când nu simţi că eşti gata. Este în regulă să nu te grăbeşti. Nu este vina ta că nu mai eşti optimistă cu privire la dragoste. Nu trebuie să te simţi vinovată pentru că refuzi să te mulţumeşti cu o fărâmă de iubire.

Într-o zi te vei îndrăgosti şi, pentru prima dată, totul va fi aşa cum ar trebui să fie.

Într-o zi, când nici măcar nu te aştepţi, vei întâlni adevărata dragoste.

Nu contează dacă ai fost singură întreaga viaţă sau ai fost într-o relaţie toxică în tot acest timp. Nu contează dacă nu mai crezi în dragoste sau o vezi doar ca pe ceva care te răneşte. Nu contează dacă sufletul tău este distrus şi simţi că nu mai poţi îndura o altă despărţire.

Nimic nu contează atunci când adevărata dragoste vine şi îţi bate la uşă.

Nu contează că nu există o condiţie prealabilă pentru iubire. Nu există un calendar fix pe care trebuie să îl urmezi. Ar putea fi o zi aleatorie când întâlneşti ochii cu un străin din mulţime. O intersectare a privirilor care îţi creează senzaţia de fluturi în stomac şi un sentiment cald în inima ta. O întâlnire întâmplătoare care se dovedeşte a fi începutul unei poveşti frumoase.

Adevărul despre dragoste este că vine când nu o aştepţi...

Şi poate că asta este frumuseţea ei. Dragostea apare din senin şi te surprinde. Te scoate din rutină ta şi te schimbă complet. Îţi lasă o amprentă asupra vieţii tale şi îţi pune din nou zâmbetul pe buze.

Spre deosebire de trecutul tău în care aveai tendinţa de a fi îngrijorată şi de a aştepta ca ceva rău să se întâmple, acum te vei simţi iubită şi vei şti că bărbatul de lângă tine nu îţi va face niciodată inima să sufere. În timp ce gândurile tale zburau peste tot şi erai îngrozită de necunoscut, grăbindu-te să descoperi ce te aşteaptă în continuare, acum eşti mulţumită şi alegi să laşi ca lucrurile să se întâmple treptat şi să te bucuri de toate momentele minunate petrecute alături de persoana de lângă tine.
Este în regulă dacă vrei să vezi schimbări în viaţa ta. Este în regulă dacă refuzi să faci următorul pas până când nu simţi că eşti gata. Este în regulă să nu te grăbeşti. Nu este vina ta că nu mai eşti optimistă cu privire la dragoste. Nu trebuie să te simţi vinovată pentru că refuzi să te mulţumeşti cu o fărâmă de iubire.

Şi ştii de ce? Pentru că dragostea este singurul lucru în care nu trebuie să faci compromisuri... NICIODATĂ. Nu te mulţumi niciodată cu o persoană care îţi face inima să sufere. Nu accepta niciodată mai puţin decât meriţi.

Tu meriţi să primeşti răspuns la mesajul pe care îl trimiţi. Meriţi ca cineva să fie fericit că îşi petrece timpul alături de tine. Meriţi promisiuni devenite realitate. Meriţi o relaţie reală şi nu ceva ambiguu.

Meriţi pe cineva cu care poţi fi sinceră şi pe care să îl prezinţi cu mândrie oamenilor din viaţa ta. Meriţi pe cineva care îţi face ochii să strălucească de fericire şi îţi dă motive să fii fericită în fiecare zi. Meriţi pe cineva pe care să îl poţi lua în braţe când ai nevoie.

Într-o zi, vei găsi dragostea pe care o meriţi. Ai răbdare, acea zi va veni... până atunci fii fericită aşteptând!

 

sursa: https://www.kudika.ro/

„Gura lumii nu o astupă nici pământul”

 

Să nu care cumva să îţi afişezi în lume tristeţea. Majoritatea oamenilor vor spune că te iubeşti prea mult, te victimizezi cu pasiune şi, cei mai religioşi dintre ei vor afirma banal cum că îţi lipseşte credinţa. Nu se vor ridica o mie de oameni să îşi dea cu părerea despre suferinţa ta, dar zece-douăzeci de mii, în sinele lor, îţi vor întocmi cu măiestrie acel tribunal al vieţii. Au uitat săracii, că arătându-te cu degetul, se vădesc pe ei ca oameni.

Să nu îţi etalezi fericirea cu nonşalanţă şi simplitate în ochii altora. Eşti om şi trebuie să fii imperfect, asemenea celor care te privesc. Altfel, te vor invidia o sută de oameni, cinci îşi vor da cu părerea şi unul, de-abia unul!, te va iubi şi se va bucura pentru tine. Vei fi vinovat în ochii multora de umbrirea fericirii lor. Cum îndrăzneşti şi cine te crezi să spui că eşti fericit? Nu vezi că afară plouă şi cerul e mohorât? Fii ca toţi ceilalţi: plictisit de viaţă, sumbru, serios, sau nebun după dezvoltare personală, zen-uri picate din cer şi reflecţii second hand.. Dar mai mult decât toate, arată-te stresat. Vei reuşi să aduci bucurie în multe suflete hainé. Ce frumos vor spune: ”Nu a reuşit să facă acel lucru. Eu sunt mai bun decât el. Trebuia să facă aşa şi aşa, nu cum a făcut el. Eu aşa am făcut la acea vreme!”

Să nu cumva să îndrăzneşti să spui că-L iubeşti mult pe Dumnezeu sau pe vreun om. Te rog frumos! Nu aduce jigniri la adresa demnităţii altora. Te vor considera habotnic, prost, încrezut, sentimental, slab, naiv, credul şi cu interese ascunse. Sigur vrei să îţi creezi adepţi, să te foloseşti de banii lor şi să sucești bine de tot minţile celor asemenea ţie. Dacă tot ai atâta fericire şi iubire în tine, cum de îţi permiţi să o afişezi în public? Ţine-o pentru tine şi lasă oamenii în pace. Au ei destule pe cap, nu mai au nevoie şi de fericirea ta sau de sentimentele tale. E plin internetul de trăiri fabuloase şi experienţe spirituale născute din eşecuri copy paste sau din prea plinul imaginaţiei unora. Vrei cumva să fii şi tu unul dintre ei?

Sub absolut nici o formă să nu îndrăzneşti să fii natural. Adică să râzi, să plângi, să zâmbeşti, să spui ce simţi atunci când simţi că trebuie să faci asemenea lucruri. Sigur eşti vreun făţarnic sau ipocrit contagios şi periculos, care prin naturaleţea sa, îşi bate joc cu sarcasm de nivelul mult prea ridicat de cultură şi de încredere in forţele proprii ale lumii de astăzi.

Sigur Dumnezeu te-a creat ca să fii o fiinţă:

– mediocră, iar nu spontană;

– tristă, iar nu cu veselie pe chip;

– copiind la nesfârşit pe alţii, iar nu dând viaţă frumosului pe care El l-a sădit în tine;

– cu multe inhibiţii, ca nu cumva să deranjezi pe alţii, iar nu comunicativă şi optimistă;

Când a ieşit acea vorbă spontană şi plină de duh din gura poporului simplu, „Gura lumii nu o astupă nici pământul”, a umplut de mângâiere sufletul celui necăjit şi întristat. Cum şi de ce anume trebuie să te comporţi ca lumea să te placă? Mereu îţi spui că faci parte din lume, uitând că de fapt şi de drept, lumea face parte din tine iar nu invers.

În altă ordine de idei, lumea are drepturi asupra ta în funcţie de informaţiile pe care le deţine despre tine. Dar, surpriză! Dacă nu le are, sigur le poate inventa şi reinventa după bunul plac al ei.

Fii natural şi descoperă oamenilor din sufletul tău, doar atât cât e nevoie ca un suflet undeva, cândva, citindu-te sau auzindu-te, chiar văzându-te, să se bucure şi să se îndrepte către Cel Care L-a creat.

Orice alterare a scopului tău nobil nu va face decât să te bage în gura lumii, având posibilitatea să exercite asupra ta toate drepturile de rigoare ale acestei acţiuni.     

 

sursa: https://ochiicapruiblog.wordpress.com/ 

Depășește eșecul, succesul este ...destinul tău

Inconştientul oricărei vieţuitoare de pe Pământ tinde întotdeauna către viaţă. Puterea Vieţii se preumblă undeva, în abisurile inconştiente ale omului, ale păsării, ale animalului, ale florilor şi ale pomilor, învingând toate obstacolele cu o măiestrie de excepţie. Viaţa nu admite eşecurile niciodată. Viaţa nu eşuează, chiar dacă toate formele poartă înscris în ele şi un program al morţii, şi unul al distrugerii, şi unul al autodistrugerii. Schimbarea formelor nu schimbă viaţa şi, cum formele toate poartă în ele acest cod al vieţii, ele ştiu, în acelaşi timp, că Viaţa nu cunoaşte eşecul. Ceea ce numim eşec aparţine mai degrabă minţii decît Vieţii.

Păsările, animalele de pradă, or alte vieţuitoare, cărora le atribuim incapacităţi nenumărate, poate şi pentru a aşeza raţiunea umană pe un soclu, nu acceptă eşecul atât de uşor cum o face o fiinţă umană. Dacă leul n-ar depăşi eşecul de a fi vânat acum, ar sucomba cu specia sa cu tot în doi timpi şi-n trei mişcări. Dacă păsărilor li s-ar părea prea obositoare calea dintre o ţară rece şi una caldă, n-am mai admira stolurile ce se rotesc într-un dans sublim al vieţii, făcând cerul mai frumos şi viaţa mai veselă. Animalele resping eşecul şi sărbătoresc viaţa în fiecare clipă. Mintea animalului sau mintea păsării, în nebuneasca ei iraţionalitate (aceea pe care noi i-o atribuim, mai degrabă), încearcă iarăşi şi iarăşi până ce reuşeşte. Natura inconştientă a vieţuitoarelor le conduc către viaţă, iar acel dram de inteligenţă, care le determină să distingă lumea şi obiectele lumii înconjurătoare, „ştie” precis drumul către succes.

Omul, însă, cunoaşte în mod esenţial „eşecul” şi-i datorează cunoaşterea aceasta tocmai minţii, care-l face superior animalului. De îndată ce a înregistrat un eşec, omul nu are întotdeauna încăpăţânarea, motivaţia puternică şi pasiunea de a depăşi ..drama. Păsării nu-i este teamă să se avânte în aer, căci inconştientul său ştie că zborul înseamnă viaţă, libertate şi fericire. Omul, însă, ajunge - în anumite circumstanţe – să se teamă de mers, de înălţime, de spaţii închise, de alţi oameni, de copii, de păianjeni, de sucecs, de fericire, de dragoste, de poduri, de drumuri, de căi ferate, de moarte, de boală, de întuneric sau de lumină. Mintea îl conduce pe om în frica de frumuseţe şi de fericire, de dragoste şi de bucurie, la fel cum îl ghidează către frica de opusele acestora. În toate se poate întrezări rădăcina fricii de eşec, capabilă să paralizeze mintea raţională până acolo unde o poate şterge complet.

Instinctul către viaţă este o forţă inconştientă, care se opune întotdeauna eşecului, dar una pe care omul nu se bazează când crede cu prea mare tărie în mentalul său. Forţa vieţii ne coordonează perfect, numai că mintea raţională o poate folosi doar atunci când crede în ea. Din momentul în care mintea se bazează pe forţa vieţii, puterea omului se poate transforma în ceea ce numim putere miraculoasă. Forţa vieţii este forţa ascunsă în zborul păsării şi-n puterea animalului de a depăşi orice eşec. În puterea seminţei de a deveni într-o zi ..floare şi-n izbînda… embrionului de a se transforma în copil. Să fii încăpăţânat ca o pasăre, care vrea să zboare întâia oară, ca o sămînţă, ce se avântă în existenţă către starea de floare, ca embrionul, programat să devină...copil, şi atunci vei şti că şi tu eşti făcut pentru succes, făcut să fii – simbolic – pasăre, copil sau un fir de iarbă în existenţă...

 

Să mergi mereu către succes, la fel ca Viața... din tine!

 

Paşi către tine însuţi - Maria Timuc

sursa: http://mariatimuc.blogspot.ro/

Iubirea Lui Dumnezeu îşi găseşte sieşi mereu o altă cale către inima omului în permanentă schimbare, decât aceea pe care ne-o imaginăm noi.

 

Giganții mei...

Nu am întâlnit mulţi oameni care să mă propulseze în viaţă cu acea forţă extraordinară a bunătăţii fireşti, de care numai un om cernut prin sita binelui şi a răului poate da dovadă în totalitate. Au fost puţini.

Giganţi ai binelui, sub a căror umbră mi-a poposit cu bucurie şi mi s-a odihnit cu folos sufletesc sinele obosit şi amărât de arşiţa vieţii.

Oameni care şi-au transformat durerea în fabrică de pâine pentru muritorii de foame la capitolul speranţă. Oameni care şi-au înţeles pe deplin menirea şi care au acceptat să plătească orice preţ în schimbul vindecării acelora de lângă ei, fără să crâcnească, fără să se vaite, fără să îşi întoarcă privirea spre ceea ce au de pierdut la schimb, ci numai cu privirea aţintită-nainte la ceea ce au de câştigat.

Nu ştiu de ce anume a trebuit să îi întâlnesc tocmai pe ei. Le-am simţit de atâtea ori răsuflarea greoaie sub povara crucii pe care o duceau şi mă simţeam neputincios, nu în a-i ajuta, ci doar privind la acest spectacol fantastic al vieții, care mi se derula în faţa ochilor mei somnoroşi, pas cu pas. Probabil că, în viaţa acestor fiinţe, vor fi fost multe dimineţi mai puţin răcoroase în care singura mângâiere nu putea fi decât lacrima de întristare.

Însă acum, eu îi vedeam zâmbind. Acea bucurie care îţi aşterne lumină pe chip şi devine dătătoare de viaţă oricărui spectator ivit în preajma ta prin cine ştie rânduieli complicate venite de Sus.

M-am gândit de foarte multe ori dacă eu va trebui să ajung asemenea lor şi cum va fi acest lucru, mai ales când nu reuşesc să găsesc nici cea mai mică asemănare între stările mele de spirit şi acea lumină orbitoare a bunătăţii lor.

Chipul de bunic al sfântului Nicolae sau al blândului şi mult mediatizatului Moş Crăciun, ar putea cu uşurinţă să aducă oarece lumină în intunericul minţii celui care încearcă să vizualizeze trăsăturile acestor giganţi ai binelui.

Pot spune despre ei doar atât: nu toţi erau învăţaţi; nu toţi erau bătrâni; nu toţi Îl cunoscuseră pe Dumnezeu din tinereţile lor mult împãtimite; nu toţi aveau mamă şi tată; nu toţi au fost oameni simpli, ci unii celebri, alţii artişti, alţii pedagogi iscusiţi, fiecare cu talantul său.

Dar toţi aveau în comun acelaşi lucru: bucuria cunoaşterii lui Dumnezeu şi fericirea de a-l fi cunoscut în plenitudinea harului mângâierii şi rânduielii Dumnezeieşti.

Unii l-au cunoscut iubind păcatul şi urând virtutea. Alţii invers, iar cei mai mulţi din bucuria şi tristeţea reflectate la intensitate maximă a primelor două categorii de oameni menţionate.

Iubirea Lui Dumnezeu îşi găseşte sieşi mereu o altă cale către inima omului în permanentă schimbare, decât aceea pe care ne-o imaginăm noi.

sursa: https://ochiicapruiblog.wordpress.com/

Binele învinge întotdeauna, nu există un război.

 

În viaţă, cei mai mulţi oameni sunt nevoiţi să lupte cu ei înşişi. Frumuseţea unui om se ascunde dincolo de aspectul fizic.

Dacă ceva te chinuie, în special tu şi compromisurile pe care le faci pentru a câştiga oameni sau lucruri şi crezi că viaţa e o luptă, convingerile tale se datorează modului în care ai fost format. În realitate nu există nimic de câştigat nici de pierdut. Tot ceea ce există eşti tu, împreună cu iubirea care aşteaptă să ţi se descopere.

Înţelegând acestea, câteodată te vei uimi renunţând la lucruri pentru care altă dată luptai, de această dată pentru a salva prietenii. Un om este mai important decât o maşină sau decât zece. În viaţă ai nevoie să ştii când să renunţi, să ştii când să laşi de la tine şi când să lupţi. Fii matur, trăieşte ca un profesionist, satisfacţia va fi premiul tău care nu se va pierde niciodată.

Binele învinge întotdeauna, tu ai capacitatea să mişti stele. Dragostea trebuie să îţi ucidă mintea ca să înflorească inima. Apoi mintea ta va fi eliberată şi updatată, fiindcă cea veche te minţea şi lucra împotriva ta. Răul, cu cât te va răni mai tare vei creşte şi îl vei distruge cu armele sale. Tu nu poţi să mori, eşti o fiinţă atât de importantă, nici nu ştii.

Binele învinge întotdeauna. Prin bine devii conştient că nu eşti nevoit să te lupţi cu nimeni, că nu ai adversar, doar răul trăieşte în război fiindcă e prea mic. Răul a vrut să se facă vizibil într-un Univers al dragostei care stăpâneşte în veac. Binele învinge întotdeauna, adevărul iese la iveală, iluzia este timpurie, iar viaţa este o călătorie care poate fi trăită cu bucurie. În viaţă ai nevoie să cobori cât mai adânc ca să clădeşti Cerul. Schimbarea pleacă de la mine, dacă aş fi în locul tău mi-aş spune acelaşi lucru şi l-aş face.

Da, ai nevoie să cobori cât mai adânc, să cunoşti şi să simţi pe pielea ta ca să clădeşti Împărăţia. Raiul va fi creat de oameni. La fel ca un copac ale cărui rădăcini cu cât se înfig în pământ mai adânc cu atât coroana se înalţă către cer. La fel ca pomul, omul creşte în ambele situaţii, în „Hristos“ şi în „diavol“, cunoaşterea îi oferă astăzi această posibilitate. Conştienţa omului fluctuează la ambele capete, iar la final alege unde să rămână. Tocmai de aceea pentru cei care trăiesc jos e aproape imposibil să înţeleagă şi să creadă atunci când conştienţa le povesteşte ce a văzut sus.

Jos e rece, e întuneric, e gol şi apăsător, iar în mediul înconjurător dăinuie pericole. Sus luminează razele Soarelui dintâi, acolo dăinuie dragostea, căldura şi îţi taie respiraţia emoţia transmisă de peisajul viu. Şi cum ai putea să le spui celor de jos ce ai văzut sus, ori cum ar putea ei să creadă că există păduri nesfârşite nu doar copacul rădăcinii unde locuiesc, când ei nici lui nu i-au văzut coroana sau nici măcar nu sunt conştienţi că aceasta există?
Binele învinge întotdeauna, conştientizarea

Chiar dacă nu ţi-ai găsit pe nimeni alături şi eşti nevoit să trăieşti singur, eşti bun, frumos şi preţios. Chiar dacă ai făcut alegeri de care astăzi nu eşti mândru, eşti bun, frumos şi preţios. Chiar şi dacă nu ai bani eşti bun, frumos şi preţios. Dacă nu te-a înţeles nimeni niciodată eşti bun, frumos şi preţios, iar lista poate continua, binele învinge întotdeauna!

Încetează să te mai cerţi cu cei pe care îi iubeşti, ca să nu rămâi aşa. Orice acţiune devenită obişnuinţă îţi modelează caracterul. În schimb admiră dimineţi, iubeşte oameni şi bucură-te de viaţă. Acum repetă după mine, admir dimineţi, iubesc oameni şi mă bucur de viaţă.

Când priveşti răsăritul, păsările, oamenii, realizează că nu vei sta o veşnicie în preajma lor şi că nu ai timp să te plictiseşti sau să nu iubeşti. Fiecare moment este unic şi preţios şi merită simţit la intensitate maximă, poate doar cafeaua este aceeaşi. Atunci când eşti recunoscător şi te bucuri Universul e recunoscător şi se bucură că darurile pe care le-a trimis către tine te-au satisfăcut. Atunci îţi va mai trimite, tu trebuie doar să îmbrăţişezi oportunităţile pe care viaţa ţi le oferă. Speră…

Iertarea se aplică celor care fac rău, evident. Nu îi poţi ierta pe cei care nu ţi-au greşit cu nimic, pe ei poţi decât să îi iubeşti. Starea naturală a unui om este să iubească. Iertarea este întoarcerea la această stare, după pauzele pe care le luăm străduindu-ne să le înţelegem comportamentul celor care ne rănesc. Iertarea nu are legătură cu ei, are legătură cu tine, pleci şi te întorci, pleci şi te întorci, ei doar îţi oferă această oportunitate. Atunci când vrei să ierţi nu te gândi la ei, gândeşte-te la tine. Meriţi să redevii liniştit şi fericit? Atunci iartă şi te vei elibera, iar rănile ţi se vor vindeca.

Binele învinge întotdeauna, frica de nimic.

Binele învinge întotdeauna, realizează că nu îi ierţi pentru ei, îi ierţi pentru tine, atunci descoperi Cine eşti şi iubeşti tot ce întâlneşti. Fiindcă totul a plecat de la tine cândva, lumea cu tot ce este în ea. Iubirea ţi-a clădit inima cunoscând durerea, astfel ai dobândit puterea. Amintirea acestora îţi redă identitatea. Ca acest proces să devină posibil ai avut nevoie să cunoşti iluzia prin care lumea a creat împărăţia, materia, controlul, uitarea, suferinţa şi apoi biruinţa ta.

Binele învinge întotdeauna. Dacă tu eşti bine poţi transmite starea ta şi altora, fiindcă te dăruieşti pe tine lor. Sacrificiul te înalţă pe cea mai înaltă treaptă spirituală.

***

Miracolul dragostei constă în a nu deţine absolut nimic şi a dărui totul. Fiindcă nu vei lua nimic cu tine, doar pe tine.

de Alberto Bacoi

sursa: http://vorbindcudumnezeu.com/

Dacă voi nu mă mai vreţi, nici eu nu vă mai vreu!

Târziu, chiar foarte târziu pentru bunăstarea mea emoţională am învăţat să interpretez corect tăcerea sau absenţa oamenilor şi am învăţat deasemenea să le practic. Mare parte din viaţa mea am fost dependentă de prezenţa oamenilor în viaţa mea, dar cu timpul am reuşit să-mi câştig independenţa emoţională. Asta m-a costat multe lacrimi plânse şi neplânse de dezamăgire. M-am consumat o vreme, fiind furioasă şi simţindu-mă nedreptăţită. Astăzi nu mă mai simt aşa. Astăzi merg mai departe cu mai multă uşurinţă şi nu mai sunt dispusă să accept de la nimeni resturi de prietenie, de atenţie ori de apreciere.

Oamenii îţi dezvăluie cele mai multe lucruri atunci când se retrag în tăcere. Absenţa spune mai multe decât prezenţa. Trăim în epoca în care prieteniile se nasc şi se sfârşesc pe Facebook, în care oamenii nu mai comunică faţă în faţă ca să-şi spună ce au, în care îmbrăţisările sunt nişte emoticoane care mai de care mai împopoţonate şi mai false, în care totul se rezumă la un singur click, în care se păstrează aparenţele doar de ochii lumii, în care ne prefacem că suntem prieteni până într-o zi, când ca prin magie, nu mai suntem.

În mod ironic sau nu şi eu am ales această cale de retragere. În tăcere. Pare lipsită de complicaţii şi într-o oarecare măsură chiar aşa este. Te scuteşte de explicaţiile inutile şi de complezenţă pe care le-ai putea primi. Te scuteşte de replici scurte şi seci care te asigură că totul e în regulă deşi e mai mult decât evident că nu este.

Lăpuşneanu era un nebun, serios, căci dacă voi nu mă mai vreţi, nici eu nu vă mai vreu! Fără regrete, fără drame, fără resentimente. Unele prietenii rezistă în ciuda oricărui obstacol, altele nu. Unele iubiri sunt eterne, altele sunt condamnate eşecului dinainte de a se naşte. Sunt legi nescrise, dar trăite. Sau suferite.

Cei care te dezamăgesc cel mai mult în lumea asta sunt oamenii pe care îi crezi cel mai puţin în stare să o facă. Ne-am convins cu toţii de asta. Te trezeşti într-o dimineaţă şi nu mai ai prieteni adevăraţi. Uneori nici măcar nu ştii de ce şi rămâi cu o mulţime de întrebări. Dar poate că este mai bine să nu ai toate răspunsurile. Uneori tăcerea şi absenţa sunt cele mai bune lucruri pe care le poate face un om pentru tine. Credeţi-mă pe cuvânt!

de Iustina Dinulescu

sursa: http://momenteinviata.ro/

Hai să ne bucurăm de fiecare clipă, cu tot ce înseamnă ea, să ne bucurăm cu toate simţurile noastre!

Învăţăm să apreciem lucrurile simple abia când le pierdem!
“Viaţa e prea scurtă - sau prea lungă - pentru ca eu să îmi permit luxul de-a mi-o trăi atât de rău.” – Paulo Coehlo

Trec zilele şi ne pierdem timpul vorbind, dezbătând vieţile noastre, vieţile celor din jurul nostru, bârfim, suntem plini de ranchiună şi superficialitate. Gândim limitat, în acelaşi cerc vicios, ne plângem că suntem obosiţi şi stresaţi, că nu avem bani, că nu găsim persoana potrivită. Dar nu suntem noi oare patetici puţin? În acest plânset continuu? Nu suntem oare indolenţi? Când avem ocazia în fiecare clipă să ne schimbăm destinul şi să facem ceea ce ne face cu adevărat fericiţi?

Cred că am uitat cu desăvârşire să trăim, să iubim, să apreciem lucrurile simple care dau sens vieţii, în goana noastră după succes, carieră, iubire adevărată. Când v-aţi bucurat ultima dată de gustul cafelei de dimineaţă? Când v-aţi lăsat pierduţi în admiraţie pentru apusul ce soarele îl desenează pe cer? Când v-aţi plimbat prin ploaie ultima dată? Răspunsurile pe care le dăm la întrebările acestea ne arată cât de searbădă ne este viaţa.

Ce s-ar întâmpla dacă mâine am rămâne fără vedere?

Doamne, cât de mult am mai tânji după apusuri şi răsărituri, fără să le mai putem revedea niciodată. Ne-am chinui cu ochii minţii să înviem amintirea unui apus, dar oare am putea, la cât de nepăsători am fost ?

Cum ar fi să nu mai putem să mergem, această simplă acţiune motorie ce o facem atât de involuntar? Să nu mai putem simţi iarba în tălpi, să nu mai putem simţi asfaltul cald cum ne gâdilă simţurile? Ne-am dori să alergăm în neştire, să ne plimbam ore în şir pe jos.

Ce aţi face dacă aţi şti că mai aveţi un an de trăit? Câte lucruri aveţi în minte? Câte cuvinte nerostite? Câte regrete? Câte planuri? Câte vise? Câte persoane de cunoscut şi iubit?

De ce nu ne bucurăm de adierea vântului de dimineaţă? De razele de soare ce ne bronzează chipurile?

Ce mă întristează cel mai tare este că tot timpul trebuie să învăţăm lecţii de viaţă în cele mai crunte moduri, pentru a ajunge să apreciem ce avem cu adevărat. Nu suntem fericiţi niciodată cu viaţa noastră decât atunci când ceva se întâmplă şi frânge echilibrul din ea, sau ne răpeşte ceva drag. Să fim oare atât de orbi?

Hai să ne bucurăm de fiecare clipă, cu tot ce înseamnă ea, să ne bucurăm cu toate simţurile noastre!

În așteptarea bărbatului perfect...

 

În concluzie: TOATE merităm bărbați de bărbați, frumos ambalați, educați, pedanți, responsabili, bogați, cu simțul umorului, tandri, romantici, buni soți, tați, amanți, bucătari și whatever. Iar noi nu trebuie să facem niciun efort să-i merităm, fiindcă îi merităm deja prin definiție, doar așa... pentru că suntem femei.

 

Iar dacă nu-i găsim pe feții frumoși gata pregătiți să ne ofere relația și viața perfectă, mai bine stăm singure. Nu facem niciun compromis. E mai bine singure decât să adormim în brațele unui tip modest, obișnuit și cu defecte și minusuri), care are un job obișnuit, dar care este bun și blând, care nu ne poate oferi neapărat toate lucrurile la care noi visăm (poșetuțe, excursiuțe, spa-uțe, mașinuțe), dar care ne poate iubi și ne poate face fericite, alături de care să putem evolua, să putem construi, să trăim frumos, pur și simplu.

 

Și așteptăm. Că doar colcăie lumea de bărbați perfecți pentru noi, frumos ambalați și crescuți de mamele lor special pentru noi, prințesele. Iar noi avem oricum tot timpul din lume, nu?

 

În acest timp, există totuși și femei mai puțin pretențioase, mai puțin pline de ele, mai puțin preocupate de părerea lumii și mai mult preocupate de viața lor... Femei care trăiesc prezentul și care nu așteaptă bărbatul perfect pentru a-l iubi și a se lăsa iubite. Sunt acele femei care n-au nevoie de lucruri și de statuturi sociale pentru a iubi și pentru a fi fericite. Sunt acele femei care nu adorm singure, de a căror fericire se bucură cineva și ale căror lacrimi le șterge cineva. Sunt acele femei dispuse să se simtă ale cuiva. Și nu, nu sunt deloc femei proaste sau cu ambiții limitate, ci au altă scară de valori și așteptări mai realiste. Sunt acele femei care nu așteaptă după iluzii frumoase și care au aspirații mai mari decât să primească totul de-a gata. Poate de aceea ele devin cea mai frumoasă variantă a lor și contribuie la evoluția bărbaților lor, ajutându-i să devină oameni de calitate, tați minunați și prieteni pe viață...

 

Ele știu că frumusețea, bunătatea și valoarea se cultivă cu iubire, nu cresc pe câmpii... și nu pot fi cumpărate cu bani.

 

de Irina Binder

sursa: http://www.irinab.com/

Sfaturi valoroase de la o femeie de 92 de ani către toate femeile din lume: “Când vrei să plângi: ține-te, suferă și mergi înainte!”

 

Dona Maria Jilo este o femeie de 92 de ani de o eleganță specială. În fiecare dimineață la ora 8:00, Dona este deja îmbrăcată, coafată, machiată modest, deși are o vedere slabă.

 

Femeia nu încetează să acorde timp îngrijirii personale și știe care este rețeta tinereții, sau de fapt rețetele.
 

1. Nu vă gândiți la cifrele care nu există. Aici mă refer la vârstă, greutate și înălțime. Lasă-i pe medici să se preocupe de asta.

2. Păstrează relațiile doar cu oamenii veseli. Cei nemulțumiți și pesimiști te vor trage la pământ.

3. Continuă să înveți. Cunoaște mai multe despre computer, artizanat, grădinărit, orice. Nu lăsa creierul să lenevească.

4. Prețuiește orice mărunțiș. Bucură-te de el la maxim.

5. Râzi cât mai des, tare și mult. Râzi până vei obosi. Și dacă ai un prieten care te face să râzi mult, stai cât mai mult în preajma lui.

6. Când vrei să plângi: ține-te, suferă și mergi înainte. Unicul om care îți va fi alături toată viața ești tu. Trăiește până ești în viață.

7. Înconjoară-te cu tot ceea ce iubești. Fie este vorba despre familie, animale, plante, hobby, orice. Casa ta este refugiul tău. Nu o abandona.

8. Ai grijă de sănătatea ta. Dacă ești bine, ține-o tot așa. Dacă ai sănătatea instabilă, întărește-o. Dacă nu o poți întări, apelează la un ajutor.

9. Nu reveni acolo unde persistă sentimentul de vinovăție. Mergi oricunde, numai nu acolo unde există o vină.

10. Spune-le celor dragi cât de mult îi iubești și folosește orice ocazie să petreci timpul cu ei.

 

sursa: http://devorbacutine.eu/

Când te plângi, nu faci altceva decât să te afunzi singur într-o stare deplorabilă în care aştepţi ca ceilalţi să vină în aceeaşi mlaştină şi să se bălăcească în aceeaşi neputinţă ca a ta.

Te plângi prea des şi asta dăunează tuturor, inclusiv ţie! Te plângi în fiecare zi şi simţi şi tu că este de ajuns?

 

Ţi-au spus-o şi cei din jur? Poate că nu zic nimic şi asta pentru că nu vor să îţi rănească sentimentele. Dar vezi asta în ochii lor. Deja îşi deschid ochii mai tare, cam aşa cum facem când ceva ne calcă pe nervi. Unii se fâstâcesc şi fac cumva să schimbe subiectul. Alţii au obosit să tot încerce să îţi îndulcească situaţia. Dar e greu şi cu toţii am obosit! Şi tu ai obosit.

Când te plângi, nu faci altceva decât să te afunzi singur într-o stare deplorabilă în care aştepţi ca ceilalţi să vină în aceeaşi mlaştină şi să se bălăcească în aceeaşi neputinţă ca a ta. Şi o vorbă bună spune că dacă poţi să faci ceva, fă, dacă nu poţi, degeaba îţi mai faci griji şi te plângi. Aşa că dacă şi tu faci parte dintre cei care se plâng prea des, join the club şi nu mai fi posac. Lumea e plină de posaci, şi în aceeaşi măsură, de oameni care cred că situaţia lor este cea mai gravă cu putinţă.

 

Vreţi să ştiţi ce înseamnă situaţii grave?

 

Nu are rost să dăm exemple de situaţii cu adevărat grave. Aşa că ne lăsăm cu toţii de prostul obicei de a ne mai plânge. Şi nimeni nu spune să ne afundăm într-o situaţie în care să ne complacem. Nu! Greşit! Ne ridicăm privirea din mlaştina în care am putea cădea şi trecem la acţiune. Ai ce să faci ca să nu mai fii în aceeaşi situaţie pe viitor? Bun! Fă ce trebuie să faci şi treci mai departe.Cam asta este situaţia în care suntem cu toţii. Ori taci şi faci, ori flencăni aiurea pe aceeaşi temă care te va stresa şi pe viitor.

 

Lucruri de care ne plângem prea des:
- nu avem bani;

- iubita/iubitul nu ne da destulă atenţie;

- părinţii nu ne înţeleg;

- jobul nu mai este fun deloc;

- şefii nu ne apreciază;
- copiii sunt obraznici;

- ne-am îngrăşat .

 

Şi lista continuă.

 

Faceţi-vă o astfel de listă şi stabiliţi care sunt acele lucruri de care vă plângeţi cel mai des. Acestea trebuie să fie pe lista de priorităţi de care să vă ocupaţi începând cu această clipă. Şi poate fi foarte riscant, căci la mijloc pot fi schimbări drastice, dar nu uitaţi că o regulă rămâne esenţială în acest caz: NO PAIN, NO GAIN! În traducere liberă, fără riscuri nu se face nimic.

 

Şi uneori o mai şi dăm în bară, dar nu ne supărăm, fiindcă din toate greşelile învăţăm ceva.

Şi nu ne plângem!

 

de Maria Nicutar

Să nu disperi niciodată, orice schimbare începe cu un sfârșit

"Căci în dramele, tragediile, nebuniile, spaimele existenței există un mare vindicator".

 

„Când te opui unui „rău”, răul ți se opune la rândul său. Când te opui unui efect, efectul ți se opune. Sau, cum zice proverbul, „de ce ți-e frică, nu scapi”. A fi perseverent și a învăța că viața este un fel de a o lua mereu de la capăt este unul dintre marile secrete ale succesului. Să nu te apleci în fața nici unui eșec și să nu-i dai bice de aur depresiei, să nu asculți la urechea cea surdă a disperării și să știi mereu că orice schimbare a vieții începe cu un sfârșit. Pentru schimbare este nevoie ca ceva să se sfârșească, ceva să devină altceva. N-ai reușit azi? Perseverează cu inima și cu mintea ta pentru a reuși mâine. Ieși din sistemele de referință ale trecutului, ieși cu mintea, cu inima, cu trupul, cu toate emoțiile tale din sistemele vechi de referință și pliază-te, respiră, învață să te unduiești în ritmul noilor întâmplări. Fixația este aceea care-ți pune piedici de fier la picioare. Din pricina fixației, din cauza obsesiei începi să te înfricoșezi, să clachezi, să înghiți noxele emoționale, care te înfricoșează și te duc către perpetuarea eșecului. Orice s-ar întâmpla, să nu disperi. Căci în dramele, tragediile, nebuniile, spaimele existenței există un mare vindecător. Îl vom putea cunoaște, lăsându-i libertatea de a tăia în carne vie și-l putem descoperi, suportând durerile pe care el ni le aduce. Fixația omenească primordială este căutarea fericirii și evitarea durerii. Cum ele există una prin alta, una după alta, una lângă alta, n-avem decât să știm că durerea se încheie într-o zi. Și, pentru că toate trec, avem motive serioase să găsim în noi puterea de a o lua mereu și mereu de la capăt”.

 

de Maria Timuc

Ne îmbolnăvim pentru că ne stresăm prea mult şi uităm să fim fericiţi

 

Oamenii sunt unici, irepetabili, formidabili. Sunt la fel și diferiți în același timp. Fragili şi puternici. Greu de înţeles, dar uşor de iubit. Cu trecut, prezent şi viitor. Un univers de trăiri. Paradoxal ei nu se întâlnesc întâmplător. Iar povestea fiecăruia diferă în funcţie de chipurile care au făcut parte din viaţă şi mai ales de alegerile făcute.

Unii au poveşti memorabile, demne de a deveni nemuritoare în coperţile unei cărţi. Alţii impresionează prin durerile şi deziluziile care i-au făcut mai moi sau mai abrazivi. Stâncă de piatră sau păşune plină de flori de câmp. Unii se ruşinează sau îi buşeşte râsul de alegerile făcute cândva, ori cu neputinţele omeneşti, asumate sau nu. Împărţim visele sub acelaşi cer şi păşim pe acelaşi pământ. Suflet drag, crezi că înțelegi tristețea din zâmbetul fiecaruia, furia din spatele cuvintelor oricui și fericirea din spatele lacrimilor omului? Crezi. Dar nu e aşa.

Fiecare om are taina lui. Vorbim și visăm frumos. Ne ataşăm de oameni, de locuri, de lucruri şi de momente frumoase. Muncim cu dăruire. Ascundem dureri fizice şi sufleteşti, îndoieli, temeri, regrete, neîmpliniri… Redevenim empatici, prezenţi, atenţi. Plângem. Iertăm. Iubim. Păstrăm cu sfinţenie amintiri ce ne fac sufletul să vibreze. Învăţăm să dăruim. Dar cel mai mult insistăm în eroare. Compromisuri. Șah-mat! O simplă privire tăioasă poate ucide încrederea, o mângâiere cumpărată poate să doară mai tare decât o lovitură, simple cuvinte goale pot răni mai mult decât un pumnal, iar indiferenţa poate fi oricând o eutanasiere lentă.

Lipim şi dezlipim etichete pe oameni. Tragem pe unii sau pe alţii de mânecă încercând să schimbăm păreri. Ne consumăm energia preocupându-ne de ceea ce gândesc alţii despre noi. Acumulăm frustrări, ne încărcăm sufletele cu griji inutile şi ne alimentăm imaginaţia cu tot felul de închipuiri. Ne îmbolnăvim pentru că ne stresăm prea mult şi uităm să fim fericiţi. Datul cu părerea despre orice, oricând, oriunde, încurajat de mass-media devine o a doua fire a omului mic. Prejudecăţi. Utopii. După ce malaxorul vieţii ne frămână bine, uneori și cea mai amărâtă bucățică de pâine ți se pare cea mai dulce.

Mai ales după ce viața ți-a dat jos „ochelarii de cal”, acele apărătoare care nu îţi permit să vezi lateral ceea ce ar trebui: suferinţele şi nevoile celor de lângă noi, frumosul din jurul nostru, binele şi intenţiile bune, şansele care ni se acordă, oamenii care merg alături de noi, natura. Astăzi greșesc eu și tu mă ierți. Mâine greșești tu și eu te iert. Poimâine greșim amândoi și alții ne iartă și tot așa. Și deasupra tuturor și în noi adie Duhul Sfânt în Lumină lină. Ne emoţionează orice este frumos, o floare, o melodie, un zâmbet, vocea unui copil, tandreţea unui bătrân, amintirea cuiva drag…

Ai adus ceva frumos și bun pe lume? Ai făcut pe cineva fericit astăzi? Iubești sau urăști? Acționezi sau ești indiferent? Înțelegi fără explicații? Crezi fără să vezi? Auzi fără cuvinte? Vezi cu ochii închiși? Simți fără atingeri? Când te uiţi în oglină ce vezi?! Când viața îți rupe paginile viselor, râzi de mulțimea viselor ce apar după. Sufletul nu este limitat la un număr fix de iubiri. Nu rămâne într-o baltă de pierzanie. Fiecare om pe care îl întâlnesc în drumul meu îmi este superior prin ceva. De aceea, încerc să învăț câte ceva de la fiecare. Și, Doamne, ce minune este viața! Mai ales după ce îți tragi sufletul că ai alergat de tine ca să te întâlnești cu Tine…

Am să iubesc până la sfârșitul lumii. Iar sfârșitul lumii e sfârșitul meu. Când am murit, lumea mea s-a sfârșit. Așadar, se cuvine să mă preocupe sfârșitul meu, nu sfârșitul lumii. A semnat cineva vreun contract că trăiește 70 sau 80 de ani?! Oricând povestea vieții noastre se poate încheia, brusc sau lin. „Apocalipsele” contemporane sunt în mintea și în inima mea, când urăsc, mint, invidiez, judec, etc. În mine e Raiul, în mine e iadul. În mine e lumina și în mine e întunericul.

Așadar, suflet drag, trăiește fiecare zi ca și cum ar fi ultima zi din viața ta. Astăzi poate fi cea mai frumoasă zi, de tine depinde ce alegi. Fii o candelă aprinsă, iar prin pilda propriei vieți fă lumea mai frumoasă în jur.

Iartă, iubește, binecuvintează! Ești o minune!

Extras din ”Puține cuvinte, multă iubire”, Ed. PIM, Iași 2013, pag. 235-238
sursa: http://www.ganduridinierusalim.com/

Nechibzuit

"Dumnezeu este ca și oxigenul - nu îl puteți vedea, dar nu puteți trăi fără El"

Unii au înţeles ortodoxia ca pe o obligaţie care i-a constrâns la atâtea reguli, încât au căutat cu dinadinsul să se descotorosească de ea, în chip uimitor de repede şi de practic.

Având doar reguli şi pierzându-se duhul prin atâtea îndemnuri la simţirea harului iar nu la rânduiala lui, ortodoxia prost înţeleasă de ei, avea să fie la fel de bine, prost aplicatã.

Noi ştim foarte bine cu toţii, că o regulă prost aplicată naşte numaidecât o excepţie bine întărită. Şi atunci? S-au reorientat în spaţiul hristic, într-un mod mai libertin, punându-i lui Dumnezeu o mască mai convenabilă şi mai frumoasă la vedere. Care să nu îi sperie brusc. Au numit-o legea dragostei. Legea care îţi dă voie să faci absolut orice, numai să spui că iubeşti şi că nu judeci. Măcar în public, ca să beneficiezi şi tu de discount-ul legii în faţa altora.

Alţii, au făcut din moralitate, o haină îmbrăcată la nevoie, în funcţie de situaţie, anturaj, profit şi interes. O îmbraci doar atât cât să dea bine. Nu e nevoie să spui că e a ta. Poţi spune că ai împrumutat-o de nevoie. Lumea te va înţelege şi chiar îţi va aprecia gestul fin şi plin de caracter, de a te da în rând cu ea. Doar de pe urma ei, trăim cu toţii. Şi tu, şi eu, şi alţii.

Credinţa şi religia libertinajului, nu nasc imoralul sau anormalul. Că după duhul lumii de astăzi, toate sunt relative. În funcţie de percepţia omului. Dacă i-ai schimbat percepţia, i-ai schimbat relativitatea normalului. Ce a fost acum 25 de ani anormal, acum este peste limită de normal.

Credinţa şi religia libertinajului nasc în totalitate haos. La prima vedere, pare spiritual, dar în realitate, e unul social. Ia să vezi ce frumos se înţeleg oamenii unii cu alţii, de dragul banului, interesului şi instinctelor primare. Acele sentimente de onestitate, demnitate, frumusețe, bucurie, dragoste şi câte şi mai câte, de s-au ostenit atâţia oameni luminaţi să le scrie şi şi-au bătut capul să le încrusteze adânc în pielea umanităţii, dintr-o dată, nu mai sunt chiar aşa normale şi necesare. Şi probabil, în cel mai bun caz, au rămas valabile numai pentru proştii şi credulii asemenea mie. Oamenii cu adevărat culţi, ajungând la o altă măsură a cunoaşterii. Una personalizată după bunul plac al fiecăruia. Aşa ajung bieţii oameni, de nu mai au încredere unul în celălalt.

Ce va face lumea aceasta, care a învăţat să se spele pe mâini de profunzimi şi să se poarte cu mănuşi când vine vorba de sufletul tău?

Nu îndemn la nimic pe nimeni şi nici nu fac din ţânţar armăsar doar pentru că mi s-a năzărit mie din senin, ca scriitor, să fac pe sfântul în public.

Însă, îmi permit să scriu aici ce am în suflet, ce mă doare şi ce mă dezgustă, când vine vorba de percepţia umană.

Aruncând cu pietre în alţii, mă rãnesc întâia oară pe mine. Ajungând la concluzia că moralitatea nu e ceva a cărei esenţă poate fi perceputã, atât acum cât şi în permanenţă, după bunul plac al fiecăruia, or, din contră, este ceva nativ şi neschimbabil în fiinţa adâncă a omului, mă întreb a nu ştiu câta oară: ce va da omul în schimb pentru sufletul său?

 

sursa: https://ochiicapruiblog.wordpress.com/

E greu să fii femeie într-o lume în care bărbaţii au uitat să mai fie bărbați.

 

Ştiţi, vă plângeţi mereu că femeile nu mai sunt femei, că nu mai au standarde înalte, că nu mai gătesc ca la mama acasă. Dar voi, dragilor, aţi cam uitat să fiţi bărbaţi. E greu să fii femeie într-o lume în care bărbaţii au uitat să mai fie bărbaţi.

Am fost minţite, când eram mai naive, că vom găsi bărbaţi capabili să ne protejeze, să ne respecte, să ne iubească, să ne asculte şi să ne înţeleagă. Am fost minţite. Vreţi doar să fiţi iubiţi şi să vi se ofere tot ce e mai bun, dar când vine vorba de oferit înapoi… Ştiţi să oferiţi doar flori atunci când greşiţi… Şi pe acelea doar cu scopul de a fi iertaţi.

Aţi început să uitaţi cum e cu prezenţa. Lucrurile nu s-au schimbat deloc din şcoală. Dacă absentezi prea mult, rişti să fii dat afară. Şi cum lucrurile nu s-au schimbat, nu e prea plăcut să fii dat afară din sufletul unei femei care te-a iubit şi te-a aşteptat… De cele mai multe ori, prea mult.

Aţi uitat complet cum e să fii un adevărat domn. Şi e al dracu’ de frumos să ai, ca femeie, un domn lângă tine. Te face să te simţi o adevărată doamnă. Îţi dă încredere în tine, te face mai frumoasă, mai fericită. Nu mulţi mai sunt cei care ştiu să fie domni, însă cu siguranţă sunt foarte mulţi cei care au pretenţia ca femeile de lângă ei să fie adevărate doamne. Păcat că nu aşa funcţionează lucrurile şi că pretenţiile, dacă nu ai dreptul să le ridici, rămân doar pretenţii, nu?!

Într-adevăr, e greu să fii femeie într-o lume în care bărbaţii au uitat să mai fie bărbaţi, dar asta nu înseamnă că nu mai putem găsi oameni demni de iubit, înseamnă doar că trebuie să fim mai selective şi să avem mai mare grijă cu cei cărora le dăm voie să ne intre în suflet. Bărbaţii adevăraţi merită întotdeauna aşteptarea pentru că aduc fericire şi zâmbete.

 

sursa: http://damadetrefla.com/

Femeile puternice sunt acele femei care cândva au pierdut totul şi cu toate astea au găsit în sufletele lor puterea necesară pentru a se ridica şi pentru a merge mai departe

Sunt acele femei care astăzi pot fi fericite chiar dacă, poate, sunt singure.

În spatele zâmbetului unei femei se ascund multe. Lacrimi şi dezamăgiri, oameni pierduţi şi sentimente aruncate în zadar, aşteptări inutile şi multe nopţi nedormite. În spatele zâmbetului unei femei se ascunde ea însăşi de cele mai multe ori.

Oricât de grea ar fi viaţa, de cele mai multe ori îi pune la încercare tocmai pe cei care pot fi puternici, pe cei care pot face tuturor greutăţilor sale. Tot oamenii cei mai buni, cei cu sufletele frumoase au adesea de suferit pentru că ei nu pot fi indiferenţi, nu pot spune nu, nu pot răspunde în acelaşi mod la răutăţi. Iar femeile puternice nu s-au născut puternice, au fost obligate să devină puternice de către împrejurări, de către oamenii pe care i-au iubit cel mai mult şi pe care le-au dezamăgit cel mai tare.

Avem nevoie să ne dăm seama că putem schimba atât de multe dacă ne dorim cu adevărat. Avem nevoie să ne dăm seama că putem renunţa la tot ce ne face rău, chiar şi la cei care ne fac rău. Dar, din păcate, de foarte multe ori se întâmplă ca oamenii care au devenit puternici să fie criticaţi. Femeile puternice, cele care au învăţat că merită mai mult, sunt considerate mofturoase, pretenţioase şi greu de mulţumit. De parcă ar fi vina lor că ceilalţi le-au demonstrat că nu sunt de încredere. Dar aşa sunt oamenii…

Femeile puternice sunt acele femei care cândva au pierdut totul şi cu toate astea au găsit în sufletele lor puterea necesară pentru a se ridica şi pentru a merge mai departe. Sunt acele femei care astăzi pot fi fericite chiar dacă, poate, sunt singure.

 

sursa: http://damadetrefla.com/

Prietenie stinsă…

 

Așa mă încăpățânez să păstrez legătura cu oamenii! Eu o fac pentru că-mi pasă, pentru că mă atașez, pentru că am obiceiul de a-mi dori să mai schimb câte un ce faci cu unii… Și trag de acele legături și încerc să le fac să nu se desfacă.

În mintea mea atunci când stai lângă un om o perioadă destul de mare, darămite ani de zile, nu vrei ca atunci când viața vă separă drumurile să separe și prietenia dintre voi, sau ceea ce credeai a fi prietenie. M-a durut fiecare despărțire de câte cineva drag… și m-a durut și mai rău când am întâlnit omul pe stradă și l-am simțit un străin… Sau ca pe cineva alături de care nu se vede că am stat ani din viață, căruia îi zâmbesc și-i spun un banal „Bună”.
Oare atât a mai rămas? Un salut timid și formal? Oare toate zâmbetele, amintirile, momentele care ne-au unit cândva se pot evapora atât de mult încât să fie constrânse într-un simplu salut?

Ei bine, pentru mine o prietenie înseamnă mult mai mult. Nu spun că sunt cel mai bun prieten din lume, nici pe departe, am și eu minusurile mele și credeți-mă că știu ce spun.
Dacă ar fi după mine aș fi aproape de toată lumea, aș asculta pe toată lumea și le-aș oferi o îmbrățișare. Dar nu pot. Nu pot pentru că nu mă identific cu toți, și să mă prefac nu vreau…
Însă pentru ca o relație să dureze trebuie să mai știi câte ceva din viața acelui om. Ori mie mi se întâmplă să rămân în tăcere pentru că realizez că au trecut ani de când nu mai știu care e viața celor pe care cândva îi numeam prieteni și despre care scriam cu dor.

Oricât de atașat ai fi la un moment dat de cineva, poți ajunge într-un punct în care să-ți dai seama că ai în fața ta un om de care cândva ai fost legată, dar care în prezent e doar cineva pe care-l cunoști…

Prieteniile se schimbă, de la cele pe care le avem din copilărie până la cele pe care ni le formăm azi. Toate pot ajunge la un moment dat să fie doar o amintire.

Mi-am dorit să țin legătura, din păcate nu s-a putut. Și deși mi-am spus că nu mai fac niciun efort pentru a avea o relație de prietenie cât mai lungă cineva care nu depune la rândul său eforturi, undeva în suflet îmi pare rău că s-a terminat așa. Dar nu mă voi mai agăța de nimeni doar de dragul de a o face și pentru a da bine în fața celorlalți.

 

de Georgiana

sursa: https://pasajedinviata27.wordpress.com/

Ai ținut cuiva de cald, cât să nu-i înghețe sufletul și să nu-i tremure inima?

 Deși este caniculă afară îmi/vă doresc, să ne dezghețăm!

 

"Pe suflet, un singur lucru poate să-l mai dezghețe:
o inimă în care a intrat – sentimentul cel mai înalt. Iubirea"

Tuturor ne-a fost la un moment dat, frig. Știm bine că e rău când o fereastră rămâne deschisă și în afară se stârnește brusc un vânt rece. În afara ta. Iar de acolo aerul acela rece pătrunde imediat în interior prin ferestra deschisă.

Sufletului i se face frig de cele mai multe ori în tăcere. Pentru că nu simte nicio plăcere să primească sentimente care în loc-l să încălzească, încep să-l lovească – și-l fac să nu mai vorbească.

Am văzut multe suflete înghețate de egoism. De indiferență. Sau de absență. De fapt, absența gândului bun, îngheață chiar orice drum.

Acum, după ce sufletul a experimentat și stări care l-au înghețat, a învățat să așeze lângă uși și ferestre sisteme de protecție. Draperii de vorbe bune, radiatoare de răbdare – și uși prin care orice trece, transformă în cald ce-i rece.

Uneori, instalația interioară e scoasă de priză – pentru că simte c-a venit sezonul cald, cel în care primește exact ce-i priește. Și de aici crește, ca un copil sincer și inimos, încrederea. În mărinimia ei, încrederea nu se gândește la factorii externi, care se pot schimba după cum bate.. vântul.

De aici i s-a dus vorba încrederii că odată pierdută, ea nu se mai întoarce. Dar de fapt ea nu s-a pierdut – ci doar a înghețat, când frigul brusc a intrat.

Pe suflet, un singur lucru poate să-l mai dezghețe: o inimă în care a intrat – sentimentul cel mai înalt. Iubirea. Acea iubire necondiționată – care rezistă și fără sisteme de aer condiționat, și bate cu inima doar pentru ce-i adevărat.

M-am întors la această iubire necondiționată într-un moment în care toate sistemele mele interioare nu mai funcționau. Pentru că ele nu mai erau în priză. Doar așa, inima mea n-a mai tremurat – și sufletul s-a dezghețat.

Iubirea aceasta necondiționată vine de Sus, și coboară prin noi, pentru a ne da aripi noi.

Astăzi, Îl rog iar pe Dumnezeu, să ne scoată din ce-i greu. Adică să Îl iubim, pentru ca și noi să primim – draperii de vorbe bune și radiatoare de răbdare la fiecare intrare în suflet.

Asta, pentru că-i o lume tot mai înghețată, pe care poți ușor aluneca, dacă nu te ții de Dumnezeu prin ea.

de Camelia Căpitanu
sursa: http://cameliacapitanu.ro/

Rugăciunile părinților pentru copiii lor sunt mai puternice decât ale preoților

Biblia ne dă câteva exemple de părinţi a căror credinţă şi rugăciune pentru copiii lor a fost mai puternică decât a apostolilor înşişi. Cunoaştem foarte puţin, ba chiar aproape nimic, despre cei mai mulţi din aceşti părinţi. Putem presupune că erau oameni obişnuiţi. Erau însă oameni care ajunseseră la limitele lor, la culmea disperării, cu privire la cea mai importantă persoană din viaţa lor: propriul lor copil.

O caracteristică comună acestor părinţi e că ei nu se dau bătuţi. Să-l luăm pe tatăl fiului „lunatic” (Mt 17, 14-21). Acest om se apropie de Iisus şi spune: „Fie-Ţi milă de fiul meu că este lunatic şi pătimeşte rău, căci adeseori cade în foc şi adeseori în apă, şi l-am dus la ucenicii Tăi şi n-au putut să-l vindece”.

Acest sărman tată avea un băiat despre care Matei spune că a fost vindecat de o formă de posesie demonică. Oricare era condiţia fiului, e limpede că băiatul era angajat într-un comportament autodistructiv. Tatăl era la capătul puterilor. Îl adusese pe băiat la ucenici, cărora li se dăduse puterea să scoată demoni, dar n-au putut face nimic. Atunci tatăl a luat el însuşi în mâini problema şi i-a prezentat-o lui Dumnezeu. Iar Iisus i-a vindecat fiul.

Cel mai remarcabil detaliu în vindecarea acestui băiat e că nu l-a vindecat credinţa băiatului însuşi. El nici măcar nu voia să fie vindecat. Nici credinţa preoţilor (adică a apostolilor) la care băiatul a fost adus, şi care n-au putut face nimic pentru el. Ci credinţa tatălui. Ce fel de credinţă? Tatăl băiatului vine îngenunchind înaintea Domnului, implorandu-L din tot sufletul. N-ar fi acceptat un „nu” drept răspuns. Ucenicii înşişi au fost uimiţi şi L-au întrebat pe Iisus de ce ei înşişi nu-l putuseră vindeca pe băiat.
„Dacă aţi avea credinţă cât un grăunte de muştar, veţi zice muntelui acestuia: Mută-te de aici dincolo, şi se va muta; şi nimic nu va fi vouă cu neputinţă. Dar acest neam de demoni nu iese decât numai cu rugăciune şi cu post” (Mt 17, 20-21).

Ce fel de credinţă cere Domnul? Această credinţă poate fi mică cât grăuntele de muştar, aproape invizibil pentru ochiul omului. Dar când e zdrobit, grăuntele de muştar scoate foc la gustarea ei. La fel era şi inima tatălui: zdrobită, frântă de disperare pentru fiul său. Şi în această stare, rugăciunea sa a avut flacăra fierbinte pe care i-o dăduse credinţa. El n-a spus despre fiul său „e fără speranţă”, „e de mulţi ani în starea aceasta”, „depinde de el să vrea să fie vindecat” ori „e propriul său stăpân”.

Marcu ne mai spune un detaliu important despre acest tată: acesta înţelesese că propria sa credinţă în Dumnezeu nu era desăvârşită. Marcu ne spune că „tatăl copilului strigă şi spunea cu lacrimi: „Cred Doamne, ajută necredinţei mele!” (Mc 9, 24). Tatăl şi-a luat toate nedesăvârşirile şi greşelile, cunoscute doar de el singur, şi le-a pus jos la picioarele lui Iisus. Apoi a cerut din nou ajutor pentru fiul său. Şi Iisus l-a vindecat. Dumnezeu aude întotdeauna rugăciunile părinţilor care nu se dau bătuţi.

Un alt exemplu e femeia cananeanca (Mt 15, 21-28). Ea nu era evreică, cu alte cuvinte nu avea religia dreaptă. Ea vine la Iisus fără să aibă cu ea un soţ, din orice motiv era acesta. Poate că era o păcătoasă. Mărturiseşte cine e Hristos atunci când strigă „Miluieşte-mă, Doamne, Fiul lui David! Fiica mea este rău chinuită de demon!”. La început Domnul o ignoră, neraspunzandu-i nici un cuvânt. Cât de adeseori nu se simte un părinte ignorat de Dumnezeu! Ca şi tatăl lunaticului, şi această femeie se dusese la apostoli care, obosiţi de ea, au alungat-o şi l-au cerut şi lui Iisus s-o alunge!

De ce a ignorat-o Iisus? Ea suferea în contul fiicei sale. Ne putem doar imagina starea acestei femei, mai ales dacă presupunem că nu avea un soţ, dar avea o fiică foarte bolnavă. Domnul ignoră cererea ei. Atunci inima ei se rupe: „Iar ea, venind, s-a închinat Lui, zicând: Doamne, ajută-mă!”

Iisus îi răspunde cu o insultă: „Nu este bine să iei pâinea copiilor şi s-o arunci câinilor”

Un copil era cea mai importantă persoană într-o familie, în timp ce în Palestina câinele era un animal necurat. Dar cuvintele lui Iisus nu o descurajează pe această femeie.

O inima zdrobită, umilită, nu mai e afectată de insulte, cum nu mai e afectată nici de mândrie. Nu-i mai rămăsese nimic pentru ea însăşi de dragul fiicei sale. Dacă Hristos se referea la ceva din viaţa ei personală, era gata să mărturisească: „Dar ea a zis: Da, Doamne, dar şi câinii mănâncă din fărâmiturile care cad de la masa stăpânilor lor. Atunci, răspunzând, Iisus i-a zis: O, femeie, mare este credinţa ta; fie ţie după cum voieşti. Şi s-a tămăduit fiica ei în ceasul Acela. (Sfânta Evanghelie după Matei)

Nici unul din aceşti părinţi nu era un sfânt. Unul era lipsit de credinţă, celălalt era probabil imoral. Ceea ce aveau în comun era o iubire care nu voia să se dea bătută.

Această iubire i-a făcut să îngenuncheze înaintea Fiului lui Dumnezeu, să-şi mărturisească nedesăvârşirile şi să ceară vindecare pentru altcineva decât ei înşişi.

Dumnezeu nu trece niciodată cu vederea „inima înfrântă şi smerită“ (Ps 50,17). Potrivit sfântului Chiril al Alexandriei, aceasta e singura jertfă primită de Dumnezeu. Dar oferirea acestei rugăciuni e o răstignire care trebuie suferită pentru a dobândi învierea copilului. Fără răstignire, nu există înviere.

Vechiul Testament ne relatează şi el despre mulţi părinţi nedrepţi a căror pocăinţă şi rugăciune aprinsă la Dumnezeu pentru copiii lor a fost ascultată. Iacob şi David sunt primul exemplu. Când Dumnezeu face un dar unui copil că răsplată a rugăciunii unui părinte sau bunic disperat, acest dar nu e niciodată luat înapoi. Copilul poate folosi, abuza sau poate să nu folosească deloc acel dar. Oricare ar fi cazul, îl va avea însă întotdeauna.

Rugăciunea e o componentă esenţială a faptului de a fi părinte. Aşa că s-ar putea spune: pe de-o parte, nu trebuie cruţată nuiaua (Pr 13, 24); dar, pe de altă parte, mâinile şi genunchii trebuie coborâte în rugăciune. Părinţii trebuie să le vorbească copiilor lor despre Dumnezeu, dar trebuie să vorbească şi cu Dumnezeu despre copiii lor. Menţinerea echilibrului între acestea două ţine, îi revine fiecărui părinte, întrucât fiecare părinte şi fiecare copil e unic. Dar nu trebuie să neglijeze rugăciunea fierbinte, stăruitoare. Ci să desferece puterea ei. Dacă vindecarea nu se limitează la credinţa noastră sau a altora, ci ţine de voinţa tainică şi de scopul lui Dumnezeu, totuşi rugăciunea noastră e o componentă indispensabilă în conlucrarea cu Dumnezeu. Dumnezeu lucrează atunci când ne rugăm stăruitor (cf. Lc 18,7-8).

Pentru cei care nu sunt părinţi: aduceţi-vă aminte să vă rugaţi altruist pentru ceilalţi. Un lucru e să ne rugăm pentru noi înşine, dar cu totul altul atunci când ne rugăm altruist pentru alţii. O rugăciune de la altcineva e un lucru de care are nevoie fiecare din noi.

Dumnezeu aude rugăciunile stăruitoare pentru alţii. Dacă nu avem credinţa de a aduce astfel de rugăciuni, să strigăm: “Cred, Doamne - ajută necredinţei mele!” Dacă atunci când ne apropiem de Dumnezeu ne simţim păcătoşenia, atunci să ne mărturisim căderile şi slăbiciunile, punându-le la picioarele lui Iisus şi strigând din nou “Doamne, ajută-ne!”.

Ierom. Calinic,
Provocări ale gândirii şi vieţii ortodoxe astăzi, Editura Deisis
sursa: http://www.crestinortodox.ro/

Oamenii care sunt sortiţi să se întâlnească, se întâlnesc. Nu contează cât fug unul de altul. Nu contează cât refuză să se vadă. Şi nu contează ce alte planuri au ei cu alţi oameni. La momentul potrivit, aceşti oameni se vor întâlni. Şi se vor iubi.

 

Oamenii care sunt sortiţi să se întâlnească, se întâlnesc. Nu contează cât fug unul de altul. Nu contează cât refuză să se vadă. Şi nu contează ce alte planuri au ei cu alţi oameni. La momentul potrivit, aceşti oameni se vor întâlni. Şi se vor iubi. Viaţa găseşte cele mai încurcate căi pentru a ne conduce în braţele oamenilor potriviţi… De cele mai multe ori întâi ne lasă în suflete oamenii nepotriviţi, ca să-i plângem, să le ducem dorul. Se asigură că în acest fel vom putea zâmbi frumos şi sincer alături de oamenii care ne merită şi pe care, la rândul nostru, îi merităm.

Câteodată ne vom pierde minţile şi inimile pentru oameni fără de care nu vom reuşi să ne imaginăm viaţa, iar ei vor pleca sau ne vor da motive întemeiate să-i părăsim şi pur şi simplu ne vom da seama că suntem oameni puternici şi că putem renunţa la ceea ce iubim dacă ceea ce iubim a început să fie un rău, nu un bine.

Altădată nu suntem capabili să trăim o anumită clipă şi o pierdem definitiiv, iar această clipă ne răpeşte un anume om care, poate, ar fi fost capabil să iubească. Dar noi pierdem clipa, asta pentru că avem răni nevindecate şi ne temem. Ne temem de alt eşec. De parcă eşecul ne-ar defini pe noi ca oameni, nu reuşitele, nu ambiţia, nu determinarea de a găsi fericirea.

Şi la un moment dat o vom găsi pentru că trebuie să ne alăturăm acelor oameni pe care i-am căutat de la bun început, fără să ştim pe cine căutam de fapt. Trebuie să ajungem în braţele oamenilor potriviţi, nu contează dacă pe căi scurte sau lungi, ştie ea, viaţa. De multe ori fugim prea mult de noi până să ne găsim. De multe ori ne refuzăm prea tare până ne acceptăm. Şi o singură dată ne iubim atât de mult încât să nu ne părăsim niciodată şi să ne fim alături întreaga viaţă.

 

sursa: http://damadetrefla.com/

Viaţa o putem înţelege prin surâsul unui copil, prin zborul unui fluture, prin parfumul unei flori sau printr-o strângere de mână.

Parfumul unei flori…

Uneori avem impresia că ne lovim numai de uşi închise. Şi oricât de tare am încerca să batem în ele, acestea rămân la fel de închise…

Dezamăgirea, simțită în acele clipe, ne face să renunţăm! La drumul nostru, la visul nostru, la orizontul care ne cheamă neîncetat!

Dacă avem în astfel de momente pe lângă noi oameni care ne iubesc şi care ne pot sprijini, ne recăpătăm speranţa. Speranţa că într-o altă zi vom încerca iar să trecem de acele uşi.

Poate în acea zi vom avea mai multă forţă interioară!

Un lucru este sigur: oricât de mult ne-ar ajuta cei din jur, pe drumul nostru păşim singuri.

Nu există altă cale de a ne găsi propria strălucire. Doar sufletul nostru ştie cum îşi poate afla liniştea. Noi trebuie doar să facem aşa cum ne cere el. Să-l ducem să cunoască acele experienţe după care tânjeşte de atâta timp…

Cei din jur spun uneori (din simplă politeţe) că ne înţeleg, dar nimeni nu renunţă la propriile convingeri doar de dragul însuşirii altora noi, care nici măcar nu le aparţin. Mai ales că oamenii sunt plini de prejudecăţi.

Un mare om de ştiinţă spunea că este mai uşor să dezintegrezi un atom decât o prejudecată. Ce mare dreptate avea…

Şi obosiţi de-atâtea încercări, înţelegem deodată că liniştea de care avem așa mare nevoie nu se află undeva în exteriorul nostru. Nicidecum!

Nu trebuie să trecem peste şapte munţi şi peste şapte ape pentru a o găsi. Viaţa nu o înţelegem numai plimbându-ne corpul din loc în loc, ci deschizând ochii şi învăţând din cele mai banale situaţii care se desfăşoară în jurul nostru.

Viaţa o putem înţelege prin surâsul unui copil, prin zborul unui fluture, prin parfumul unei flori sau printr-o strângere de mână.

Iar această înţelegere ne deschide deodată toate acele uşi la care băteam cândva în van.

Ignoranţa noastră le ţinea încuiate, iar conştientizarea acestui lucru s-a transformat într-o cheie universală.

O cheie pe care o vom folosi ori de câte ori viaţa ne va închide o altă uşă. Vom şti atunci că ea o închide doar pentru a ne ajuta să creştem.

Doar pentru a păşi cât mai aproape de orizontul care ne cheamă neîncetat.

Acum nu mai avem nevoie să cerem nimănui nimic.

Şi ce am mai putea cere, oare, atâta timp cât toate uşile ne sunt larg deschise?

de Adrian Cutinov

sursa: http://www.desprerealitate.ro/