Noi ar trebui să trăim cu Dumnezeu așa cum trăiesc doi îndrăgostiți

Scopul rugăciunii, în primul rând, este – nici nu știu pe unde s-o apuc și de-aia ezit cu cuvintele – aș zice [că] este un dialog între om și Dumnezeu. Încep cu omul, pentru că noi ne știm mai bine decât pe Dumnezeu, Care ni se pare că e tare departe. Ar trebui să încep cu Dumnezeu în toate, bineînțeles. În acest dialog noi ar trebui să avem permanent un contact cu Dumnezeu și am încercat să insuflu gândul ăsta de mai multe ori când am spus: să trăncănim cu Dumnezeu despre orișice.

Să nu gândim abstract. De exemplu: „Ce-o să fac mâine, că trebuie să ajung acolo și trebuie înainte să merg dincolo și cum o să ajung?” Pune un „Doamne” și gândul tău a devenit rugăciune: “Doamne, cum să ajung acolo, că trebuie înainte să merg dincolo și nu știu cum o să fac. Ajută-mi, Doamne!“ Și a devenit rugăciune și nu-i mai puțin importantă, nici mai puțin lucrătoare decât ceea ce numim, în general, rugăciune.

Există un moment, pe care ar trebui să-l înțelegem ca un moment privilegiat, când rugăciunea trebuie să fie lepădarea lucrurilor lumii ca să fim în intimitate cu Dumnezeu. Pravila – ca să vorbesc călugărește – și pravila, asa cum și-o poate trăi și aplica ne-călugărul în lume (în general, mult mai puțin). Un student în preajma examenului nu mă aștept să se roage două ceasuri în fiecare noapte și două în fiecare dimineată, sau mai știu eu ce. Are și o nevoie de împlinit, acolo. Dar ceva-ceva rugăciune și cât de cât în ale pocăinței, în dinamica vieții veșnice, vrea să nu piardă contactul cu Dumnezeu total și după examen să se trezească în nu știu ce azimut, departe de Dumnezeu. Și atunci, în măsura în care poate și în felul în care poate pravila s-ar reduce, poate, la puțin – cinci minute sau nu știu ce – dar un moment pe care eu îl ințeleg așa: fie că-i mare, fie că-i mic momentul, fie că-i un ceas, fie că-i cinci minute, să te regăsești în intimitatea ta cu Dumnezeu.

Noi ar trebui, literal și practic, să trăim [cu Dumnezeu] asa cum trăiesc doi îndrăgostiți. Ei nu-și fac o pravilă ca să se întâlneasca zilnic zece minute, de la … până la … Dar dacă se întâlnesc, dacă pot, dar… toată ziua tânjesc unul după altul. Le e dor unul de altul, dacă nu se mai vad, dacă unul pleacă la distanță parcă se rupe ceva în el. Așa ar trebui să simțim noi cu Dumnezeu. Avantajul cu Dumnezeu ar fi că Dumnezeul – [aparent] așa de indepartat – niciodată nu-i departe. Zici „Doamne” și [chiar] înainte să zici este cu noi, pentru că este în noi, [chiar] dacă nu mai putem să Îl descoperim acolo.

Raspuns dat de Parintele Rafail Noica in conferinta „Criza in Biserica” (Alba-Iulia, 2003) 

sursa: http://altarulcredintei.md/

„Crucea Ta, Doamne, viaţă şi înviere este pentru poporul Tău”

„Mântuieşte, Doamne, poporul Tău, şi binecuvântează moştenirea Ta; biruinţă binecredincioşilor creştini asupra celui potrivnic dăruieşte, şi cu Crucea Ta păzeşte pe poporul Tău”.

 

 

Simbolul credinţei noastre creştine este Sfânta Cruce, mijlocul prin care a fost înfăptuită minunea învierii omului și a vindecării firii omenești supuse stricăciunii. Cinstind-o, Îl cinstim de fapt pe Cel Ce S-a răstignit pe ea, pe Domnul nostru Iisus Hristos. Sfinții Părinți numesc Sfânta Cruce ca fiind „viața noastră”, căci prin intermediul ei am redobândit raiul pierdut prin păcatul lui Adam.

Biserica noastră o cinsteşte în mod deosebit astăzi, când sărbătorim Înălţarea Sfintei Cruci, care ne aminteşte de evenimentul din secolul al IV-lea de la Ierusalim, când a fost scos lemnul Sfintei Cruci spre cinstire înaintea binecredincioşilor creştini. A doua oară în cursul anului bisericesc o cinstim în Duminica a treia din Postul Mare, la jumătatea urcușului către Învierea Domnului, pentru că, după cum în mijlocul raiului era sădit Pomul Vieţii, tot aşa în mijlocul Postului Mare se află Sfânta Cruce, cea de viaţă făcătoare.

Sărbătoarea de astăzi ne aminteşte de evenimentul din anul 335, când Sfântul Împărat Constantin cel Mare a construit la Ierusalim, pe locul unde este Sfântul Mormânt, o biserică închinată Învierii Domnului. Această biserică a fost sfinţită în ziua de 13 septembrie 335, iar a doua zi, pe 14 septembrie, Episcopul Macarie al Ierusalimului a înălţat Sfânta Cruce pe amvonul noii biserici pentru a fi văzută de mulţimea credincioşilor veniţi la acest eveniment. De atunci în această zi sărbătorim Înălţarea Sfintei Cruci şi o facem postind pentru că ea ne aduce aminte de Sfintele Pătimiri și moartea Mântuitorului nostru Iisus Hristos. În această zi sărbătorim şi aducerea sau întoarcerea Sfintei Cruci de la perși, în anul 629, pe timpul împăratului bizantin Heraclius, care a depus-o cu mare cinste în Biserica Sfântului Mormânt din Ierusalim, în ziua de 14 septembrie. Sfânta Cruce fusese luată de perşi în timpul invaziei lor în Ţara Sfântă din anul 614. Împăratul Heraclius învingând Imperiul persan a primit, în urma păcii pe care a semnat-o cu ei în anul 628, Sfânta Cruce.

Astăzi, de sărbătoarea Înălţării Sfintei Cruci, cântăm un tropar care ne arată de ce trebuie să cinstim Sfânta Cruce: „Veniţi toţi credincioşii să preamărim lemnul cel de viaţă făcător; pe el a întins Mâinile Sale, de bunăvoie, Hristos, Dumnezeul nostru. El ne-a ridicat fericirea cea dintâi”. Ea este tiparul care ne îngăduie să înţelegem taina lumii şi a vieţii, este cheia prin care dobândim viaţa veşnică. Crucea este semnul dragostei nemărginite a lui Dumnezeu pentru om. De aceea, Mântuitorul a voit să moară pe Cruce, cu braţele întinse, să ne îmbrăţişeze, să ne arate de-a pururea iubirea Sa cea mare pentru noi, cei pe care ne aşteaptă să ne întoarcem la El. Cinstim Sfânta Cruce cea de viaţă dătătoare pentru că în taina ei se vădeşte Învierea lui Hristos, Domnul şi Dumnezeul nostru. Nu putem concepe, noi, creştinii ortodocşi, Sfânta Cruce fără Învierea Domnului, deoarece crucea fără Înviere este doar un element de tortură, iar cu Învierea este lemnul cel de viaţă dătător pentru că prin jertfa Domnului Iisus Hristos de pe ea a fost mântuit neamul omenesc.

Pe Cruce, Mântuitorul nostru Iisus Hristos a zdrobit cu moartea pe moarte, a biruit moartea prin Învierea Sa din mormânt, Învierea Sa fiind şi arvuna sau pârga învierii noastre proprii. Noi credem şi suntem convinşi că vom învia la Judecata de Apoi, pentru că Iisus Hristos a înviat înaintea noastră. Pârga înseamnă primul sau primele fructe care se coc sau se rumenesc într-un pom. Ele sunt presentimentul şi arvuna că toate celelalte se vor coace şi vor veni după ele şi că întregul pom va da roada cuvenită. Aşa şi Iisus Hristos este numit Pârga învierii noastre.

Crucea este semn omenesc şi dumnezeiesc deopotrivă. Semn omenesc, căci omul de la început a fost plăsmuit în chipul Crucii. Făcând-o unealtă de tortură şi de moarte, Crucea a devenit simbolul suferinţei şi al morţii. Dar de când Hristos S-a răstignit, Crucea a devenit semn dumnezeiesc, semnul Fiului Omului, semn de biruinţă, de bucurie şi de viaţă. De aceea Biserica se bucură cântând: „Crucea Ta, Doamne, viaţă şi înviere este pentru poporul Tău”.

De la naştere până la moarte şi până la învierea cea de obşte, toată viaţa creştinului este umbrită de Sfânta Cruce, care este cheia ce deschide cămara de bunătăţi a harului. Ca semn al Său, Mântuitorul a dat Crucii toată puterea Sa şi a dăruit-o ca pe darul cel mai de preţ ucenicilor Săi, iar prin mărturia lor nouă, tuturor celor care am primit Sfântul Botez. Din momentul naşterii noastre din apa Botezului devenim purtători ai Crucii şi suntem chemați să luăm Crucea lui Hristos fără frică, fără ruşine, bărbăteşte, răbdători. Crucea lui Hristos este sfântă, cinstită şi tare. Este putere a omului credincios şi armă asupra diavolului. Toţi sfinţii Bisericii noastre au îmbrăţişat Crucea de timpuriu, au luat-o cu bucurie, n-au părăsit-o niciodată. Crucea ocupă un loc central în viaţa credincioşilor creştini. Este cel mai sfânt simbol al Bisericii noastre. Toate Sfintele Taine se pecetluiesc cu semnul Sfintei Cruci. Preotul binecuvântează în forma crucii. În biserică toate sunt purtătoare de cruce, în formă de cruce, imprimate cu cruce, închinate cu cruce: sfintele vase, veşmintele preoţeşti, cărţile liturgice.

Creştinul când se roagă şi când începe orice lucrare în cinstea Bunului Dumnezeu se închină cu semnul Sfintei Cruci, pe care îl face cu mâna pe faţa sa, aducându-şi aminte de puterea cea nemăsurată a Celui care a sfinţit Crucea cu scump Sângele Său şi ne-a lăsat-o nouă ca pe o armă nebiruită asupra celui rău, după cum spunem la Taina Sfântului Maslu: „Doamne, armă asupra diavolului, Crucea Ta o ai dat-o nouă; că se îngrozeşte şi se cutremură, nesuferind a căuta spre puterea ei; că morţii i-ai sculat şi moartea o ai surpat, pentru aceasta ne închinăm îngropării Tale şi Învierii”. Când ne însemnăm cu Sfânta Cruce, spunem: În numele Tatălui (la frunte) şi al Fiului (la piept) şi al Sfântului Duh (la ambii umeri), după care, apoi, lăsând mâna în jos, spunem: Amin! Când spunem „în numele Tatălui”, înseamnă că Îl cinstim pe Dumnezeu Tatăl Atotţiitorul, iar când coborâm mâna la piept şi rostim „și al Fiului” Îl preamărim pe Dumnezeu Fiul Care S-a coborât pe pământ pentru mântuirea noastră, iar când ducem mâna la umărul drept şi la cel stâng rostind cuvintele „şi al Sfântului Duh” înseamnă cinstirea pe care o aducem Duhului Sfânt „Domnul de Viaţă Făcătorul”. Astfel, prin însemnarea cu Sfânta Cruce cinstim Treimea cea deofiinţă şi nedespărţită: Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh, Dumnezeul nostru. De aceea trebuie să ne facem cu evlavie semnul crucii la începutul zilei, al lucrului, trecând pe lângă biserică, intrând în sfântul locaș. Să purtăm crucea pe piept spre ocrotire şi binecuvântare. Să o punem la temelia casei, la capul patului, în automobil, la birou, spre întărire şi apărare, putere şi ocrotire.

Biserica noastră şi noi, toţi creştinii ortodocşi, care suntem mădulare ale ei, nu putem viețui fără Sfânta Cruce şi de aceea în troparul de astăzi Îl rugăm pe Dumnezeu: „Mântuieşte, Doamne, poporul Tău, şi binecuvântează moştenirea Ta; biruinţă binecredincioşilor creştini asupra celui potrivnic dăruieşte, şi cu Crucea Ta păzeşte pe poporul Tău”.

 

sursa: http://ziarullumina.ro/

În goana noastră haotică spre viitor uităm să ne bucurăm de lucrurile simple, dar poate cele mai frumoase.

Maraton spre viitor...

Câteodată mă fascinează scurgerea rapidă a orelor, nici măcar nu realizez când au trecut zilele, săptămânile, lunile… Şi atunci îmi răsare în minte întrebarea „Unde fuge timpul?”, dar realizez că nu el aleargă ca un nebun, ci eu particip în fiecare zi la un maraton imaginar.

Tot timpul suntem pe fugă, aşteptăm cu nerăbdare ziua de vineri, sărbătorile, concediul sau un eveniment special. Trăim zilnic cu gândul doar la momentele şi zilele respective. Ne dorim să treacă timpul mai repede ca să plecăm acasă, în vacanţă sau să trăim doar momente deosebite. Apoi ne întrebăm unde fuge timpul, fără să ne gândim că noi suntem cei care am închis ochii şi am uitat să ne bucurăm şi să savurăm călătoria vieţii.

Nu reuşesc să înţeleg de ce noi, oamenii, desconsiderăm şi ignorăm prezentul, aşteptând mereu o altă zi în care să ni se întâmple ceva minunat. De ce să nu fie chiar AZI ziua în care să facem ceva extraordinar? De ce momentul magic pe care îl aşteptăm toată viaţa să nu fie ACUM?

În goana noastră haotică spre viitor uităm să ne bucurăm de lucrurile simple, dar poate cele mai frumoase. O îmbrăţişare caldă şi sinceră a unui prieten, zâmbetul unui copil, mirosul inconfundabil al primăverii, trilul pasional al păsărilor, afecţiunea unui căţeluş de pe stradă…

Încercările grele ale vieţii şi energia negativă pe care o simţim uneori în jurul nostru, ne fac să ne închidem sufletul. Dar el nu trebuie să fie încuiat, ci liber pentru a simţi şi a vedea lucrurile care chiar au valoare. Dacă ne oprim din fugă pentru câteva minute şi admirăm frumuseţile din jur, timpul nu va mai părea atât de scurt.

Am uitat să ne trăim prezentul, am uitat cum este să râdem din tot sufletul, am pierdut pe undeva un detaliu magic care ne ajută să vedem viaţa cu alţi ochi. Acum rătăcim în prezent, mereu cu privirea spre viitor. Nu are sens să ne trăim viaţa pe fugă, timpul oricum se scurge repede în clepsidra existenţei. De ce să-l mai gonim şi noi cu îndemnuri îndrăzneţe?

de Viorica Ghinea 

Rugăciune la Nașterea Preacuratei Maici a Lui Dumnezeu

„Naşterea ta, de Dumnezeu Născătoare Fecioară, bucurie a vestit la toată lumea că din tine a răsărit Soarele dreptăţii, Hristos Dumnezeul nostru si dezlegând blestemul a dat binecuvântare şi stricând moartea, ne-a dăruit nouă viaţa veşnică. „

 

 

O, Preasfântă, Preacurată şi Preanevinovată dumnezeiască Pruncă şi Fecioară Maria, care te-ai născut din părinţi drepţi şi fără prihană, spre bucuria şi mântuirea a toată lumea. O, Preasfântă Fecioară, floarea firii omeneşti, preafrumoasă şi preaînţeleaptă, care din tulpină uscată şi neroditoare ai răsărit şi care, prin a ta naştere, întristarea preafericiților tăi părinţi şi a toată lumea ai risipit-o; nu ne lăsa pe noi, păcătoşii şi nevrednicii, care întru întristări şi scârbe ne aflăm din pricina păcatelor noastre. O, roadă preasfințită a rugăciunii şi a înfrânării, ascultă rugăciunea neputincioşilor robilor tăi şi, cu darul preasfintelor tale rugăciuni, ajută-ne nouă şi ne învaţă a ne ruga lui Dumnezeu din inimă, fără de răspândire şi fără de formă.

Pe tine, chemarea lui Adam celui căzut, te rugăm să mijloceşti pentru noi către Dumnezeu, ca să ne cheme cu darul Său la adevărata pocăinţă. Pe tine, Maica bucuriei, te rugăm, veseleşte cu darul tău sufletele noastre cele mâhnite şi cuprinse de întristare. Tu, Maica Luminii, mijloceşte la Preabunul Dumnezeu pentru luminarea minţilor şi a inimilor noastre. Tu, raiule cuvântător, ajută-ne cu darul rugăciunilor tale să ne curăţim de întinăciunea păcatelor noastre, ca să ajungem la dumnezeiescul rai. Tu, palatul cel însufleţit al Cuvântului, ajută-ne nouă să vedem palatul Noului Sion, cel din ceruri. Tu, Mireasă cea Preasfântă şi cu totul fără de prihană a lui Dumnezeu, ajută-ne ca să vedem şi noi, cei neputincioşi, Ierusalimul cel ceresc, pe Mireasa Mielului şi Maica celor întâi-născuţi. Tu, căruţa Luminii, du-ne pe noi la lumina bucuriei, care de-a pururea este strălucitoare celor drepţi şi sfinţi. Tu, norul cel în chipul porfirei cu raze de aur, umbreşte-ne pe noi de acea fierbinţeală a poftelor trupeşti şi de aprinderea mâniei şi a iuțimii. Pe tine, ceea ce eşti starea fulgerului dumnezeirii şi raza cea strălucită a Soarelui celui de gând, te rugăm, luminează-ne cu darul tău, ca să nu uităm că şi noi suntem biserici ale lui Dumnezeu şi să nu întristăm cu păcatele noastre Duhul lui Dumnezeu, Care locuieşte în noi. Tu, noian al darurilor celor duhovniceşti, ajută-ne să dobândim şi noi, nevrednicii, darul lui Dumnezeu în veacul de acum şi în cel viitor. Tu, sălaş al Duhului Sfânt, mijloceşte cu darul tău la Dumnezeu, ca inima curată să zidească în noi şi cu duh drept să înnoiască cele dinlăuntru ale noastre.

Pe tine, Maica îndurării şi a mângâierii, te rugăm, cu adâncă umilinţă a inimii, să stai lângă noi în ceasul cel mai de pe urmă al vieţii noastre, ca să ne ajuţi şi să ne mângâi sufletele în vremea despărţirii de acest trup stricăcios şi de veacul acesta trecător. Pe tine, porumbiţa înţelegătoare cu aripi de aur şi cu străluciri de fulger, te rugăm din toată inima să călătoreşti cu noi până ce vom trece toate vămile cele înfricoşătoare ale văzduhului şi toată puterea întunericului celui de sub cer. Pe tine, uşa vieţii, a luminii şi a bucuriei, te rugăm să ne ajuţi să intrăm pe porţile cele sfinte ale împărăţiei cerurilor şi să ajungem, cu darul preasfintelor şi preaputemicelor tale rugăciuni, la lumina veseliei celei neasemănate şi neapropiate.

Pe tine, Împărăteasa cerului şi a pământului, care pururea stai de-a dreapta Sfintei Treimi şi care ai născut pe Ziditorul Serafimilor şi i-ai întrecut întru cinstire pe Heruvimi, te rugăm, noi, păcătoşii şi nevrednicii robii tăi, să stai aproape de sufletele noastre în ziua cea mare şi înfricoşătoare a Judecăţii de apoi şi să îmblânzeşti mania cea sfântă şi dreaptă a Domnului şi Dumnezeului nostru Iisus Hristos, ca să miluiască şi să mântuiască sufletele noastre. Amin!

SĂ NE FIE DE FOLOS!

DOAMNE AJUTĂ TUTUROR!

 

Plecarea unei femei

Postare dedicată tuturor femeilor care se complac într-o relație de pe urma căreia au numai de suferit și care, din păcate, nu au tăria necesară să se desprindă de tot ceea ce le provoacă durere.

 

Gândurile îmi umblă haotic prin minte și nu știu cum să încep...

Voi începe totuși cu răbdarea. Răbdarea pe care o poate avea o femeie. Pentru că o femeie are o putere de răbdare foarte mare, tace, înghite în sec, își astupă cuvintele și rabdă. Până la un punct, până la acel punct în care ultima picătură ajunge în pahar și-l umple. Atunci pune piciorul în prag și nu mai tace. Spune răspicat ce o doare și ce o nemulțumeşte. Și spune, și spune, și spune... Până în momentul în care constată că spune degeaba și nu este ascultată decât pe jumătate, poate nici atât. Iar atunci, începe să strângă. Amintiri, sentimente, lacrimi, bucurii, cuvinte, trăiri, şi, într-un final, să spunem haine... Le pune pe toate într-o valiză şi pleacă. O face pentru că îşi dă seama că dacă ar rămâne, ar suferi. Şi ea ştie că iubirea înseamnă frumuseţe, nu suferinţă, nu din aia la care se gândeşte ea.

Pleacă pentru că îşi doreşte şi merită să fie respectată, atât prin gesturi, cât şi prin vorbe.

Pleacă pentru că locul doi nu este pentru ea.

Pleacă pentru că a strâns în suflet prea multe cuvinte care au durut-o şi care încă îi răsună în urechi.

Pleacă pentru că visul ei este acela de a avea o familie frumoasă, liniştită, în care să domine dragostea, nu teancurile de bani şi vilele cu piscină.

Pleacă pentru că pune preţ pe suflet şi nu pe lucruri.

Pleacă pentru că nu s-a născut să tolereze greşeli la nesfârşit şi nici să fie minţită cu zâmbetul pe buze şi cu bună ştiinţă.

Pleacă pentru că pentru ea trupul e doar un trup, pe când sufletul este totul.

Pleacă pentru că nu are nevoie de oameni care să o desconsidere şi care să promită una şi alta să facă.

Pleacă pentru că i s-a acrit de scuze, pretexte, şi, după cum spuneam, promisiuni care nu sunt duse până la capăt.

Pleacă pentru că "va fi bine" pentru ea nu mai are nicio valoare.

Pleacă pentru că îndoiala şi-a făcut serios loc în sufletul ei şi ştie că lupta cu aceasta e greu de dus.

Pleacă pentru că a cerut sinceritate şi a primit contrariul.

Pleacă pentru că undeva, în adâncul sufletului, ştie că merită ceva mai bun...

Pleacă pentru că a fost rănită şi dezamăgită.

Pleacă pentru că ştie că o altă şansă ar duce la acelaşi rezultat.

Pleacă... cu inima îndoită, cu nostalgie, dar cu speranţa şi dorinţa de mai bine.

Şi pleacă acum... Mai târziu s-ar putea să fie prea târziu.

de Georgiana R
Pasaje din viaţă

Femei şi… femei

 

Aşa cum sunt femei care se respectă, sunt şi femei cărora nu le pasă ce fac pentru a-şi atinge scopurile.

Aşa cum sunt femei care emană bunătate şi eleganţă, sunt şi femei care transmit răceală şi vulgaritate.

Aşa cum sunt femei sensibile şi frumoase pe interior, sunt şi femei care atunci când zâmbesc o fac răutăcios şi care nu mai ţin cont de niciun suflet atunci când vor să le fie lor bine.

Aşa cum sunt femei cărora le pasă de oamenii din jur şi de sentimentele lor, sunt şi femei care cred că iubirea este de jucărie şi că nu contează dacă atunci când spun cuiva că-l iubesc, sunt sincere sau nu.

Aşa cum sunt femei care ar face orice să obţină un zâmbet de la cineva trist, sunt şi femei care trec nepăsătoare pe lângă dureri şi lacrimi.

Aşa cum sunt femei care înţeleg, care oferă şi care calmează inimi, sunt şi femei care doar pretind.

Aşa cum sunt femei care apar şi rămân pentru totdeauna, sunt şi femei care vin şi pleacă. Şi aşa cum sunt femei care atunci când pleacă lasă amintiri frumoase, sunt şi femei care lasă dezordine, regrete şi un parfum înecăcios de amărăciune.

Aşa cum sunt femei care aduc bucurie, sunt şi femei care aduc deziluzii.

Aşa cum sunt femei minunate, sunt şi femei mincinoase…

Aşa cum sunt femei cu sufletul curat, sunt şi femei cu un interior înceţoşat.

Aşa cum sunt femei care văd în omul de lângă ele un sprijin, un om în braţele căruia se pot refugia, pe umărul căruia pot plânge şi în faţa căruia se pot arăta aşa cum sunt, sunt şi femei ale căror gesturi sunt forţate şi ale căror cuvinte ascund câte o mască frumos împodobită.

Aşa cum sunt care merită totul, sunt şi femei care merită lecţii…

Aşa cum sunt Femei, sunt şi femei…

de Georgiana
sursa: https://pasajedinviata27.wordpress.com/

Bine ai venit Septembrie, prima lună de toamnă, prima lună de nostalgie.

 

Când ne gândim la toamnă, primul lucru care ne vine în minte este nostalgie, și sunt sigură că acest lucru nu se întamplă doar în cazul meu. Dar de ce anume este provocată această nostalgie?

Fără doar și poate de zilele mai puțin însorite, de zilele predominant ploioase, de temperaturile scăzute, de frunzele ruginii, de fețele posomorâte ale oamenilor și așa mai departe.

Dar cum am putea oare preveni această nostalgie? Cum am putea privi luna Septembrie, dintr-o altă perspectivă? Știu că nu este ușor, dar merită să încercăm.

Deoarece, chiar dacă un întreg ansamblu de elemente îi conferă acestei luni un statut aparte, să nu uităm că la urma urmei este o nouă lună din viața noastră pe care avem datoria să o trăim frumos. Trebuie să încercăm să facem abstracție de anumite elemente și să îi conferim un nou statut prin starea noastră de spirit.

Astfel, am putea merge spre locul de muncă cu zâmbetul pe buze chiar și în aceste zile, admirând culorile minunate ale toamnei.

Am putea profita de zilele ploioase, vizionând acele filme pe care le amânăm de ceva timp. 

 

Am putea face o plimbare într-o pădure, bucurându-ne chiar și de banalul foșnet al frunzelor.

Am putea să ne bucurăm de căldura unei biblioteci, citind istorie sau orice alt domeniu.

Iar lista poate continua la infinit. Am putea face atât de multe lucruri, bineînțeles în limita timpului disponibil.

Bine ai venit Septembrie! Ce anume te face atât de specială? Atât de unică?

Dacă am putea afla. Dar până la descoperirea acestui mister, vrem să ne lăsăm și noi vrăjiți, și să devenim speciali asemenea ție!

Bine ai venit Septembrie, prima lună de toamnă! Promitem că ne vom respecta decizia de a te transforma într-o lună unică, în care ne vom îndeplini toate visele!
 

Curaj și o lună plină de împliniri tuturor!

 

de Otilia Andrieș

sursa: http://ro.universestars.com/

Există oameni-șansă, care într-o zi vor intra în viața ta și o vor schimba pentru totdeauna

 

Omul – șansă mai devreme sau mai târziu va apărea în viața ta. Pentru că un alt mecanism în univers, cu excepția dragostei, nu există.

Omul – șansă vede realitatea în imagini mai profunde. El știe că iubirea este reciprocă, restul este durere. De aceea face tot posibilul să-i ofere celui de alături ceea ce-i lipsește. Vrea să evite dezechilibrul și are nevoie de cineva care să fie la același nivel cu el.

Paradoxal e faptul că cel care a cerut ajutor la nivel spiritual nu-și poate aminti de acest lucru la nivel rațional. Iar ego-ul său începe să lupte: pentru autonomie, pentru apărarea valorilor, deoarece cu ele se simte mai confortabil. Impune aceste valori cuiva care le-a depășit deja, astfel încât să nu poată simți eșecul lor.

Ar fi putut zbura... Înțelege foarte multe despre sine… Poate atinge orizonturi de succes… Dar nu se lasă de trecut.
Va veni cel de la care vei avea ce învăța. Totul se va întâmpla cu delicatețe și iubire. Dar ego-ul încearcă să refuze acest ajutor.

Sufletul care vrea să ajute începe să sufere, e zdrobit și presat. Nu poate exista acolo unde nu face față împrejurărilor. Iar dacă acel om știe să se asculte, în interiorul lui începe un conflict: să mai stea în acea relație sau nu.

Dorința de a păstra o relație înseamnă mult efort și multe emoții. Unul dintre ei va fi zdrobit de cel de alături, în intenția de a fi adus la nivelul lui. Iar celălalt se va simți inferior. O dezvoltare dureroasă care poate fi văzută de la bun început.

În acest caz nu există rețete. Toată lumea își aranjează puzzle-ul vieții și fiecare evoluează precum dorește. Eu însă cred că etapa în care conștientizezi cine ești și ce ești este cea mai mare fericire. Lasă fiecare secundă și fii gata să aștepți un pic mai mult sufletul care îți va face față, omul-șansă. Fii gata!

Sunt oameni-șansă care într-o zi vor intra în viața ta și o vor schimba pentru totdeauna.

 

sursa: http://devorbacutine.eu/

cu ochii larg deschiși

"ridică-i din pământ și lasă-i să vadă cerul"

 

încă de pe vremea copilăriei am învățat că dimineața trebuie să ne spălăm pe față, pe ochi, ca să începem ziua cum se cuvine. astăzi vreau să ne uităm puțin la ochii noștri. ce mai fac ei? înspre ce ni-i îndreptăm în fiecare zi și oare cum mai arată la capăt de zi?

așa am pornit într-o scurtă povestire, despre ce le face ochilor bine.

ridică-i din pământ și lasă-i să vadă cerul. dacă-i cu soare, încarcă-i de raze, dacă-i cu nori, amintește-ți că poți să zbori, dacă-i cu stropi de ploaie, lasă-i să-ți spele privirea de imagini ce nu-ți mai sunt de folos.

lasă-i să caute binele din jurul tău. să plece după un zâmbet senin, după un gest de copil. să vadă cum apar motivele de bucurie, atunci când îți dai voie să le observi.

învață-i să ierte. să arate înțelegere și acceptare chiar dacă primul gând e că te doare.

umple-i cu frumos. păstrează în ei întâmplările care te-au făcut să zâmbești, pentru ca atunci când către ceilalți privești, să le povestești dintr-o privire, despre acea frumoasă amintire.

spune-le că fiecare parte rea, ascunde una foarte bună. așa că nu-i nevoie să stea încruntați, pot mai degrabă să privească interesați.

fii sincer cu ei. nu-i pune să poarte priviri mincinoase – că se transformă în gesturi păcătoase.

păstrează-i larg deschiși, ca să poată vedea cum arată viața ta.

ai grijă de tine și cum te arăți prin privire.

sursa: http://cameliacapitanu.ro/

Lecții de viață importante pe care le înțelegem prea târziu

 

Este imposibil să fii fericit dacă vei continua să te compari cu cei din jurul tău, vei merge la serviciul pe care îl detești și te vei întoarce iar și iar în trecut.

Percepția ne creează realitatea

Modul în care interpretăm lumea din jur ne influențează ideile și acțiunile. Cum ai dori să-ți vezi realitatea: limitată sau deschisă? Ești fericit sau îți dorești ceva mai mult?

Fiecare dintre noi își dorește mai mult, anume din acest motiv este atât de prețuită educația. Învățăm și deschidem orizonturi noi, însă oricum multe lucruri nu înțelegem.

Întreabă-te: „Ce nu știu? Ce aș vrea să aflu mai multe?” Și ține minte că să greșești este ceva ok. Fără greșeli nu ai cum să crești.

Nimic nu este veșnic

Binele se sfârșește la un moment dat. Și răul la fel. Bucură-te de momentele fericite pe care le trăiești astăzi și fii recunoscătoare. Iar când vor veni zilele negre, amintește-ți că nici ea nu este veșnică. Fiecare problemă ne oferă o lecție. Important este să o înțelegem.

Trăiește în prezent

Pierdem prea mult timp gândindu-ne la ce se va întâmpla în viitor sau amintindu-ne despre ceea ce s-a întâmplat în trecut. Și chiar dacă trebuie să ai grijă de viitorul tău și să înveți lecțiile trecutului, nu le permite să te împiedice să trăiești în prezent. Savurează momentul, nu amintirile.

Fă ceea ce îți place

Munca este o parte importantă a vieții noastre. Dacă nu ești mulțumit de cariera pe care o ai, această nemulțumire îți va afecta și celelalte domenii ale vieții. Fă doar ceea ce îți place.
Iar asta nu se referă doar la job, ci la tot ceea ce faci.

Trebuie să depui efort pentru a fi fericit

Pentru a fi fericit, trebuie să ai curajul să porți responsabilitate pentru viața ta. Trebuie să depui efort și să te dezvolți. Viața înseamnă să muncești încontinuu asupra ta.

Nu te vei dezvolta dacă vei continua să te compari cu oamenii din jurul tău. Invidia nu te va lăsa să te mulțumești cu ceea ce ai și nu te va determina să muncești asupra ta.

Concentrează-te asupra propriei vieți și fă-o minunată!

 

sursa: http://devorbacutine.eu/

Nici disperarea, nici melancolia, nici tristeţea, nici măcar întunericul unei raţiuni neîmplinite în ideile ei, nu ar trebui să ne desprindă de noi.

Nu reuşim întotdeauna să facem faţă cu brio încercărilor vieţii. Uneori, mai cădem, julindu-ne genunchii sufletului, şi aceia slăbănogiți de atâta oboseala acumulată, şi ne uităm la cei din jurul nostru cu durerea faptului că nu suntem înţeleşi; alteori, viaţa îşi are propria ei geometrie din a cărei canoane devenim absenţi, sau poate chiar imposibili.

Pentru că nu ne mai regăsim în ea, în metafizica ei, în frumuseţea trăirii ei, în absurditatea multor adevăruri ale unor situaţii care în mod incredibil şi irevocabil, nu ne dau de ales, ci ne fac să mergem.

Unde? Spre un dor de noi înşine, de tot ce este frumos şi bun, de tot ce am vrut şi nu am avut, de tot ce-ar putea să ne înalţe din adâncurile pline de neîmpliniri ale inimii noastre visătoare şi etern condamnată la melancolie.

Singuri, în eterna noastră singurătate de noi înşine, plângem destinul neîmplinit al unei lumi care s-ar fi putut naşte din noi.

Nici disperarea, nici melancolia, nici tristeţea, nici măcar întunericul unei raţiuni neîmplinite în ideile ei, nu ar trebui să ne desprindă de noi.

Sentimente şi trăiri inaccesibile oamenilor superficiali, îngheţaţi sub vraja proprie.

În speranţa că vor veni zile mai bune, când ochiul va putea zâmbi liber de sub jugul aspru al urâtului din noi, iar inima nu va ma tresări de spaima unor veşti ucigătoare de bucurie, nu ne rămâne decât să ne rugăm, sau dacă nu putem, nu vrem acest lucru, măcar să fim hotărâţi să ne depăşim condiţia de oameni trişti. E mare lucru şi cel din urmă.
 

sursa: https://ochiicapruiblog.wordpress.com/

Maica Domnului - bucuria și nădejdea noastră

Icoana Maicii Domnului Prodromiţa (adica Înaintemergătoarea) este o icoană făcătoare de minuni „nefăcută de mână omenească”, comoara Schitului Sfântul Ioan Botezătorul - Prodromu de la Sfântul Muntele Athos

Sufletul meu se înfricoşează şi se cutremură când se gândeşte la slava Maicii lui Dumnezeu. Mintea mea este slabă şi inima mea e săracă şi neputincioasă, dar sufletul meu se bucură şi e atras să scrie despre ea măcar un cuvânt. Sufletul meu se înspăimântă de o asemenea îndrăzneală, dar iubirea mă împinge să nu ascund recunoştinţa mea faţă de milostivirea ei.

Maica Domnului nu şi-a aşternut în scris gândurile, nici iubirea ei pentru Dumnezeul şi Fiul ei, nici durerile sufletului ei în vremea răstignirii, pentru că nu le-am fi putut nicicum înţelege, căci iubirea Ei pentru Dumnezeu e mai puternică şi mai arzătoare decât iubirea serafimilor şi a heruvimilor, şi toate puterile cereşti ale îngerilor şi arhanghelilor sunt mute de uimire în faţa ei.

Chiar dacă viaţa Maicii Domnului e ca învăluită într-o tăcere sfântă, Bisericii noastre Ortodoxe Domnul i-a dat să cunoască că iubirea ei îmbrăţişează întreaga lume şi că în Duhul Sfânt, ea vede toate noroadele de pe pământ şi asemenea Fiului ei, îi este milă de toţi şi miluieşte pe toţi.

Ah, dacă am şti cum iubeşte Preasfânta pe toţi cei ce păzesc poruncile lui Hristos şi cât îi este de milă şi se întristează pentru cei ce nu se îndreaptă. Am simţit acest lucru pe mine însumi. Nu mint, spun adevărul înaintea feţei lui Dumnezeu, pe Care sufletul meu îl cunoaşte: cu duhul am cunoscut-o pe Preacurata Fecioară. N-am văzut-o, dar Duhul Sfânt mi-a dat să o cunosc pe ea şi iubirea ei pentru noi. Dacă n-ar fi fost milostivirea ei, aş fi pierit de mult, dar ea a vrut să mă cerceteze şi să mă lumineze să nu mai păcătuiesc. Ea mi-a spus: „Nu-i frumos pentru Mine să mă uit la tine să văd ce faci!” Cuvintele ei erau plăcute, liniştite şi blânde, şi ele au lucrat asupra sufletului meu. Au trecut de atunci mai mult de patruzeci de ani, dar sufletul meu n-a putut uita aceste cuvinte dulci şi nu ştiu ce i-aş putea da în schimb eu, păcătosul, pentru dragostea ei faţă de mine, necuratul, şi cum voi mulţumi bunei şi milostivei Maici a Domnului.

Cu adevărat, ea este Ocrotitoarea noastră la Dumnezeu şi chiar şi numai numele ei bucură sufletul. Or, tot cerul şi tot pământul se bucură de iubirea ei. Lucru minunat şi neînţeles. Ea viază în ceruri şi vede neîncetat slava lui Dumnezeu, dar nu ne uită nici pe noi, sărmanii, şi acoperă cu milostivirea ei tot pământul şi toate noroadele.

Şi pe această Preacurată Maică a Sa Domnul ne-a dat-o nouă. Ea este bucuria şi nădejdea noastră. Ea este Maica noastră după duh şi ca om, e aproape de noi după fire şi tot sufletul creştinesc e atras spre ea cu iubire.

Sf. Siluan Athonitul

sursa: https://luminapentrucandeladinsuflet.wordpress.com/

“Femeia să aprindă zilnic candela în casă!” Dacă faci asta zilnic intri într-o relaţie de fidelitate cu Dumnezeu!

 

Dominarea, de câteva veacuri, a raţionalismului a produs o cultură centrată pe raportarea cerebrală, exterioară, seacă, uscată, lipsită de conţinut, şi la Dumnezeu, ca şi la omul de lângă noi, precum şi la omenirea întreagă.

Femeile cad mai greu victime acestui risc. Rămân mai sufletiste, mai vii, se raportează la Dumnezeu şi la lumea înconjurătoare mai mult cu inima.

În casă, de asemenea, femeile sunt cele care ţin candela aprinsă, la propriu şi la figurat, urmând mironosiţelor femei. Pentru mine, imaginea bunicii mele, apoi a mamei mele şi, acum, a soţiei mele, aprinzând candela în fiecare zi, o viaţă întreagă, este un gest de o consecvenţă, de un ataşament, de o fidelitate greu de egalat. Ca preot, recomand tinerelor soţii, care devin stăpâne ale casei soţului şi copiilor săi, să ţină cu multă râvnă de această rânduială. Să aprindă zilnic candela în casă. Primul lucru pe care trebuie să-l facă femeia, când se trezeşte dimineaţa, este să aprindă candela. Când va aprinde candela, se va raporta imediat la Dumnezeu, va face şi o cruce şi, eventual, o scurtă rugăciune pentru soţ, pentru copii şi pentru cei din jur. Începe, astfel, ziua cu binecuvântare, începe ziua cu gândul la Dumnezeu. Iar Dumnezeu nu rămâne dator! Binecuvântarea Lui se va revărsa asupra întregii case şi familii. Zona aceasta de aşezare duhovnicească statornică este cea mai roditoare.

Acest lucru îl recomand cu insistenţă femeilor cu educaţie, cu profesiuni dintre cele mai pretenţioase… Le ajută mult să lupte împotriva tentaţiei de a exila pe Dumnezeu în zona speculaţiei teoretice. Celor care vin să se spovedească înainte de Cununie le dau canon, între altele, soţului să cumpere o candelă de argint, preţioasă, iar soţiei să aprindă candela în fiecare zi dimineaţa, sau măcar duminica şi în zilele de sărbătoare. Gestul acesta, repetat zilnic, este un gest întemeietor, o aşează pe femeie într-o relaţie de fidelitate cu Dumnezeu, la care Dumnezeu, cum spuneam, nu va întârzia să răspundă. Cine se îndoieşte, poate verifica adevărul celor spuse de mine făcând experimentul. Este o aşezare firească într-o relaţie, o aşezare completă, care presupune nu numai gândul, ci şi manifestarea gândului, nu numai credinţa, ci şi manifestarea credinţei. Este o mergere spre întâlnirea concretă cu Dumnezeu. Este ca şi cum I-ai da bineţe lui Dumnezeu, dimineaţa când te scoli: „Doamne, unde eşti? Aici eşti? Iată sunt şi eu aici! Bună dimineaţa! Mă rog să mă binecuvântezi pe mine şi toată casa mea! Eu ca semn Îţi aprind această candelă!“

Importanta aprinderii candelei înaintea icoanelor.

Aprindem candela, deoarece credinţa noastră e lumină. Hristos a zis: Eu sunt lumina lumii. Lumina candelei ne aduce aminte de lumina cu care Hristos luminează sufletele noastre.

– În primul rând aprindem candela, deoarece credinţa noastră e lumina. Hristos a zis: Eu sunt lumina lumii. Lumina candelei ne aduce aminte de lumină cu care Hristos luminează sufletele noastre.
– În al doilea rând să ne aducă aminte de caracterul luminos al sfântului în faţa căruia aprindem candela-fiindca sfinţii sunt numiţi fii ai luminii.
– În al treilea rând, ca să ne slujească drept mustrare pentru faptele noastre întunecate şi pentru dorinţele şi gândurile noatre rele.
– În al patrulea rând, ca să aducem o mică jertfă lui Dumnezeu, Care a jertfit totul pentru noi.
– În al cincilea rând, ca să fie o sperietoare pentru puterile cele rele, care năvălesc uneori asupra noastră şi la rugăciune şi ne abat gândurile de la Făcătorul nostru.
– În al şaselea rând, să ne dea imbold la ardere de sine. Precum undelemnul şi fitilul ard în candelă, supuse voii noastre, aşa să ardă şi sufletele noastre cu flacăra dragostei în toate pătimirile, supuse todeauna voii lui Dumnezeu.
– În al şaptelea rând, ca să ne înveţe că după cum candela nu poate să se aprindă fără mâna noastră, nici inima noastră, aceasta candelă lăuntrică a noastră, nu poate să se aprindă fără focul sfânt al harului Dumnezeiesc, chiar dacă ar fi plină cu toate virtuţile – fiindcă toate virtuţile noastre sunt ca un combustibil, iar de la Dumnezeu este focul ce le aprinde.

(Sfântul Nicolae Velimirovici, Răspunsuri la întrebări ale lumii de astăzi, traducere: Adrian Tanescu-Vlas, Vol. I, Editura Sophia, Bucureşti, 2008, p.38-39)

Rugăciune la aprinderea candelei

Prea Sfântă şi Înaltă Treime, primeşte dragostea mea înaintea Ta şi arde în focul Dumnezeirii Tale fărădelegile mele şi şterge mulţimea răutăţilor mele şi dă-le îngropării şi uitării Tale, Doamne. Amin

Prea Sfântă Născătoare de Dumnezeu, fă bine primită lumina darului meu şi o du înaintea Fiului şi Dumnezeulului nostru pentru iertarea păcatelor noastre! Amin

Părintele Constantin Coman
“Dreptatea lui Dumnezeu si dreptatea oamenilor”, Ed. Bizantina.Sursa: http://ortodoxia.me/

Melancolii

 

Oamenii care te aștepți să-ți fie alături în cele mai importante momente din viața ta, sunt adesea preocupați cu altceva. În aceste momente te simți inevitabil ...singur și uitat, chiar dacă în jurul tău roiesc o mulțime de alți oameni.

Clipele frumoase durează atât de puțin, însă amintirea lor rămâne atât de vie și de recentă chiar și la mulți ani distanță de când s-au întâmplat.

Iubirea nu e un sentiment care te limitează, ci e un sentiment care te înalță și care te face să crezi că totul are sens.

Atunci când totul se prăbușește în jurul tău agață-te de ultima speranță. Atunci când o pierzi și pe ea ești ca o barcă în mijlocul oceanului. E greu să mergi înainte fără nici o speranță.

Cred că, de fapt, absolut nimic nu este atât de simplu precum pare. Socoteala de-acasă nu se potrivește aproape niciodată cu cea din târg, rănile nu se vindecă niciodată ușor sau nu se vindecă deloc, prietenii vin și pleacă pe neașteptate, lacrimile de bucurie se transformă uneori în lacrimi de tristețe și invers, ca totul să aibă un echilibru.

Uneori, te poți preface atât de bine, arătând lumii că ești fericit, în spatele zâmbetului tău ascunzându-se în realitate multă durere și nesiguranță. Da, fericirea poate fi mimată și o mimăm cu toții de prea multe ori, până ajungem să ne credem și să avem falsa senzație că totul e în regulă, că suntem fericiți.

Sunt momente când trebuie să ne croim singuri propriul drum, cu greșeli, cu regrete, cu păreri de rău, și-apoi cu victorii, cu bucurii și cu încredere că suntem capabili, că avem o șansă la fericire.

Unele zile sunt un calvar, altele sunt o binecuvântare. Unii oameni sunt îngeri, care ne călăuzesc pașii pe drumul cel bun, alții ne sunt demoni, care ne întunecă sufletul cu cele mai urâte sentimente.

Sinceritatea poate fi o armă cu două tăișuri și de câteva ori e posibil să te rănești chiar tu cu ea, căci oamenii preferă o minciună ambalată frumos, decât un adevăr servit la rece, cu toate că fiecare susține contrariul. Vezi? Până și asta e o minciună... că urâm minciuna.

Nimic nu mai pare la locul lui. Cred că acesta este motivul pentru care ne simțim uneori pierduți, pentru că locul nostru nu mai pare demult al nostru...

Iustina Ţalea Dinulescu
 sursa: http://momenteinviata.ro/melancolii/

„Mamă, tu oboseşti vreodată?”

"Iubiți-vă mamele, aveți răbdare cu ele, îmbrățișați-le des, pentru că timpul zboară și avem prostul obicei de a uita de mame... considerându-le o certitudine.  Dacă sunteți adolescente, vorbiți cu mama voastră, nu vă ascundeți. Să nu răspundeți în grabă și urât, acei ochi v-au crescut și vă cunosc... Iubiți-vă mamele. Petreceți cât mai mult timp cu ele. Timpul zboară!"

 

 

Are timp pentru toţi şi uită de ea, păstrează fiecare ban pentru mofturile tale de adult cu suflet de copil, nu se supără, iartă şi a iertat capricii peste capricii, distanţa pe care ai impus-o atunci când voiai să faci parte din cel mai mişto grup, când credeai că nimeni nu te înţelege, când te ascundeai şi nu voiai să vorbeşti cu ea. A fost acolo când ai avut parte de prima despărţire, când ai trăit primul sărut, când a trebuit să alegi ce este mai bine pentru tine… Este incredibil! Nu venim pe lume cu un manual de viaţă, însă mamele reuşesc întotdeauna să îmbunătăţească lumea, ne îndrumă şi ne susţin.

Când eram mici, cu greu realizam cât de norocoşi suntem atunci când mama ne spune te iubesc. Nu preţuim momentele în care ne răsfaţă şi considerăm că acele gesturi sunt o certitudine, crezând că aşa trebuie să fie. Greşim. Şi înţelegem asta în timp.

La un moment dat ne trezim cu valizele în maşină şi sufletul cât un purece. Realizăm că familia fără mama nu ar exista şi că oriunde am pleca în lume… ea va crede în noi până la final. Sunt momente în care realizez că în timp ce eu îmi trăiesc viaţa şi mă distrez cu prietenii, mă îndrăgostesc, îmi fac o familie…mama mea îmbătrâneşte. Atunci realizez că sunt un om neputincios pentru că nu-i pot asigura eternitatea şi probabil au fost momente în care am făcut-o să se supere, să sufere din cauza unor cuvinte rostite de un copil mofturos care încă nu descoperise ce se ascunde în lumea asta, câtă răutate şi lipsă de respect. Mă simt bine printre oameni, însă braţele mamei mele sunt castelul meu, acolo unde mă simt ca o prinţesă, acolo unde mă simt protejată… însă nu sunt oare egoistă?

O privesc pe mama şi o întreb: „Mamă, tu oboseşti vreodată?”

 

Ştiu sigur, face tot de dragul meu, ştiu sigur că viată nu i-a oferit ceea ce ea îmi oferă mie, ştiu sigur că mama mea este o eroină ca multe alte femei. Ştiu sigur că tot ce-i frumos în sufletul şi viaţa mea… datorez mamei mele. Ştiu că mama mea este prietena mea cea mai bună.

sursa: https://www.eusuntfemeie.com/ro/  

Într-o zi vei găsi dragostea pe care o meriţi

Este în regulă dacă vrei să vezi schimbări în viaţa ta. Este în regulă dacă refuzi să faci următorul pas până când nu simţi că eşti gata. Este în regulă să nu te grăbeşti. Nu este vina ta că nu mai eşti optimistă cu privire la dragoste. Nu trebuie să te simţi vinovată pentru că refuzi să te mulţumeşti cu o fărâmă de iubire.

Într-o zi te vei îndrăgosti şi, pentru prima dată, totul va fi aşa cum ar trebui să fie.

Într-o zi, când nici măcar nu te aştepţi, vei întâlni adevărata dragoste.

Nu contează dacă ai fost singură întreaga viaţă sau ai fost într-o relaţie toxică în tot acest timp. Nu contează dacă nu mai crezi în dragoste sau o vezi doar ca pe ceva care te răneşte. Nu contează dacă sufletul tău este distrus şi simţi că nu mai poţi îndura o altă despărţire.

Nimic nu contează atunci când adevărata dragoste vine şi îţi bate la uşă.

Nu contează că nu există o condiţie prealabilă pentru iubire. Nu există un calendar fix pe care trebuie să îl urmezi. Ar putea fi o zi aleatorie când întâlneşti ochii cu un străin din mulţime. O intersectare a privirilor care îţi creează senzaţia de fluturi în stomac şi un sentiment cald în inima ta. O întâlnire întâmplătoare care se dovedeşte a fi începutul unei poveşti frumoase.

Adevărul despre dragoste este că vine când nu o aştepţi...

Şi poate că asta este frumuseţea ei. Dragostea apare din senin şi te surprinde. Te scoate din rutină ta şi te schimbă complet. Îţi lasă o amprentă asupra vieţii tale şi îţi pune din nou zâmbetul pe buze.

Spre deosebire de trecutul tău în care aveai tendinţa de a fi îngrijorată şi de a aştepta ca ceva rău să se întâmple, acum te vei simţi iubită şi vei şti că bărbatul de lângă tine nu îţi va face niciodată inima să sufere. În timp ce gândurile tale zburau peste tot şi erai îngrozită de necunoscut, grăbindu-te să descoperi ce te aşteaptă în continuare, acum eşti mulţumită şi alegi să laşi ca lucrurile să se întâmple treptat şi să te bucuri de toate momentele minunate petrecute alături de persoana de lângă tine.
Este în regulă dacă vrei să vezi schimbări în viaţa ta. Este în regulă dacă refuzi să faci următorul pas până când nu simţi că eşti gata. Este în regulă să nu te grăbeşti. Nu este vina ta că nu mai eşti optimistă cu privire la dragoste. Nu trebuie să te simţi vinovată pentru că refuzi să te mulţumeşti cu o fărâmă de iubire.

Şi ştii de ce? Pentru că dragostea este singurul lucru în care nu trebuie să faci compromisuri... NICIODATĂ. Nu te mulţumi niciodată cu o persoană care îţi face inima să sufere. Nu accepta niciodată mai puţin decât meriţi.

Tu meriţi să primeşti răspuns la mesajul pe care îl trimiţi. Meriţi ca cineva să fie fericit că îşi petrece timpul alături de tine. Meriţi promisiuni devenite realitate. Meriţi o relaţie reală şi nu ceva ambiguu.

Meriţi pe cineva cu care poţi fi sinceră şi pe care să îl prezinţi cu mândrie oamenilor din viaţa ta. Meriţi pe cineva care îţi face ochii să strălucească de fericire şi îţi dă motive să fii fericită în fiecare zi. Meriţi pe cineva pe care să îl poţi lua în braţe când ai nevoie.

Într-o zi, vei găsi dragostea pe care o meriţi. Ai răbdare, acea zi va veni... până atunci fii fericită aşteptând!

 

sursa: https://www.kudika.ro/

„Gura lumii nu o astupă nici pământul”

 

Să nu care cumva să îţi afişezi în lume tristeţea. Majoritatea oamenilor vor spune că te iubeşti prea mult, te victimizezi cu pasiune şi, cei mai religioşi dintre ei vor afirma banal cum că îţi lipseşte credinţa. Nu se vor ridica o mie de oameni să îşi dea cu părerea despre suferinţa ta, dar zece-douăzeci de mii, în sinele lor, îţi vor întocmi cu măiestrie acel tribunal al vieţii. Au uitat săracii, că arătându-te cu degetul, se vădesc pe ei ca oameni.

Să nu îţi etalezi fericirea cu nonşalanţă şi simplitate în ochii altora. Eşti om şi trebuie să fii imperfect, asemenea celor care te privesc. Altfel, te vor invidia o sută de oameni, cinci îşi vor da cu părerea şi unul, de-abia unul!, te va iubi şi se va bucura pentru tine. Vei fi vinovat în ochii multora de umbrirea fericirii lor. Cum îndrăzneşti şi cine te crezi să spui că eşti fericit? Nu vezi că afară plouă şi cerul e mohorât? Fii ca toţi ceilalţi: plictisit de viaţă, sumbru, serios, sau nebun după dezvoltare personală, zen-uri picate din cer şi reflecţii second hand.. Dar mai mult decât toate, arată-te stresat. Vei reuşi să aduci bucurie în multe suflete hainé. Ce frumos vor spune: ”Nu a reuşit să facă acel lucru. Eu sunt mai bun decât el. Trebuia să facă aşa şi aşa, nu cum a făcut el. Eu aşa am făcut la acea vreme!”

Să nu cumva să îndrăzneşti să spui că-L iubeşti mult pe Dumnezeu sau pe vreun om. Te rog frumos! Nu aduce jigniri la adresa demnităţii altora. Te vor considera habotnic, prost, încrezut, sentimental, slab, naiv, credul şi cu interese ascunse. Sigur vrei să îţi creezi adepţi, să te foloseşti de banii lor şi să sucești bine de tot minţile celor asemenea ţie. Dacă tot ai atâta fericire şi iubire în tine, cum de îţi permiţi să o afişezi în public? Ţine-o pentru tine şi lasă oamenii în pace. Au ei destule pe cap, nu mai au nevoie şi de fericirea ta sau de sentimentele tale. E plin internetul de trăiri fabuloase şi experienţe spirituale născute din eşecuri copy paste sau din prea plinul imaginaţiei unora. Vrei cumva să fii şi tu unul dintre ei?

Sub absolut nici o formă să nu îndrăzneşti să fii natural. Adică să râzi, să plângi, să zâmbeşti, să spui ce simţi atunci când simţi că trebuie să faci asemenea lucruri. Sigur eşti vreun făţarnic sau ipocrit contagios şi periculos, care prin naturaleţea sa, îşi bate joc cu sarcasm de nivelul mult prea ridicat de cultură şi de încredere in forţele proprii ale lumii de astăzi.

Sigur Dumnezeu te-a creat ca să fii o fiinţă:

– mediocră, iar nu spontană;

– tristă, iar nu cu veselie pe chip;

– copiind la nesfârşit pe alţii, iar nu dând viaţă frumosului pe care El l-a sădit în tine;

– cu multe inhibiţii, ca nu cumva să deranjezi pe alţii, iar nu comunicativă şi optimistă;

Când a ieşit acea vorbă spontană şi plină de duh din gura poporului simplu, „Gura lumii nu o astupă nici pământul”, a umplut de mângâiere sufletul celui necăjit şi întristat. Cum şi de ce anume trebuie să te comporţi ca lumea să te placă? Mereu îţi spui că faci parte din lume, uitând că de fapt şi de drept, lumea face parte din tine iar nu invers.

În altă ordine de idei, lumea are drepturi asupra ta în funcţie de informaţiile pe care le deţine despre tine. Dar, surpriză! Dacă nu le are, sigur le poate inventa şi reinventa după bunul plac al ei.

Fii natural şi descoperă oamenilor din sufletul tău, doar atât cât e nevoie ca un suflet undeva, cândva, citindu-te sau auzindu-te, chiar văzându-te, să se bucure şi să se îndrepte către Cel Care L-a creat.

Orice alterare a scopului tău nobil nu va face decât să te bage în gura lumii, având posibilitatea să exercite asupra ta toate drepturile de rigoare ale acestei acţiuni.     

 

sursa: https://ochiicapruiblog.wordpress.com/ 

Depășește eșecul, succesul este ...destinul tău

Inconştientul oricărei vieţuitoare de pe Pământ tinde întotdeauna către viaţă. Puterea Vieţii se preumblă undeva, în abisurile inconştiente ale omului, ale păsării, ale animalului, ale florilor şi ale pomilor, învingând toate obstacolele cu o măiestrie de excepţie. Viaţa nu admite eşecurile niciodată. Viaţa nu eşuează, chiar dacă toate formele poartă înscris în ele şi un program al morţii, şi unul al distrugerii, şi unul al autodistrugerii. Schimbarea formelor nu schimbă viaţa şi, cum formele toate poartă în ele acest cod al vieţii, ele ştiu, în acelaşi timp, că Viaţa nu cunoaşte eşecul. Ceea ce numim eşec aparţine mai degrabă minţii decît Vieţii.

Păsările, animalele de pradă, or alte vieţuitoare, cărora le atribuim incapacităţi nenumărate, poate şi pentru a aşeza raţiunea umană pe un soclu, nu acceptă eşecul atât de uşor cum o face o fiinţă umană. Dacă leul n-ar depăşi eşecul de a fi vânat acum, ar sucomba cu specia sa cu tot în doi timpi şi-n trei mişcări. Dacă păsărilor li s-ar părea prea obositoare calea dintre o ţară rece şi una caldă, n-am mai admira stolurile ce se rotesc într-un dans sublim al vieţii, făcând cerul mai frumos şi viaţa mai veselă. Animalele resping eşecul şi sărbătoresc viaţa în fiecare clipă. Mintea animalului sau mintea păsării, în nebuneasca ei iraţionalitate (aceea pe care noi i-o atribuim, mai degrabă), încearcă iarăşi şi iarăşi până ce reuşeşte. Natura inconştientă a vieţuitoarelor le conduc către viaţă, iar acel dram de inteligenţă, care le determină să distingă lumea şi obiectele lumii înconjurătoare, „ştie” precis drumul către succes.

Omul, însă, cunoaşte în mod esenţial „eşecul” şi-i datorează cunoaşterea aceasta tocmai minţii, care-l face superior animalului. De îndată ce a înregistrat un eşec, omul nu are întotdeauna încăpăţânarea, motivaţia puternică şi pasiunea de a depăşi ..drama. Păsării nu-i este teamă să se avânte în aer, căci inconştientul său ştie că zborul înseamnă viaţă, libertate şi fericire. Omul, însă, ajunge - în anumite circumstanţe – să se teamă de mers, de înălţime, de spaţii închise, de alţi oameni, de copii, de păianjeni, de sucecs, de fericire, de dragoste, de poduri, de drumuri, de căi ferate, de moarte, de boală, de întuneric sau de lumină. Mintea îl conduce pe om în frica de frumuseţe şi de fericire, de dragoste şi de bucurie, la fel cum îl ghidează către frica de opusele acestora. În toate se poate întrezări rădăcina fricii de eşec, capabilă să paralizeze mintea raţională până acolo unde o poate şterge complet.

Instinctul către viaţă este o forţă inconştientă, care se opune întotdeauna eşecului, dar una pe care omul nu se bazează când crede cu prea mare tărie în mentalul său. Forţa vieţii ne coordonează perfect, numai că mintea raţională o poate folosi doar atunci când crede în ea. Din momentul în care mintea se bazează pe forţa vieţii, puterea omului se poate transforma în ceea ce numim putere miraculoasă. Forţa vieţii este forţa ascunsă în zborul păsării şi-n puterea animalului de a depăşi orice eşec. În puterea seminţei de a deveni într-o zi ..floare şi-n izbînda… embrionului de a se transforma în copil. Să fii încăpăţânat ca o pasăre, care vrea să zboare întâia oară, ca o sămînţă, ce se avântă în existenţă către starea de floare, ca embrionul, programat să devină...copil, şi atunci vei şti că şi tu eşti făcut pentru succes, făcut să fii – simbolic – pasăre, copil sau un fir de iarbă în existenţă...

 

Să mergi mereu către succes, la fel ca Viața... din tine!

 

Paşi către tine însuţi - Maria Timuc

sursa: http://mariatimuc.blogspot.ro/

Iubirea Lui Dumnezeu îşi găseşte sieşi mereu o altă cale către inima omului în permanentă schimbare, decât aceea pe care ne-o imaginăm noi.

 

Giganții mei...

Nu am întâlnit mulţi oameni care să mă propulseze în viaţă cu acea forţă extraordinară a bunătăţii fireşti, de care numai un om cernut prin sita binelui şi a răului poate da dovadă în totalitate. Au fost puţini.

Giganţi ai binelui, sub a căror umbră mi-a poposit cu bucurie şi mi s-a odihnit cu folos sufletesc sinele obosit şi amărât de arşiţa vieţii.

Oameni care şi-au transformat durerea în fabrică de pâine pentru muritorii de foame la capitolul speranţă. Oameni care şi-au înţeles pe deplin menirea şi care au acceptat să plătească orice preţ în schimbul vindecării acelora de lângă ei, fără să crâcnească, fără să se vaite, fără să îşi întoarcă privirea spre ceea ce au de pierdut la schimb, ci numai cu privirea aţintită-nainte la ceea ce au de câştigat.

Nu ştiu de ce anume a trebuit să îi întâlnesc tocmai pe ei. Le-am simţit de atâtea ori răsuflarea greoaie sub povara crucii pe care o duceau şi mă simţeam neputincios, nu în a-i ajuta, ci doar privind la acest spectacol fantastic al vieții, care mi se derula în faţa ochilor mei somnoroşi, pas cu pas. Probabil că, în viaţa acestor fiinţe, vor fi fost multe dimineţi mai puţin răcoroase în care singura mângâiere nu putea fi decât lacrima de întristare.

Însă acum, eu îi vedeam zâmbind. Acea bucurie care îţi aşterne lumină pe chip şi devine dătătoare de viaţă oricărui spectator ivit în preajma ta prin cine ştie rânduieli complicate venite de Sus.

M-am gândit de foarte multe ori dacă eu va trebui să ajung asemenea lor şi cum va fi acest lucru, mai ales când nu reuşesc să găsesc nici cea mai mică asemănare între stările mele de spirit şi acea lumină orbitoare a bunătăţii lor.

Chipul de bunic al sfântului Nicolae sau al blândului şi mult mediatizatului Moş Crăciun, ar putea cu uşurinţă să aducă oarece lumină în intunericul minţii celui care încearcă să vizualizeze trăsăturile acestor giganţi ai binelui.

Pot spune despre ei doar atât: nu toţi erau învăţaţi; nu toţi erau bătrâni; nu toţi Îl cunoscuseră pe Dumnezeu din tinereţile lor mult împãtimite; nu toţi aveau mamă şi tată; nu toţi au fost oameni simpli, ci unii celebri, alţii artişti, alţii pedagogi iscusiţi, fiecare cu talantul său.

Dar toţi aveau în comun acelaşi lucru: bucuria cunoaşterii lui Dumnezeu şi fericirea de a-l fi cunoscut în plenitudinea harului mângâierii şi rânduielii Dumnezeieşti.

Unii l-au cunoscut iubind păcatul şi urând virtutea. Alţii invers, iar cei mai mulţi din bucuria şi tristeţea reflectate la intensitate maximă a primelor două categorii de oameni menţionate.

Iubirea Lui Dumnezeu îşi găseşte sieşi mereu o altă cale către inima omului în permanentă schimbare, decât aceea pe care ne-o imaginăm noi.

sursa: https://ochiicapruiblog.wordpress.com/

Binele învinge întotdeauna, nu există un război.

 

În viaţă, cei mai mulţi oameni sunt nevoiţi să lupte cu ei înşişi. Frumuseţea unui om se ascunde dincolo de aspectul fizic.

Dacă ceva te chinuie, în special tu şi compromisurile pe care le faci pentru a câştiga oameni sau lucruri şi crezi că viaţa e o luptă, convingerile tale se datorează modului în care ai fost format. În realitate nu există nimic de câştigat nici de pierdut. Tot ceea ce există eşti tu, împreună cu iubirea care aşteaptă să ţi se descopere.

Înţelegând acestea, câteodată te vei uimi renunţând la lucruri pentru care altă dată luptai, de această dată pentru a salva prietenii. Un om este mai important decât o maşină sau decât zece. În viaţă ai nevoie să ştii când să renunţi, să ştii când să laşi de la tine şi când să lupţi. Fii matur, trăieşte ca un profesionist, satisfacţia va fi premiul tău care nu se va pierde niciodată.

Binele învinge întotdeauna, tu ai capacitatea să mişti stele. Dragostea trebuie să îţi ucidă mintea ca să înflorească inima. Apoi mintea ta va fi eliberată şi updatată, fiindcă cea veche te minţea şi lucra împotriva ta. Răul, cu cât te va răni mai tare vei creşte şi îl vei distruge cu armele sale. Tu nu poţi să mori, eşti o fiinţă atât de importantă, nici nu ştii.

Binele învinge întotdeauna. Prin bine devii conştient că nu eşti nevoit să te lupţi cu nimeni, că nu ai adversar, doar răul trăieşte în război fiindcă e prea mic. Răul a vrut să se facă vizibil într-un Univers al dragostei care stăpâneşte în veac. Binele învinge întotdeauna, adevărul iese la iveală, iluzia este timpurie, iar viaţa este o călătorie care poate fi trăită cu bucurie. În viaţă ai nevoie să cobori cât mai adânc ca să clădeşti Cerul. Schimbarea pleacă de la mine, dacă aş fi în locul tău mi-aş spune acelaşi lucru şi l-aş face.

Da, ai nevoie să cobori cât mai adânc, să cunoşti şi să simţi pe pielea ta ca să clădeşti Împărăţia. Raiul va fi creat de oameni. La fel ca un copac ale cărui rădăcini cu cât se înfig în pământ mai adânc cu atât coroana se înalţă către cer. La fel ca pomul, omul creşte în ambele situaţii, în „Hristos“ şi în „diavol“, cunoaşterea îi oferă astăzi această posibilitate. Conştienţa omului fluctuează la ambele capete, iar la final alege unde să rămână. Tocmai de aceea pentru cei care trăiesc jos e aproape imposibil să înţeleagă şi să creadă atunci când conştienţa le povesteşte ce a văzut sus.

Jos e rece, e întuneric, e gol şi apăsător, iar în mediul înconjurător dăinuie pericole. Sus luminează razele Soarelui dintâi, acolo dăinuie dragostea, căldura şi îţi taie respiraţia emoţia transmisă de peisajul viu. Şi cum ai putea să le spui celor de jos ce ai văzut sus, ori cum ar putea ei să creadă că există păduri nesfârşite nu doar copacul rădăcinii unde locuiesc, când ei nici lui nu i-au văzut coroana sau nici măcar nu sunt conştienţi că aceasta există?
Binele învinge întotdeauna, conştientizarea

Chiar dacă nu ţi-ai găsit pe nimeni alături şi eşti nevoit să trăieşti singur, eşti bun, frumos şi preţios. Chiar dacă ai făcut alegeri de care astăzi nu eşti mândru, eşti bun, frumos şi preţios. Chiar şi dacă nu ai bani eşti bun, frumos şi preţios. Dacă nu te-a înţeles nimeni niciodată eşti bun, frumos şi preţios, iar lista poate continua, binele învinge întotdeauna!

Încetează să te mai cerţi cu cei pe care îi iubeşti, ca să nu rămâi aşa. Orice acţiune devenită obişnuinţă îţi modelează caracterul. În schimb admiră dimineţi, iubeşte oameni şi bucură-te de viaţă. Acum repetă după mine, admir dimineţi, iubesc oameni şi mă bucur de viaţă.

Când priveşti răsăritul, păsările, oamenii, realizează că nu vei sta o veşnicie în preajma lor şi că nu ai timp să te plictiseşti sau să nu iubeşti. Fiecare moment este unic şi preţios şi merită simţit la intensitate maximă, poate doar cafeaua este aceeaşi. Atunci când eşti recunoscător şi te bucuri Universul e recunoscător şi se bucură că darurile pe care le-a trimis către tine te-au satisfăcut. Atunci îţi va mai trimite, tu trebuie doar să îmbrăţişezi oportunităţile pe care viaţa ţi le oferă. Speră…

Iertarea se aplică celor care fac rău, evident. Nu îi poţi ierta pe cei care nu ţi-au greşit cu nimic, pe ei poţi decât să îi iubeşti. Starea naturală a unui om este să iubească. Iertarea este întoarcerea la această stare, după pauzele pe care le luăm străduindu-ne să le înţelegem comportamentul celor care ne rănesc. Iertarea nu are legătură cu ei, are legătură cu tine, pleci şi te întorci, pleci şi te întorci, ei doar îţi oferă această oportunitate. Atunci când vrei să ierţi nu te gândi la ei, gândeşte-te la tine. Meriţi să redevii liniştit şi fericit? Atunci iartă şi te vei elibera, iar rănile ţi se vor vindeca.

Binele învinge întotdeauna, frica de nimic.

Binele învinge întotdeauna, realizează că nu îi ierţi pentru ei, îi ierţi pentru tine, atunci descoperi Cine eşti şi iubeşti tot ce întâlneşti. Fiindcă totul a plecat de la tine cândva, lumea cu tot ce este în ea. Iubirea ţi-a clădit inima cunoscând durerea, astfel ai dobândit puterea. Amintirea acestora îţi redă identitatea. Ca acest proces să devină posibil ai avut nevoie să cunoşti iluzia prin care lumea a creat împărăţia, materia, controlul, uitarea, suferinţa şi apoi biruinţa ta.

Binele învinge întotdeauna. Dacă tu eşti bine poţi transmite starea ta şi altora, fiindcă te dăruieşti pe tine lor. Sacrificiul te înalţă pe cea mai înaltă treaptă spirituală.

***

Miracolul dragostei constă în a nu deţine absolut nimic şi a dărui totul. Fiindcă nu vei lua nimic cu tine, doar pe tine.

de Alberto Bacoi

sursa: http://vorbindcudumnezeu.com/