Cel mai trist tip de iubire…

Nu transforma iubirea într-un lanţ care-ţi strânge partenerul tot mai tare, doar pentru a te asigura că el încă-ţi aparţine.

Iubirea ar trebui să te facă să dansezi, nu să rămâi blocat.

Ea este ca un continent întreg încă neexplorat, însă, cu cât îţi asumi mai mult acest curaj, cu atât descoperi lucruri incredibile, lucruri care s-au ascuns privirii celorlalţi…celor care n-au avut curaj.

Cum ai putea să explorezi frumuseţea atunci când eşti legat? Cum ai putea să atingi orizontul când cel de lângă tine nu-ţi dă dreptul să te mişti?

Va transformaţi amândoi în sclavii propriilor voastre slăbiciuni. Unul din voi devine incapabil să-şi ia zborul, iar celălalt incapabil să-şi dea seama că nu este altceva decât un paznic…

Un paznic trist care nu scapă din vedere nicio clipă persoana transformată în obiectul propriei sale posesivităţi.

Noi, oamenii, am dat un nume iubirii doar pentru a şti cum să ne raportăm la ea atunci când abuzăm de acest cuvânt.

Ea totuşi nu are nume. Ea nu are nici formă!

Cu toate acestea, doar prin iubire ne putem înţelegem sensul.

Puţine mai sunt libertăţile de care beneficiem cu adevărat, iar libertatea de a iubi este încă tangibilă şi reală.

Restul libertăţilor sunt impozitate…

Dacă vezi că nu te potriveşti cu un om, pleacă!

Este dreptul lui să caute o altă experienţă de viaţă alături de un partener potrivit.

Este obligaţia ta să-ţi acorzi o altă şansă….

Nu condamna definitiv la nefericire două fiinţe:

Una din ele incapabilă să-şi ia zborul, iar cealalaltă incapabilă să-şi dea seama că nu este altceva decât un paznic care strânge tot mai tare un lanţ…

….pe care-l numeşte în mod greşit IUBIRE!

 

de Adrian Cutinov

sursa: http://www.desprerealitate.ro/

Totuși, există în lume oameni fericiți. Iată ce-i unește pe ei toți!

 

Oameni care simt prin toată ființa lor vibrația sensibilității universale.

Oameni care se prăbușesc, la miez de noapte, pe pământul rece din parc și se lasă zdrobiți de frumusețea cerului înstelat.

Oameni cărora nu le pasă de nimic, în afară de lucrurile care le umplu sufletul cu spiritualitatea existențială…

Cel mai incredibil lucru însă este că, oricât de mult nu te-ai strădui să-i convingi pe ceilalți că anume acest stil de viață e cel mai corect, ei refuză să creadă. Oamenii pur și simplu nu acceptă valoarea frumuseții de moment. Ei nu mai realizează ce înseamnă să-ți trăiești viața din plin.

Te-ai trezit dimineața. Ești viu. Ești sănătos. Ți-ai pregătit un mic dejun delicios. Ai mâncat. Ai privit pe geam. Iar acolo se ascunde lumea și cu siguranță un anotimp magic.

Care? De ce ar conta? Toate sunt extraordinare!

Iarna e frumoasă că are zăpadă și spiritul cald al sărbătorilor.

Primăvara e minunată prin tot ce înseamnă prospețime. Prin cântecul păsărilor și prin senzația constantă a unui nou început.

Vara e încântătoare prin natura maiestuoasă, prin tinerețea și libertatea pe care o inspiră oamenilor.

Toamna e fermecătoare prin tristețea ei ce-și evocă ecoul în sufletele noastre melancolice.

Oare nu e asta fericirea?

Să fii prezent aici și acum. Să admiri. Să exiști.

Să iubești pe ceilalți și să te iubești pe tine. Să speri și să ierți.

Dar cel mai important – SĂ PREȚUIEȘTI CEEA CE AI!

sursa: http://devorbacutine.eu/

Despre adevărata noastră mască!

 

Unele persoane vin şi pleacă din viaţa noastră fără să realizăm că fiecare din acele persoane ne-au schimbat foarte mult. Poate ne-au modificat cursul vieţii şi nici nu au dorit acest lucru!

Ciudat este că nici nu ne mai aducem aminte de multe dintre ele! Uneori ne trece pe la urechi un nume sau o poreclă care ne trezeşte o amintire despre cineva care ne-a fost drag cândva! Am râs alături de acea persoană, am depănat amintiri sau poate ne-am certat! Atâtea persoane şi atâtea nume!

Nu ne gândim că omul care suntem astăzi, are puţin din calităţile sau defectele altor persoane în prezenţa cărora, cândva, am împărtăşit o parte din sufletul nostru! Dacă s-ar aduna toate fiinţele care ne-au cunoscut cred ca ar putea să facă împreună un portret al nostru, al omului care suntem aici şi acum!

Dar de ce ar trebui sa fie atăt de multe persoane laolaltă pentru a defini o singură fiinţă? De ce nu ar putea oricare dintre ele să ne definească exact?

Datorită măştilor pe care le purtăm!

Să fie doar una sau două măşti oare? Nu! Sunt zeci, dacă nu chiar sute de măşti pe care le purtăm cu foarte multă dibăcie, pentru a nu lăsa la vedere faţa reală!

De ce ne este frică să fim naturali? Ne-am pierdut această naturaleţe sau nu am avut-o niciodată? Ne este teamă de ce-ar spune lumea dacă ne-am comporta aşa cum simţim la un moment dat?

Suntem plini de umilinţă în faţa şefului, pentru ca două minute mai târziu să fim plini de răutate în faţa subalternului pentru a-i sublinia încă o dată că trebuie să fim respectaţi, nu pentru că suntem mai buni ca el, dar dacă suntem nefericiţi încercăm să transmitem mizeria mai departe! Că doar aşa păţim la răndul nostru!

Strigăm cu emfază de la înălţimea catedrei, fără să realizăm de fapt cum am ajuns să predăm! Zeci şi sute de măşti pe care le schimbăm atunci când ne întâlnim cu părinţii, cu fraţii, cu prietenii!

Ce contează cum ne simţim? Nu trebuie să se vadă acest lucru! Trebuie să afişăm mereu o faţă mulţumită şi fericită. Dacă va râde cineva de noi când ne arătăm defectele şi slăbiciunile?

Cei din jurul nostru fac la fel, aşa că suntem o gaşcă mare de fiinţe ce râd forţat şi fără să-şi mişte capul, ca nu cumva să ni se scuture fardul cu ajutorul căruia ne-am chinuit de atâta amar de vreme să ne ascundem ridurile.

Trăim toata viaţa după concepţiile altora! Sunt păreri pe care ei înşişi nu le respectă, dar măcar noi facem tot posibilul să nu ieşim din rând!

 

de Adrian Cutinov

sursa: http://www.desprerealitate.ro

„Viaţa poate fi înţeleasă numai privind înapoi, dar trebuie trăită privind înainte.”

Sunt momente în care, cu toate că ai tot ceea ce ţi-ai putea dori şi cu toate că eşti conştient că ai multe motive pentru a fi fericit, totuşi simţi că îţi lipseşte ceva. Simţi că nimic din tot ceea ce ai nu te împlineşte şi că ai nevoie de mai mult sau de... altceva.

Mi s-a întâmplat și mie să simt că îmi lipseşte ceva şi am crezut că doar trec printr-o criză existenţială, dar nu a fost aşa.

M-am lăsat dominată de propriile ambiţii, uneori i-am lăsat pe alţii să îmi organizeze timpul şi m-am dedicat prea mult unor lucruri pe care le credeam importante, uitând să mă mai bucur de viaţă şi să mai fiu fericită... 

Cred că am uitat să trăiesc... fiindcă toată alergătura asta pentru a rezolva lucruri şi pentru a-i mulţumi pe oameni, tot traiul acesta planificat nu înseamnă viaţă. Iar mie îmi era dor de viaţă! Îmi lipseau lucruri aparent nesemnificative, lucruri banale, dar care mă făceau fericită. Îmi era dor să mă plimb desculţă pe iarba udă de rouă, să adorm afară într-o pădure, să simt mângâierile vântului şi să aud muzica naturii. Îmi era dor să culeg flori, să mă plimb prin ploaie, să uit, măcar pentru o zi, de tot ceea ce trebuia să fac şi să fac doar ceea ce îmi făcea plăcere. Îmi era dor să nu mai aud zgomotele lumii... Îmi era dor de câteva clipe de singurătate, în care să pot gândi în linişte, în care să îmi fac ordine prin încăperile sufletului...

Îmi era dor de iubiri curate și necondiţionate, de cuvinte sincere și calde, de apropieri pline de dragoste...

Îmi era dor de plimbările lungi din dimineţile în care lumea abia se trezea, dimineţi care mă găseau pe străzile mici şi pustii din centrul oraşului... pe acolo pe unde, trecând aveam impresia că auzeam paşii, vocile şi râsetele acelora care, în trecut, mă însoţeau...

Şi îmi era dor de locul meu unde îmi plăcea să vorbesc cu Dumnezeu cu voce tare, acel loc în care am mereu impresia că El îmi răspunde, că îmi şterge lacrimile, că mă mângâie cu o rază de soare şi că mă îmbrăţişează cu o adiere uşoară de vânt...

Îmi era dor de viaţă. Îmi era dor de mine.

Fragment din cartea Insomnii

de Irina Binder

„Dumnezeu îţi arată locul comorii, dar tu trebuie să sapi!”

Nu am venit în viaţa asta să plătim facturi, să muncim ca nebunii, să ne certăm din orice prostioară, să colecţionăm cartoane cu multe ştampile, ci să învăţăm să iubim. Nu luăm cu noi decât iubirea dincolo. Nu luăm nici mobila, nici maşina, nici casa, nici… nimic. Sădeşte în suflet multă bucurie ca să ai ce flori să culegi mai târziu. Bucuria nu e ca valurile mării ce trec repede, nici ca floarea ce se ofileşte. Intâlneşte-te cu tine, descoperă-te, acordă-ţi timp conştient şi nu mecanic!

Copiii au deficit de ataşament parental care nu le validează identitatea. Copilul când vrea atenţie sau timp de calitate, ori se îmbolnăveşte ori face o prostie. Ceva face ca să-ţi atragă atenţie. Şi e nevoie de atenţie pozitivă, nu de atenţie negativă. Încredere şi încurajare, şi nu ceartă. Nu suntem maturi emoţional şi adeseori ne comportăm ca nişte copii. Indiferent ce s-a întâmplat există un rost. Fugim de responsabilităţi pentru că nu suntem liberi. Nevoie de libertate versus nevoie de control. Suflete, te iubeşti pe tine? Te-ai acceptat, te-ai iertat? Înţelegi ce se întâmplă în viaţa ta?

Viaţa te izbeşte de toţi pereţii, cu sau fără voia ta. Tu duci valul unde vrei şi poţi fi fericit. Omul e un mecanism care acţionează la diferiţi stimuli. Putem ieşi din orice angrenaj creat de noi sau de cei din jur. Avem nevoie de iubire necondiţionată şi pură. Nu te mai lovi cu acceleratul din tine. Ieşim din programul „maşina de cusut” şi schimbăm vibraţia, energia. Nu ne mai „lovim” unul altuia piticii de pe creier. Inteligenţă raţională, maturitate emoţională.

Blocajul energetic al corpului naşte emoţii negative. Avem nevoie de depolarizare în mişcarea interioară, de sincronizare prin procesul iertării. Un conflict biologic există în fiecare din noi. Inversii psihologice, câştiguri pe care le avem din comportament, autosabotare, sunt schemele în care ne învârtim zilnic, activând sau dezactivând diferite emisfere ale creierului. Ne arătăm că suntem tari pentru a ascunde durerea pe care o avem înăuntru. Nu avem nevoie de cârje sau bastoane exterioare pentru a ne sprijini sufletul şchiop.

Ura intră în noi ca şi iubirea. In fiecare zi te descoperi, în fiecare zi te creezi. Ce descopăr eu îţi împărtăşesc şi ţie. Vocea critică moare şi ne suntem propriul duşman. Ne luptăm cu convenţiile, cu normele, cu regulile, cu standardele, cu canoanele care ne îngrădesc libertatea interioară. Sentiment de neputinţă în fata vieţii. Frica de Dumnezeu ucide si nu iubirea de Dumnezeu. Ne sufocăm fiinţa pentru că nu vrem să fim spontani, veseli şi buni. Orice problemă ai avea, dacă sapi în spatele problemei ajungi la frica de moarte. Criticul intern moare la canalele de iubire interne sau externe. Moartea nu e moarte, ci e naştere, viaţă.

Lacrima este durerea care iese din tine şi de care sufletul vrea să se elibereze. Nimeni nu ne face atâta rău aşa cum ne facem noi. Inţeleg şi empatizez cu fiecare. Excesul de limită generează revoltă pentru că înăbuşă creativitatea, vitalitatea, spontaneitatea, naturaleţea, înţelepciunea. Ni se revelează orice nevoie. Cel mai bun profesor este ultima ta greşeală. Dumnezeu îţi arată locul comorii, dar tu trebuie să sapi!

Am învăţat să ofer, nu fiindcă am prea mult, ci pentru că ştiu cum este să nu ai! Am obosit să caut. M-am oprit şi cred. Mă conduce emoţia şi nu raţiunea. Nu poţi dărui iubire, dacă nu eşti iubire. Lasă-te să curgi, iubirea vine de la sine! Respiri iubire şi eşti fericit!

de Ieromonah Hrisostom Filipescu

Extras din „Puține lacrimi, multă bucurie!”, Ed. PIM, Iași, 2014

Jos pălăria pentru femei!

Jos pălăria pentru acele femei care, deși părăsite de bărbați, găsesc puterea să-și crească copiii într-un mod admirabil și să aibă și-un job pentru a se putea asigura sufletelor nevinovate cele necesare.

Jos pălăria pentru femeile care preferă demnitatea în schimbul banilor, știind că demnitatea odată pierdută este greu de reabilitat. Pe când banii îi poți pierde într-o secundă și îi poți face la loc în altă secundă.

Jos pălăria pentru femeile care nu-și prostesc iubiții și care înțeleg că o relație nu înseamnă să profiți de bunătatea ori naivitatea celui de alături.

Jos pălăria pentru femeile care au căzut de o mie de ori și s-au ridicat mai puternice de o mie unu ori, știind că ce nu le-a omorât le va face mai puternice. Pentru cele care știu că totul este în mâinile lor și nu așteaptă să cadă din cer.

Jos pălăria pentru cele care au puterea să renunțe la ceea ce le face rău, chiar dacă sufletul li se face bucăți bucăți. Le apreciez pentru puterea de a renunța la binele ce le face rău pentru că știu că ele sunt cele mai importante.

Mă înclin în fața celor care n-au fugit cu altul mai potent financiar și au înțeles că împreună cu bărbatul iubit pot construi imperii sau, cel puțin, o familie fericită.

Tot respectul pentru femeile care nu-și transformă bărbații în tampoane emoționale, abuzând de statutul de iubită, preferând să ia singure taurul de coarne și, eventual, să ceară ajutor atunci când simt că le dobândește cornutul.

Jos pălăria pentru femeile care transformă cu dragostea lor, cu a lor căldură, cu devotamentul față de bărbatul iubit, un apartament banal într-un cămin primitor.

Jos pălăria pentru acele femei care nu uită se se dezvolte pe plan profesional, știind că independența le asigură libertate de mișcare și statut în societate. Mă înclin în fața celor care preferă să muncească în loc să caute vreunul cu bani, chiar dacă obțin mai greu ceea ce-și doresc – ce-i bun nu vine ușor, iar ce vine ușor nu prea ține.

Jos pălăria pentru femeile care-și apreciază bărbații și văd în ei adevărați prieteni, confidenți, iubiți și amanți.

Domnișoarelor, Doamnelor, mă înclin!

de Bogdan Marcu

Iubirea începe cu tine!

 

Imaginează-ți că te trezești de dimineață, te duci în fața oglinzii și spui: sunt o persoană nasoală, nimeni nu mă place, nu sunt bun/ă de nimic, nu pot să fac nimic, n-am nicio șansă!

Ce se întâmplă? Pe de-o parte, îți vine să spargi oglinda, pe de alta… ieși din casă fără niciun obiectiv. Asta dacă mai ai chef să ieși.

Acum, imaginează-ți același exercițiu, însă schimbă limbajul pe care îl folosești. Stai în fața oglinzii și spui: sunt o persoană extraordinară, oamenii mă plac, ador ceea ce fac, fac totul cu încredere și optimism, lumea este plină de oportunități.
Ce se întâmplă? Nu numai că zâmbești în oglindă, însă când ieși din casă, chiar te porți ca o persoană dornică să profite de toate oportunitățile care i se oferă.

Ce diferă între primul exercițiu și al doilea? Stima de sine! Nivelul ei. În funcție de acest nivel, obișnuim să folosim un anumit tip de limbaj.

Ce înseamnă stimă de sine? Ce crezi tu despre tine! Fix asta faci atunci când te afli în fața oglinzii – te analizezi!

De ce să faci asta?

După cum ați văzut mai sus, atunci când stima de sine este jos, când nu ai încredere în tine, tot ceea ce se întâmplă în jur este negru sau gri. Nu funcționează! Pentru tine! Și totuși, ieși din casă, deh, trebuie… și vezi că pentru alții funcționează altfel lucrurile. Ce faci? Te frustrezi! Nu înțelegi! Începi să fii invidios/oasă, să îi acoperi cu tot felul de presupuneri care îi devalorizează. Au ei vreo vină? Nu!

Oamenii ăia pur și simplu văd altfel lucrurile. Când se uită în oglindă, mai degrabă folosesc al doilea exemplu. Și se bucură de viață. Este o chestiune ce ține atât de educație, cât și de auto-educație, de mult trâmbițata dezvoltare personală.

Poți să schimbi starea asta negativă în care te afli? Poți! Cum? Simplu – te uiți în oglindă și te întrebi: la ce sunt eu bun/ă? Și identifici măcar o zonă în care poți performa bine. Apoi te întrebi: sunt o persoană de calitate? În funcție de răspuns, încerci să argumentezi: de ce? Și uite așa începi să-ți descoperi calitățile. Pas cu pas!

Atenție! E foarte important ca atunci când faci exercițiile astea să fii curios/oasă!

Gândește-te așa: fiecare cuvânt sau gând nașpa te deposedează de energie!
Fiecare cuvânt sau gând pozitiv te încarcă cu energie și dorință!

Astea nu sunt vrăjeli, ci lucruri studiate. Iar dacă te gândești la cum te simți tu când experimentezi aceste stări, îți vei da seama că ai experimentat asta pe pielea ta de mai multe ori.

Dacă vrei să o ai o viață frumoasă, o viață împlinită, trebuie ca în primul rând să fii cel mai bun prieten al tău! Trebuie să fii în armonie cu tine! Altfel chiar nu se poate!

Este imposibil ca la interior să fii vraiște, iar la exterior totul să meargă brici. Imposibil!

Din păcate, marea noastră problemă este că așteptăm ca alți oameni să ne facă să ne simțim bine. Părinții, profesorii, prietenii, partenerii de viață… mai puțin noi.

Aici este marea greșeală. Căutăm împlinirea în afară, când ea ar trebui să vină dinăuntru. În mod normal, tu trebuie să fii capabil/ă să te simți bine. Dacă reușești asta… nu ai nevoie să mai apelezi la alții, iar ei se vor bucura pentru că scapă de presiunea pe care ai fi pus-o pe umerii lor. Astfel, ei se transformă în parteneri, colegi, prieteni și nu în prestatori de servicii.

Drept urmare, ia încearcă tu ca în fiecare dimineață să te uiți în oglindă și să spui: îmi place de mine pentru că. Fă asta chiar dacă ți se pare complicat. Nu există să nu fie măcar o zonă de care să nu-ți placă. Ia-o, încearcă să o dezvolți, ieși în lume cu energia pe care ți-o oferă aprecierea și vezi ce se întâmplă.

În mod normal, modul în care te raportezi la tine îi influențează și pe ceilalți. Crede-mă, am experimentat lucrurile astea. În perioada în care eram încruntat și aveam o părere proastă despre mine, nimeni nu îndrăznea să se apropie. Acum, când sunt deschis și zâmbesc mult, toată lumea vrea să vorbim.

Ține minte: modul în care tu reușești să te placi influențează tot ce se întâmplă în jurul tău, nu invers!

Fericirea și împlinirea nu vin de la sine, ci printr-un set-up mental atent construit. Și în timp… Așa că nu te grăbi și începi schimbarea!

Iubirea chiar începe cu tine!

de Andrei Vulpescu
sursa: http://www.vulpescu.eu/

Tu cât de mult te autoiluzionezi sperând în schimbarea oamenilor care te-au rănit?

 

Schimbarea pe care ți-o promite un om atunci când simte că te pierde provine din teamă sau disperare și nu este autentică. Promisiunile pe care le auzi, al căror scop este să te întoarcă din drum, nu vor fi susținute decât până când acea persoană va simți că pericolul de a va despărți a trecut.

Apoi, încet dar sigur, relaționarea dintre voi va reveni la ceea ce a fost înainte, la realitatea cu care v-ați obișnuit. Și, cu cât mai mult timp ați petrecut într-o relaționare disfuncțională, cu atât mai sigur este că veți reveni acolo. Mai mult, odată ce un om a văzut că poate să te întoarcă din drum, îți va cunoaște această slăbiciune și va miza pe ea și în viitor. Faptul că a reușit să te facă să te răzgândești îl va face să se simtă sigur pe sine, va ști că te poate manipula și șantaja emoțional, deci te poate controla.

Lacrimile, victimizarea, rugămințile, promisiunile că "mă voi schimba", afirmații de genul "fac orice, doar mai dă-mi o șansă", "acum știu unde am greșit, nu mai fac" sunt, în 99% din cazuri, izvorte din frica de a nu pierde niște avantaje. Oamenii spun și fac orice până se văd din nou "cu sacii în căruță", iar apoi alunecă înapoi în felul lor obișnuit de a fi. Mai ales dacă istoria se tot repetă și ai dat deja "n" șanse.

Oamenii nu se schimbă la presiunea altora, ci doar atunci când conștientizează ei înșiși că au o problemă și își doresc, cu determinare și hotărâre, să lucreze la acea problemă. Însă, dacă observă că merge și așa, că sunt iertați și înțeleși de nenumărate ori, nu au nicio motivație să schimbe ceva. De ce să depună acest efort? Din contră, acceptarea și iertarea care le-au fost oferite le întăresc ideea că pot să rămână la fel în continuare. Eventual, singura schimbare pe care o vor face va fi de a-și îmbunătăți tacticile și strategiile de manipulare și șantaj emoțional.

Sigur, orice om mai greșește. Poate din inconștiență, poate pentru că vrea să testeze limitele și granițele altora. Însă, dacă după prima situație de acest gen nu se produce o schimbare și recidivează, poți să fii sigur că acele comportamente se vor ține lanț, ba chiar se vor înrăutăți. A văzut că-i merge, îți știe slăbiciunile, simte că te poate controla pe tine și situația, așa că este o iluzie din partea ta să mai aștepți vreo schimbare.

Tu cât de mult te autoiluzionezi sperând în schimbarea oamenilor care te-au rănit?

de dr. Ursula Sandner

Atât de mulți oameni care încă așteaptă să găsească o ușă care i-ar putea ajuta să fenteze destinul.

Nu suntem diferiți!

Toți avem propriile noastre dezamăgiri. Cu toții avem propriile noastre speranțe.

Cu toții privim spre ziua de mâine așa cum privim spre un răsărit de soare. Căci de la un răsărit nu te aștepți decât la ceva bun.

Și tocmai asta este frumusețea. Cu toții ne dorim ceva mai bun. Cu toții ne dorim ceva mai spectaculos decât am trăit până acum.

Cu toții ne dorim mister. Cu toții ne dorim pasiune. Cu toții ne dorim iubire.

Cu toții ne dorim atingeri. Cu toții ne dorim brațe care să ne strângă atunci când suntem nefericiți. Cu toții ne dorim priviri care să vadă în sufletul nostru atunci când simțim că nu mai putem să mergem înainte.

Și în tot acest drum pe care îl parcurgem prin viețile noastre așteptăm ca cineva să ne spună secretul… Așteptăm ca altcineva să ne arate o scurtătură către împlinire.

Așteptăm ca altcineva să ne arate o ușă prin care putem trece neobservați pentru a putea păcăli destinul. Numai că cel care a găsit o astfel de ușă a trecut deja dincolo de ea. Nu a mai avut răbdarea să ne aștepte și pe noi.

Ne poticnim, ne împiedicăm, plângem, ne ridicăm și mergem mai departe. Unde anume? Fiecare din noi își va găsi propriul răspuns.

Fiecare dintre noi își va găsi propriul adevăr. Și acest adevăr ne va arăta cine suntem cu adevărat. Altă cale nu există!

Atât de multe posibilități…

Atât de multe alegeri…

Atâtea feluri diferite de a ne trăi viața.

Atât de multe senzații ce pot fi experimentate. Atât de multe probleme care pot fi ocolite.

Atât de multe dezamăgiri…

Atât de multe persoane care nu au curajul să trăiască…

Atât de mulți oameni care încă așteaptă să găsească o ușă care i-ar putea ajuta să fenteze destinul.

Ce sentiment de neputință!

 

de Adrian Cutinov

sursa: http://www.desprerealitate.ro/

Cancerul este o boală care apare pentru acei care au conflicte interioare nerezolvate

 

Stresul nu este ceea ce ți se întâmplă, ci modul în care privești ceea ce ți se întâmplă. Unii psihoterapeuți afirmă că se moare de frică și de oboseală, nu de cancer. Cancerul este o boală care apare pentru acei care au conflicte interioare nerezolvate. Boala este un conflict între minte și suflet. Fiecare vrea să transmită ceva, iar cealaltă parte înțelege altceva. Lovim în organe în funcție de fricile noastre. Tratăm trupul, dar să tratăm și sufletul.

Cine nu poate trece peste un eveniment neplăcut din viață poate face cancer de stomac. Cineva are resentimente și îl lovește un cancer renal. Altcineva se teme că va muri de foame și va face cancer hepatic că nu are cu ce să-și hrănească familia…

Frică și furie sau dragoste și recunoștință. Frica este o problemă sufletească și nu a minții. Agresivitatea este o formă a fricii. Este frica și apoi furia. Uneori lacrimile nu vin pentru că plânsul nu poate fi manipulat ușor.

Căință, mulțumire și transformare spirituală. Boala ne trimite spre introspecție. Faptul că ești cu cineva și te simți singur se datorează că nu suntem în relație bună cu Dumnezeu. Dependențele sunt dureri de factură sufletească.

Orice i se întâmplă sufletului afectează și corpul. Orice i se întâmplă minții afectează și corpul și viceversa, minte-suflet-corp. Dacă apelezi la divin, la spiritualitate, există o soluție. Dumnezeu nu este îmbuteliat ca să nu avem accest la El. Oricine are acces la Doamne. Nu știm să accesăm, nu că nu putem. Hristos nu se ascunde în Potir sau în icoană, ci se descoperă. Tăiem păcatele de la tulpină, dar ele se țin de rădăcini. Este o dizarmonie care trebuie armonizată. Vindecare înseamnă creștere spirituală.

Suferința poate oferi multe lucruri sufletului nostru pe care fericirea nu le poate oferi. Adeseori fericirea ne stoarce, ne diluează, iar suferințele ne curăță, ne purifică. Suferința are ceva special, iar fericirea este un bun comun.

Smerenie, pocăință, genunchi…

 

Părintele Hrisostom Filipescu

Extras din ”Puține lacrimi, multă bucurie”, Ed. PIM, Iași 2014, pag. 48-51

 

O lume de buzunar?

 

În goana diurnului care ne face să trăim cu sufletul la gură și să credem că, făcând atât de multe, facem mult și, mai ales, ce trebuie, suntem pe cale să ne pierdem o abilitate esențială, aceea de a privi. Din această pierdere decurg alte și alte pagube care pot deveni iremediabile. Din ce în ce ne ofilim precum se întâmplă cu o floare a soarelui, doldora de polen, ruptă din lanul ei. Se pare că omului modern nu-i mai ajunge spectacolul lumii, nu mai iubește filmul naturii, nu-i mai priește comuniunea, alegând o însingurare care îl face ușor-ușor, dar vizibil, să-și deformeze coloana, adică verticala, și să stea cu capul în pământ. Ca omul să rodească are nevoie de lanul lui și nu de o glastră. Avem cum să ajungem din ce în ce mai rapid de colo-colo în lumea asta mare, putem comunica la distanțe și cu viteze pe care n-are rost să le mai contorizăm și cu toate astea devenim din ce în ce mai singuri. În era asta a noastră, copilul a devenit un gadget, traiul un sistem hiper-performant, iar sufletul… Sufletul poate fi, cel mult, un device. Asta dacă mai băgăm de seamă că ne trebuie la ceva. Toate acestea se întâmplă pentru că uităm să-l privim pe cel de lângă noi, uităm să privim la alcătuirea lumii și, în cele din urmă, uităm să ne privim pe noi. A privi, cu toată frumusețea acestui dat, s-a înlocuit azi cu a te raporta la… Ne uităm la cel de lângă și ne raportăm la ce are el și n-avem noi. Și vrem s-avem, chiar dacă nu ne e de niciun folos. De câte ori merg cu metroul a început să mi se răscoale sufletul. Aproape întotdeauna văd câte un rând de scaune ocupate de oameni care trăiesc cablați la mobil, Iphone, tablete sau cine știe ce alte dispozitive. Mi se pare o imagine halucinantă și am impresia că mă aflu într-un salon de reanimare, unde pacienții cu privirile golite de suferință sau de disperare, cablați la tot felul de aparate, se agață de viață.

Fac aici o paranteză… Deunăzi, am mers cu taxiul. Din mașină lucrurile se văd altfel decât în metrou, din păcate însă nu cu mult diferit, pentru că oamenii care conduc mașinile sunt cablați și ei, iar trecătorii, de cele mai multe ori, la fel. Ei bine, taximetristul terifiat de-a dreptul, mi-a povestit că în urmă cu o zi, sub ochii lui, o tânără a fost spulberată pe trecerea de pietoni. Șoferul vorbea la telefon și a trecut pe roșu. Tânăra se uita în telefon și a traversat, pe verde ce-i drept, fără să se asigure însă. Taximetristul plin de indignare a conchis: „Unul face pușcărie, celălalt s-a dus pe lumea ailaltă… Ca niște proști!”. Iată unde duce, stricto sensu, pierderea abilității de a privi. Și dacă ar fi doar atât și-ar fi teribil de dureros. Dar lucrurile nu se opresc doar la cele văzute.

În ultima vreme, am întâlnit în metrou mulți tineri care se uită la filme pe Iphone. Într-o zi am călătorit lângă un asemenea tânăr. Se uita la Wolf of Wall Street, un film cu un box office impresionant, multi-nominalizat și (prea) mult premiat. Dacă nu știam filmul, pe ecranul acela nu mai mare de 5 inchi, n-aș fi înțeles nimic. Dar ce m-a frapat era că tânărul mijea ochii chinuindu-se să distingă literele minuscule ale subtitrării, neavând cu siguranță timp să mai vadă și imaginea. Dar probabil era mulțumit de Iphone-ul lui și avea impresia că a câștigat timp văzând, vorba vine, filmul din… mers. Pentru mine întâlnirea aceasta cu un aproape pe care probabil nu-l voi mai revedea niciodată a însemnat mai mult decât un fapt divers și deranjant. A fost un adevărat semnal de alarmă și pentru viitorul cinematografiei. Pentru că astăzi filmul tinde să nu mai însemne conținut, ci doar cifre. Cinematografia este și ea atinsă de americanul fast. Superficialul și artificialul înlocuiesc realul și adevărul și așa cinematograful mi-e teamă că va deveni doar un produs pentru 5 inchi înghițit fiind de tăvălugul digital.

Poate n-am eu minte să pricep resorturile virtualului sau, mai de grabă, digitalizarea lumii. Poate că le pricep, dar nu le accept pe de-a întregul. Sau poate că le accept, dar nu-mi plac derapajele. Nu contest părțile pozitive, căci ele sunt destule, dar privind în jurul meu îmi dau seama încă o dată că excesele sunt cele care ne duc în derivă. Excesele acestea minimalizează splendoarea Creației, iar omul modern, supus sieși, preferă să trăiască într-un buzunar decât să îmbrace tot paltonul.

 

de Cristina Chirvasie

sursa: https://www.literaturadeazi.ro/

Cei mai frumoşi oameni sunt cei care îşi dau voie să fie şi Sensibili… să fie Vulnerabili…

Nu e umilitor şi nici ruşinos să-ţi exprimi sentimentele – să-ţi arăţi iubirea, să-ţi exprimi grija faţă de cei dragi, să le arăţi că îţi pasă şi că le vrei binele şi fericirea. Să exprimi exact ceea ce simţi faţă de oamenii dragi sufletului tău, este un act de CURAJ şi de tărie de caracter şi nicidecum de umilinţă.

Doar cei Egotici, plini de ORGOLII, cei slabi de caracter, cauta să-şi ascundă sentimentele. Unii, din teamă de a nu fi răniţi mai bine ascund ceea ce simt cu adevărat decat sa exprime. Alţii, cei care nu au cu adevărat încredere în ei, se umplu de ORGOLII prosteşti şi fac pe “grozavii” arătându-se reci, indiferenţi si nepăsători faţă de cei dragi lor.

De multe ori, se întâmplă ca cei dragi ţie să nu-ţi răspundă cu aceeaşi monedă sentimentelor tale, dar să te prefaci rece şi indiferent, să te prefaci că nici ţie nu-ţi pasă, nu va face altceva decât să strângă în tine foarte muuulta frustrare rezultată în urma reprimării sentimentelor tale.

Nu e ruşinos să-ţi exprimi sentimentele, e chiar eliberator să o faci. Iar atunci când celălalt nu îţi răspunde pozitiv, la un moment dat, când simţi că nu mai are rost să îi arăţi sentimentele tale unui om care nu ţi le apreciază, poţi să renunţi şi să îţi vezi de viaţa ta mai departe. Dar măcar eşti cu sufletul împăcat că ai spus şi ai arătat exact ceea ce ai simţit, ai fost sincer cu celălalt şi cu TINE însuţi, ai luptat până la capăt, şi acum poţi pleca împăcat, iar povara reprimării sentimentelor tale nu te va afecta şi în viitor…

Să fii VULNERABIL e un act de CURAJ şi nu de umilinţă…

Iubirea faţă de oamenii dragi nouă, ne dezgheaţă sufletul mult prea îngheţat de atâtea experienţe dureoroase trăite în trecut şi ne face să devenim din nou sensibili, să SIMŢIM din nou, iar asta e un lucru bun. E îngrozitor să ai inima împietrită, să te simţi gol, să nu mai simţi nimic…

Tocmai de aceea, dă-ţi voie să SIMŢI, să iubeşti sincer, să-ţi dezgheţi sufletul şi să ai curajul să spui şi să arăţi ce simţi. Sentimentele tale NU sunt ceva ruşinos şi umil, sunt ceva NOBIL, divin, sunt ceva ce te face să fii UMAN…

Sentimentele noastre sunt daruri de la Dumnezeu. Ele ne fac să fim umani, iar cei cu suflete frumoase şi calde, întotdeauna vor aprecia faptul că îţi exprimi sentimentele, că le spui şi le arăţi ceea ce simţi si NU vor rade de tine. Doar cei cu sufletele de piatră nu vor aprecia sentimentele tale nobile şi ţi le vor călca în picioare, dar aceştia chiar NU merită atenţia ta…

Oamenii care se iubesc pe sine şi au încredere în sine, întotdeauna exprima deschis ceea ce SIMT, neconsiderându-şi sentimentele ceva ruşinos, ci, ceva nobil. Cei Egotici, plini de orgolii prosteşti, vor face întotdeauna pe grozavii şi se vor arăta reci şi indiferenţi, vor vrea să pară oameni “puternici” fără sentimente şi sensibilităţi…

Dar cei mai frumoşi oameni sunt cei SENSIBILI sufleteşte, cei VULNERABILI..
Tu cum eşti? Ai curajul să-ţi exprimi sentimentele sincere, sau eşti un Egotic care mai tot timpul se umple de Orgolii prosteşti?”

Fragment din Cartea „Multumesc ca te iubesc”

sursa: https://cameliaserban.ro/

Priveşte ochii lor... !

 

Priveşte-n ochii unui om! Încearcă să nu-l analizezi. Încearcă să simţi tot ceea ce poate transmite. Încearcă să-l înţelegi. Cu cât îl analizezi mai mult, cu atât mai mult, între tine şi el apar valuri de păreri care nu au decât menirea să distorsioneze imaginea lui.

Priveşte un om în vârstă! În ochii lui se văd chinurile bătrâneţii. Se văd regretele pentru anii care au trecut în zadar. Se vede lupta zilnică a vieţii, o luptă în care el pierde din ce în ce mai multe runde. În ochii lui nu se mai vede speranţa unui viitor…!

Nu mai trăieşte decât în trecut. Şi nu întotdeauna este un trecut frumos. Ascultă-i povestea din privire! Citeşte-o! Învaţă de la el! Evită-i greşelile! Mâine vei fi tu în locul lui…

Priveşte un tânăr! Câtă viaţă are în privire…! Vezi speranţa pe care o transmite. El trăieşte doar în viitor. Pentru el, trecutul nu este foarte îndepărtat. Din trecut oricum nu a învăţat mare lucru. Nu ştie ce este înţelepciunea.

El nu ştie că viitorul i se va aşterne-n faţă exact aşa cum şi-l va construi, dar pentru asta va trebui să renunţe la multe. Trebuie să aibă un mare curaj pentru a-şi urma visul. El încă nu ştie că puţini reuşesc asta. Ieri ai fost tu în locul lui şi nu poţi decât să-mi dai dreptate…!

Priveşte cum trece pe lângă tine o femeie pe care cândva ai iubit-o nebuneşte. Nu este singură. Este la braţ cu un bărbat care a ştiut să-i ofere mai multe decât tine. Sau poate tu i-ai oferit mai mult, dar ea a căutat mereu mai puţin. Doar o femeie poate înţelege asta…! Îi cauţi privirea. Vrei să înţelegi ceva din ea. Ai vrea să-i spui că încă o iubeşti…

Toate amintirile îţi înneacă fiinţa. A fost cândva a ta şi ai pierdut-o pe drum. Te priveşte şi ea şi pricepi că este o altă persoană. Te întrebi care este algoritmul după care iubeşte o femeie…! În câteva momente renunţi la a-‘nţelege capriciile unei fiinţe pe care nici măcar ea nu şi le poate explica. Cel mult, încerci să nu mai repeţi aceleaşi greşeli cu o altă femeie. Chiar şi aşa, succesul nu-ţi va fi garantat…!

Priveşte un snob care coboară dintr-o maşină luxoasă. Este îmbrăcat într-un costum foarte scump. Nu a cumpărat acel costum pentru că se simte mai bine în el. L-a cumpărat pentru a dovedi celorlalţi că este prosper. Vrea să-ti arate că trăieşte pe o altă treaptă socială. Priveşte-i trufia! Crede că Pământul îi aparţine. Se crede mai important decât Alexandru cel Mare…

El nu vrea să-şi mai aducă aminte că-n urmă cu ceva timp era sărac lipit. De fapt, a şi uitat pentru că memoria nu este punctul lui forte. Nici el nu mai ştie ce făcea în acea perioadă. De citit, sigur nu citea…! Nu că n-ar fi avut timp ci că nu ştia s-o facă. Nici acum nu ştie. Citeşte-i povestea! Învaţă din făţărnicia lui!

Opreşte-te şi priveşte-n ochii unei femei tinere şi frumoase! Priveşte-i aroganţa! Este obişnuită cu foarte multă atenţie din partea bărbaţilor de toate vârstele şi cu invidie din partea tuturor femeilor. Ea nu te va privi aşa cum o priveşti tu. Mereu a avut de unde să primească tot ce şi-a dorit…

Ce o macină cel mai mult, este dacă în viaţă va face alegerea perfectă. Poate alege orice şi aproape pe oricine, dar din păcate, o singură dată. Ştie că tinereţea zboară. Si odată cu ea şi frumuseţea, iar şansele îi vor scădea dramatic. Ştie că poate alege greşit. E singurul ei complex. Priveşte-i povestea! Admiră-i frumuseţea, dar nu te lăsa subjugat de ea…!

Priveşte-n ochii părinţilor tăi! Priveşte regretele pe care le au şi învaţă din ele. Ei au vrut mereu altceva pentru tine. Nu că nu te-ar fi vrut fericit, dar ei aşa ştiu c-ai fi fost mai împlinit…! Tu poate ai urmat o cale care te face fericit, o cale care te face să te simţi liber. Ei te privesc cu îndoială. Aşa au fost educaţi şi ei…! Să trăiască viaţa altcuiva.

Priveşte-le ridurile! Şi tu vei avea parte de ele. Asta dacă nu se va inventa formula tinereţii veşnice. Încearcă sa vezi cum eşti privit de către ei. Cum nu te va admira niciodată nimeni. Câtă iubire este in ochii lor…! Ei te văd perfect mereu, indiferent de ce alegere vei face în viaţă. Ei te văd mai bun decât oricine din jurul tău. Doar eşti o prelungire a sufletului lor. Învaţă-le povestea! Învaţă să-i iubeşti cât mai sunt lângă tine. Va veni o perioadă când îţi vei cere singur sfaturi…!

Priveşte-n ochii unui om! Încearcă să nu-l analizezi! Încearcă să simţi tot ceea ce poate transmite. Încearcă să-l înţelegi! Cu cât îl analizezi mai mult, cu atât mai mult, între tine şi el apar valuri de păreri care nu au decât menirea să distorsioneze imaginea lui.

Şi gândeşte-te că într-o altă perioadă, într-un alt spaţiu şi alt timp, tu vei fi asemenea lui! 

de Adrian Cutinov

sursa: http://www.desprerealitate.ro/

Oamenii cu probleme nu pot avea relații fără probleme

 

Trăim într-o lume a relațiilor de toate felurile. Ne conectăm virtual, legăm prietenii profunde sau de conjunctură, iubim și suferim în relații de cuplu, ne unim destine și ne despărțim afectând părți considerabile din viața noastră și mergem mai departe căutând să fim în relații pentru că singurătatea ne sperie mai mult, poate, decât o relație disfuncțională. Este preferabil să fim împreună, dar nu cu orice preț. Este de dorit să ne implicăm și să ne „făurim” relațiile pe baze solide, ca să ne dăm șansa de a fi împreună sănătoși și fericiți.

Fiecare dintre noi avem o părere despre cum ar trebui să fie o relație. Părerea ta despre cum ar trebui să fie relația ta de cuplu este profund influențată de așteptările pe care le-ai asimilat în copilărie, modelele de iubire pe care le-ai văzut, experiențele trăite de tine și emoțiile asociate acestora. Aducem cu noi în viața adultă, tot felul de supoziții neconștientizate și neexaminate despre cum ar trebui să fie relația ideală, cum ar trebui să ne simțim și proiectăm niște așteptări, uneori nerealiste, care ne determină comportamentul în relații, ne afectează felul în care gândim despre partener și, de multe ori, în loc să ne aducă liniște și bucurie, ne aduc presiune și neliniște.

Miturile despre relații ne fac să tindem spre idealuri lipsite de realism, pentru ca apoi să ne învinuim pe noi și pe partener când nu reușim să le atingem. Ideile distorsionate creează cercuri vicioase ale nefericirii în care ne învârtim, ieșind dintr-o relație pentru a intra apoi în alta care eșuează, dorind mereu să-i schimbăm pe ceilalți pentru că sunt nepotriviți și uităm să ne uităm la persoana care ar putea cu adevărat să producă o schimbare reală: noi înșine!

Oamenii sunt fericiți sau nefericiți, nu relațiile!

Ceea ce pare de multe ori să fie o problemă în relație este, mai degrabă, una individuală a fiecărui partener. De multe ori, atunci când ne conștientizăm propriile gânduri și așteptări de la noi, de la celălalt, de la viața împreună, când ne observăm comportamentele și ne vindecăm rănile emoționale, devenim parteneri mai buni.

Împreună, sper să reușim să descifrăm o parte din miturile despre relații pe care le-am preluat și le perpetuăm și apoi să le găsim alternativa mai sănătoasă pentru a ne spori șansele de a avea relații armonioase pentru că, nu-i așa, viața este mai frumoasă când o împărtășim!

 

de Aniela Cazacu

sursa: http://www.catchy.ro/

Trăim într-o lume în care toți își dau seama dacă ai slăbit sau dacă te-ai îngrășat, dar niciunul dacă ești trist!

Uneori cea mai bună decizie este să faci liniște în interior. Nu mai știm să ne bucurăm de tăcere. Eu cu mine și cu Doamne… Acesta e începutul. Să pot să stau în tăcere, fără să am nevoie de fundal sonor ca să nu mă simt singur, trist. Nu ai nevoie să îți duci inima și mintea departe pentru a fi bine. Coboară în inimă și fii blând cu tine, fii delicat cu ce găsești acolo și întoarce-te ori de câte ori simți nevoia. Ai fugit destul de tine ca să te întâlnești cu tine! Când te doare, spune-I lui Doamne!

Statisticile arată că există tot mai multă depresie, deznădejde, tristeţe. Ce este de făcut?

Dincolo de diagnostic este o poveste de viață. Cine ascultă povestea până la capăt? Rănirea gravă și repetată a celor 6 nevoi de bază (siguranță, conexiunea cu ceilalți, autonomie, stimă de sine, autoexprimare, limite realiste) ne face ca să devenim vulnerabili. Adeseori suntem atrași de persoane care sunt reci cu noi, ori punem nevoile celorlalți pe primul loc, așa încât uităm să ne dăm seama că avem și noi nevoi nehrănite. Trăim din firmituri și dezvoltăm codependențe emoționale. Se pune praf pe suflete când uităm de zâmbete. Cred că e imposibil să nu fim frumoși când suntem fericiți. Am uitat să ne bucurăm. Trăim pe pilot automat și nu suntem conectați în Aici și Acum. E nevoie să acceptăm că în viață ne vom îndepărta de oamenii cu care am avut relații speciale la un moment dat, pe care i-am pus pe piedestal. Oricât de mult doare. Să înțelegem că atunci când cineva nu îți influențează viața în mod sănătos e nevoie să-l lași să plece. Ne agățăm de celălalt și cerșim iubire, atenție, prezență, afecțiune când nu mai există cale de întors, poate, demult. Și suferim ciocănind la uși închise. De exemplu, una dintre temnițele interioare în care oamenii trăiesc este teama de ceea ce cred alții despre ei.

Să nu uităm că de la magazin nu putem cumpăra iubire, prietenie, fericire, respect sau timp.

Extras din interviul cu pr. ierom. Hrisostom Filipescu

Copiii nu sunt o proprietate care se păstrează. Mersul vieții ni-i ia. Nu le faceți reproșuri!

 

Eu însămi am fost tentată să cred că fiica mea îmi va aparține toată viața. Mult timp nu m-am împăcat cu ideea că a crescut și că va veni vremea să plece de lângă mine.

Am oftat, m-am frământat, am analizat îndelung problema și, în cele din urmă, am acceptat că și eu am făcut la fel. Am plecat de lângă părinții mei, trebuia să-mi construiesc propria familie.

Așa și dvs. Ați crezut că puiii/copiii vor rămâne mici, că-i veți îngriji și conduce toată viața. Este normal că atunci când ei își iau zborul să aveți un moment de dezechilibru. Asta nu înseamnă că nu vă mai iubesc, nu înseamnă că nu vă mai apreciază, nu înseamnă că s-au îndepărtat de dvs., care atâția ani nu ați trăit și nu ați respirat decât pentru ei.

Nu este tragic. De la tăierea ombilicului copiii au devenit ființe de sine stătătoare, legate de dvs. pentru nevoile de hrană, îngrijire, educație și afecțiune.

Nu fiți amărate că nu mai au nevoie de dvs. Înseamnă că i-ați pregătit bine pentru viață.

Dragostea copiiilor rămane. Mama este de neînlocuit.

Vă simțiți puțin singure și fără rost? Ați făcut greșeala pe care o fac majoritatea mamelor. Trăiesc pentru ei, fără a mai trăi pentru ele.

Reorganizați-vă programul, acum aveți foarte mult timp liber. Ocupați-vă de dumneavoastră, căci toți copiii sunt fericiți să aibă mame frumoase și îngrijite.

de Razvan Miulescu

Trăiește și permite-le și altora să trăiască așa cum cred de cuviință!

 

Pierdem atât de multă energie complet inutil încercând să explicăm sau să ne justificăm în fața oamenilor al căror singur scop este să critice, să găsească "nodul în papură", să spună ce nu este bine. Dorința lor este să te domine și să-și compenseze propriile lor sentimente de inferioritate prin devalorizarea ta.

Nu, nu-ți vrea nimeni "binele" când te critică, ci ceea ce-și dorește este să arate că el este mai bun sau mai deștept decât tine. Când critici pe cineva vrei ca persoana aceea să accepte viziunea ta asupra lucrurilor și vrei să-i arăți că felul în care gândește, vorbește sau acționează ea nu este suficient de bun. Pentru cine nu este suficient de bun? Pentru cel care critică, binențeles. Cât egoism și egocentrism sunt implicate în acțiunea de a critica...

Da, este ok să oferi feedback-uri constructive (adică spui ce nu crezi tu că este ok și cum anume se poate îmbunătăți ceva), însă doar atunci când îți sunt cerute.

Da, este în regulă să vorbeșți despre cum te afectează pe tine acțiunile sau comportamentele unei persoane, atunci când te privesc în mod direct. Dacă alege să le schimbe, este perfect, însă dacă nu dorește să facă nimic și pe tine te deranjează, este responsabilitatea ta să pleci, să ieși din situație.

Un om care trăiește conștient, respectându-se pe sine și pe cei din jurul său în același timp, nu-și permite să critice pe cineva doar pentru că nu se încadrează în viziunea lui îngustă despre viață.

Dacă nu-ți place de cineva, dacă simți nevoia să-l critici sau să te raportezi la el dintr-o postură de superioritate, înseamnă că mai ai de lucru cu tine. Ceilalți sunt ok așa cum sunt, însă tu ai o problemă cu a-i accepta. Trasează-ți limite și granițe clare de interacțiune cu cei cu care nu rezonezi și mergi pe calea ta.

Trăiește și permite-le și altora să trăiască așa cum cred de cuviință!

de Ursula Sandner

În viață câștigi, pierzi, suferi, dar cel mai important este că înveți!

Cândva nu vom mai avea nevoie de cuvinte. Limbajul sufletului se înțelege peste tot în natură. Suntem ceea ce gândim (sănătoși, bolnavi, fericiți, nefericiți). Gândurile sunt coroana de spini sau de flori pe capul fiecăruia. Ele descarcă o anumită chimie în corp. Orice emoție negativă blochează celulele sistemului imunitar și ne lasă organismul fără apărare pentru câteva ore sau chiar ani.

Stresul este moartea celulei. E drept că unele celule nervoase se refac printr-o gândire constructivă, optimistă, dar e nevoie de MUNCĂ personală. Orice boală trebuie tratată cu înțelegere, compasiune și nu cu revoltă, deoarece unele suferințe le primim ca lecții, iar altele au cauze spirituale (egoism, invidie, răzbunare, stres, frică etc).

Fără Dumnezeu nu există bucurie autentică, iar prezența Lui se simte la tot pasul. De la sufletele care ne apar în Calea ce-o avem de parcurs, până la natura care mângâie simțurile. Cea mai mare minune este să iubești toți oamenii. și nu putem împărtăși celuilalt ceea ce nu suntem deja. Cred că nu ne lipsesc informațiile, ci experiențele. Viața nu este o formulă matematică general valabilă, ci trăire în Duh și în Adevăr.

În ființa lor toate lucrurile din lume sunt bune, întrebuințarea lor uneori este greșită. Tot ce există este bun și orice cădere aduce ceva folositor la lumină. Când iertăm, nu doar sufletul nostru se simte ușurat, ci mai ales sufletul celui pe care îl iertăm. întoarce-te în tine de oriunde ai fi și primește-te, iartă-te. Viața se trăiește, nu se caută, nu se învață.

Trăiește adevărul, bucuria și iubirea. Ele se află acolo unde ești. Liniștea nu este într-un loc, ci într-un mod de a fi. Sunt două zile în care nu mai putem face nimic: ieri și mâine. Prezentul este timpul mântuirii. Amânarea înseamnă niciodată. Un om valorează atât cât iubește. Restul e poveste.

Verbul meu este în inimă și pulverizează spre voi. E nevoie să înțelegem că nu am fost creați de Dumnezeu ca să suferim, ci ca să ne întâlnim cu El într-o poveste de iubire. Unică. În ochii tăi este soare când iubești. Iar ca să ajungi la fericire nu ai nevoie de hartă, ci de prezență, de tine.

Descoperă sau redescoperă Iubirea Tatălui Ceresc! Să ai grijă de sufletul tău! În fiecare zi ar fi bine să ascultăm puțînă muzică, să citim câteva rânduri, să privim la ceva frumos și să rostim câteva cuvinte dulci, calde. Toată lumea râvnește la fericire, nimeni nu vrea durere, dar nu poți să ai curcubeu fără strop de ploaie. Mugurele devine floare. În viață câștigi, pierzi, suferi, dar cel mai important este că înveți. Restul e abur, fum. Se cuvine să avem ochi care să vadă ce este mai bun și inima care să ierte ce este mai rău. Nu contează cine te-a rănit, ci cine te-a făcut să zâmbești din nou.

Visează ca și cum ai trăi pentru totdeauna, trăiește ca și cum ai muri mâine. Timpul șterge, dar știe să păstreze, ca nimeni altul, ceea ce menit să fie pierdut. Lasă să treacă ce a fost. Ai credință în ce va fi. Eroii sunt printre noi.

Nu au costume speciale, nici dublă personalitate. Viața te poate surprinde oricând. Într-o clipă se termină totul și te trezești că Cineva te apasă pe piept. Resuscitare.

Fragment extras din cartea "Puține lacrimi, multă bucurie!", Ieromonah Hrisostom Filipescu, Editura PIM, Iași, 2014, pp. 11-12. 

Nu renunţa niciodată să cauţi omul care să te iubească şi pe care să-l iubești cu adevărat…

 

„În iubire e nevoie să „lupţi” pentru omul mult prea drag sufletului tău, dar doar atunci când şi el „luptă” pentru tine. În iubire e nevoie de Doi „luptători”… şi astfel „victoria” este garantată!

Putem iubi cu tot sufletul nostru, dar niciodată nu putem determina pe cineva să ne iubească, orice am face noi….

Tot ce putem face e să fim frumoşi în continuare, cu sufletele calde şi blânde, cu inima plină de iubire, cu mintea frumoasă, să fim oameni tot mai minunaţi, şi cei potriviţi nouă, cei care ne pot vedea frumuseţea sufletului nostru şi a minţii noastre, ne vor iubi cu adevărat şi nu vor pleca niciodată…

Nu poti face un om să te iubească… doar cei care Aleg singuri să te iubească o vor face. Nu lupta pentru o iubire neîmpărtăşită, pentru că îţi va aduce foarte multă suferinţă. Mai bine mergi mai departe şi speră în continuare că într-o zi, omul care te va vedea cât de frumos eşti, ce suflet şi ce minte frumoasă ai, se va îndrăgosti cu adevărat de tine şi va şi rămâne…

Doar oamenii care ne văd toată frumuseţea sufletului şi a minţii noastre rămân în viaţa noastră… Ceilalţi sunt doar simpli pasageri…

Fii un om Frumos şi într-o zi, cu siguranţă, un om la fel de frumos ca tine te va vedea cu adevărat şi se va îndrăgosti de tine şi te va iubi exact aşa cum meriţi…

Speranţa moare ultima… Nu renunţa niciodată să cauţi omul care să te iubească şi pe care să-l iubesti cu adevărat…”

de Camelia Șerban

Fie ca în anul 2018…

Să alegi cu înțelepciune în ce anume îți investești timpul și energia, fiind mereu conștient că viața ta este definită de felul în care trăiești clipă de clipă.

Să fii dispus să renunți la zona de confort atunci când ea devine inconfortabilă și sufocantă și să ai curajul de a o lăsa în urmă și a te îndrepta spre noi orizonturi.

Să fii mereu conștient că fiecare compromis pe care îl faci înseamnă trădare de sine, iar atunci când nu îți mai ești loial ție însuți bucuria de a trăi dispare.

Să îți faci o listă clară de scopuri și obiective și să pui pe primul plan atingerea lor. Împlinirea în viață o simți atunci când ai realizările pe care ți le-ai propus, prin forțele tale proprii, iar astfel dobandești încredere, respect și stimă de sine.

Să fii mereu o prioritate pentru tine, să îți onorezi ființa, să ai grijă de tine și să nu permiți altora să abuzeze sau să se folosească de tine.

Oricât de greu ți-ar fi la un moment dat, nu te victimiza. Ci, cu încredere și determinare, să cauți neobosit soluții și să depășești toate neajunsurile vieții. Pentru că, așa cum știi, cu fiecare problemă depășită devii din ce în ce mai puternic, mai înțelept și mai bine pregătit pentru viață.

Să cauți să fii un om autonom, care nu este dependent de alții și astfel îți vei păstra mereu demnitatea și verticalitatea. Atunci când tu te bazezi în primul rând pe forțele și resursele proprii și te înconjori cu oameni asemenea ție, grupul tău de apartenență va fi unul care produce și oferă valoare atât membrilor săi, cât și societății în care trăim. Avem nevoie de oameni încrezători în sine, profesionișți și asumați pentru ca țară să evolueze.

Să faci ce poți, cu ceea ce ai la îndemână, acolo unde ești și să cauți mereu să devii mai bun decât ai fost ieri.

Să te lași influențat doar de modele pozitive și, chiar dacă nu ai acum în jurul tău oameni care să te inspire, comportă-te și trăiește tu așa cum ți-ar plăcea să o facă și alții.

Un An Nou mai bun să avem cu toții!

de dr. Ursula Sandner