Există oameni-șansă, care într-o zi vor intra în viața ta și o vor schimba pentru totdeauna

 

Omul – șansă mai devreme sau mai târziu va apărea în viața ta. Pentru că un alt mecanism în univers, cu excepția dragostei, nu există.

Omul – șansă vede realitatea în imagini mai profunde. El știe că iubirea este reciprocă, restul este durere. De aceea face tot posibilul să-i ofere celui de alături ceea ce-i lipsește. Vrea să evite dezechilibrul și are nevoie de cineva care să fie la același nivel cu el.

Paradoxal e faptul că cel care a cerut ajutor la nivel spiritual nu-și poate aminti de acest lucru la nivel rațional. Iar ego-ul său începe să lupte: pentru autonomie, pentru apărarea valorilor, deoarece cu ele se simte mai confortabil. Impune aceste valori cuiva care le-a depășit deja, astfel încât să nu poată simți eșecul lor.

Ar fi putut zbura... Înțelege foarte multe despre sine… Poate atinge orizonturi de succes… Dar nu se lasă de trecut.
Va veni cel de la care vei avea ce învăța. Totul se va întâmpla cu delicatețe și iubire. Dar ego-ul încearcă să refuze acest ajutor.

Sufletul care vrea să ajute începe să sufere, e zdrobit și presat. Nu poate exista acolo unde nu face față împrejurărilor. Iar dacă acel om știe să se asculte, în interiorul lui începe un conflict: să mai stea în acea relație sau nu.

Dorința de a păstra o relație înseamnă mult efort și multe emoții. Unul dintre ei va fi zdrobit de cel de alături, în intenția de a fi adus la nivelul lui. Iar celălalt se va simți inferior. O dezvoltare dureroasă care poate fi văzută de la bun început.

În acest caz nu există rețete. Toată lumea își aranjează puzzle-ul vieții și fiecare evoluează precum dorește. Eu însă cred că etapa în care conștientizezi cine ești și ce ești este cea mai mare fericire. Lasă fiecare secundă și fii gata să aștepți un pic mai mult sufletul care îți va face față, omul-șansă. Fii gata!

Sunt oameni-șansă care într-o zi vor intra în viața ta și o vor schimba pentru totdeauna.

 

sursa: http://devorbacutine.eu/

cu ochii larg deschiși

"ridică-i din pământ și lasă-i să vadă cerul"

 

încă de pe vremea copilăriei am învățat că dimineața trebuie să ne spălăm pe față, pe ochi, ca să începem ziua cum se cuvine. astăzi vreau să ne uităm puțin la ochii noștri. ce mai fac ei? înspre ce ni-i îndreptăm în fiecare zi și oare cum mai arată la capăt de zi?

așa am pornit într-o scurtă povestire, despre ce le face ochilor bine.

ridică-i din pământ și lasă-i să vadă cerul. dacă-i cu soare, încarcă-i de raze, dacă-i cu nori, amintește-ți că poți să zbori, dacă-i cu stropi de ploaie, lasă-i să-ți spele privirea de imagini ce nu-ți mai sunt de folos.

lasă-i să caute binele din jurul tău. să plece după un zâmbet senin, după un gest de copil. să vadă cum apar motivele de bucurie, atunci când îți dai voie să le observi.

învață-i să ierte. să arate înțelegere și acceptare chiar dacă primul gând e că te doare.

umple-i cu frumos. păstrează în ei întâmplările care te-au făcut să zâmbești, pentru ca atunci când către ceilalți privești, să le povestești dintr-o privire, despre acea frumoasă amintire.

spune-le că fiecare parte rea, ascunde una foarte bună. așa că nu-i nevoie să stea încruntați, pot mai degrabă să privească interesați.

fii sincer cu ei. nu-i pune să poarte priviri mincinoase – că se transformă în gesturi păcătoase.

păstrează-i larg deschiși, ca să poată vedea cum arată viața ta.

ai grijă de tine și cum te arăți prin privire.

sursa: http://cameliacapitanu.ro/

Lecții de viață importante pe care le înțelegem prea târziu

 

Este imposibil să fii fericit dacă vei continua să te compari cu cei din jurul tău, vei merge la serviciul pe care îl detești și te vei întoarce iar și iar în trecut.

Percepția ne creează realitatea

Modul în care interpretăm lumea din jur ne influențează ideile și acțiunile. Cum ai dori să-ți vezi realitatea: limitată sau deschisă? Ești fericit sau îți dorești ceva mai mult?

Fiecare dintre noi își dorește mai mult, anume din acest motiv este atât de prețuită educația. Învățăm și deschidem orizonturi noi, însă oricum multe lucruri nu înțelegem.

Întreabă-te: „Ce nu știu? Ce aș vrea să aflu mai multe?” Și ține minte că să greșești este ceva ok. Fără greșeli nu ai cum să crești.

Nimic nu este veșnic

Binele se sfârșește la un moment dat. Și răul la fel. Bucură-te de momentele fericite pe care le trăiești astăzi și fii recunoscătoare. Iar când vor veni zilele negre, amintește-ți că nici ea nu este veșnică. Fiecare problemă ne oferă o lecție. Important este să o înțelegem.

Trăiește în prezent

Pierdem prea mult timp gândindu-ne la ce se va întâmpla în viitor sau amintindu-ne despre ceea ce s-a întâmplat în trecut. Și chiar dacă trebuie să ai grijă de viitorul tău și să înveți lecțiile trecutului, nu le permite să te împiedice să trăiești în prezent. Savurează momentul, nu amintirile.

Fă ceea ce îți place

Munca este o parte importantă a vieții noastre. Dacă nu ești mulțumit de cariera pe care o ai, această nemulțumire îți va afecta și celelalte domenii ale vieții. Fă doar ceea ce îți place.
Iar asta nu se referă doar la job, ci la tot ceea ce faci.

Trebuie să depui efort pentru a fi fericit

Pentru a fi fericit, trebuie să ai curajul să porți responsabilitate pentru viața ta. Trebuie să depui efort și să te dezvolți. Viața înseamnă să muncești încontinuu asupra ta.

Nu te vei dezvolta dacă vei continua să te compari cu oamenii din jurul tău. Invidia nu te va lăsa să te mulțumești cu ceea ce ai și nu te va determina să muncești asupra ta.

Concentrează-te asupra propriei vieți și fă-o minunată!

 

sursa: http://devorbacutine.eu/

Nici disperarea, nici melancolia, nici tristeţea, nici măcar întunericul unei raţiuni neîmplinite în ideile ei, nu ar trebui să ne desprindă de noi.

Nu reuşim întotdeauna să facem faţă cu brio încercărilor vieţii. Uneori, mai cădem, julindu-ne genunchii sufletului, şi aceia slăbănogiți de atâta oboseala acumulată, şi ne uităm la cei din jurul nostru cu durerea faptului că nu suntem înţeleşi; alteori, viaţa îşi are propria ei geometrie din a cărei canoane devenim absenţi, sau poate chiar imposibili.

Pentru că nu ne mai regăsim în ea, în metafizica ei, în frumuseţea trăirii ei, în absurditatea multor adevăruri ale unor situaţii care în mod incredibil şi irevocabil, nu ne dau de ales, ci ne fac să mergem.

Unde? Spre un dor de noi înşine, de tot ce este frumos şi bun, de tot ce am vrut şi nu am avut, de tot ce-ar putea să ne înalţe din adâncurile pline de neîmpliniri ale inimii noastre visătoare şi etern condamnată la melancolie.

Singuri, în eterna noastră singurătate de noi înşine, plângem destinul neîmplinit al unei lumi care s-ar fi putut naşte din noi.

Nici disperarea, nici melancolia, nici tristeţea, nici măcar întunericul unei raţiuni neîmplinite în ideile ei, nu ar trebui să ne desprindă de noi.

Sentimente şi trăiri inaccesibile oamenilor superficiali, îngheţaţi sub vraja proprie.

În speranţa că vor veni zile mai bune, când ochiul va putea zâmbi liber de sub jugul aspru al urâtului din noi, iar inima nu va ma tresări de spaima unor veşti ucigătoare de bucurie, nu ne rămâne decât să ne rugăm, sau dacă nu putem, nu vrem acest lucru, măcar să fim hotărâţi să ne depăşim condiţia de oameni trişti. E mare lucru şi cel din urmă.
 

sursa: https://ochiicapruiblog.wordpress.com/

Maica Domnului - bucuria și nădejdea noastră

Icoana Maicii Domnului Prodromiţa (adica Înaintemergătoarea) este o icoană făcătoare de minuni „nefăcută de mână omenească”, comoara Schitului Sfântul Ioan Botezătorul - Prodromu de la Sfântul Muntele Athos

Sufletul meu se înfricoşează şi se cutremură când se gândeşte la slava Maicii lui Dumnezeu. Mintea mea este slabă şi inima mea e săracă şi neputincioasă, dar sufletul meu se bucură şi e atras să scrie despre ea măcar un cuvânt. Sufletul meu se înspăimântă de o asemenea îndrăzneală, dar iubirea mă împinge să nu ascund recunoştinţa mea faţă de milostivirea ei.

Maica Domnului nu şi-a aşternut în scris gândurile, nici iubirea ei pentru Dumnezeul şi Fiul ei, nici durerile sufletului ei în vremea răstignirii, pentru că nu le-am fi putut nicicum înţelege, căci iubirea Ei pentru Dumnezeu e mai puternică şi mai arzătoare decât iubirea serafimilor şi a heruvimilor, şi toate puterile cereşti ale îngerilor şi arhanghelilor sunt mute de uimire în faţa ei.

Chiar dacă viaţa Maicii Domnului e ca învăluită într-o tăcere sfântă, Bisericii noastre Ortodoxe Domnul i-a dat să cunoască că iubirea ei îmbrăţişează întreaga lume şi că în Duhul Sfânt, ea vede toate noroadele de pe pământ şi asemenea Fiului ei, îi este milă de toţi şi miluieşte pe toţi.

Ah, dacă am şti cum iubeşte Preasfânta pe toţi cei ce păzesc poruncile lui Hristos şi cât îi este de milă şi se întristează pentru cei ce nu se îndreaptă. Am simţit acest lucru pe mine însumi. Nu mint, spun adevărul înaintea feţei lui Dumnezeu, pe Care sufletul meu îl cunoaşte: cu duhul am cunoscut-o pe Preacurata Fecioară. N-am văzut-o, dar Duhul Sfânt mi-a dat să o cunosc pe ea şi iubirea ei pentru noi. Dacă n-ar fi fost milostivirea ei, aş fi pierit de mult, dar ea a vrut să mă cerceteze şi să mă lumineze să nu mai păcătuiesc. Ea mi-a spus: „Nu-i frumos pentru Mine să mă uit la tine să văd ce faci!” Cuvintele ei erau plăcute, liniştite şi blânde, şi ele au lucrat asupra sufletului meu. Au trecut de atunci mai mult de patruzeci de ani, dar sufletul meu n-a putut uita aceste cuvinte dulci şi nu ştiu ce i-aş putea da în schimb eu, păcătosul, pentru dragostea ei faţă de mine, necuratul, şi cum voi mulţumi bunei şi milostivei Maici a Domnului.

Cu adevărat, ea este Ocrotitoarea noastră la Dumnezeu şi chiar şi numai numele ei bucură sufletul. Or, tot cerul şi tot pământul se bucură de iubirea ei. Lucru minunat şi neînţeles. Ea viază în ceruri şi vede neîncetat slava lui Dumnezeu, dar nu ne uită nici pe noi, sărmanii, şi acoperă cu milostivirea ei tot pământul şi toate noroadele.

Şi pe această Preacurată Maică a Sa Domnul ne-a dat-o nouă. Ea este bucuria şi nădejdea noastră. Ea este Maica noastră după duh şi ca om, e aproape de noi după fire şi tot sufletul creştinesc e atras spre ea cu iubire.

Sf. Siluan Athonitul

sursa: https://luminapentrucandeladinsuflet.wordpress.com/

“Femeia să aprindă zilnic candela în casă!” Dacă faci asta zilnic intri într-o relaţie de fidelitate cu Dumnezeu!

 

Dominarea, de câteva veacuri, a raţionalismului a produs o cultură centrată pe raportarea cerebrală, exterioară, seacă, uscată, lipsită de conţinut, şi la Dumnezeu, ca şi la omul de lângă noi, precum şi la omenirea întreagă.

Femeile cad mai greu victime acestui risc. Rămân mai sufletiste, mai vii, se raportează la Dumnezeu şi la lumea înconjurătoare mai mult cu inima.

În casă, de asemenea, femeile sunt cele care ţin candela aprinsă, la propriu şi la figurat, urmând mironosiţelor femei. Pentru mine, imaginea bunicii mele, apoi a mamei mele şi, acum, a soţiei mele, aprinzând candela în fiecare zi, o viaţă întreagă, este un gest de o consecvenţă, de un ataşament, de o fidelitate greu de egalat. Ca preot, recomand tinerelor soţii, care devin stăpâne ale casei soţului şi copiilor săi, să ţină cu multă râvnă de această rânduială. Să aprindă zilnic candela în casă. Primul lucru pe care trebuie să-l facă femeia, când se trezeşte dimineaţa, este să aprindă candela. Când va aprinde candela, se va raporta imediat la Dumnezeu, va face şi o cruce şi, eventual, o scurtă rugăciune pentru soţ, pentru copii şi pentru cei din jur. Începe, astfel, ziua cu binecuvântare, începe ziua cu gândul la Dumnezeu. Iar Dumnezeu nu rămâne dator! Binecuvântarea Lui se va revărsa asupra întregii case şi familii. Zona aceasta de aşezare duhovnicească statornică este cea mai roditoare.

Acest lucru îl recomand cu insistenţă femeilor cu educaţie, cu profesiuni dintre cele mai pretenţioase… Le ajută mult să lupte împotriva tentaţiei de a exila pe Dumnezeu în zona speculaţiei teoretice. Celor care vin să se spovedească înainte de Cununie le dau canon, între altele, soţului să cumpere o candelă de argint, preţioasă, iar soţiei să aprindă candela în fiecare zi dimineaţa, sau măcar duminica şi în zilele de sărbătoare. Gestul acesta, repetat zilnic, este un gest întemeietor, o aşează pe femeie într-o relaţie de fidelitate cu Dumnezeu, la care Dumnezeu, cum spuneam, nu va întârzia să răspundă. Cine se îndoieşte, poate verifica adevărul celor spuse de mine făcând experimentul. Este o aşezare firească într-o relaţie, o aşezare completă, care presupune nu numai gândul, ci şi manifestarea gândului, nu numai credinţa, ci şi manifestarea credinţei. Este o mergere spre întâlnirea concretă cu Dumnezeu. Este ca şi cum I-ai da bineţe lui Dumnezeu, dimineaţa când te scoli: „Doamne, unde eşti? Aici eşti? Iată sunt şi eu aici! Bună dimineaţa! Mă rog să mă binecuvântezi pe mine şi toată casa mea! Eu ca semn Îţi aprind această candelă!“

Importanta aprinderii candelei înaintea icoanelor.

Aprindem candela, deoarece credinţa noastră e lumină. Hristos a zis: Eu sunt lumina lumii. Lumina candelei ne aduce aminte de lumina cu care Hristos luminează sufletele noastre.

– În primul rând aprindem candela, deoarece credinţa noastră e lumina. Hristos a zis: Eu sunt lumina lumii. Lumina candelei ne aduce aminte de lumină cu care Hristos luminează sufletele noastre.
– În al doilea rând să ne aducă aminte de caracterul luminos al sfântului în faţa căruia aprindem candela-fiindca sfinţii sunt numiţi fii ai luminii.
– În al treilea rând, ca să ne slujească drept mustrare pentru faptele noastre întunecate şi pentru dorinţele şi gândurile noatre rele.
– În al patrulea rând, ca să aducem o mică jertfă lui Dumnezeu, Care a jertfit totul pentru noi.
– În al cincilea rând, ca să fie o sperietoare pentru puterile cele rele, care năvălesc uneori asupra noastră şi la rugăciune şi ne abat gândurile de la Făcătorul nostru.
– În al şaselea rând, să ne dea imbold la ardere de sine. Precum undelemnul şi fitilul ard în candelă, supuse voii noastre, aşa să ardă şi sufletele noastre cu flacăra dragostei în toate pătimirile, supuse todeauna voii lui Dumnezeu.
– În al şaptelea rând, ca să ne înveţe că după cum candela nu poate să se aprindă fără mâna noastră, nici inima noastră, aceasta candelă lăuntrică a noastră, nu poate să se aprindă fără focul sfânt al harului Dumnezeiesc, chiar dacă ar fi plină cu toate virtuţile – fiindcă toate virtuţile noastre sunt ca un combustibil, iar de la Dumnezeu este focul ce le aprinde.

(Sfântul Nicolae Velimirovici, Răspunsuri la întrebări ale lumii de astăzi, traducere: Adrian Tanescu-Vlas, Vol. I, Editura Sophia, Bucureşti, 2008, p.38-39)

Rugăciune la aprinderea candelei

Prea Sfântă şi Înaltă Treime, primeşte dragostea mea înaintea Ta şi arde în focul Dumnezeirii Tale fărădelegile mele şi şterge mulţimea răutăţilor mele şi dă-le îngropării şi uitării Tale, Doamne. Amin

Prea Sfântă Născătoare de Dumnezeu, fă bine primită lumina darului meu şi o du înaintea Fiului şi Dumnezeulului nostru pentru iertarea păcatelor noastre! Amin

Părintele Constantin Coman
“Dreptatea lui Dumnezeu si dreptatea oamenilor”, Ed. Bizantina.Sursa: http://ortodoxia.me/

Melancolii

 

Oamenii care te aștepți să-ți fie alături în cele mai importante momente din viața ta, sunt adesea preocupați cu altceva. În aceste momente te simți inevitabil ...singur și uitat, chiar dacă în jurul tău roiesc o mulțime de alți oameni.

Clipele frumoase durează atât de puțin, însă amintirea lor rămâne atât de vie și de recentă chiar și la mulți ani distanță de când s-au întâmplat.

Iubirea nu e un sentiment care te limitează, ci e un sentiment care te înalță și care te face să crezi că totul are sens.

Atunci când totul se prăbușește în jurul tău agață-te de ultima speranță. Atunci când o pierzi și pe ea ești ca o barcă în mijlocul oceanului. E greu să mergi înainte fără nici o speranță.

Cred că, de fapt, absolut nimic nu este atât de simplu precum pare. Socoteala de-acasă nu se potrivește aproape niciodată cu cea din târg, rănile nu se vindecă niciodată ușor sau nu se vindecă deloc, prietenii vin și pleacă pe neașteptate, lacrimile de bucurie se transformă uneori în lacrimi de tristețe și invers, ca totul să aibă un echilibru.

Uneori, te poți preface atât de bine, arătând lumii că ești fericit, în spatele zâmbetului tău ascunzându-se în realitate multă durere și nesiguranță. Da, fericirea poate fi mimată și o mimăm cu toții de prea multe ori, până ajungem să ne credem și să avem falsa senzație că totul e în regulă, că suntem fericiți.

Sunt momente când trebuie să ne croim singuri propriul drum, cu greșeli, cu regrete, cu păreri de rău, și-apoi cu victorii, cu bucurii și cu încredere că suntem capabili, că avem o șansă la fericire.

Unele zile sunt un calvar, altele sunt o binecuvântare. Unii oameni sunt îngeri, care ne călăuzesc pașii pe drumul cel bun, alții ne sunt demoni, care ne întunecă sufletul cu cele mai urâte sentimente.

Sinceritatea poate fi o armă cu două tăișuri și de câteva ori e posibil să te rănești chiar tu cu ea, căci oamenii preferă o minciună ambalată frumos, decât un adevăr servit la rece, cu toate că fiecare susține contrariul. Vezi? Până și asta e o minciună... că urâm minciuna.

Nimic nu mai pare la locul lui. Cred că acesta este motivul pentru care ne simțim uneori pierduți, pentru că locul nostru nu mai pare demult al nostru...

Iustina Ţalea Dinulescu
 sursa: http://momenteinviata.ro/melancolii/

„Mamă, tu oboseşti vreodată?”

"Iubiți-vă mamele, aveți răbdare cu ele, îmbrățișați-le des, pentru că timpul zboară și avem prostul obicei de a uita de mame... considerându-le o certitudine.  Dacă sunteți adolescente, vorbiți cu mama voastră, nu vă ascundeți. Să nu răspundeți în grabă și urât, acei ochi v-au crescut și vă cunosc... Iubiți-vă mamele. Petreceți cât mai mult timp cu ele. Timpul zboară!"

 

 

Are timp pentru toţi şi uită de ea, păstrează fiecare ban pentru mofturile tale de adult cu suflet de copil, nu se supără, iartă şi a iertat capricii peste capricii, distanţa pe care ai impus-o atunci când voiai să faci parte din cel mai mişto grup, când credeai că nimeni nu te înţelege, când te ascundeai şi nu voiai să vorbeşti cu ea. A fost acolo când ai avut parte de prima despărţire, când ai trăit primul sărut, când a trebuit să alegi ce este mai bine pentru tine… Este incredibil! Nu venim pe lume cu un manual de viaţă, însă mamele reuşesc întotdeauna să îmbunătăţească lumea, ne îndrumă şi ne susţin.

Când eram mici, cu greu realizam cât de norocoşi suntem atunci când mama ne spune te iubesc. Nu preţuim momentele în care ne răsfaţă şi considerăm că acele gesturi sunt o certitudine, crezând că aşa trebuie să fie. Greşim. Şi înţelegem asta în timp.

La un moment dat ne trezim cu valizele în maşină şi sufletul cât un purece. Realizăm că familia fără mama nu ar exista şi că oriunde am pleca în lume… ea va crede în noi până la final. Sunt momente în care realizez că în timp ce eu îmi trăiesc viaţa şi mă distrez cu prietenii, mă îndrăgostesc, îmi fac o familie…mama mea îmbătrâneşte. Atunci realizez că sunt un om neputincios pentru că nu-i pot asigura eternitatea şi probabil au fost momente în care am făcut-o să se supere, să sufere din cauza unor cuvinte rostite de un copil mofturos care încă nu descoperise ce se ascunde în lumea asta, câtă răutate şi lipsă de respect. Mă simt bine printre oameni, însă braţele mamei mele sunt castelul meu, acolo unde mă simt ca o prinţesă, acolo unde mă simt protejată… însă nu sunt oare egoistă?

O privesc pe mama şi o întreb: „Mamă, tu oboseşti vreodată?”

 

Ştiu sigur, face tot de dragul meu, ştiu sigur că viată nu i-a oferit ceea ce ea îmi oferă mie, ştiu sigur că mama mea este o eroină ca multe alte femei. Ştiu sigur că tot ce-i frumos în sufletul şi viaţa mea… datorez mamei mele. Ştiu că mama mea este prietena mea cea mai bună.

sursa: https://www.eusuntfemeie.com/ro/  

Într-o zi vei găsi dragostea pe care o meriţi

Este în regulă dacă vrei să vezi schimbări în viaţa ta. Este în regulă dacă refuzi să faci următorul pas până când nu simţi că eşti gata. Este în regulă să nu te grăbeşti. Nu este vina ta că nu mai eşti optimistă cu privire la dragoste. Nu trebuie să te simţi vinovată pentru că refuzi să te mulţumeşti cu o fărâmă de iubire.

Într-o zi te vei îndrăgosti şi, pentru prima dată, totul va fi aşa cum ar trebui să fie.

Într-o zi, când nici măcar nu te aştepţi, vei întâlni adevărata dragoste.

Nu contează dacă ai fost singură întreaga viaţă sau ai fost într-o relaţie toxică în tot acest timp. Nu contează dacă nu mai crezi în dragoste sau o vezi doar ca pe ceva care te răneşte. Nu contează dacă sufletul tău este distrus şi simţi că nu mai poţi îndura o altă despărţire.

Nimic nu contează atunci când adevărata dragoste vine şi îţi bate la uşă.

Nu contează că nu există o condiţie prealabilă pentru iubire. Nu există un calendar fix pe care trebuie să îl urmezi. Ar putea fi o zi aleatorie când întâlneşti ochii cu un străin din mulţime. O intersectare a privirilor care îţi creează senzaţia de fluturi în stomac şi un sentiment cald în inima ta. O întâlnire întâmplătoare care se dovedeşte a fi începutul unei poveşti frumoase.

Adevărul despre dragoste este că vine când nu o aştepţi...

Şi poate că asta este frumuseţea ei. Dragostea apare din senin şi te surprinde. Te scoate din rutină ta şi te schimbă complet. Îţi lasă o amprentă asupra vieţii tale şi îţi pune din nou zâmbetul pe buze.

Spre deosebire de trecutul tău în care aveai tendinţa de a fi îngrijorată şi de a aştepta ca ceva rău să se întâmple, acum te vei simţi iubită şi vei şti că bărbatul de lângă tine nu îţi va face niciodată inima să sufere. În timp ce gândurile tale zburau peste tot şi erai îngrozită de necunoscut, grăbindu-te să descoperi ce te aşteaptă în continuare, acum eşti mulţumită şi alegi să laşi ca lucrurile să se întâmple treptat şi să te bucuri de toate momentele minunate petrecute alături de persoana de lângă tine.
Este în regulă dacă vrei să vezi schimbări în viaţa ta. Este în regulă dacă refuzi să faci următorul pas până când nu simţi că eşti gata. Este în regulă să nu te grăbeşti. Nu este vina ta că nu mai eşti optimistă cu privire la dragoste. Nu trebuie să te simţi vinovată pentru că refuzi să te mulţumeşti cu o fărâmă de iubire.

Şi ştii de ce? Pentru că dragostea este singurul lucru în care nu trebuie să faci compromisuri... NICIODATĂ. Nu te mulţumi niciodată cu o persoană care îţi face inima să sufere. Nu accepta niciodată mai puţin decât meriţi.

Tu meriţi să primeşti răspuns la mesajul pe care îl trimiţi. Meriţi ca cineva să fie fericit că îşi petrece timpul alături de tine. Meriţi promisiuni devenite realitate. Meriţi o relaţie reală şi nu ceva ambiguu.

Meriţi pe cineva cu care poţi fi sinceră şi pe care să îl prezinţi cu mândrie oamenilor din viaţa ta. Meriţi pe cineva care îţi face ochii să strălucească de fericire şi îţi dă motive să fii fericită în fiecare zi. Meriţi pe cineva pe care să îl poţi lua în braţe când ai nevoie.

Într-o zi, vei găsi dragostea pe care o meriţi. Ai răbdare, acea zi va veni... până atunci fii fericită aşteptând!

 

sursa: https://www.kudika.ro/

„Gura lumii nu o astupă nici pământul”

 

Să nu care cumva să îţi afişezi în lume tristeţea. Majoritatea oamenilor vor spune că te iubeşti prea mult, te victimizezi cu pasiune şi, cei mai religioşi dintre ei vor afirma banal cum că îţi lipseşte credinţa. Nu se vor ridica o mie de oameni să îşi dea cu părerea despre suferinţa ta, dar zece-douăzeci de mii, în sinele lor, îţi vor întocmi cu măiestrie acel tribunal al vieţii. Au uitat săracii, că arătându-te cu degetul, se vădesc pe ei ca oameni.

Să nu îţi etalezi fericirea cu nonşalanţă şi simplitate în ochii altora. Eşti om şi trebuie să fii imperfect, asemenea celor care te privesc. Altfel, te vor invidia o sută de oameni, cinci îşi vor da cu părerea şi unul, de-abia unul!, te va iubi şi se va bucura pentru tine. Vei fi vinovat în ochii multora de umbrirea fericirii lor. Cum îndrăzneşti şi cine te crezi să spui că eşti fericit? Nu vezi că afară plouă şi cerul e mohorât? Fii ca toţi ceilalţi: plictisit de viaţă, sumbru, serios, sau nebun după dezvoltare personală, zen-uri picate din cer şi reflecţii second hand.. Dar mai mult decât toate, arată-te stresat. Vei reuşi să aduci bucurie în multe suflete hainé. Ce frumos vor spune: ”Nu a reuşit să facă acel lucru. Eu sunt mai bun decât el. Trebuia să facă aşa şi aşa, nu cum a făcut el. Eu aşa am făcut la acea vreme!”

Să nu cumva să îndrăzneşti să spui că-L iubeşti mult pe Dumnezeu sau pe vreun om. Te rog frumos! Nu aduce jigniri la adresa demnităţii altora. Te vor considera habotnic, prost, încrezut, sentimental, slab, naiv, credul şi cu interese ascunse. Sigur vrei să îţi creezi adepţi, să te foloseşti de banii lor şi să sucești bine de tot minţile celor asemenea ţie. Dacă tot ai atâta fericire şi iubire în tine, cum de îţi permiţi să o afişezi în public? Ţine-o pentru tine şi lasă oamenii în pace. Au ei destule pe cap, nu mai au nevoie şi de fericirea ta sau de sentimentele tale. E plin internetul de trăiri fabuloase şi experienţe spirituale născute din eşecuri copy paste sau din prea plinul imaginaţiei unora. Vrei cumva să fii şi tu unul dintre ei?

Sub absolut nici o formă să nu îndrăzneşti să fii natural. Adică să râzi, să plângi, să zâmbeşti, să spui ce simţi atunci când simţi că trebuie să faci asemenea lucruri. Sigur eşti vreun făţarnic sau ipocrit contagios şi periculos, care prin naturaleţea sa, îşi bate joc cu sarcasm de nivelul mult prea ridicat de cultură şi de încredere in forţele proprii ale lumii de astăzi.

Sigur Dumnezeu te-a creat ca să fii o fiinţă:

– mediocră, iar nu spontană;

– tristă, iar nu cu veselie pe chip;

– copiind la nesfârşit pe alţii, iar nu dând viaţă frumosului pe care El l-a sădit în tine;

– cu multe inhibiţii, ca nu cumva să deranjezi pe alţii, iar nu comunicativă şi optimistă;

Când a ieşit acea vorbă spontană şi plină de duh din gura poporului simplu, „Gura lumii nu o astupă nici pământul”, a umplut de mângâiere sufletul celui necăjit şi întristat. Cum şi de ce anume trebuie să te comporţi ca lumea să te placă? Mereu îţi spui că faci parte din lume, uitând că de fapt şi de drept, lumea face parte din tine iar nu invers.

În altă ordine de idei, lumea are drepturi asupra ta în funcţie de informaţiile pe care le deţine despre tine. Dar, surpriză! Dacă nu le are, sigur le poate inventa şi reinventa după bunul plac al ei.

Fii natural şi descoperă oamenilor din sufletul tău, doar atât cât e nevoie ca un suflet undeva, cândva, citindu-te sau auzindu-te, chiar văzându-te, să se bucure şi să se îndrepte către Cel Care L-a creat.

Orice alterare a scopului tău nobil nu va face decât să te bage în gura lumii, având posibilitatea să exercite asupra ta toate drepturile de rigoare ale acestei acţiuni.     

 

sursa: https://ochiicapruiblog.wordpress.com/ 

Depășește eșecul, succesul este ...destinul tău

Inconştientul oricărei vieţuitoare de pe Pământ tinde întotdeauna către viaţă. Puterea Vieţii se preumblă undeva, în abisurile inconştiente ale omului, ale păsării, ale animalului, ale florilor şi ale pomilor, învingând toate obstacolele cu o măiestrie de excepţie. Viaţa nu admite eşecurile niciodată. Viaţa nu eşuează, chiar dacă toate formele poartă înscris în ele şi un program al morţii, şi unul al distrugerii, şi unul al autodistrugerii. Schimbarea formelor nu schimbă viaţa şi, cum formele toate poartă în ele acest cod al vieţii, ele ştiu, în acelaşi timp, că Viaţa nu cunoaşte eşecul. Ceea ce numim eşec aparţine mai degrabă minţii decît Vieţii.

Păsările, animalele de pradă, or alte vieţuitoare, cărora le atribuim incapacităţi nenumărate, poate şi pentru a aşeza raţiunea umană pe un soclu, nu acceptă eşecul atât de uşor cum o face o fiinţă umană. Dacă leul n-ar depăşi eşecul de a fi vânat acum, ar sucomba cu specia sa cu tot în doi timpi şi-n trei mişcări. Dacă păsărilor li s-ar părea prea obositoare calea dintre o ţară rece şi una caldă, n-am mai admira stolurile ce se rotesc într-un dans sublim al vieţii, făcând cerul mai frumos şi viaţa mai veselă. Animalele resping eşecul şi sărbătoresc viaţa în fiecare clipă. Mintea animalului sau mintea păsării, în nebuneasca ei iraţionalitate (aceea pe care noi i-o atribuim, mai degrabă), încearcă iarăşi şi iarăşi până ce reuşeşte. Natura inconştientă a vieţuitoarelor le conduc către viaţă, iar acel dram de inteligenţă, care le determină să distingă lumea şi obiectele lumii înconjurătoare, „ştie” precis drumul către succes.

Omul, însă, cunoaşte în mod esenţial „eşecul” şi-i datorează cunoaşterea aceasta tocmai minţii, care-l face superior animalului. De îndată ce a înregistrat un eşec, omul nu are întotdeauna încăpăţânarea, motivaţia puternică şi pasiunea de a depăşi ..drama. Păsării nu-i este teamă să se avânte în aer, căci inconştientul său ştie că zborul înseamnă viaţă, libertate şi fericire. Omul, însă, ajunge - în anumite circumstanţe – să se teamă de mers, de înălţime, de spaţii închise, de alţi oameni, de copii, de păianjeni, de sucecs, de fericire, de dragoste, de poduri, de drumuri, de căi ferate, de moarte, de boală, de întuneric sau de lumină. Mintea îl conduce pe om în frica de frumuseţe şi de fericire, de dragoste şi de bucurie, la fel cum îl ghidează către frica de opusele acestora. În toate se poate întrezări rădăcina fricii de eşec, capabilă să paralizeze mintea raţională până acolo unde o poate şterge complet.

Instinctul către viaţă este o forţă inconştientă, care se opune întotdeauna eşecului, dar una pe care omul nu se bazează când crede cu prea mare tărie în mentalul său. Forţa vieţii ne coordonează perfect, numai că mintea raţională o poate folosi doar atunci când crede în ea. Din momentul în care mintea se bazează pe forţa vieţii, puterea omului se poate transforma în ceea ce numim putere miraculoasă. Forţa vieţii este forţa ascunsă în zborul păsării şi-n puterea animalului de a depăşi orice eşec. În puterea seminţei de a deveni într-o zi ..floare şi-n izbînda… embrionului de a se transforma în copil. Să fii încăpăţânat ca o pasăre, care vrea să zboare întâia oară, ca o sămînţă, ce se avântă în existenţă către starea de floare, ca embrionul, programat să devină...copil, şi atunci vei şti că şi tu eşti făcut pentru succes, făcut să fii – simbolic – pasăre, copil sau un fir de iarbă în existenţă...

 

Să mergi mereu către succes, la fel ca Viața... din tine!

 

Paşi către tine însuţi - Maria Timuc

sursa: http://mariatimuc.blogspot.ro/

Iubirea Lui Dumnezeu îşi găseşte sieşi mereu o altă cale către inima omului în permanentă schimbare, decât aceea pe care ne-o imaginăm noi.

 

Giganții mei...

Nu am întâlnit mulţi oameni care să mă propulseze în viaţă cu acea forţă extraordinară a bunătăţii fireşti, de care numai un om cernut prin sita binelui şi a răului poate da dovadă în totalitate. Au fost puţini.

Giganţi ai binelui, sub a căror umbră mi-a poposit cu bucurie şi mi s-a odihnit cu folos sufletesc sinele obosit şi amărât de arşiţa vieţii.

Oameni care şi-au transformat durerea în fabrică de pâine pentru muritorii de foame la capitolul speranţă. Oameni care şi-au înţeles pe deplin menirea şi care au acceptat să plătească orice preţ în schimbul vindecării acelora de lângă ei, fără să crâcnească, fără să se vaite, fără să îşi întoarcă privirea spre ceea ce au de pierdut la schimb, ci numai cu privirea aţintită-nainte la ceea ce au de câştigat.

Nu ştiu de ce anume a trebuit să îi întâlnesc tocmai pe ei. Le-am simţit de atâtea ori răsuflarea greoaie sub povara crucii pe care o duceau şi mă simţeam neputincios, nu în a-i ajuta, ci doar privind la acest spectacol fantastic al vieții, care mi se derula în faţa ochilor mei somnoroşi, pas cu pas. Probabil că, în viaţa acestor fiinţe, vor fi fost multe dimineţi mai puţin răcoroase în care singura mângâiere nu putea fi decât lacrima de întristare.

Însă acum, eu îi vedeam zâmbind. Acea bucurie care îţi aşterne lumină pe chip şi devine dătătoare de viaţă oricărui spectator ivit în preajma ta prin cine ştie rânduieli complicate venite de Sus.

M-am gândit de foarte multe ori dacă eu va trebui să ajung asemenea lor şi cum va fi acest lucru, mai ales când nu reuşesc să găsesc nici cea mai mică asemănare între stările mele de spirit şi acea lumină orbitoare a bunătăţii lor.

Chipul de bunic al sfântului Nicolae sau al blândului şi mult mediatizatului Moş Crăciun, ar putea cu uşurinţă să aducă oarece lumină în intunericul minţii celui care încearcă să vizualizeze trăsăturile acestor giganţi ai binelui.

Pot spune despre ei doar atât: nu toţi erau învăţaţi; nu toţi erau bătrâni; nu toţi Îl cunoscuseră pe Dumnezeu din tinereţile lor mult împãtimite; nu toţi aveau mamă şi tată; nu toţi au fost oameni simpli, ci unii celebri, alţii artişti, alţii pedagogi iscusiţi, fiecare cu talantul său.

Dar toţi aveau în comun acelaşi lucru: bucuria cunoaşterii lui Dumnezeu şi fericirea de a-l fi cunoscut în plenitudinea harului mângâierii şi rânduielii Dumnezeieşti.

Unii l-au cunoscut iubind păcatul şi urând virtutea. Alţii invers, iar cei mai mulţi din bucuria şi tristeţea reflectate la intensitate maximă a primelor două categorii de oameni menţionate.

Iubirea Lui Dumnezeu îşi găseşte sieşi mereu o altă cale către inima omului în permanentă schimbare, decât aceea pe care ne-o imaginăm noi.

sursa: https://ochiicapruiblog.wordpress.com/

Binele învinge întotdeauna, nu există un război.

 

În viaţă, cei mai mulţi oameni sunt nevoiţi să lupte cu ei înşişi. Frumuseţea unui om se ascunde dincolo de aspectul fizic.

Dacă ceva te chinuie, în special tu şi compromisurile pe care le faci pentru a câştiga oameni sau lucruri şi crezi că viaţa e o luptă, convingerile tale se datorează modului în care ai fost format. În realitate nu există nimic de câştigat nici de pierdut. Tot ceea ce există eşti tu, împreună cu iubirea care aşteaptă să ţi se descopere.

Înţelegând acestea, câteodată te vei uimi renunţând la lucruri pentru care altă dată luptai, de această dată pentru a salva prietenii. Un om este mai important decât o maşină sau decât zece. În viaţă ai nevoie să ştii când să renunţi, să ştii când să laşi de la tine şi când să lupţi. Fii matur, trăieşte ca un profesionist, satisfacţia va fi premiul tău care nu se va pierde niciodată.

Binele învinge întotdeauna, tu ai capacitatea să mişti stele. Dragostea trebuie să îţi ucidă mintea ca să înflorească inima. Apoi mintea ta va fi eliberată şi updatată, fiindcă cea veche te minţea şi lucra împotriva ta. Răul, cu cât te va răni mai tare vei creşte şi îl vei distruge cu armele sale. Tu nu poţi să mori, eşti o fiinţă atât de importantă, nici nu ştii.

Binele învinge întotdeauna. Prin bine devii conştient că nu eşti nevoit să te lupţi cu nimeni, că nu ai adversar, doar răul trăieşte în război fiindcă e prea mic. Răul a vrut să se facă vizibil într-un Univers al dragostei care stăpâneşte în veac. Binele învinge întotdeauna, adevărul iese la iveală, iluzia este timpurie, iar viaţa este o călătorie care poate fi trăită cu bucurie. În viaţă ai nevoie să cobori cât mai adânc ca să clădeşti Cerul. Schimbarea pleacă de la mine, dacă aş fi în locul tău mi-aş spune acelaşi lucru şi l-aş face.

Da, ai nevoie să cobori cât mai adânc, să cunoşti şi să simţi pe pielea ta ca să clădeşti Împărăţia. Raiul va fi creat de oameni. La fel ca un copac ale cărui rădăcini cu cât se înfig în pământ mai adânc cu atât coroana se înalţă către cer. La fel ca pomul, omul creşte în ambele situaţii, în „Hristos“ şi în „diavol“, cunoaşterea îi oferă astăzi această posibilitate. Conştienţa omului fluctuează la ambele capete, iar la final alege unde să rămână. Tocmai de aceea pentru cei care trăiesc jos e aproape imposibil să înţeleagă şi să creadă atunci când conştienţa le povesteşte ce a văzut sus.

Jos e rece, e întuneric, e gol şi apăsător, iar în mediul înconjurător dăinuie pericole. Sus luminează razele Soarelui dintâi, acolo dăinuie dragostea, căldura şi îţi taie respiraţia emoţia transmisă de peisajul viu. Şi cum ai putea să le spui celor de jos ce ai văzut sus, ori cum ar putea ei să creadă că există păduri nesfârşite nu doar copacul rădăcinii unde locuiesc, când ei nici lui nu i-au văzut coroana sau nici măcar nu sunt conştienţi că aceasta există?
Binele învinge întotdeauna, conştientizarea

Chiar dacă nu ţi-ai găsit pe nimeni alături şi eşti nevoit să trăieşti singur, eşti bun, frumos şi preţios. Chiar dacă ai făcut alegeri de care astăzi nu eşti mândru, eşti bun, frumos şi preţios. Chiar şi dacă nu ai bani eşti bun, frumos şi preţios. Dacă nu te-a înţeles nimeni niciodată eşti bun, frumos şi preţios, iar lista poate continua, binele învinge întotdeauna!

Încetează să te mai cerţi cu cei pe care îi iubeşti, ca să nu rămâi aşa. Orice acţiune devenită obişnuinţă îţi modelează caracterul. În schimb admiră dimineţi, iubeşte oameni şi bucură-te de viaţă. Acum repetă după mine, admir dimineţi, iubesc oameni şi mă bucur de viaţă.

Când priveşti răsăritul, păsările, oamenii, realizează că nu vei sta o veşnicie în preajma lor şi că nu ai timp să te plictiseşti sau să nu iubeşti. Fiecare moment este unic şi preţios şi merită simţit la intensitate maximă, poate doar cafeaua este aceeaşi. Atunci când eşti recunoscător şi te bucuri Universul e recunoscător şi se bucură că darurile pe care le-a trimis către tine te-au satisfăcut. Atunci îţi va mai trimite, tu trebuie doar să îmbrăţişezi oportunităţile pe care viaţa ţi le oferă. Speră…

Iertarea se aplică celor care fac rău, evident. Nu îi poţi ierta pe cei care nu ţi-au greşit cu nimic, pe ei poţi decât să îi iubeşti. Starea naturală a unui om este să iubească. Iertarea este întoarcerea la această stare, după pauzele pe care le luăm străduindu-ne să le înţelegem comportamentul celor care ne rănesc. Iertarea nu are legătură cu ei, are legătură cu tine, pleci şi te întorci, pleci şi te întorci, ei doar îţi oferă această oportunitate. Atunci când vrei să ierţi nu te gândi la ei, gândeşte-te la tine. Meriţi să redevii liniştit şi fericit? Atunci iartă şi te vei elibera, iar rănile ţi se vor vindeca.

Binele învinge întotdeauna, frica de nimic.

Binele învinge întotdeauna, realizează că nu îi ierţi pentru ei, îi ierţi pentru tine, atunci descoperi Cine eşti şi iubeşti tot ce întâlneşti. Fiindcă totul a plecat de la tine cândva, lumea cu tot ce este în ea. Iubirea ţi-a clădit inima cunoscând durerea, astfel ai dobândit puterea. Amintirea acestora îţi redă identitatea. Ca acest proces să devină posibil ai avut nevoie să cunoşti iluzia prin care lumea a creat împărăţia, materia, controlul, uitarea, suferinţa şi apoi biruinţa ta.

Binele învinge întotdeauna. Dacă tu eşti bine poţi transmite starea ta şi altora, fiindcă te dăruieşti pe tine lor. Sacrificiul te înalţă pe cea mai înaltă treaptă spirituală.

***

Miracolul dragostei constă în a nu deţine absolut nimic şi a dărui totul. Fiindcă nu vei lua nimic cu tine, doar pe tine.

de Alberto Bacoi

sursa: http://vorbindcudumnezeu.com/

Dacă voi nu mă mai vreţi, nici eu nu vă mai vreu!

Târziu, chiar foarte târziu pentru bunăstarea mea emoţională am învăţat să interpretez corect tăcerea sau absenţa oamenilor şi am învăţat deasemenea să le practic. Mare parte din viaţa mea am fost dependentă de prezenţa oamenilor în viaţa mea, dar cu timpul am reuşit să-mi câştig independenţa emoţională. Asta m-a costat multe lacrimi plânse şi neplânse de dezamăgire. M-am consumat o vreme, fiind furioasă şi simţindu-mă nedreptăţită. Astăzi nu mă mai simt aşa. Astăzi merg mai departe cu mai multă uşurinţă şi nu mai sunt dispusă să accept de la nimeni resturi de prietenie, de atenţie ori de apreciere.

Oamenii îţi dezvăluie cele mai multe lucruri atunci când se retrag în tăcere. Absenţa spune mai multe decât prezenţa. Trăim în epoca în care prieteniile se nasc şi se sfârşesc pe Facebook, în care oamenii nu mai comunică faţă în faţă ca să-şi spună ce au, în care îmbrăţisările sunt nişte emoticoane care mai de care mai împopoţonate şi mai false, în care totul se rezumă la un singur click, în care se păstrează aparenţele doar de ochii lumii, în care ne prefacem că suntem prieteni până într-o zi, când ca prin magie, nu mai suntem.

În mod ironic sau nu şi eu am ales această cale de retragere. În tăcere. Pare lipsită de complicaţii şi într-o oarecare măsură chiar aşa este. Te scuteşte de explicaţiile inutile şi de complezenţă pe care le-ai putea primi. Te scuteşte de replici scurte şi seci care te asigură că totul e în regulă deşi e mai mult decât evident că nu este.

Lăpuşneanu era un nebun, serios, căci dacă voi nu mă mai vreţi, nici eu nu vă mai vreu! Fără regrete, fără drame, fără resentimente. Unele prietenii rezistă în ciuda oricărui obstacol, altele nu. Unele iubiri sunt eterne, altele sunt condamnate eşecului dinainte de a se naşte. Sunt legi nescrise, dar trăite. Sau suferite.

Cei care te dezamăgesc cel mai mult în lumea asta sunt oamenii pe care îi crezi cel mai puţin în stare să o facă. Ne-am convins cu toţii de asta. Te trezeşti într-o dimineaţă şi nu mai ai prieteni adevăraţi. Uneori nici măcar nu ştii de ce şi rămâi cu o mulţime de întrebări. Dar poate că este mai bine să nu ai toate răspunsurile. Uneori tăcerea şi absenţa sunt cele mai bune lucruri pe care le poate face un om pentru tine. Credeţi-mă pe cuvânt!

de Iustina Dinulescu

sursa: http://momenteinviata.ro/

Hai să ne bucurăm de fiecare clipă, cu tot ce înseamnă ea, să ne bucurăm cu toate simţurile noastre!

Învăţăm să apreciem lucrurile simple abia când le pierdem!
“Viaţa e prea scurtă - sau prea lungă - pentru ca eu să îmi permit luxul de-a mi-o trăi atât de rău.” – Paulo Coehlo

Trec zilele şi ne pierdem timpul vorbind, dezbătând vieţile noastre, vieţile celor din jurul nostru, bârfim, suntem plini de ranchiună şi superficialitate. Gândim limitat, în acelaşi cerc vicios, ne plângem că suntem obosiţi şi stresaţi, că nu avem bani, că nu găsim persoana potrivită. Dar nu suntem noi oare patetici puţin? În acest plânset continuu? Nu suntem oare indolenţi? Când avem ocazia în fiecare clipă să ne schimbăm destinul şi să facem ceea ce ne face cu adevărat fericiţi?

Cred că am uitat cu desăvârşire să trăim, să iubim, să apreciem lucrurile simple care dau sens vieţii, în goana noastră după succes, carieră, iubire adevărată. Când v-aţi bucurat ultima dată de gustul cafelei de dimineaţă? Când v-aţi lăsat pierduţi în admiraţie pentru apusul ce soarele îl desenează pe cer? Când v-aţi plimbat prin ploaie ultima dată? Răspunsurile pe care le dăm la întrebările acestea ne arată cât de searbădă ne este viaţa.

Ce s-ar întâmpla dacă mâine am rămâne fără vedere?

Doamne, cât de mult am mai tânji după apusuri şi răsărituri, fără să le mai putem revedea niciodată. Ne-am chinui cu ochii minţii să înviem amintirea unui apus, dar oare am putea, la cât de nepăsători am fost ?

Cum ar fi să nu mai putem să mergem, această simplă acţiune motorie ce o facem atât de involuntar? Să nu mai putem simţi iarba în tălpi, să nu mai putem simţi asfaltul cald cum ne gâdilă simţurile? Ne-am dori să alergăm în neştire, să ne plimbam ore în şir pe jos.

Ce aţi face dacă aţi şti că mai aveţi un an de trăit? Câte lucruri aveţi în minte? Câte cuvinte nerostite? Câte regrete? Câte planuri? Câte vise? Câte persoane de cunoscut şi iubit?

De ce nu ne bucurăm de adierea vântului de dimineaţă? De razele de soare ce ne bronzează chipurile?

Ce mă întristează cel mai tare este că tot timpul trebuie să învăţăm lecţii de viaţă în cele mai crunte moduri, pentru a ajunge să apreciem ce avem cu adevărat. Nu suntem fericiţi niciodată cu viaţa noastră decât atunci când ceva se întâmplă şi frânge echilibrul din ea, sau ne răpeşte ceva drag. Să fim oare atât de orbi?

Hai să ne bucurăm de fiecare clipă, cu tot ce înseamnă ea, să ne bucurăm cu toate simţurile noastre!

În așteptarea bărbatului perfect...

 

În concluzie: TOATE merităm bărbați de bărbați, frumos ambalați, educați, pedanți, responsabili, bogați, cu simțul umorului, tandri, romantici, buni soți, tați, amanți, bucătari și whatever. Iar noi nu trebuie să facem niciun efort să-i merităm, fiindcă îi merităm deja prin definiție, doar așa... pentru că suntem femei.

 

Iar dacă nu-i găsim pe feții frumoși gata pregătiți să ne ofere relația și viața perfectă, mai bine stăm singure. Nu facem niciun compromis. E mai bine singure decât să adormim în brațele unui tip modest, obișnuit și cu defecte și minusuri), care are un job obișnuit, dar care este bun și blând, care nu ne poate oferi neapărat toate lucrurile la care noi visăm (poșetuțe, excursiuțe, spa-uțe, mașinuțe), dar care ne poate iubi și ne poate face fericite, alături de care să putem evolua, să putem construi, să trăim frumos, pur și simplu.

 

Și așteptăm. Că doar colcăie lumea de bărbați perfecți pentru noi, frumos ambalați și crescuți de mamele lor special pentru noi, prințesele. Iar noi avem oricum tot timpul din lume, nu?

 

În acest timp, există totuși și femei mai puțin pretențioase, mai puțin pline de ele, mai puțin preocupate de părerea lumii și mai mult preocupate de viața lor... Femei care trăiesc prezentul și care nu așteaptă bărbatul perfect pentru a-l iubi și a se lăsa iubite. Sunt acele femei care n-au nevoie de lucruri și de statuturi sociale pentru a iubi și pentru a fi fericite. Sunt acele femei care nu adorm singure, de a căror fericire se bucură cineva și ale căror lacrimi le șterge cineva. Sunt acele femei dispuse să se simtă ale cuiva. Și nu, nu sunt deloc femei proaste sau cu ambiții limitate, ci au altă scară de valori și așteptări mai realiste. Sunt acele femei care nu așteaptă după iluzii frumoase și care au aspirații mai mari decât să primească totul de-a gata. Poate de aceea ele devin cea mai frumoasă variantă a lor și contribuie la evoluția bărbaților lor, ajutându-i să devină oameni de calitate, tați minunați și prieteni pe viață...

 

Ele știu că frumusețea, bunătatea și valoarea se cultivă cu iubire, nu cresc pe câmpii... și nu pot fi cumpărate cu bani.

 

de Irina Binder

sursa: http://www.irinab.com/

Sfaturi valoroase de la o femeie de 92 de ani către toate femeile din lume: “Când vrei să plângi: ține-te, suferă și mergi înainte!”

 

Dona Maria Jilo este o femeie de 92 de ani de o eleganță specială. În fiecare dimineață la ora 8:00, Dona este deja îmbrăcată, coafată, machiată modest, deși are o vedere slabă.

 

Femeia nu încetează să acorde timp îngrijirii personale și știe care este rețeta tinereții, sau de fapt rețetele.
 

1. Nu vă gândiți la cifrele care nu există. Aici mă refer la vârstă, greutate și înălțime. Lasă-i pe medici să se preocupe de asta.

2. Păstrează relațiile doar cu oamenii veseli. Cei nemulțumiți și pesimiști te vor trage la pământ.

3. Continuă să înveți. Cunoaște mai multe despre computer, artizanat, grădinărit, orice. Nu lăsa creierul să lenevească.

4. Prețuiește orice mărunțiș. Bucură-te de el la maxim.

5. Râzi cât mai des, tare și mult. Râzi până vei obosi. Și dacă ai un prieten care te face să râzi mult, stai cât mai mult în preajma lui.

6. Când vrei să plângi: ține-te, suferă și mergi înainte. Unicul om care îți va fi alături toată viața ești tu. Trăiește până ești în viață.

7. Înconjoară-te cu tot ceea ce iubești. Fie este vorba despre familie, animale, plante, hobby, orice. Casa ta este refugiul tău. Nu o abandona.

8. Ai grijă de sănătatea ta. Dacă ești bine, ține-o tot așa. Dacă ai sănătatea instabilă, întărește-o. Dacă nu o poți întări, apelează la un ajutor.

9. Nu reveni acolo unde persistă sentimentul de vinovăție. Mergi oricunde, numai nu acolo unde există o vină.

10. Spune-le celor dragi cât de mult îi iubești și folosește orice ocazie să petreci timpul cu ei.

 

sursa: http://devorbacutine.eu/

Când te plângi, nu faci altceva decât să te afunzi singur într-o stare deplorabilă în care aştepţi ca ceilalţi să vină în aceeaşi mlaştină şi să se bălăcească în aceeaşi neputinţă ca a ta.

Te plângi prea des şi asta dăunează tuturor, inclusiv ţie! Te plângi în fiecare zi şi simţi şi tu că este de ajuns?

 

Ţi-au spus-o şi cei din jur? Poate că nu zic nimic şi asta pentru că nu vor să îţi rănească sentimentele. Dar vezi asta în ochii lor. Deja îşi deschid ochii mai tare, cam aşa cum facem când ceva ne calcă pe nervi. Unii se fâstâcesc şi fac cumva să schimbe subiectul. Alţii au obosit să tot încerce să îţi îndulcească situaţia. Dar e greu şi cu toţii am obosit! Şi tu ai obosit.

Când te plângi, nu faci altceva decât să te afunzi singur într-o stare deplorabilă în care aştepţi ca ceilalţi să vină în aceeaşi mlaştină şi să se bălăcească în aceeaşi neputinţă ca a ta. Şi o vorbă bună spune că dacă poţi să faci ceva, fă, dacă nu poţi, degeaba îţi mai faci griji şi te plângi. Aşa că dacă şi tu faci parte dintre cei care se plâng prea des, join the club şi nu mai fi posac. Lumea e plină de posaci, şi în aceeaşi măsură, de oameni care cred că situaţia lor este cea mai gravă cu putinţă.

 

Vreţi să ştiţi ce înseamnă situaţii grave?

 

Nu are rost să dăm exemple de situaţii cu adevărat grave. Aşa că ne lăsăm cu toţii de prostul obicei de a ne mai plânge. Şi nimeni nu spune să ne afundăm într-o situaţie în care să ne complacem. Nu! Greşit! Ne ridicăm privirea din mlaştina în care am putea cădea şi trecem la acţiune. Ai ce să faci ca să nu mai fii în aceeaşi situaţie pe viitor? Bun! Fă ce trebuie să faci şi treci mai departe.Cam asta este situaţia în care suntem cu toţii. Ori taci şi faci, ori flencăni aiurea pe aceeaşi temă care te va stresa şi pe viitor.

 

Lucruri de care ne plângem prea des:
- nu avem bani;

- iubita/iubitul nu ne da destulă atenţie;

- părinţii nu ne înţeleg;

- jobul nu mai este fun deloc;

- şefii nu ne apreciază;
- copiii sunt obraznici;

- ne-am îngrăşat .

 

Şi lista continuă.

 

Faceţi-vă o astfel de listă şi stabiliţi care sunt acele lucruri de care vă plângeţi cel mai des. Acestea trebuie să fie pe lista de priorităţi de care să vă ocupaţi începând cu această clipă. Şi poate fi foarte riscant, căci la mijloc pot fi schimbări drastice, dar nu uitaţi că o regulă rămâne esenţială în acest caz: NO PAIN, NO GAIN! În traducere liberă, fără riscuri nu se face nimic.

 

Şi uneori o mai şi dăm în bară, dar nu ne supărăm, fiindcă din toate greşelile învăţăm ceva.

Şi nu ne plângem!

 

de Maria Nicutar

Să nu disperi niciodată, orice schimbare începe cu un sfârșit

"Căci în dramele, tragediile, nebuniile, spaimele existenței există un mare vindicator".

 

„Când te opui unui „rău”, răul ți se opune la rândul său. Când te opui unui efect, efectul ți se opune. Sau, cum zice proverbul, „de ce ți-e frică, nu scapi”. A fi perseverent și a învăța că viața este un fel de a o lua mereu de la capăt este unul dintre marile secrete ale succesului. Să nu te apleci în fața nici unui eșec și să nu-i dai bice de aur depresiei, să nu asculți la urechea cea surdă a disperării și să știi mereu că orice schimbare a vieții începe cu un sfârșit. Pentru schimbare este nevoie ca ceva să se sfârșească, ceva să devină altceva. N-ai reușit azi? Perseverează cu inima și cu mintea ta pentru a reuși mâine. Ieși din sistemele de referință ale trecutului, ieși cu mintea, cu inima, cu trupul, cu toate emoțiile tale din sistemele vechi de referință și pliază-te, respiră, învață să te unduiești în ritmul noilor întâmplări. Fixația este aceea care-ți pune piedici de fier la picioare. Din pricina fixației, din cauza obsesiei începi să te înfricoșezi, să clachezi, să înghiți noxele emoționale, care te înfricoșează și te duc către perpetuarea eșecului. Orice s-ar întâmpla, să nu disperi. Căci în dramele, tragediile, nebuniile, spaimele existenței există un mare vindecător. Îl vom putea cunoaște, lăsându-i libertatea de a tăia în carne vie și-l putem descoperi, suportând durerile pe care el ni le aduce. Fixația omenească primordială este căutarea fericirii și evitarea durerii. Cum ele există una prin alta, una după alta, una lângă alta, n-avem decât să știm că durerea se încheie într-o zi. Și, pentru că toate trec, avem motive serioase să găsim în noi puterea de a o lua mereu și mereu de la capăt”.

 

de Maria Timuc

Ne îmbolnăvim pentru că ne stresăm prea mult şi uităm să fim fericiţi

 

Oamenii sunt unici, irepetabili, formidabili. Sunt la fel și diferiți în același timp. Fragili şi puternici. Greu de înţeles, dar uşor de iubit. Cu trecut, prezent şi viitor. Un univers de trăiri. Paradoxal ei nu se întâlnesc întâmplător. Iar povestea fiecăruia diferă în funcţie de chipurile care au făcut parte din viaţă şi mai ales de alegerile făcute.

Unii au poveşti memorabile, demne de a deveni nemuritoare în coperţile unei cărţi. Alţii impresionează prin durerile şi deziluziile care i-au făcut mai moi sau mai abrazivi. Stâncă de piatră sau păşune plină de flori de câmp. Unii se ruşinează sau îi buşeşte râsul de alegerile făcute cândva, ori cu neputinţele omeneşti, asumate sau nu. Împărţim visele sub acelaşi cer şi păşim pe acelaşi pământ. Suflet drag, crezi că înțelegi tristețea din zâmbetul fiecaruia, furia din spatele cuvintelor oricui și fericirea din spatele lacrimilor omului? Crezi. Dar nu e aşa.

Fiecare om are taina lui. Vorbim și visăm frumos. Ne ataşăm de oameni, de locuri, de lucruri şi de momente frumoase. Muncim cu dăruire. Ascundem dureri fizice şi sufleteşti, îndoieli, temeri, regrete, neîmpliniri… Redevenim empatici, prezenţi, atenţi. Plângem. Iertăm. Iubim. Păstrăm cu sfinţenie amintiri ce ne fac sufletul să vibreze. Învăţăm să dăruim. Dar cel mai mult insistăm în eroare. Compromisuri. Șah-mat! O simplă privire tăioasă poate ucide încrederea, o mângâiere cumpărată poate să doară mai tare decât o lovitură, simple cuvinte goale pot răni mai mult decât un pumnal, iar indiferenţa poate fi oricând o eutanasiere lentă.

Lipim şi dezlipim etichete pe oameni. Tragem pe unii sau pe alţii de mânecă încercând să schimbăm păreri. Ne consumăm energia preocupându-ne de ceea ce gândesc alţii despre noi. Acumulăm frustrări, ne încărcăm sufletele cu griji inutile şi ne alimentăm imaginaţia cu tot felul de închipuiri. Ne îmbolnăvim pentru că ne stresăm prea mult şi uităm să fim fericiţi. Datul cu părerea despre orice, oricând, oriunde, încurajat de mass-media devine o a doua fire a omului mic. Prejudecăţi. Utopii. După ce malaxorul vieţii ne frămână bine, uneori și cea mai amărâtă bucățică de pâine ți se pare cea mai dulce.

Mai ales după ce viața ți-a dat jos „ochelarii de cal”, acele apărătoare care nu îţi permit să vezi lateral ceea ce ar trebui: suferinţele şi nevoile celor de lângă noi, frumosul din jurul nostru, binele şi intenţiile bune, şansele care ni se acordă, oamenii care merg alături de noi, natura. Astăzi greșesc eu și tu mă ierți. Mâine greșești tu și eu te iert. Poimâine greșim amândoi și alții ne iartă și tot așa. Și deasupra tuturor și în noi adie Duhul Sfânt în Lumină lină. Ne emoţionează orice este frumos, o floare, o melodie, un zâmbet, vocea unui copil, tandreţea unui bătrân, amintirea cuiva drag…

Ai adus ceva frumos și bun pe lume? Ai făcut pe cineva fericit astăzi? Iubești sau urăști? Acționezi sau ești indiferent? Înțelegi fără explicații? Crezi fără să vezi? Auzi fără cuvinte? Vezi cu ochii închiși? Simți fără atingeri? Când te uiţi în oglină ce vezi?! Când viața îți rupe paginile viselor, râzi de mulțimea viselor ce apar după. Sufletul nu este limitat la un număr fix de iubiri. Nu rămâne într-o baltă de pierzanie. Fiecare om pe care îl întâlnesc în drumul meu îmi este superior prin ceva. De aceea, încerc să învăț câte ceva de la fiecare. Și, Doamne, ce minune este viața! Mai ales după ce îți tragi sufletul că ai alergat de tine ca să te întâlnești cu Tine…

Am să iubesc până la sfârșitul lumii. Iar sfârșitul lumii e sfârșitul meu. Când am murit, lumea mea s-a sfârșit. Așadar, se cuvine să mă preocupe sfârșitul meu, nu sfârșitul lumii. A semnat cineva vreun contract că trăiește 70 sau 80 de ani?! Oricând povestea vieții noastre se poate încheia, brusc sau lin. „Apocalipsele” contemporane sunt în mintea și în inima mea, când urăsc, mint, invidiez, judec, etc. În mine e Raiul, în mine e iadul. În mine e lumina și în mine e întunericul.

Așadar, suflet drag, trăiește fiecare zi ca și cum ar fi ultima zi din viața ta. Astăzi poate fi cea mai frumoasă zi, de tine depinde ce alegi. Fii o candelă aprinsă, iar prin pilda propriei vieți fă lumea mai frumoasă în jur.

Iartă, iubește, binecuvintează! Ești o minune!

Extras din ”Puține cuvinte, multă iubire”, Ed. PIM, Iași 2013, pag. 235-238
sursa: http://www.ganduridinierusalim.com/