Cum să ieși dintr-o situație sau dintr-o relație abuzivă?

Nimeni nu are dreptul să abuzeze fizic sau moral alte ființe umane. Nimeni nu trebuie să suporte un tratament abuziv. Suntem, prin naștere, cu toții, egali unii cu alții și liberi. Suntem egali in fața legii și avem cu toții în aceeași masură dreptul la libertate și la fericire, cu condiția să nu atentăm la libertatea și la fericirea altei persoane. Nu contează averea, sexul, poziția socială, etnia, credința religioasă…

Dorința de dominare și de a prelua controlul asupra altei ființe umane prin violență psihică sau fizică este ceva anormal, pervers, în contradicție cu normele etice și religioase și bineînteles in contradicție cu sistemele legislative actuale.

În momentul în care realizezi sau bănuiești că ești victimă a unui abuz, nu este deloc indicat să lași lucrurile să continue tot așa. În general, o atitudine de acceptare și resemnare din partea victimei nu face decât să încurajeze agresorul. Rare, aș zice excepționale, sunt cazurile în care agresorul realizează el singur că ceea ce face nu e bine și în consecință să pună capăt de la sine violențelor fizice sau psihice.

Pe de altă parte, doar victima și numai ea poate să știe cât este dispusă să accepte și care sunt motivațiile ei pentru a rămâne sau nu într-o relație abuzivă. Deciziile nu le poate lua nimeni în locul ei. Dar, după cum am arătat într-un alt articol, consecințele abuzului, fie el fizic ori emoțional, pot fi foarte grave (nu doar rănile de pe corp ci și cele de pe suflet, atât pentru victimă cât și pentru copiii ei…).

Nu toate relațiile abuzive trebuie neapărat să se sfârșească printr-o ruptură definitivă sau printr-un divorț. Dar situația de abuz, adică faptul de a ne simți abuzate și victime, asta, în schimb trebuie cu orice preț să se sfârșească…

În continuare, câteva sfaturi, fără pretenția de a aduce soluții valabile 100% pentru orice situație… Sfaturi pe care fiecare să le adapteze la situația personală, ținând cont bineînțeles de tot ceea ce trăiește și de tot ceea ce simte.

– Ascultă-ți sufletul, cu luciditate. Dacă plângi prea des, dacă te simți prea des abătută, dacă simți că iubirea nu mai e fericire ci mai mult suferință : e semn că sufletul tău îți spune că ceva nu e în regulă. Ține cont de el. Iubește-ți aproapele, dar nu mai mult decât pe tine însuți. Dacă nu te iubești și pe tine, îți agresezi tu singură sufletul. Nu vei avea cum să fii fericită. Nu aștepta fericirea de la cineva din exterior. Ai dreptul la ea ca orice altă ființă, deci găsește curajul de a o (re)aduce în viața ta.

– Cere ajutor din exterior. Cel mai indicat este să te adresezi unui psiholog expert în acest domeniu, care va ști foarte bine să identifice situațiile de abuz și să facă un diagnostic clar. Te va putea ulterior orienta și consilia, de exemplu spre o terapie de cuplu (dacă se poate) sau spre alte structuri specializate cum sunt asociațiile de ajutor sau de adăpost (o listă cu aceste structuri o găsiți într-un post anterior)

– Nu te învinovăți pentru ceea ce se întâmplă. Înțelege că agresorul tău acționează în acest fel pentru că probabil (mai mult ca sigur, de fapt) a fost la rândul lui abuzat sau a crescut într-un mediu cu carențe afective. Nu zic că asta ar scuza un comportament abuziv din partea lui, nici vorbă. Dar încearcă să îți spui că el e violent pentru că în interiorul lui suferă inconștient. Agresivitatea vine din conflictul lui interior. Tu ai doar nenorocul de a te afla în preajma lui. Dacă partenerul tău acceptă să consulte un psiholog, pentru a-și trata acest conflict interior, șansele pentru cuplul vostru cresc simțitor. Dacă nu, nu va fi ușor…

– Nu intra în jocul agresorului. Nu îl provoca și nu răspunde provocărilor lui. Incearcă să îți menții calmul. Nu ridica vocea și nu îi răspune în același fel. Acționând așa, poți chiar evita în unele situații violențele fizice. Abține-te de la orice vorbă grea, jignitoare, acuzatoare. E greu să reziști sentimentelor de furie care apar în aceste momente, dar e bine să fii conștientă că răspunzând cu acceași monedă nu rezolvi nimic. Sub influența furiei nu putem gândi lucid. Mai bine lasă să treacă momentul. Ulterior, dacă va fi posibil, veți rediscuta problema la rece.

– Este preferabil, în momentele în care tensiunea verbală dintre voi crește, să vorbești pe un ton foarte calm, spunându-i că-l înțelegi. Și chiar să încerci să-l înțelegi. Asta nu înseamnă și că ești de acord sau că iei asupra ta totul. Dar, dacă te gândești, așa cum am zis mai sus, că el suferă în interiorul lui, că are un conflict interior nerezolvat, vei putea cu adevărat să înțelegi stările lui de furie. Ulterior, este indicat să discuți cu un psiholog, care îți va putea da sfaturi despre cum să reacționezi și cum să faci ca să rupi cercul vicios al abuzului emoțional.

– Este important, în situațiile în care abuzul este (încă) doar la stadiul psihic-emoțional, să te gândești foarte bine ce vrei să faci. Pune în balanță toți factorii, cei care te leagă dar și cei care te despart de agresor. Nu mai vorbesc aici de iubire pentru că în asemenea cazuri în general nu mai e vorba de iubire ci doar de o formă de atașament, sau dependență (financiară, afectivă etc). Ține cont de gravitatea și frecvența conflictelor, de efectul acestora asupra stării tale sufletești sau asupra copiilor când aceștia sunt prezenți în relație. Incă o dată o spun : ascultă-ți sufletul. Dacă el îți spune că ai fi mai fericită în afara acestei relații, urmează-l ! Ai curajul să lupți pentru independența ta financiară și până la urmă vei vedea că vei reuși. Pentru bani să nu rămâi niciodată, dar niciodată, într-o relație abuzivă.

– Dacă simți că există riscul să apară violențe fizice, e bine să-ți faci din timp un fel de plan de salvare : de exemplu la cine să apelezi în urgență, unde să te pui la adăpost, etc. Ar fi poate util să ai la îndemână un spray lacrimogen, sau să înveți din timp niște tehnici de autoapărare. Un plan de acest fel ar fi bine să fie discutat înainte cu o persoană specializată (psiholog, consilier etc.)

– În cazul în care conflictul degenerează în violențe fizice sau dacă agresorul e sub influența alcolului sau a drogurilor, e urgent să te pui la adăpost, să îți asiguri integritatea fizică. Cere rapid ajutor din exterior, de la rude, de la prieteni de nădejde, de la Poliție (care ar trebui să fie foarte promptă pentru solicitări de acest gen), de la Asociații de ajutor pentru victime.

– Dacă în urma agresiunii ai răni sau vânătăi pe corp (chiar dacă nu foarte grave), du-te la medic pentru ca acesta să te consulte și să îți dea un certificat constatator al leziunilor. Medicul e obligat să îți elibereze la cerere acest certificat. Păstrează-l bine. Cu acesta, în funcție de decizia pe care o iei, poți să mergi direct la Poliție să depui plângere penală. Dar după părerea mea e mai bine să consulți un avocat specializat în așa ceva. Asociațiile de ajutor pentru victime te pot orienta și ajuta in acest sens.

– În cazul violențelor fizice, o separare cel puțin temporară de agresor este în majoritatea cazurilor necesară. Nu ezita să ceri ajutorul rudelor sau persoanelor care îți pot oferi adăpost, și bineînțeles autorităților competente. Dacă intenționezi să te reîntorci la domiciliul comun, o mediere sau consiliere psihologică pentru ambii parteneri este mai mult decât necesară (obligatorie aș zice). E un semn bun dacă partenerul acceptă să fie ajutat de un psiholog și/sau de medic pentru a-și controla stările de furie (sau dependența de alcool, dacă e cazul).

- Dacă partenerul tău violent fizic nu vrea să realizeze răul pe care ți-l face, dacă refuză consilierea psihologică sau tratamentul medical (în cazul dependenței de alcool sau de droguri), viitorul relației voastre e cu mare probabilitate sortit eșecului. Să te intorci într-o relație cu un astfel de partener înseamnă să-ți pui viața in pericol.

Nu uita nici un moment că ai dreptul la viața ta cu tot ceea inseamnă ea: libertate, sănătate, securitate, iubire, respectarea valorilor morale în care crezi, într-un cuvânt dreptul la fericire.

Când acest drept îți este refuzat, ai și tu dreptul să spui NU unei relații care îți aduce suferință!

 

de Monica Berceanu

sursa: https://monicaberceanu.ro/

Nu sta intr-o relatie daca tot ce te leaga de o persoana sunt amintirile si nimic din prezent.

 

El si ea s-au intalnit, s-au indragostit nebuneste unul de celalalt si au inceput o frumoasa poveste de dragoste. La inceput totul era minunat, fluturasii zburdau nelinistiti, dorul durea fizic si viata avea sens doar in prezenta persoanei iubite.

Apoi timpul a trecut, focul s-a domolit, s-au obisnuit unul cu celalalt si au inceput sa-si observe unul altuia defectele. Dezamagiti pe de o parte ca "nu mai este ca la inceput" si pe de alta parte ca "nu esti asa cum mi-am imaginat", au inceput sa se certe, sa puna presiune unul pe altul ca sa schimbe, crezand ca astfel vor readuce inapoi flacara de la inceput. Dar, evident, nu aceasta este calea...

Anii au trecut, frustrarile si resentimentele s-au acumulat, prezenta celuilalt a devenit prilej de nemultumire si de iritare si astfel relatia a devenit un teatru de razboi, ajungandu-se la abuz psihic si fizic... iar apoi, la inevitabila despartire.

In trei fraze am descris realitatea din multe relatii pe care le vedem in jurul nostru. De ce ajungem aici?

In primul rand, confundam indragostirea cu iubirea. Pentru ca o relatie sa dureze este nevoie de mult mai mult decat de fluturasii de la inceput. Avem nevoie de compatibilitate la nivel de credinte, valori, stil de viata s.a.m.d. Avem nevoie sa ne cunoastem pe noi insine si sa stim ce fel de personalitate vrem langa noi pe termen lung.

In al doilea rand, trebuie sa intelegem ca atractia fizica si pasiunea sunt trecatoare, insa cel mai important lucru este sa-ti placa de cel de langa tine ca om: cum gandeste, cum se comporta, ce atitudine si ce aspiratii are in viata.

In al treilea rand, intelege ca nu poti sa schimbi pe nimeni. Chiar daca cineva iti face pe plac doar ca sa fie liniste, la un moment dat se va satura sa tot faca compromisuri pentru tine. Iar cand frustrarea se acumuleaza, resentimentele cresc si nu mai poate fi vorba de armonie si iubire...

In al patrulea rand, nu lua decizii pe termen lung sub imperiul emotiilor de moment. Atunci cand esti indragostit pasional de cineva este ca si cum ai fi drogat, dar efectul trece... Traieste-ti pasiunea, dar ai rabdare sa vezi ce ramane dupa ce aceasta trece.

Si, nu in ultimul rand, nu sta intr-o relatie daca tot ce te leaga de o persoana sunt amintirile si nimic din prezent. A fost frumos atunci, dar poate voi chiar nu sunteti compatibili ca si personalitate. Iesi din acea relatie inainte sa se transforme intr-o relatie toxica sau distructiva.

Da-ti o noua sansa insa, de data asta, alege cu inima dar mai ales cu mintea.

de Ursula Sandner

„Omul tău te va găsi, nu-ți face griji!”

 

Iată câteva gânduri sincere spuse de psihologul Mihail Litvak – despre oameni, dragoste și lucruri care contează cu adevărat.

Bărbatul și femeia se pot înțelege, important e să se iubească. Din păcate, prea des folosim cuvântul „dragoste” și înțelegem altceva. Întrebarea nu este „Avem pe cine iubi?”, dar „Oare știm noi să iubim cu adevărat?”

În dragoste nu există dramatism, poate fi durere. Ai acceptat dragostea mea – foarte bine, ne dezvoltăm împreună. Nu accepți – nimic nou, însă pe unul din noi îl va durea asta. O dragoste drogată este o boală. Să te vindeci poți doar încercând să te dezvolți.

Atunci când alegem partenerul, acesta trebuie să ne satisfacă anumite necesități. Atunci trebuie să vedem dacă e suficient de dezvoltat pentru asta. Dacă nu este, de ce să fii cu el? Trebuie să-ți cunoști și valoarea, abia atunci vei putea alege corect.

Dacă îți vei asculta inima, vei face o mare greșeală. Emoțiile nu-ți spun nimic. Omul emoțional este un om prost.

Să cunoști pe cineva în mediul online nu este bine. Nu ai cum să cunoști omul, acesta poate să-ți scrie orice. Cel mai bine faceți cunoștință atunci când faceți ceva împreună.

Pe bărbat și pe femeie îi apropie scopurile, interesele și viziunile comune. Apoi preferințele culinare comune. Apoi sexul. Apoi dorința de a mângâia omul. Totuși, trebuie să înțelegi că în orice moment omul de alături îți poate spune: „Nu te mai iubesc, plec!” Ce să faci atunci? Să-i urezi mult succes și să-i mulțumești pentru clipele în care a fost cu tine. Nu există ceva veșnic, totul se reface.

Trebuie în primul rând să trăiești pentru tine. Iubește-te pe tine. Ai grijă de ceea ce faci și cu ce te ocupi. Iar omul tău te va găsi, nu-ți face griji. Atunci când vei fi pregătită, te va vedea exact omul de care ai nevoie.

 

sursa: http://devorbacutine.eu/

De când ne naştem, plecăm în căutarea Iubirii

 

Uneori o gustăm bine, alteori ne fac alţii pofta de ea. Înţelepţi sau nu încă, dorim prin tot ce ne stă în putinţă să nu mai provocăm durere. Multe din mâhnirile noastre esenţiale vin din imposibilitatea sau neştiinţa de a închide uşi; uşi ale trecutului. Înăuntrul nostru e mereu curent. Ba uşa, ba geamul au rămas deschise. Zeci de uşi, sute de geamuri, în funcţie de cât a visat, sperat, dorit sau construit fiecare. Uşile marilor noastre iubiri, uşile marilor dezamăgiri, uşile rănilor, uşile răutăţilor, uşile mândriei, ușile…uşile… Ferestrele curiozităţii, ferestrele pasiunilor trecătoare, ferestrele profesionale, ferestrele credinţei, ferestrele…

Nu închidem uşile, nu închidem ferestrele, decât din când în când, brusc sau duios, câte una, vlăguiţi sau cu lecţia de viaţă învăţată. Uneori cu gust amar, alteori cu poze de dezamăgiri sau cu false trăiri. Adeseori ne domină ceea ce simţim, nu ceea ce gândim. Ne întoarcem în trecut pentru a-l înţelege, pentru a-l bandaja cu iertare, binecuvântare şi iubire şi pentru a-l tămădui cu Hristos Euharistic. Dacă nu învăţăm să închidem uşile trecutului, nu vom vedea cealaltă uşă ce ni se deschide îmbietor în faţă şi ne tot uităm în urmă la cea deschisă cu speranţa că poate, poate cineva sau ceva intră pe ea…

Dacă n-aş fi fost acolo, dacă n-aş fi spus asta, dacă n-aş fi dorit, dacă n-aş fi fost orbit, dacă aş fi înţeles de ce, dacă aş fi avut răbdare, dacă… şi tot aşa. Gândurile, vorbele, atitudinile, dacă nu le ordonăm, nu le spălăm, ne vor acri, oţeti, ofili. Ţinem uşile şi ferestrele deschise din orgoliu, din nevoia bolnavă de a ne victimiza sau de a da vina pe ceva sau cineva pentru că lucrurile s-au întâmplat altfel decât ne propusesem noi să se întâmple şi ne vine greu să credem că timpul nu se opreşte în loc.

Evoluăm. Creștem. Învățăm din greșeli.

Chiar dacă au fost momente în care am cugetat, fără a acţiona evident, nădejdea şi rugăciunea sunt telefonul cu care îl ţinem pe Doamne atent. Ieri eram inteligent aşa că am vrut să schimb lumea. Astăzi sunt înţelept aşa că mă schimb pe mine!

În viaţă, dacă îţi arăţi durerile, poţi fi considerat slab. Dacă le ascunzi, poţi fi considerat insensibil… Aşa că cel mai bine este să trăieşti suferinţele cu şi în Hristos, iubind pe ceilalţi mai mult decât te iubeşti pe tine. Iubirea este cheia cu care întoarcem ceasornicul vieţii. Orice nu este iubire este putere a întunericului. Suntem pe pământ ca să învăţăm să iubim. Odată ce învăţăm să iubim, murim. Dumnezeu ne ia la El ca să-L iubim de Dânsul în chip desăvârşit. Dumirit sau nu, sufletul va face lumină în minte mai devreme sau mai târziu. Altruismul, aerul fiinţei ontologice ne subliniază în cursul de la şcoala vieţii că esenţa rămâne aceeaşi; dragostea care niciodată nu cade!

Important nu este ce ai făcut, simţit sau gândit în viaţă, ci ceea ce vrei să faci de acum înainte, după ce ai învăţat să fii mai bun, mai plin, mai duios, mai delicat, mai luminos, mai împăcat, mai mulţumit de tine şi de cei din jur. Nu ziua de ieri ne face să fim cine suntem, deşi ar părea, ci în pofida tuturor evidenţelor, ce ne defineşte este astăzi şi mâine, starea de prezenţă continuă.

Suflet drag care citeşti aceste rânduri, oricare ai fi şi de oriunde ai fi, nu ştiu uşile sau ferestrele tale ce cântec cântă. Cunosc doar cântecul frunzelor aşezate în simfonie pe pământ după ce le-am sărutat cu chitara obrajilor mei… Să nu-ţi pese niciodată de ce cred alţii! Gura lumii o închide doar buza mormântului. Viaţa este ca o carte închisă din care ei văd doar titlul… Adevărul îl cunoşti doar tu. Împacă-te cu Dumnezeu, cu tine însuţi şi cu cei din jur!

Fă-ţi timp să te rogi, să iubeşti, să râzi, să crezi, să vezi lumina din viaţa oamenilor!

Adevărata fericire nu costă nimic; când costă ceva nu e adevărată! Astăzi zâmbetul este fericirea care se află chiar sub nasul tău.

Bucură-te de minunea de a fi şi caută Bucuria în Potir!

de ieromonah Hrisostom Filipescu

Sunt femeile Vinovate de iubire?!

Mă revolt cu demnitate pe femeile naive care își plâng de milă în batiste după ce bărbații lor au făcut din ele cârpe de șters pe jos, le-au băgat apoi în noroi, le-au tăvălit timp îndelungat, apoi le-au aruncat în stradă (metaforic), la făcut oameni de zăpadă.

Mă revolt pentru lipsa demnității lor, din vremurile în care se rugau la toți sfinții să le schimbe bărbații iubiți, să-i facă ce au fost la început, să le dea putere să treacă prin încercările vieții cu ele de mână, să le dea lor forța de a mai face un pas, numai unul, răbdarea de a mai aștepta un ceas, doar un ceas, până își revine el după beție, după medicamente, după vreo aventură, după vreo boală, după vreo stare depresivă, după vreo dezamăgire sau după vreo mare iubire pierdută.

Mă revolt cu demnitatea ce și mie mi-a scăpat de câteva ori în viața asta printre degetele împreunate în rugăciuni înlăcrimate de: ”Fă, Tu, Doamne, o minune!”

Pe voi, femei plămădite să dați vieți altor vieți, să educați și să iubiți simplu și definitiv, să (vă) sacrificați și să vă puneți pe orice alt loc decât primul!

Mă revolt din lipsa puterii de a mă răzbuna, de a blestema și de a arunca brusc cu noroi în fața bărbaților ce au învățat de la viață să folosească femeia pe post de psiholog, menajeră, medic, confidentă, și alte câte n-au legătură cu femeia iubită.

Mi-e peste puteri să pricep cum de femeile au atâta forță să suporte jigniri, lovituri, trădări, înjosiri, dezgust, beții, acuze? De unde au naivitatea să creadă suferința bietului bărbat însurat, care nu e iubit de soție, a celui încă singur care își bârfește fosta ce nu i-a dat cele de trebuință, a celui care jură pe toți sfinții că e curat ca lacrima, blând ca mielușelul și fosta o nebună ce-l alerga prin casă cu farfuriile, așa, tam-nisam, -fără a-i spune că de fapt farfuriile erau destinate beției lui perioadice, lipsei de acasă în detrimentul unei dudui mai sexy ca ea- .

Cum de nu văd femeile mitocănia, lipsa de scrupule, de bun simț, mârlănia, prefăcătoria și toate adevărurile ascunse sub masca perfecțiunii bărbatului ce le ocupă toată inima?

Cum de ajung femeile victime ale violenței domestice, ale violurilor unor bărbați alcoolici sau psihopați, abuzurilor emoționale de tot felul, pe paturile de spital ale renumiților medici psihiatri, cu depresii majore, cu psihoze și tot felul de boli psihice, răsplată pentru iubirea ce-au dat-o bărbaților de porțelan?

Și mai presus de toate, de ce îi fac ele responsabili de aceste nenorociri, pe bărbați?

Cu ce-s ei răspunzători că noi, femei crescute sub semnul sacrificiului, le permitem să ne denigreze, să ne sfideze, să ne lovească, să ne priveze de afecțiune, să ne dea afară din viața lor și să ne cheme înapoi la nevoie, să ne iubească în funcție de context și să ne facă să-i credem că pentru toate neînțelegerile dinn cuplu este vina noastră?

Vinovați ei, de iubirea ce le-o purtăm obsesiv?

Dragelor, singurele responsabile pentru suferință sunteți voi! Știți vorba aceea: nu e prost cel care cere, e prost cel care dă! Măcar cu ultimul strop de demnitate care ne-a mai rămas, să recunoaștem că suntem vinovate pentru jocul murdar în care am decis să continuăm a plusa, deși știam bine că el trișează, pentru dragostea oarbă care ne-a ținut lângă ei suficient timp pentru a ajunge să ne credem urâte, proaste, slabe, murdare, vinovate și singurele responsabile pentru relație.

Suntem vinovate pentru că rămânem legate de bărbați care ne dezleagă la prima sfoară trimisă de alta să-i salveze din chinul în care trăiesc cu noi, pentru că ne aruncăm în brațe care nu ne doresc, pentru că ne împreunăm mâinile în rugi strigate către cer pentru a-i vindeca pe ei, nu pe noi, de dependența de iubiri toxice. Suntem vinovate pentru că aruncăm la gunoi sfaturile mamelor, prietenilor, psihologilor care ne arată harta către salvarea de sine, și alegem să păstrăm harta trasată de ei, către pieire.

Suntem vinovate pentru că Dumnezeu ne-a înzestrat cu talente la care renunțăm de dragul lor, cu calități de a vindeca oameni cu probleme, la care renunțăm, prentru a ne petrecem timpul cu ei, cu putere să escaladăm munții reușitelor profesionale, la care renunțăm, să-i ajutăm pe ei să urce spre împlinirea de sine, cu dragoste necondiționată pentru copiii noștri, la care renunțăm, să-i iubim pe ei necondiționat.

Suntem vinovate pentru că ne lamentăm, în loc să-i lăsăm în brațele celor care sunt suficient de slabe încât să admită în viața lor jumătăți de măsură, alcool, droguri, aventuri, agresiuni și mediocritate.

Suntem vinovate pentru că ne comparăm absurd cu fostele lor, cu actualele lor, femei care au acceptat și care vor accepta la nesfârșit înjosiri și locuri secunde în topul preferințelor acestor bărbați pentru care femeia e un obiect. Sexual, profesional, psihologic.

Si mai vinovate suntem pentru că lăsăm furia și suferința să ne invadeze când ei s-au întors la fostele, spășiți. Nu pentru că le iubesc, ci pentru că ele sunt exact femeile slabe care le vor admite lipsa respectului, dependențele, amantlâcurile. Femei care nu vor trăi niciodată demnitatea adevărată, ci pseudo demnitatea caracateristică celor ce preferă confortul material în locul respectului și al iubirii față de Dumnezeu.

Suntem vinovate mai ales pentru că Îl insultăm pe Dumnezeu rămânând cu bărbați care nu au nici o treabă cu El, care nu sunt lideri spirituali pentru familia lor, care nu-L recunosc pe El ca unic salvator. Pentru că, deși li s-au arătat minuni, ei continuă să creadă că doar o femeie îi va salva, le va dărui pacea și iubirea necondiționată care îi va liniști, fără a trebui să se sacrifice. Cu bărbați care cred că tot ce au ei de făcut este să muncească, să aducă bani acasă și să își facă datoria de mascul feroce o dată pe săptămână. Sau pe an…

Suntem vinovate pentru că îî învinovățim pe ei, când n-au nici o responsabilitate pentru viața noastră. Pentru sentimentele noastre, pentru iubirea ce le-o purtăm.

 

de psiholog Monica Berceanu

sursa: https://monicaberceanu.ro/

"Cad, mă ridic, fac greșeli, trăiesc, învăț, sunt rănită… dar sunt în viață. Sunt om. Nu sunt perfectă, dar sunt fericită.”

 

La un seminar, unul dintre profesori a arătat cu degetul către o femeie și a întrebat-o:

“Soțul tău te face fericită?”

În acel moment, bărbatul care era fix lângă ea, a devenit relaxat, dând dovadă de o senzație de siguranță. Era mândru de el și deja știa răspunsul pe care soția urma să îl dea. Mare i-a fost mirarea când ea a răspuns direct, fără nicio urmă de regret: “NU”.

Când toți și-au îndreptat privirea către ea, femeia a continuat: “Nu, nu el este cel care mă face fericită.”

Dintr-o dată, în întreaga sală s-a făcut liniște. Soțul era pietrificat; o încruntare a apărut pe fața lui. Nu-i venea să creadă ce spune soția lui, mai ales într-un astfel de moment.

Femeia s-a ridicat în picioare și, pe un ton modest, a explicat:

“Nu el mă face fericită. Eu sunt fericită. Faptul că eu sunt fericită sau nu, nu depinde de el, ci de mine. Eu sunt singura persoană de care depinde fericirea mea.

Eu decid să fiu fericită în fiecare situație și în fiecare moment al vieții mele. Dacă fericirea mea ar depinde de alte persoane, alte lucruri sau alte împrejurări de pe fața acestui pământ, atunci aș avea probleme serioase.

De-a lungul vieții mele am învățat câteva lucruri: Eu decid să fiu fericită și restul e o chestiune de experiențe sau circumstanțe cum ar fi de ajutor, înțelegere, acceptare, ascultare, consolare. Acum sunt căsătorită, dar eram deja fericită când eram singură.

Fericirea va fi întotdeauna găsită în mulțumire, iertare și în noi înșine.

A iubi cu adevărat este extrem de dificil… înseamnă să ierți necondiționat, să trăiești, să iei experiențele sau circumstanțele așa cum sunt ele, să treci peste probleme și să fii fericit cu convingere.

Sunt mulți care spun “Astăzi nu pot fi fericit pentru că… sunt bolnav, nu am bani, este prea frig, am fost dezamăgit, m-au insultat, cineva nu mă mai iubește, cineva nu mă mai apreciază.”

Dar ceea ce ei nu știu este că pot fi fericiți chiar dacă sunt bolnavi, chiar dacă este prea cald sau prea frig, chiar dacă nu au bani, chiar dacă cineva i-a insultat, chiar dacă cineva i-a părăsit.

A fi fericit este o atitudine despre viață și fiecare dintre noi trebuie să aleagă fericirea. Trebuie să învățăm să iubim viața pe care o avem nu pentru că este mai ușoară decât a celorlalți, ci pentru că am decis să fim fericiți ca persoană… și că noi suntem responsabili de fericirea noastră.

Fericirea depinde de noi.. depinde de mine.

Cad, mă ridic, fac greșeli, trăiesc, învăț, sunt rănită… dar sunt în viață. Sunt om. Nu sunt perfectă, dar sunt fericită.”

În acel moment soțul ei s-a ridicat în picioare și a început să aplaude, fiind urmat de toți cei prezenți la seminar.

 

sursa: www.kudika.ro 

Ironia vieții este că aproape nici o lecție nu o înveți râzând, ci plângând…

Tablou din trecut…

 

Inevitabil, privim mereu în urmă. Pentru că viitorul e necunoscut și uneori ne sperie, iar prezentul poate nu ne place. Și privim în urmă, agățându-ne de amintiri în care eram fericiți.
E greșit să rămâi ancorat în trecut, să trăiești gândindu-te doar la ce a fost, însă e foarte bine dacă agățându-te de ceva din trecut, care te-a făcut puternic și te-a împins în față într-un anumit moment, poți trece cu succes peste o nouă perioadă proastă din viața ta.

E adevărat că nu poți schimba ce a fost făcut sau spus și nu poți vindeca sentimente pe care le-ai rănit. Tot ce poți să faci e să înveți, să tragi concluzii. De cele mai multe ori lecția nu o înveți pe moment, de multe ori îți dai seama că ai învățat-o în timp, amintindu-ți mereu de unde ai plecat și unde ai ajuns. Fiecare zi trăită devine trecut. Un trecut în care mereu vom privi. Uneori cu nostalgie, alteori cu regret. Uneori cu bucurie, alteori cu tristețe.

Eu mă simt bine privind din când în când înapoi. Sunt amintiri pe care le privesc cu drag și dor, altele care deși mă dureau, îmi aduc bucuria că m-au transformat în omul care sunt.
Cu toții am greșit și nu o dată. Nu trebuie să te rușinezi de un trecut plin de greșeli. Trebuie să te rușinezi doar dacă continui și în prezent cu aceleași greșeli.

Cu bune, cu rele îmi place prezentul meu, fiecare zi e specială; însă nu mi-e teamă și îmi face bine să privesc din când în când înapoi și să trec în revistă ce am învățat CU TIMPUL…

Ironia vieții este că aproape nici o lecție nu o înveți râzând, ci plângând…

de Iustina Țalea
sursa: http://momenteinviata.ro/

Binecuvântate fie eșecurile! Lor le datorez tot ce știu.” – Emil Cioran

"Fii Bunătate, fii Iubire, fii Adevăr și fii Lumină!"

 

Toate dorințele noastre călătoresc, cu sau fără de bagaje dar la braț cu tot felul de speranțe – de cele mai multe ori unele mai absurde decât altele. Cum e aceea cu nemurirea, nu? Și cumpărăm aproape în fiecare zi bilete spre nicăieri, plătind fără să crâcnim prețul anticipat pe care viața ni-l prezintă la decontare. Murim încet în toate clipele pe care le traversăm scrutând un orizont tern, lipsit de strălucirea visurilor noastre pline de avânt, de parcă viața ar fi doar închipuirea de a fi binecuvântați cu minime bucurii și cu majore așteptări.

Ne cumpărăm voiaje înspre stele, dar aproape niciodată către miezul lucrurilor, spre centrul universului din noi înșine – deși nu întotdeauna ajungem la înaltul cerului și nu mereu ne atingem cu mâinile sau cu sufletul ținta, țărmul de mare tânjit cu disperare după naufragiul fiecărei Stea a Speranței.

Ți se spune obsedant, clar, pe silabe: “Stai de-par-te! Nu te a-pro-pi-a!”, de parcă visurile de a fi ard, topesc orice materie vie și orice gând, orice pas făcut înspre împlinire. Iar asta e o formă de abuz emoțional, exact ca atunci când oamenii nu-ți sunt nimic mai mult decât ceea ce te fac și cum te fac să te simți, dar pretind de la tine luna de pe cer. Și sfâșiat între neputință și disperare, asculți întocmai îndemnuri care nu fac decât să sporească haosul tău existențial, fără să ajungi oricum să împlinești nici măcar ceea ce ți se cere imperios, darmite ceea ce-și dorește din răsputeri sufletul tău..

Dar cine vine să-ți spună că în drumul către menirea ta, către bunătate, către împlinire, către frumusețe și vis trasformat în realitate ai nevoie fără de tăgadă de adevăr, recunoștință, iubire, lumină și iertare? De sinceritate și dragoste de bine, de înțeleaptă alegere pentru misiunea ta? Nu, nu prea vine nimeni să o facă, pentru că mulți nu știu care este esența divină a trecerii noastre prin viață. Și de cele mai multe ori pentru că oamenii confundă verbul “a fi” cu “a avea”, răspunzând aproape invariabil la întrebarea “Tu cine ești?” cu “Eu am”…

Nu. Nu avem. Nu deținem. Doar suntem. Iar în urma noastră poate rămâne iubire cu o singură condiție: să fim iubire. Să fim adevăr și lumină. Tu ești? Tu cine ești dincolo de zbaterea ta de zi cu zi de a acumula? Câtă iubire, lumină și adevăr îți curge prin vene laolaltă cu sângele? Și de fapt câtă minciună, arivism, trădare, lăcomie și indiferență răspândești în lume, punând o piatră de hotar definitorie între tine și ceea ce va conta odată ajuns la destinație?

Dar atunci când cumperi biletele către nemurire, omule, nu uita că mesajele pe care le trimiți în Univers se vor întoarce precum un bumerang exact la tine, în viața ta. Fii în miezul tău ceea ce-ți dorești să ți se întâmple și vei avea parte de tine multiplicat până la Bine. Astfel nu vei alege să ai, ci să devii.

Nu paria pe calea ușoară, dar îndreaptă-ți toate speranțele și luptă pentru a ajunge pe Calea Adevărului.

Nu alerga după materie, pentru că spiritul se va îndepărta de tine lăsând cât mai mult loc liber bucuriilor de suprafață, lipsite de valoare și profunzime.

Nu te urca într-un carusel de bâlci plin de amețitoare amăgiri, fandoseală, șmecherie și poleială, vei coborî la final într-o viață cu sclipiciul sărit exact în locurile esențiale și care, astfel, va ieși în evidență jenant precum unghiile unor pretinse doamne, gheare scociorâtoare decojite de lacul strălucitor.

Nu apleca urechea la vorbăria plină de viclenie și văicăreala fără cap și fără coadă care ți se insinuează perfid în urechi, viața ta este mai mult decât o bârfă ieftină și o minciună nemiloasă, nerușinată și croită prost.

Nu-ți învrăjbi semenii și nu-i ridica pe unii împotriva celorlalți, pentru că atunci când semeni vânt, nu vei culege decât furtuni care te vor lăsa în urmă devastat și din ce în ce mai singur.

Nu săpa groapa altuia, pentru că, din fericire, pământul e rotund precum roata iar legile fizicii și ale principiilor morale rotesc întâmplările independent de voința ta – asta înseamnă că hăul te va ajunge din urmă mai devreme sau mai târziu și se va căsca fix sub tălpile tale.

Nu-ți așeza pe chip măști făcute să încânte ochi care nu știu cum să privească, negura se va risipi la un moment dat și vălul se va ridica chiar și de pe cea mai încețoșată și naivă privire.

Nu-ți îmbrăca neputințele în straiele urii, nu e nimeni vinovat în afară de tine pentru limitele pe care nu le poți birui, nu te răzbuna pentru tot ceea ce nu ești pe cei care sunt exact ceea ce visezi tu că ai merita să fii.

Nu te erija în Judecătorul Suprem al existenței altora – nu ești decât un bulgăre de tină care și-a uitat apartenența la neant.

Nu-ți trăda aproapele, Iuda, vânzătorul și iubitorul de arginți s-a ascuns bine printre apostoli, dar a sfârșit prin a fi exact cine era în adâncul său: o ființă nedemnă, de ocară peste veacuri.

Nu mai împroșca cu venin înspre cei pe care-i consideri mai slabi și mai lipsiți de noroc decât tine, nu face rău cu bună știință, amintește-ți că cine ridică sabia, de sabie va pieri.

Și mai ales amintește-ți mereu, omule, de legea atracției universale, de faptul demonstrat că întodeauna vei chema înspre tine exact ceea ce trimiți înspre alții, iar biletele către nicăieri pe care ai dat din coate ascuțite ca lamele de pumnal să le obții, nu te vor purta spre libertate ci doar înspre o altă robie, cea a vinovăției fără de sfârșit și fără de iertare, a singurătății sau a falselor prietenii, a îndepărtării de ceea ce ți-a fost dăruit ca misiune: bunătatea sufletească fără de rezerve, iubirea, lumina și adevărul.

“Binele şi răul sunt conceptele pedagogiei lui Dumnezeu faţă de oameni.” – nu ar fi păcat să fi trecut prin viață și să nu fi înțeles nimic din ceea ce ne-a spus Petre Țuțea?

Și atunci fii. Fii Bunătate, fii Iubire, fii Adevăr și fii Lumină. Gândește-te că ești o coală albă, pură, pe care ai libertatea să o așezi în mașinăria de scris a eternității și să tipărești acolo, pe ea, o proclamație despre ființa pe care a plămădit-o Dumnezeu cu tot ce e mai bun și frumos pe lume. Un manifest despre tine.

Nu rupe niciodată puntea dintre tine și El. Altfel te vei trezi condamnat să rămâi un suflet etern rătăcitor, pierdut fără scăpare și fără putința de a zări vreun Far al Bunei Speranțe la orizont. Un călător singur și neiubit printre cei pe care i-a nesocotit, pe care i-a lovit, pe care i-a înșelat, i-a mințit, i-a prigonit, i-a vândut, de care s-a folosit și pe care i-a înjosit cu o aroganță pe care a crezut-o a fi calitate umană, nu blestem.

 

de Carmen Voinea – Răducanu

sursa: http://www.carmenvoinearaducanu.ro

Secretul fericirii?

La mulți ani de ziua fericirii, să fiți fericiți!

 

Mulţi învăţaţi au încercat de-a lungul timpului să găsească şi să definească secretul fericirii, mecanismul din spatele creării unei vieţi frumoase şi armonioase. Nu știu dacă există un secret al fericirii, iar dacă există este unul general valabil pentru fiecare trăitor pe acest Pământ sau fiecare om are propriul lui mod de a fi fericit?

Ceea ce ştiu sigur este că fiecare este dator să încerce să fie fericit şi să trăiască frumos, pentru ca, la sfârşit, să poată privi cât mai senin înapoi şi cu cât mai puţine regrete.

Şi cred că am fi mult mai fericiţi...

- dacă nu ne-am mai compara mereu cu alţii, dacă nu ne-am mai dori constant să fim ca ei sau în locul lor, dacă am trăi mai mult concentrate pe a fi decât pe a avea.

- dacă am trăi mai echilibrat şi ne-am reevalua mai des valorile şi priorităţile.

- dacă am trăi mai mult pentru noi înşine decât pentru alţii. Alegerile pe care le facem sunt raportate mai mult la ceilalți decât la noi înșine. Concurăm prostește și inutil cu oameni care au mai mult, ne străduim să dobândim lucruri care nu ne sunt neapărat folositoare și pierdem timp prețios din viață pentru a le avea, doar pentru a fi în rând cu lumea. Avem orgolii şi ambiţii nejustificate, pentru care ne irosim timpul, sănătatea şi pacea inimii.

- dacă ne-am folosi energia şi timpul consumate inutil cu diverse aspecte distructive pentru binele nostru şi al aproapelui nostru. Iar printre aceste aspecte distructive care ne irosesc energia şi vitalitatea enumăr doar: invidia, superficialitatea, răutatea, teama de eşec, dorinţa nebună de a dovedi că avem şi că putem. Lista este mult mai lungă, dar aţi înţeles voi ce rele ne distrag atenţia de la ceea ce este cu adevărat important: viaţa noastră, fericirea noastră.

- dacă ne-am schimba perspectiva prin care îi vedem pe cei de lângă noi. Adică ar trebui să vedem binele din fiecare, şi nu răul, să îi privim pe oameni cu drag şi să le apreciem calităţile – şi vă asigur că orice om are calităţi şi de la oricare seaman avem ceva de învăţat – în loc să vedem la ei trăsăturile urâte. Asta înseamnă să ne bucurăm pentru reuşitele lor, şi nu să îi invidiem.

- dacă ne-am schimba optica despre viaţă privind înainte, spre viitor, în loc să ne cantonăm în trecut, unde nu mai putem schimba nimic. Stând ancoraţi în trecutul care ne-a încărcat cu dureri, ne sabotăm singuri fericirea şi ne transformăm de-a pururi în victime ale deziluziilor.

- dacă nu ne-am mai tortura cu întrebări inutile şi cu gânduri negative, dacă nu ne-am mai împovăra sufletele cu regrete şi cu ură, dacă ochii noştri ar vedea dincolo de aparenţe, dacă inimile noastre ar bate în ritmul iubirii.

- dacă am învăţa să facem totul cu iubire: să ne trezim zi de zi cu chef de viaţă, să mâncăm cu bucurie fără să ne mai învinovăţim că nu am început dieta fix în acea dimineaţă, să ne îmbrăcăm binecuvântând hainele confortabile în loc să ne uităm supăraţi în oglindă că nu ne place ceva la noi, să mergem la serviciu cu recunoştinţă chiar dacă ne aşteaptă nişte sarcini mai dificile în acea zi. Dacă am privi de dimineaţă cu optimism spre ziua ce ne stă dinainte, cu siguranţă totul ne-ar ieşi mai bine şi nu ne-am mai simţi atât de epuizaţi fizic şi psihic.

Poate că secretul fericirii este bunătatea faţă de noi înşine şi de cei din jurul nostru şi iubire în tot ceea ce facem, ce suntem, ce gândim… Iar iubire? Avem cât pentru zece vieţi. Trebuie doar să ne folosim de ea.

de Irina Binder
sursa: http://www.irinab.com/

Iubirea nu este despre Suferinţă. Iubirea este despre Armonie!

Foarte mulţi oameni, din păcate, trăiesc cu gândul că iubirea implică suferinţă, lacrimi, durere, tristeţe, gelozie, certuri, şantaj emoţional, posesiune…

Dar iubirea NU implică nimic din toate acestea…

Iubirea implică linişte, pace, bucurie, fericire, bunătate, empatie, înţelegere, comunicare, armonie, respect, apreciere, susţinere, libertate, încurajare…

Din păcate, foarte mulţi dintre noi am fost învăţaţi de mici copii că iubirea înseamnă suferinţă, că nu poţi iubi fără să nu suferi. Acest lucru este însă foarte greşit. Iubirea NU este despre lacrimi şi suferinţă, ci despre bucurie, fericire şi armonie…

Imaginea noastră despre iubire şi relaţii de iubire ne-am format-o încă din copilarie, în funcţie de relaţia de iubire dintre părinţii noştri. Cei care au crescut în familii disfuncţionale, în care părinţii se certau tot mereu, erau geloşi, se abuzau fizic şi psihic, în care părinţi nu comunicau, erau posesivi cu partenerul, în care părinţii sufereau, şi-au format o imagine despre iubire GREŞITĂ asociată acestor trăiri. Ei au ajuns să creadă că aşa este iubirea, asemeni relaţiei de iubire dintre părinţii lor sau cum le-au spus părinţii lor că este, astfel că, se implică în relaţii şi acceptă toate aceste trăiri negative care le aduc suferinţă, crezând că aşa este iubirea, deoarece aşa au văzut-o la părinţii lor sau aşa li s-a spus!

Dacă te afli într-o relaţie de iubire în care suferi, uită-te în urma ta şi vezi cum a fost relaţia de iubire dintre părinţii tăi în copilăria ta şi adu-ţi aminte ce ţi s-a spus despre iubire. Regăseşti în relaţia ta cam aceleaşi trăiri pe care le aveau părinţii tăi?

Înţelege că ţi-ai format o imagine greşită despre o relaţie de iubire şi că într-o relaţie sănătoasă de iubire nu au ce căuta asemenea trăiri. O relaţie de iubire în care există multă suferinţă, mii de lacrimi, foarte multe certuri, gelozie, dorinţa de posesiune, şantaj emoţional, dependenţă faţă de celălalt, lipsa de respect, lipsa de apreciere, lipsa susţinerii şi încurajării, lipsa comunicării, abuz fizic sau psihic, nu se poate numi relaţie de iubire, ci mai degrabă compromis. Dacă ai astfel de trăiri în relaţia ta, nu te afli într-o relaţie sănătoasă de iubire, ci în una disfuncţională bazată pe compromis.

Crezi că meriţi să rămâi într-o astfel de relaţie în care domină suferinta şi nu armonia?
Ai ajuns să accepţi compromisul în relaţia ta, deoarece tu crezi că aşa e normal să fie într-o relaţie, că aşa sunt toate relaţiile, cu bune şi cu rele, dar nu este aşa!

Într-o relaţie sănătoasă de iubire nu are ce căuta nici una dintre aceste trăiri. O relaţie sănătoasă de iubire se bazează pe înţelegere, prietenie, comunicare, apreciere, respect, susţinere, încurajare, libertate şi nu dorinţa de posesiune, de Armonie.

E adevărat… în orice relaţie pot apărea unele certuri şi neînţelegeri, dar atunci când există iubire sănătoasă, comunicare, acestea se pot rezolva într-un mod armonios şi ele nu vor duce la multe lacrimi şi suferinţe.

Aşadar, nu mai crede că iubirea implică lacrimi şi Suferiţa, deoarece acest lucru nu este adevărat. O iubire bolnăvicioasă implică lacrimi şi suferinţă şi nu o iubire sănătoasă!

 

de Camelia Serban

Femeie puternică nu e aceea care e tot timpul cu zâmbetul pe buze. Femeie puternică e aceea care-şi dă voie să şi Plângă

 

“Femeie puternică nu e aceea care e tot timpul cu zâmbetul pe buze. Femeie puternică e aceea care-şi dă voie să şi Plângă…

Femeie puternică nu e aceea care-şi ascunde suferinţa sub masca unui zâmbet fals, ci aceea care-şi trăieşte suferinţa autentic, lăsând să curgă pe chipul ei râuri de lacrimi atunci când sufletul ei plânge…

Femeia puternică nu e aceea care-şi reprima setimentele, astfel împietrindu-şi inima, ci aceea care-şi dă voie să Simtă…chiar şi acele sentimente dureroare…

Femeia puternică nu se ascunde sub masca “fericirii” atunci când viaţa ei o doare, ci alege să-şi trăiască suferinţa autentic…

Femeia puternică nu e aceea care pozează tot timpul în chipul femeii fericite, ci aceea care îşi trăieşte suferinţa cu demnitate şi acceptare…

Femeia cu adevărat puternică îşi dă voie să Simtă sincer. Să simtă bucurie, atunci când viaţa ei e sclipitoare, dar şi tristeţe, atunci când viaţa ei e-un “chin”…

Prea multe femei ascunse sub masca zâmbetelor false…

Prea multe femei care pozează în chipul femeii fericite…

Prea multe femei cu Inimi împietrite…

Prea multe femei care nu mai ştiu să plângă…

Prea multe femei “bărbate”…

Nu-ţi mai distruge sufletul dragă femeie, reprimându-ţi sentimentele dureroase. Nu-ţi mai distruge sufletul încercând din răsputeri să-ţi “maschezi” suferinţele.

Dă-ţi voie să fii TU, exact aşa cum SIMŢI. Veselă, cu zâmbetul pe buze, atunci când viaţa îţi zâmbeşte. Tristă şi cu mii de lacrimi în ochi, atunci când viaţa te “loveşte”…

Femeia cu adevărat puternică e aceea care este exact aşa cum Simte – zâmbitoare, dar uneori şi Tristă. Femeia cea mai frumoasa e aceea care-şi dă voie să fie sensibilă…vulnerabilă…

Fii TU, în toată “imperfecţiunea” ta. Perfect de frumoasă, şi veselă şi Tristă…”

sursa: https://cameliaserban.ro/

Oamenii pe care îi iubești nu au termen de comparație decât propria lor viață, iar nu a altora. Dar ca să gândești astfel, nu trebuie să îți pui nădejdea în ei.

"Nu poti compara soarele cu luna"

 

Nu știu de ce unii oameni mă iubesc atât de mult. Nu am găsit un răspuns concret la această frământare. Singurul lucru concret pe care îl știu este că, în momentele mele de cumpănă ale vieții, dragostea acestor oameni mi-a fost deopotrivă acoperământ de necazuri, sânul lui Dumnezeu în care nu mă mai putea atinge nimeni și nimic, hrană pentru sufletul meu hăituit și sprijin tare.

Oameni care m-au iubit pur și simplu, ca făcând parte din firescul naturii lor umane, fără să îmi pună întrebări sau, mai rău de atât, să îmi scoată ochii pentru vreo greșeală a mea plătită scump de ei.

Au apărut ca niște anonimi în întunericul vieții mele, purtând fiecare în spatele sufletului său, pe lângă durere, lumină binefăcătoare și atottămăduitoare de toate rănile pe care alți oameni, în drumul lor spre eternitate, ți le plasează ție pe motivul faptului că tu poți și, har Domnului(!), ai de unde.

Când m-am legat strâns de acești oameni minunați, au început unul câte unul, să dispară în anonimatul din care veniseră, nu pentru că dragostea mea îi obosise, ci pentru că ei îl iubeau mai mult pe Dumnezeu decât pe mine, iar eu, cu toate că îi iubeam nespus, le aduceam neliniște.

Atunci, atât de la ei cât și de la alții asemenea lor, am învățat marea lecție a iubirii: să iubești omul, dar să nu îți pui nădejdea în el, ci în Dumnezeu.

Mi-a fost extraordinar de greu să cred că iubind astfel, nu fac decât să greșesc. Față de Dumnezeu, față de mine și față de ei. Dar este adevărat. Greșesc iubind așa.

Când îți pui nădejdea într-un om, devii posesiv, faci comparații, vezi distorsionat lucrurile și îți pervertești credința într-un "adevăr" care depinde de relația ta cu tine însuți și cu Dumnezeu printr-un simplu om, pe când lucrurile ar trebui să stea altfel: credința ta să fie o realitate construită pe relația dintre tine cu tine însuți, cu aproapele tău, ambele având ca scop uniunea ta cu Dumnezeu, uniune care să nu depindă de oameni, ci de tine. De felul tău de a privi si a trăi viața.

Oamenii pe care îi iubești nu au termen de comparație decât propria lor viață, iar nu a altora. Dar ca să gândești astfel, nu trebuie să îți pui nădejdea în ei. 

Cum nu poti compara soarele cu luna, tocmai pentru faptul că fiecare e altceva, la fel și oamenii. Nu ne punem nădejdea în căldura soarelui sau în lumina blândă a lunii, ci în Cel Care Le-a creat.

Cu toate că am greșit enorm de mult procedând astfel, adică încrezându-mă în totalitate în ființa și darurile unui om care mă îndrăgea, observ că și astăzi sunt o mulțime de oameni care mă iubesc, deși nu am făcut absolut niciun efort sau jertfă ca să merit acest lucru.

Și a nu știu câta oară, mă întreb mirat "De ce?"

 

sursa: #portretulsufletuluimeu

Cum noi, bărbații, ne „omorâm” în tăcere soțiile

Astăzi vreau să vă scriu vouă, dragi bărbați! Am primit pe email această sinceră istorisire din partea unui domn (rugându-mă să o public pe blog) care, din păcate, este prea tardiv de a mai putea face ceva pentru salvarea căsniciei sale. Luați aminte!
Cu iubire și lumină, Daniela.

 

 

„Vreau să vă împărtășesc ceea ce s-a întâmplat în viața mea, să vă spun o istorie despre cum îţi poţi distruge familia intenționat şi sistematic, fără să conștientizezi acest lucru:

11 ani în urmă mi-a surâs norocul să întâlnesc o fată superbă. Eu aveam 23 de ani, ea 18. După cinci ani ne-am căsătorit, iar un an mai târziu s-a născut fiul nostru. O duceam destul de bine, aveam o afacere în domeniul construcțiilor.

Dar după 11 ani de căsătorie soția mea a decis să plece. Când și-a anunțat decizia ei, am rămas uimit. Îmi imaginam că pot pierde orice – afacerea, banii, averea… dar niciodată nu m-am gândit că ea ar putea să mă părăsească!

În acea seară m-am îmbătat. Când m-am trezit, am început să analizez faptele și evenimentele din viața noastră. Cu cât analizam mai mult, cu atât mai silă îmi era de mine însumi.

La începutul relației noastre, ea mă privea cu ochi îndrăgostiți, se bucura de succesele mele, uneori se supăra pe întâlnirile mele cu prietenii, însă mă ierta. Îi ceream iertare, îi dăruiam flori, cadouri, însă cel mai important – atenție.

După câțiva ani de căsătorie, ea în fiecare seară mă aștepta cu cina pregătită, eu însă nu mai vedeam în ea o femeie cu lumea ei interioară, cu gândurile, emoțiile şi trăirile sal Vedeam că totul este în regulă în casă, vedeam că ea este o gospodină desăvârșită şi o soție iubitoare și atât. O ascultam, dar nu o auzeam. Aveam impresia că nu eram alături de ea, ci undeva departe cu gândurile mele.

Uneori, din cauza unor probleme la muncă, plecam câteva zile și deconectam telefonul. Am făcut acest lucru chiar şi atunci când era însărcinată. Apoi mă întorceam de parcă nu s-ar fi întâmplat nimic. La început îi ceream iertare, apoi tot mai rar.

Comunicam tot mai puțin, nu mai împărtășeam nimic. Dormeam în camere separate, pe motiv că trebuia să mă trezesc devreme. Inventam tot felul de scuze. Desigur, încercam să-mi răscumpăr vina. Cererile ei însă erau tot mai modeste.

Acum, după câteva luni de când a plecat, am înțeles că viaţa mea nu are sens fără această femeie. Nu înțelegeam, nu conștientizam, nu simțeam cine este ea şi copilul nostru. Erau cei mai importanți oameni.

Acum conștientizez că o iubesc doar pe ea. Înțeleg cât de puțin i-am oferit pe plan emoţional şi cât de frumos e să iubești toată viaţa doar singură o femeie!

Zilnic o distrugeam pe interior, o sufocam cu indiferența mea. Ea însă în toți acești ani suferea şi aștepta să mă schimb… Fetița pură şi iubitoare “a murit” şi a renăscut într-o femeie dură, fără suflet, fiind convinsă că toţi bărbații sunt niște nenorociți.

Acum doar îmi pot imagina cum aş fi venit acasă, dăruindu-i flori, îmbrățișând-o şi spunându-i cât de mult o iubesc. Aş fi fost cel mai fericit doar pentru că este alături de mine.

Însă acesta deja este un episod pierdut al vieții. Nu există șanse să întorci înapoi ceva, să ștergi supărările şi dezamăgirile. De aceea, dacă Dumnezeu ți-a dat un om drag – ai grijă de el. Femeia este o floare – nu tolerează minciuna, umilința, grosolănia. Iubește-o şi spune-i asta, mereu!”

Iubirea nu are nevoie de caini de paza si nici de ziduri groase de protectie. Astea sunt atributele fricii.

Cine ar putea sa-ti fure iubirea?

 

Cum putem fi atat de fragili incat sa credem ca cineva ne poate fura iubirea?

Cum poate cineva sa creada ca undeva, in lumea asta mare, exista oameni specializati in spargeri de suflete?

Stiu, exista celebra formulare – ‘spargatori de relatii sau de casnicii’. In realitate, persoanele astea nu sparg nimic. Ele doar speculeaza iubirile nesigure, iubirile fragile… nisipurile miscatoare. Acolo isi fac loc, acolo actioneaza.

Degeaba pui caini de paza, degeaba incerci sa controlezi, degeaba inchizi iubirea intre ziduri de piatra, daca iubirea este fragila, nesigura… fricoasa.

Apropo de ziduri de piatra, mi se pare foarte funny cum la casatorie, oamenilor li se ureaza ‘casa de piatra’. Ce urata urare! Parca le spui – ‘de acum incolo, iubirea voastra se va muta la Alcatraz, corpul C, celula 160. Succes in detentie’.

Acum cateva zile am prezentat o tombola pentru nunti si am vorbit putin despre asta, despre aceasta ‘casa de piatra’. Si le-am zis acelor oameni – 121 de cupluri ce urmau sa se casatoreasca – sa nu se mai gandeasca la casa de piatra, ci la gradina iubirii lor. Sa o ude zilnic, sa aiba grija zilnic de florile iubirii lor pentru ca altfel, daca acestea se vor usca… acea casa de piatra nu ii va ajuta la nimic.

Iubirea nu poate fi inchisa intre patru pereti de teama hotilor de sentimente. Ea nu fuge la aparitia primei tentatii. Daca se intampla asta inseamna ca nu a fost iubire si poti spune un ‘multumesc’ din tot sufletul.

Cand iubesti, lasi usa larg deschisa. Oricine poate intra, dar nimeni nu poate fura nimic.

Tocmai asta da frumusete iubirii – deschiderea, libertatea… Libertatea aia in doi. Exista, nu va speriati.

Exista si este tare frumoasa.

Cum poti construi iubirea, daca pleci la drum cu ideea ca relatia sau casnicia inseamna o pierdere a libertatii? Ce fel de iubire poate fi aia?

Mie imi suna a chin!

Cum poti construi iubirea, daca pleci la drum cu ideea ca cineva incearca sa ti-o fure? Ce fel de deschidere e asta?

Mie imi suna a frica!

Iubirea nu inseamna constrangeri si privare de libertate – aia se numeste sclavie.

Atunci cand iubesti, ai parte de libertate… acea superba libertate in doi.

Din pacate, iubirea tine din ce in ce mai putin pentru ca foarte putini oameni mai au chef sa munceasca, nimeni nu mai pare dispus sa construiasca, nimeni nu mai are chef sa stropeasca zilnic gradina iubirii…

Din ce in ce mai multi se multumesc cu acele shot-uri de chimie, cu acele senzatii de zbor, dupa care pica in depresie… isi acopera sufletul cu balarii si asteapta resemnati urmatorul shot.

Multi oameni se tem de iubire. Se tem de iubire tocmai pentru ca ea este diferita de acea stare de betie sentimentala – este o stare matura, superioara… mult mai linistita! Iar linistea sperie, plictiseste, iar noi ne dorim sa fim nevrotici!

‘Sa mai copilarim putin. De ce atata graba’? – isi spun unii. ‘Iubirea trebuie sa vina fara sa faci eforturi… ea este un dat’ – spun altii.

Ehe, daca ar fi atat de usor. Iubirea este insa o constructie complicata. De aceea orice om este capabil sa se indragosteasca, insa nu oricine este capabil sa iubeasca. Iubirea nu inseamna doar vara… soare, distractie. Iubirea inseamna si iarna si viscol si zapezi…

Din pacate, foarte multi oameni intra in iubire murdari pe talpile sufletului, intra cu teama… speriati, ba chiar disperati pe alocuri si impun rapid restricti, controale… vamuiesc iubirea!

Fara sa-si dea seama, ei transforma iubirea in obsesie, in chin, isi sufoca partenerii, dupa care se plang ca lumea e rea si ca au ghinion, ca nimeni nu sta langa ei. De aici si pana la razbunare mai este doar un pas.

Nu, lumea nu este rea, insa iubirea nu accepta talpi murdare de noroi, suflete otravite. Ea functioneaza doar pe curat! Pesemne asta este si motivul pentru care in lumea asta exista atat de putine iubiri curate.

Oamenii au uitat sa se stearga pe suflet. Unii chiar refuza acest lucru. Si ne mai miram ca Romania este pe locul 5 in topul european al tarilor depresive…

Pe mine nu ma mira. Oamenii ajung sa-si doreasca sa fie iubiti refuzand iubirea prin propriile comportamente. Ce ironie…

Ca sa revin la ideea de baza, iubirea inseamna libertate… cainii de paza nu au ce cauta in peisajul ei… Niste pisici simpatice sunt suficiente.

 

sursa: http://www.vulpescu.eu/

 

La mulți ani, dragi MAME!

Astăzi ar trebui să fie despre ele…despre MAMELE noastre. Despre ele, cele care ne-au dat viața noastră, dar și viața lor toată. Din prima clipă a noastră și  până în ultima clipă a lor. 

Ele ale căror singure bucurii sunt bucuriile noastre, ale căror singure visuri sunt visurile noastre. 

Ele care simt nefericirea noastră ca pe o moarte lentă.

Ele care așteaptă oricât, care înțeleg orice și care iartă totul.

Ele care uită că le-am dezamăgit de îndată ce le îmbrățișăm. 

Ele pentru care abia dacă găsim puțin timp... 

Ele cărora ne plângem ofurile, dar pe care nu avem timp să le ascultăm. 

Ele pe care le facem să se simtă ca niște tâlhari când vin să ne viziteze, acuzându-le că ne invadează casa și intimitatea. 

Ele la care ne răstim uneori și cu care nu avem răbdare, în timp ce cu străinii suntem foarte atenți și buni.

Ele cărora le ducem lucruri de care nu mai avem nevoie... „Îi duc asta lu’ mama, se va bucura”… în timp ce pentru străini cheltuim bani să le dăruim ce este mai bun.

Ele care ne servesc cu bomboanele păstrate pentru noi, pe care tot de la noi le-au primit cândva, dar de care nu s-au îndurat să se bucure.

Ele de la care plecăm cu sacoșe pline cu mâncare pentru care s-au istovit cu toată dragostea de care sunt capabile. 

Ele care n-au fost răsfățate de bărbații lor, care prea rar au primit flori și recunoștință și cărora unii le strică până și bucuria zilei de 8 martie luând-o în derâdere.

Ele celor cărora le cerem atât de mult și cărora le oferim atât de puțin.

Ele ale căror greșeli le ținem minte toată viața, dar ale căror mii de dovezi de iubire le uităm.

Ele pe care le muncim, cărora le dăm copiii să ni-i crească, fără să ne întrebăm de unde au încă atâta putere și răbdare când noi nu rezistăm nici măcar câteva ore…

Ele pe care le obligăm să ne iubească în tăcere și de la distanță, acuzându-le că sunt prea grijulii și posesive.

Ele care așteaptă înspăimântate vești de la noi, care nu dorm nopțile de grija noastră.

Ele care ne ascund durerile și fricile lor, care ne întâmpină mereu zâmbind și bucuroase, de parcă n-ar fi cunoscut vreodată durerea și spaima.

Ele pe care, inconștienți și egoiști le facem să simtă și să creadă că nu mai au nimic de oferit… iar sentimentul de inutilitate le distruge până și ultima fărâmă de dorință de viață.

Ele care nu-și doresc să ne deranjeze sau să ne fie poveri, care și-ar dori uneori să fie invizibile dacă s-ar putea.

Ele ale căror mâini au forma iubirii.

Ele... uitate, neglijate și de unii abandonate...

Ele pe care învățăm prea târziu să le prețuim și să le arătăm iubirea noastră.

Ele... pe care le căutăm cu flori pe sub iarbă și pe sub zăpezi…

La mulți ani, dragi MAME! 

de Irina Binder

sursa: http://www.irinab.com/

Bine ai venit, primăvară! Bine ai venit, Martie!

Fie ca acest anotimp să vă aducă sănătate, liniște în suflete, bucurii, iubire pentru tot ce vă înconjoară, gânduri bune și momente frumoase să aveţi tot anul! Bună dimineața! Vă îmbrăţişez cu drag, Daniela.

Primăvară e când nu regreţi nimic. Primăvară e când treci pe stradă şi zâmbeşti necunoscuţilor, fără motiv. Primăvară e când îţi eşti ţie însuţi de ajuns să fii fericit. Primăvară e când te opreşti să dăruieşti şi îl întrebi pe cerşetor cum îl cheamă. Se uită mirat la tine. L-ai văzut! Ai văzut că e om. E primăvară!

Primăvară e când te opreşti să vorbeşti cu un căţel care doarme întins la soare. Cu o gărgăriţa ce s-a aventurat pe o frunză. Cu un prieten cu care n-ai mai vorbit de un milion de ani. Cu bătrâna din colţ care vinde usturoi şi e supărată că pe ea n-o iubeşte nimeni de 1 martie. Primăvara e când iubeşti şi nu aştepţi să fii iubit.

Primăvară e când abia aştepţi nu să primeşti flori, ci să dăruieşti. Primăvara e când cineva te-a rănit, dar, pur şi simplu, îi mulţumeşti. Că uite aşa, poţi să înveţi cum să ierţi. Primăvara e când ai putea fi gelos, dar, pur şi simplu, nu eşti, căci realizezi că nu poţi trăi o viaţă temându-te de toţi oamenii mai frumoşi, mai destepţi, mai buni ce-ar putea apărea să-ţi ia locul în viaţa celui iubit. Aşa că ridici din umeri, continuând să fii tu.

Primăvară e atunci când cineva te-a dezamăgit crunt, dar alegi să taci, să nu spui nimic şi să vezi în continuare tot ce are bun. Primăvară e când un vis ţi s-a făcut ţăndări şi te apleci să culegi, cântând, cioburi de nădejde şi de credinţă, să faci unul mai bun. Primăvară e când ai putea să vezi ce nu ai, dar alegi să mulţumeşti pentru tot ce ai primit. Primăvară e atunci când crezi în minuni. Cea mai mare părându-ţi a fi…chiar tu.

Primăvară e când a ieşit soarele, când s-a topit zăpada, când au apărut ghioceii şi când toată lumea începe, în sfârşit, să reflecte, după o iarnă lungă şi grea, ce ai tu în suflet. Mereu.

Primăvara eşti tu! Uneori însă uiţi.

de Alexandra Svet
sursa: http://activenews.ro/

 

Portretul sufletului meu

Dacă vreți să mă cunoașteți, mai mult sau mai puțin... 

Mai mult sau mai puțin, sunt și eu om ca și tine. Mănânc, beau, dorm, mă trezesc, muncesc, alerg, mă odihnesc și fac absolut toate lucrurile pe care le face un om. Am gură să spun, urechi să aud, ochi să văd, mână să fac, picioare să alerg, exact ca și tine. Așa că să nu îndrăznești să mă tratezi altfel. Pentru că și eu dacă voi vedea în fața mea și voi recunoaște omul din tine, mă voi comporta ca un om cu tine. Dacă însă nu voi vedea, atunci mă voi comporta ca un om ca să îți arăt totuși, ce ar fi trebuit să faci. Nu din respect pentru tine, ci din respect pentru mine.

Mai mult sau mai puțin, am și eu suflet ca și tine. Râd când simt; plâng când nu vreau; sper atunci când ceilalți mă descurajează; urlu atunci când nu mă aude nimeni; mă rog ca să trăiesc; iubesc când inima îmi spune; urăsc răul atunci când mi se face; lupt atunci când nu mai pot crede; cred atunci când realitatea își închide taverna cu soluții pentru mine; zâmbesc când frumosul îmi atinge inima; sunt sensibil la răutățile altora și la slăbiciunile mele; deznadajduiesc atunci când mi se pare că Dumnezeu îmi amână răspunsurile la rugăciuni; mă bucur de fiecare dată când viața caută să îmi arate ceva frumos. Așa că, să nu îndrăznești să râzi de sentimentele mele. Sunt ale mele, nu ale tale. Deci nu ai dreptul să îmi spui ce vrei tu despre ele, ci doar ceea ce trebuie și dacă accept aceasta. Pentru că eu le trăiesc, nu tu.

Mai mult sau mai puțin, am și eu prieteni ca și tine. Unii mă admiră și mă sprijină; unii mă "ajută"doar când au ei nevoie; unii mă iubesc doar la arătare și doar prin cuvinte; unii ar da tot ce au pentru a mă vedea o clipă fericit și mândru de ei; unii cred diferit față de mine, dar îmi respectă cu sfințenie credința; unii mă vor doar al lor si numai pentru ei; unii mă invidiază în ascuns și mă fericesc pe față. Dar, cu toate acestea...totuși, sunt prietenii mei, nu ai tăi. Așa că, să nu îndrăznești să te atingi de imaginea lor din sufletul meu. Nu îți dau voie. Pentru că la fel cum tu mi-i bârfești fără nici o jenă în față, la fel de nonșalant mă bârfești și pe mine în fața lor. Acesta este principiul meu. Dacă faci astfel, prietenul tău cel mai bun este obiceiul tău stricat, nu eu.

Mai mult sau mai puțin, am și eu o credință ca și tine. Mă rog; mă spovedesc; mă împărtășesc; merg la biserică; fac toate ale credinței mele, în legea în care m-am născut și în care vreau să mor. La fel cum eu nu mă leg de credința ta, nu râd de obiceiurile voastre, nu îmi bat joc de simțămintele tale, la fel îți cer să nu îmi arunci cu gunoaie în ochii mei referitoare la ceea ce am eu mai sfânt. Până la urma urmei, e credința mea, nu a ta. Deci nu îți dau voie. Dacă ești fanatic, atunci fii pentru tine, nu pentru mine. Eu nu am nevoie. Dumnezeul meu este un Dumnezeu liniștit, al păcii iar nu al războiului. Mie nu îmi trebuie adepți, mie îmi trebuie liniște sufletească să mă pot mântui.

Mai mult sau mai puțin, am și eu o familie ca și tine. Poate nu mă înțeleg cu toți, dar îi iubesc pe toți. Poate unii dintre ei nu sunt și nu vor fi niciodată exemple demne de urmat, dar sunt ai mei și mă mândresc cu asta. Pentru că rădăcinile mele sunt ei, nu tu. Așa că, să nu îndrăznești să spui ceva la adresa alor mei. Eu știu cât sufăr și cât mă bucur în familia mea, nu lumea care are grijă să îmi spele rufele din familie. Ți se pare că sunt agresiv? Nu. Sunt doar corect cu persoana mea și principiile mele. Caut să mi le respect.

În măsura în care vei îndeplini aceste cerințe, voi fi și eu prietenul sau omul de lângă tine... mai mult sau mai puțin.

#portretulsufletuluimeu