Singuratatea, cel mai trist act, pe scena vietii…

“Voi cei care va întoarceti acasa si dupa ce-ati închis usa spuneti “buna seara”, voi nu stiti ce-nseamna sa intri pe usa tacînd!” Octavian Paler

-Maria, ce crezi ca doare cel mai mult in viata?

-Singuratatea, Alexandra….Singuratatea….Cred ca nimic pe lumea asta nu doare mai mult decat singuratatea. Nici un alt sentiment nu ni se cuibareste mai dureros in suflet, asa cum o face singuratatea. Iti trebuie mult curaj ca sa recunosti, nu in fata oamenilor, ci, in fata ta, ca esti singur.

Sunt fericita cand incepe saptamana, deoarece sunt intr-o permanenta agitatie si nu am timp sa ma gandesc la singuratate. Urasc week-end-urile, pentru ca, atunci, imi aduc dureros de des aminte de ea. Imi aduc aminte ca sunt la mii de kilometri de parintii mei, de locurile dragi, de oamenii dragi, atat de departe si, totusi, atat de aproape… Am obosit sa imi beau singura cafeaua duminica dimineata. Am obosit sa ma asez singura la masa. Am obosit sa-mi petrec timpul cu tot felul de nimicuri, doar pentru ca el sa treaca mai repede si sa inceapa o noua saptamana. In singuratate, timpul se transforma dintr-un prieten drag intr-un dusman de moarte… Cand stau si astept, am senzatia ca ceva se macina in mine, ca ceva moare in mine! Astepti un semn, un telefon, un gand, o minune, sau, poate… nimic!

Ca sa fiu sincera cu mine, cel mai mult ma doare singuratatea de sarbatori. De Paste, ma dor clopotele care bat si bucuria pe care fiecare o traieste in familie, alaturi de cei dragi. De Craciun, ma doare dansul fulgilor de nea, ma doare orasul impodobit, goana oamenilor dupa cadouri. Ma dor colindele de acasa si bradul impodobit. Ma doare noaptea de Anul Nou, cand toata lumea isi face urari,se ia in brate si se saruta sub vasc. Da! Singuratea doare cel mai mult de sarbatori! Cred ca,fiecare anotimp are singuratatea lui.Nu as putea spune, cu mana pe inima, care anotimp doare mai mult, care singuratate ne intristeaza mai mult. Sa fie oara primavara, atunci cand, totul renaste intr-o explozie de bucurie? Sa fie vara, atunci cand asculti cantecul pescarusilor si iti vine sa plangi, cu marea in brate, pentru ca iti simti fiinta sparta in mii de cioburi? Sa fie toamna, atunci cand iti simti sufletul asemenea unei frunze in bataia vantului? Sau…sa fie oare iarna, cand stai la gura sobei, iti faci bilantul vietii la sfarsit de an si vezi ca totul da cu minus?

Nicio singuratate nu seamana cu alta. Unii, o traiesc resemnati, fara nicio soapta. Altii o traiesc cu suspine si plans zgomotos. Am trait-o in ambele moduri. Acum, o traiesc amintindu-mi… Imi traiesc singuratatea printre amintiri, fotografii si regrete.

Exista doua tipuri de singuratate. Cea pe care o traiesti de unul singur si cea pe care o traiesti in doi. De multe ori m-am intrebat care dintre cele doua doare mai rau? Si mi-am dat singura raspunsul. Fiecare doare la fel de mult, in felul ei. Si totusi, singuratatea in doi doare mai mult. Cand doi oameni care, la inceput, s-au iubit, au impartit si bune si rele, si care ajung, la un moment dat sa stea in aceeasi casa, dar ca doi straini, lasa in suflet urme greu de sters. Cine sufera mai mult? Cel/cea care traiesti singuratatea la singular, sau cel/cea care traieste singuratatea la plural? Intrebare fara raspuns… Suferinta nu se poate masura cu un cantar. O simti si atat!

Nu este deloc usor, atunci cand singuratea se instaleaza in casa si in sufletul meu. Cand ea devine prietena mea, confidenta mea, cand ii pun intrebari si nu primesc niciun raspuns, cand imi spune buna dimineata, sau cand imi vegheaza somnul. In singuratate, ma simt ca un bunic cu povesti inutile. Nu imi sunt suficienta mie insumi. În singuratate, cateodata, pentru ca imi place sa stau de vorba cu mine, sa imi dau niste raspunsuri, sa ma regasesc, sau sa meditez asupra vietii si a oamenilor, imi este greu sa o accept, cu impacare, ca facand parte din destinul meu.

Cel mai mult ma doare singuratatea atunci cand mi se intampla ceva bun, ceva frumos si nu am cui sa impartasesc. Dar, undeva, cumva, ceva lipseste si doare… Da, domnule Paler, aveati mare dreptate atunci cand spuneati ca: ”singuratatea nu este o victorie inaintea celorlalti, ci e de fapt un naufragiu personal”.

Singuratatea, arma letala de distrugere in masa, o sinucidere lenta, dar sigura…Singuratatea, cel mai trist act, pe scena vietii…. Singuratate infinita… cand batranul lui Hemingway se ridica si pleaca… 

de Alexandra Mihai

Ce m-a învățat anul 2020?

Pe mine personal anul 2020 m-a trântit, la propriu, la pământ! Mi-am pierdut soțul și cu greu încerc să supraviețuiesc durerii și dorului fără margini pe care le simt prin toți porii ființei mele. Am însă credința în Dumnezeu că nu mă va părăsi niciodată la greu, ca de obicei, și că sufletul meu pereche care s-a dus în ceruri îmi va fi înger păzitor atât cât voi trăi. 

Pentru anul care vine, vă doresc sănătate și liniște sufletească, aveți grijă de voi și nu neglijați semnele pe care vi le dau în corp atunci când ceva nu funcționează bine.

La mulți ani! Cu iubire și lumină,

Daniela.
 

1. Niciodată "socoteala de acasă nu se potriveşte cu cea din târg". Iar acesta e cel mai bun lucru care ţi se poate întâmpla pentru că tot ce e neprevăzut e transformator şi revelator în cel mai bun sens cu putinţă. Nimic din ce poţi anticipa nu poate fi la fel de bun ca ceea ce se întâmplă pentru că acolo e lecţia şi eliberarea de care ai nevoie.

 
2. Nu te poți baza pe ce e în afara ta pentru că nu știi când totul poate să se dărâme: ai nevoie să construiești în interiorul tău tot ce vrei să fie în afara ta, ca atunci când lumea se sfârșește tu să ai din ce să o reconstruieşti. 

3. A fi indisponibil pentru ceilalţi înseamnă uneori să devii disponibil pentru tine. Nu poţi să fii tot timpul la dispoziţia celorlalți pentru ca mai apoi să cedezi sub tensiunea acumulată şi să îţi reverşi furia asupra lor. Cineva o să fie mereu nemulţumit de tine. Ce contează cu adevărat e ca acel "cineva" să nu fii tu.

 
4. Fiecare om o să-ţi ofere doar ceea ce este el. Şi ce crede el că meriți tu. Responsabilitatea este doar a ta să evaluezi ce simți, ce crezi, în adâncul ființei tale şi mai ales pe cine primeşti în viața ta. Nimeni nu poate gândi şi simți în locul tău: te poți baza doar pe simțirea şi gândirea ta, care dacă nu sunt intoxicate cu ură şi înverşunare te vor ghida perfect.

 
5. Uneori investeşti emoție, timp, viaţă în proiecte şi oameni care nu există cu adevărat. Ei sunt doar proiecția nevoilor tale de a vedea în ei ceva ce nu există. Chiar şi aşa nimic nu se pierde. Conştiința ta vede tot ce faci şi tot ce eşti, totul vine înapoi ca un bumerang: dar nu când vrei tu, ci când ai cea mai mare nevoie. Lasă timpul să facă treaba pe care tu nu o poți face, tu ocupă-te doar de ce ştii şi poți face azi.

 
6. Cei mai mari susţinători şi cei mai buni prieteni pot să fie complet nerecunoscători şi chiar să te urască, fără ca tu să fi făcut ceva diferit față de atunci când te iubeau. E cea mai bună veste să vezi exact cine era acolo doar de formă, dar de fapt nu exista nicio conexiune. Trebuie uneori să mergi mai departe fără anumiți oameni care erau cei mai importanţi. Dar e la fel de important să nu porți ranchiună, ca nu cumva să porţi în spate povara neiertării altcuiva şi să nu mergi prin viață senin la chip şi suflet.

7. Credința e mai puternică decât orice frică. Te scoate din toate nenorocirile, te susţine în procesul recuperării şi te transformă în tot ce ai visat vreodată să devii, dar poate încă nu ştii cum să fii. Resursele tale de energie sunt limitate şi trebuie direcţionate înspre activităţile, oamenii şi lucrurile care te ajută şi îţi sunt de folos. Tot ce hrăneşti cu grija sau indiferența, cu iubirea sau cu ura ta, creşte şi devine viaţa ta. 

8. Singurătatea e un dar preţios. Dar nu trebuie forţat. E atât de bine atunci când se sfârşeşte planeta, e stare de urgență şi tu ai pe cine să ţii de mână până la supermarket şi înapoi. Pe declaraţie să scrie motivul ieşirii iar în sufletul tău: iubire necondiționată. Fără întrebări, doar un răspuns: sunt lângă tine.

 
9. Nu trăieşti etern dar nu e nevoie dacă înveţi să te bucuri de momentul prezent. Nu avem nevoie de mai mult timp, doar să ne bucurăm de timpul pe care îl avem. Timp care se multiplică la infinit cand laşi la o parte orgoliul, prejudecăţile şi frica. 

10. Lipsa iubirii nu poate fi ascunsă sau înlocuită cu nimic altceva. Sufletul recunoaşte iubirea şi se îmbolnăveşte când i se serveşte altceva sub pretextul iubirii. O relație în armonie te construieşte, una în dezechilibru te distruge. Nu poți menține conexiuni toxice cu niciun om, indiferent de legătura de sânge sau de alt tip care vă leagă: dacă eşti pus în pericol, minţit şi abuzat trebuie să pleci. 

11. Viața nu e doar bună. Şi nu e doar rea. E cu "de toate". E haotică dar şi perfect ordonată. Dacă vei sta înmărmurit căutând victima ideală pentru problemele tale o să ratezi toate momentele frumoase. Optimistul nu este inconştient: el vede tot ce vede şi pesimistul, dar tocmai că lucrurile nu merg cum trebuie ştie să fie pozitiv ca să le rezolve. Dacă ceva merge bine îţi poţi permite să fii trist, dar dacă merge prost atunci ştii că e nevoie neapărată să fii bucuros, ca să poți să transformi totul în favoarea ta. Şi da, mereu există o cale. Pe care tu o faci. Dacă vrei să o vezi...

de Ana Maria Ducuță

Iubirea este pe primul loc, dar nici de asta nu pot fi sigură.

În "Cartea Neștiinței" avem următorul fragment: "Văd moartea și renașterea peste tot".

 

Mă uit la animalele mici și văd cât de scurtă le este viața. Cele mari trăiesc puțin mai mult. Mă uit la râuri. Știu că sunt în continuă schimbare și că într-un final vor muri. Văd vasele în care a fost odată apa. Chiar și munții se schimbă. Mă uit la vulcani. Pot să
erupă, să se racească, să rămână munți sau să repete la nesfârșit ciclul de explozii violente. Văd cum norii vin și se duc, vremea se schimbă și totul imbătraneste și în cele din urmă moare.
Mă uit la stele și mă întreb dacă și ele mor. Știu cum trec cometele, vin
si pleacă. Văd oameni născându-se, trecând prin viață și apoi murind."

Știu eu ce este cu adevărat moartea? Știu eu dacă rezistă cu adevărat ceva după moartea fiecărui lucru? Dar asta este tot ce nu știm? Nici pe departe!

Nu știu care va fi următorul care va muri și din ce cauză. Nu știu de ce moartea este timpurie pentru unii si târziie pentru altii. Nu imi pot prezice moartea, la fel cum nu pot să o influentez în vreun fel.

Nu pot controla moartea mea sau a celorlalți în niciun
loc, în nicio situație. Nici măcar ce atrage moartea într-un anumit moment.

Există oameni care găsesc puterea să trăiască mult timp cu o boală gravă, în timp ce alții care par puternici, mor subit. Accidentele pot avea loc oricând, se pot intâmpla oricui: boli, atacuri violente, dezastre naturale se întâmplă tot timpul.

Pot să știu eu ce mi se va întâmpla mie, ție sau oricui, când și cum? Nu, nu știu. Sau care este cel mai bun mod de a muri? Cum hotărăsc asta? E mai bine să mori pe front,cu simțurile treze dar cu inima plină de ură? Sau la batranete, când ți se scurge viata din trup? Este mai bine să mori cu sau fără suferință? Moartea în somn poate fi mai bună decât să fii complet conștient de momentul în care renunți la viață?

Nu pot decide cine trăiește și cine moare. Știu eu ce să încurajez sau să distrug în mine? Ce gânduri,emotii, idei, imagini sau senzații merită cu adevărat să fie hrănite și îngrijite și care ar trebui lipsite de energia minții mele? Uneori cred că știu, alteori nu.

Cele care au primit energia mea în copilărie și adolescență nu mai sunt relevante. Cu toate acestea, unele gânduri si sentimente trebuie protejate cu siguranță.

Iubirea este pe primul loc, dar nici de asta nu pot fi sigură!

 

sursa: https://elenavasile.ro/

Învață-mă, te rog!

Invata-ma, te rog, cum sa ma vindec de dor, de departare si de neputinta! Invata-ma, te rog, cum sa nu mai plang si cum sa merg prin desertul fiintei mele acum cand ai plecat! Invata-ma, te rog, cum sa dorm linistita, cand tu esti esti sus la cer! Invata-ma, te rog, cum sa scap de teama ca, intr-o zi ma pot trezi din visul nostru si pot da de realitatea mea, fara tine in ea! Invata-ma, te rog, cum sa respir fara tine! Invata-ma, te rog, cum sa suport mai usor asteptarea reintoarcerii tale acasa! Invata-ma, te rog, cum sa fac sa treaca mai repede timpul in week-end, cand tu nu mai esti acasa! Invata-ma, te rog, cum sa traiesc cu jumatate de suflet acum cand nu te vad si nu te aud!

Invata-ma, te rog, cum sa ascult un cantec, fara sa ma doara versurile! Invata-ma, te rog, cum sa ma uit la un film frumos fara sa suspin de dor! Invata-ma, te rog, ce sa fac atunci cand citesc ceva frumos, si, instinctiv, incep sa iti spun ce am citit, te intreb ce crezi si tu imi raspunzi doar in ecoul gandurilor! Invata-ma, te rog, ce sa fac atunci cand vad un peisaj frumos si nu ma pot bucura de el, alaturi de tine! Invata-ma, te rog, cum sa ma bucur de tot ce ma inconjoara fara tine!

Invata-ma, te rog, cum pot sa te iubesc mai mult, sa te iubesc pentru viata si impotriva mortii! Invata-ma, te rog, cum pot sa fiu mai mult langa tine! Invata-ma, te rog, cum sa fac sa pot fi mai aproape de tine! Invata-ma, te rog, cum pot sa construiesc mai multe poduri intre noi! Invata-ma, te rog, cum pot sa transform din dusman in prieten moartea care Nu, nu ne va desparti! Invata-ma, te rog, cum pot sa iti mai transform visele in realitate! Invata-ma, te rog, cum pot sa iti mai dau curaj! Invata-ma, te rog, cum pot sa mai aduc zambete pe fata ta! Invata-ma, te rog, cum pot sa mai aduc lumina in sufletul tau! Invata-ma, te rog, cum pot sa mai aduc liniste in gandurile tale! Invata-ma, te rog, cum pot sa te fac mai fericit! Invata-ma, te rog, cum pot sa fac, iar, un intreg, din cioburile tale de suflet si de viata! Invata-ma, te rog, cum pot sa iti mai inteleg trairile si gandurile! Invata-ma, te rog, cum sa nu mai fiu geloasa pe vantul si pe briza marii care te saruta mai mult decat te sarut eu! Invata-ma, te rog, cum sa nu fiu geloasa pe pamantul pe care iti porti pasii, sufletul si gandurile! Invata-ma, te rog, cum sa ma bucur de cantecul pescarusilor, fara sa ma simt cioburi de valuri!

Invata-ma, te rog, ce sa fac atunci cand vin acasa si intru pe usa tacand pentru ca nu te mai gasesc acolo! Invata-ma, te rog, ce sa fac atunci cand te caut prin casa si te gasesc doar in sufletul meu! Invata-ma, te rog, ce sa fac atunci cand imi doresc sa vii acasa, sa vin acasa, sa fim! Invata-ma, te rog, ce cuvinte sa folosesc si cum sa ma rog mai bine pentru ca Dumnezeu sa ma auda mai bine! Invata-ma, te rog, ce sa fac atunci cand imi intind bratele sa te imbratisez si te gasesc doar in inima mea! Invata-ma, te rog, ce sa fac atunci cand imi este dor sa iti iubesc trupul sfant si nu pot sa te iubesc decat in sufletul meu! Invata-ma, te rog, ce sa fac atunci cand imi doresc sa iti sarut ochii tai buni si calzi si nu o pot face decat privind pozele tale, icoane sfinte ale sufletului meu! Invata-ma, te rog, invata-ma!

de Alexandra Mihai

Însingurare

Dragii mei, după cum ați observat, nu am mai avut nicio postare pe blog și chiar am fost pornită să îl șterg, de câteva luni am trecut printr-o dramă personală, moartea soțului meu cu care am împarțit 30 ani din viață, și care m-a destabilizat complet. A fost o moarte care se contura de o vreme relativ scurtă, fiind diagnosticat prea târziu cu o boală incurabilă și pentru care nu s-a mai putut face nimic, din păcate. 

Rămân în urmă amintirile, anii frumoși și mai ales o iubire peste fire cu care am fost binecuvântată 😇

Aveți grijă de voi!   

Cad ploi de dor cerşind o consolare
Şi-n ochii mării cerul a-ngheţat,
Acest blestem numit însingurare
E cel mai greu din câte-au existat.

Nici toamna nu mai ştie ce să facă,
Nicicând nu i-a mai fost atât de greu,
Dar când însingurarea ne provoacă
Să Îl chemăm în noi pe Dumnezeu.

Atâta timp cât cerul mai există
Şi vom privi spre el încrezători,
Putem simţi lumina cum rezistă
În trupuri, inimi, lacrimi şi fiori.

Credinţa e puterea care-nvinge,
Să ne rugăm cu dragoste mereu,
Iar când însingurarea ne împinge
Să Îl chemăm în noi pe Dumnezeu.

Atâta timp cât cerul ne priveşte
În ochii noştri se mai face zi
Şi vom simţi speranţa cum trăieşte
Şi însăşi toamna ne va ocroti.

Sunt vremuri grele care ne subjugă
Şi vor să ne răpească propriul eu,
Însingurarea poate să distrugă,
Dar noi L-avem oricând pe Dumnezeu.

Cad ploi de dor cerşind o consolare
Şi-n ochii mării cerul a-ngheţat,
Acest blestem numit însingurare
Cu gând ceresc va fi exterminat.

sursa: https://alexandram.ro/

Portretul sufletului meu

Nu îmi știi durerea, pentru că nu ai fost lângă mine când am avut nevoie. M-ai văzut doar când am căzut, nu și atunci când m-am ridicat.

Nu îmi știi ruga sau de câte ori am plâns în noapte și mă zbăteam ca o pasăre în laț, între pământ și cer, între viață și moarte, întuneric și lumină. M-ai prins doar atunci când eram nervos și comentam la adresa Lui pentru că eram supărat.

 
Nu îmi știi traumele și ceea ce m-a format ca om, cât am îndurat și am înghițit din partea altora să pot învăța să iert din suflet și să ajung cine sunt. M-ai văzut doar acum, când sătul de cei ca tine, am închis ochii și am mers tăcut în drumul meu.

 
Nu știi câți mă invidiază și câți mă vorbesc de rău, doar pentru că gândesc cu cinci secunde mai repede decât ei și mă bucur de ce am și de ce pot face. M-ai prins în momentul în care , iritat fiind, le-am arătat că bunătatea mea nu e prostie și în mintea ta am rămas cu eticheta asta.

 
Nu știi decât ce ai văzut și ce ți-am arătat eu despre mine, pentru că nu ai avut răbdare să mă cunoști ca să mă poți iubi așa cum sunt. Te-ai grăbit să tragi concluzii. 

 
Și dacă, totuși, nu știi totul despre mine, de ce te crezi mai bun decât cei ca mine? Cine îți dă dreptul să mă critici din moment ce nu m-ai apărat vreodată în fața cuiva? Dacă nu ai plâns cu mine, nu ai flămânzit cu mine, nu ai dormit trist la fel ca mine, nu te-ai bucurat de cei dragi cu mine împreună, cum îndrăznești să spui că știi cine sunt? 

 
Nu știi nimic.
Dacă știai, tăceai și te bucurai de viață.
Un om înțelept nu face zgomot. Lasă liniște pe unde trece. 

 

de Irina Binder

Cum îţi creează suferinţă faptul că te raportezi la tine ca la o victimă?

Victimizarea, lamentarea, discuţiile frecvente despre neajunsurile tale nu te ajută efectiv la nimic. Da, poţi să atragi mila și simpatia altora, să simţi că primești atenţie și afecţiune din partea lor, însă în afară de a proiecta o imagine de victimă neajutorată, ce obţii în acest fel?

Vrei să pari neajutorat ca să primești ajutor, susţinere și să-și asume alţii responsabilitatea vieţii tale? Îţi dorești să predai puterea asupra ta în exteriorul tău și să devii dependent de ei? Uită-te în jurul tău și observă cât de greu le este, de fapt, acelor oameni care nu au autonomie și independenţă personală și trăiesc la cheremul altora.

Faptul că te raportezi la tine însuţi ca la o victimă, îţi creează suferinţă în două moduri: primul - că prin dialogul tău interior îţi repeţi că ești neajutorat și lipsit de putere și, în al doilea rand, că și ceilalţi te percep ca fiind o fiinţă fragilă și slabă care poate fi abuzată cu ușurinţă.

O victimă atrage agresori, deoarece toţi oamenii au un anumit nivel de agresivitate care se activează inconștient în prezenţa unei victime lipsite de putere. Oamenii te abuzează pentru că le permiţi, pentru că nu-ţi stabilești limite și graniţe clare de interacţiune cu ei și faci asta deoarece tu însuţi crezi despre tine că ești lipsit de putere.

Respectul și admiraţia se obţin atunci când tu ești o fiinţă autonomă, independentă și puternică și nu atunci când te victimizezi. Victimele atrag milă, nu respect și preţuire. În limba engleză există o etichetare pentru victime - „drama queen” - adică persoane care încearcă să atragă atenţia prin dramatism și lamentare, iar astfel de oameni sunt ironizaţi și evitaţi de către ceilalţi.

Foloseste-ţi puterea interioară, asumă-ţi responsabilitatea vieţii tale, acţionează ca să depășești orice neajuns și renunţă la a-ţi mai plânge de milă. Nu te ajută cu nimic în mod real, ci îţi face mai mult rău decât bine.

Fragment din cartea „Puterea ta interioară. Preia controlul asupra vieții tale”.

Cu drag,
Dr. Ursula Sandner

Oamenii au nevoie…

Oamenii au nevoie de iubire. 

Au nevoie să se simtă iubiţi, au nevoie ca inima lor să bată la unison cu inima altcuiva. Au nevoie să simtă fluturi în stomac, să li se spună lucruri frumoase, să primească afecţiune. Au nevoie de atenţie, au nevoie de îmbrăţişări calde şi sincere. Au nevoie de acea siguranţă pe care ţi-o dă doar iubirea. Au nevoie de o jumătate a lor.

Oamenii au nevoie de prietenie. 

Au nevoie de un suflet care să le fie aproape şi care să-i asculte. Să le asculte bucuriile şi tristeţile. Să se bucure şi să plângă alături de ei. Au nevoie să nu se simtă singuri, neajutoraţi. Au nevoie de două mâini care să se întindă pentru ei atunci când sunt la pământ. Oamenii au nevoie şi caută toată viaţa prieteni.
 

Oamenii au nevoie de speranţă.

Au nevoie să creadă că atunci când lucrurile merg doar prost o să apară ceva care o să schimbe situaţia în bine. Au nevoie să ştie că viaţa nu ia fără să dea înapoi. Oamenii au nevoie de speranţă pentru a continua drumul anevoios al vieţii, pentru că speranţa e calea pe care mergem căutând luminiţa de la capătul tunelului.

 
Oamenii au nevoie de pace. 

Au nevoie să se simtă bine în pielea lor, să fie împăcaţi cu viaţa lor, cu realizările şi cu eşecurile lor. Au nevoie să se împace cu trecutul şi cu ce a rămas acolo. Oamenii au nevoie să îşi simtă sufletul uşor şi nu îngreunat de suferinţă. 

Oamenii au nevoie de libertate. 

Au nevoie să nu se simtă îngrădiţi, sufocaţi. Au nevoie să simtă că deţin controlul asupra deciziilor lor. Au nevoie să fie ei înşişi, nu nişte indivizi obligaţi să poarte o mască a societăţii.

 
Oamenii au nevoie de curaj. 

Au nevoie să se simtă puternici. Să simtă că pot. Ei au nevoie de curaj pentru a infrunta tot ce pare fără rezolvare.

 
Oamenii au nevoie de credinţă. 

Au nevoie să simtă că undeva, acolo Sus, cineva îi iubeşte şi îi ocroteşte de tot ce e rău. Au nevoie să simtă că nu le este dat mai mult decât pot ei să ducă.

 
Oamenii au nevoie de lacrimi de bucurie, de îmbrăţişări calde, de gesturi tandre, de vorbe frumoase, de sinceritate, de încredere şi de finaluri fericite.

 
Iar pentru toate astea… oamenii au nevoie de alţi oameni! 

de Iustina Ţalea
www.momenteinviata.ro

Astăzi este cea mai frumoasă zi!

Culorile inimii

Fiecare dintre noi cântă partea lui la un instrument în această simfonie a vieții. Problemele apar atunci când vrem să interpretăm partitura altuia. Viața pe care o trăim este rugăciunea pe care o oferim lui Dumnezeu. Cu toţii suntem învăluiţi, clipă de clipă, de dragostea divină. Experienţa şi viaţa fiecăruia schimbă alte vieţi. Misiune. Între noi nu există diferenţe decât cele din mintea noastră. Problema devine problemă în funcție de tălmăcirea pe care o da mintea mea. Nimeni nu este inferior altcuiva, oricine ar fi el. 

 

Suntem taine din marea Taină…

Omule, nu mai privi printre gene, toți norii de unde se aud tunete și unde iau foc fulgere sunt trecători. Gândurile şi emoţiile sunt efemere. Orice om este o icoană și reprezintă un dar pentru ceilalți. Nimănui nu-i trece prin cap să critice o culoare a curcubeului: verde e bun, albastru e păcătos, roşu e ruşinos, galben e mândru. Toate sunt nuanţe ale iubirii. Când ai renunțat să te împotriveşti viața te cuprinde în brațe. Ce frumos se vede Dumnezeu prin tine!

Iartă-mi, Doamne, lacrima rămasă în colțul inimii ! Cine sunt eu fără Tine?
Totul începe și se termină cu „Te iubesc”!

 

de Hrisostom Filipescu

Bilete către nicăieri

“Binecuvântate fie eșecurile! Lor le datorez tot ce știu.” – Emil Cioran

Toate dorințele noastre călătoresc, cu sau fără de bagaje dar la braț cu tot felul de speranțe – de cele mai multe ori unele mai absurde decât altele. Cum e aceea cu nemurirea, nu? Și cumpărăm aproape în fiecare zi bilete spre nicăieri, plătind fără să crâcnim prețul anticipat pe care viața ni-l prezintă la decontare. Murim încet în toate clipele pe care le traversăm scrutând un orizont tern, lipsit de strălucirea visurilor noastre pline de avânt, de parcă viața ar fi doar închipuirea de a fi binecuvântați cu minime bucurii și cu majore așteptări.

Ne cumpărăm voiaje înspre stele, dar aproape niciodată către miezul lucrurilor, spre centrul universului din noi înșine – deși nu întotdeauna ajungem la înaltul cerului și nu mereu ne atingem cu mâinile sau cu sufletul ținta, țărmul de mare tânjit cu disperare după naufragiul fiecărei Stea a Speranței.

Ți se spune obsedant, clar, pe silabe: “Stai de-par-te! Nu te a-pro-pi-a!”, de parcă visurile de a fi ard, topesc orice materie vie și orice gând, orice pas făcut înspre împlinire. Iar asta e o formă de abuz emoțional, exact ca atunci când oamenii nu-ți sunt nimic mai mult decât ceea ce te fac și cum te fac să te simți, dar pretind de la tine luna de pe cer. Și sfâșiat între neputință și disperare, asculți întocmai îndemnuri care nu fac decât să sporească haosul tău existențial, fără să ajungi oricum să împlinești nici măcar ceea ce ți se cere imperios, darmite ceea ce-și dorește din răsputeri sufletul tău..

Dar cine vine să-ți spună că în drumul către menirea ta, către bunătate, către împlinire, către frumusețe și vis trasformat în realitate ai nevoie fără de tăgadă de adevăr, recunoștință, iubire, lumină și iertare? De sinceritate și dragoste de bine, de înțeleaptă alegere pentru misiunea ta? Nu, nu prea vine nimeni să o facă, pentru că mulți nu știu care este esența divină a trecerii noastre prin viață. Și de cele mai multe ori pentru că oamenii confundă verbul “a fi” cu “a avea”, răspunzând aproape invariabil la întrebarea “Tu cine ești?” cu “Eu am”…

Nu. Nu avem. Nu deținem. Doar suntem. Iar în urma noastră poate rămâne iubire cu o singură condiție: să fim iubire. Să fim adevăr și lumină. Tu ești? Tu cine ești dincolo de zbaterea ta de zi cu zi de a acumula? Câtă iubire, lumină și adevăr îți curge prin vene laolaltă cu sângele? Și de fapt câtă minciună, arivism, trădare, lăcomie și indiferență răspândești în lume, punând o piatră de hotar definitorie între tine și ceea ce va conta odată ajuns la destinație?

Dar atunci când cumperi biletele către nemurire, omule, nu uita că mesajele pe care le trimiți în Univers se vor întoarce precum un bumerang exact la tine, în viața ta. Fii în miezul tău ceea ce-ți dorești să ți se întâmple și vei avea parte de tine multiplicat până la Bine. Astfel nu vei alege să ai, ci să devii.

Nu paria pe calea ușoară, dar îndreaptă-ți toate speranțele și luptă pentru a ajunge pe Calea Adevărului.

Nu alerga după materie, pentru că spiritul se va îndepărta de tine lăsând cât mai mult loc liber bucuriilor de suprafață, lipsite de valoare și profunzime.

Nu te urca într-un carusel de bâlci plin de amețitoare amăgiri, fandoseală, șmecherie și poleială, vei coborî la final într-o viață cu sclipiciul sărit exact în locurile esențiale și care, astfel, va ieși în evidență jenant precum unghiile unor pretinse doamne, gheare scociorâtoare decojite de lacul strălucitor.

Nu apleca urechea la vorbăria plină de viclenie și văicăreala fără cap și fără coadă care ți se insinuează perfid în urechi, viața ta este mai mult decât o bârfă ieftină și o minciună nemiloasă, nerușinată și croită prost.

Nu-ți învrăjbi semenii și nu-i ridica pe unii împotriva celorlalți, pentru că atunci când semeni vânt, nu vei culege decât furtuni care te vor lăsa în urmă devastat și din ce în ce mai singur.

Nu săpa groapa altuia, pentru că, din fericire, pământul e rotund precum roata iar legile fizicii și ale principiilor morale rotesc întâmplările independent de voința ta – asta înseamnă că hăul te va ajunge din urmă mai devreme sau mai târziu și se va căsca fix sub tălpile tale.

Nu-ți așeza pe chip măști făcute să încânte ochi care nu știu cum să privească, negura se va risipi la un moment dat și vălul se va ridica chiar și de pe cea mai încețoșată și naivă privire.

Nu-ți îmbrăca neputințele în straiele urii, nu e nimeni vinovat în afară de tine pentru limitele pe care nu le poți birui, nu te răzbuna pentru tot ceea ce nu ești pe cei care sunt exact ceea ce visezi tu că ai merita să fii.

Nu te erija în Judecătorul Suprem al existenței altora – nu ești decât un bulgăre de tină care și-a uitat apartenența la neant.

Nu-ți trăda aproapele, Iuda, vânzătorul și iubitorul de arginți s-a ascuns bine printre apostoli, dar a sfârșit prin a fi exact cine era în adâncul său: o ființă nedemnă, de ocară peste veacuri.

Nu mai împroșca cu venin înspre cei pe care-i consideri mai slabi și mai lipsiți de noroc decât tine, nu face rău cu bună știință, amintește-ți că cine ridică sabia, de sabie va pieri.

Și mai ales amintește-ți mereu, omule, de legea atracției universale, de faptul demonstrat că întodeauna vei chema înspre tine exact ceea ce trimiți înspre alții, iar biletele către nicăieri pe care ai dat din coate ascuțite ca lamele de pumnal să le obții, nu te vor purta spre libertate ci doar înspre o altă robie, cea a vinovăției fără de sfârșit și fără de iertare, a singurătății sau a falselor prietenii, a îndepărtării de ceea ce ți-a fost dăruit ca misiune: bunătatea sufletească fără de rezerve, iubirea, lumina și adevărul.

“Binele şi răul sunt conceptele pedagogiei lui Dumnezeu faţă de oameni.” – nu ar fi păcat să fi trecut prin viață și să nu fi înțeles nimic din ceea ce ne-a spus Petre Țuțea?

Și atunci fii. Fii Bunătate, fii Iubire, fii Adevăr și fii Lumină. Gândește-te că ești o coală albă, pură, pe care ai libertatea să o așezi în mașinăria de scris a eternității și să tipărești acolo, pe ea, o proclamație despre ființa pe care a plămădit-o Dumnezeu cu tot ce e mai bun și frumos pe lume. Un manifest despre tine.

Nu rupe niciodată puntea dintre tine și El. Altfel te vei trezi condamnat să rămâi un suflet etern rătăcitor, pierdut fără scăpare și fără putința de a zări vreun Far al Bunei Speranțe la orizont. Un călător singur și neiubit printre cei pe care i-a nesocotit, pe care i-a lovit, pe care i-a înșelat, i-a mințit, i-a prigonit, i-a vândut, de care s-a folosit și pe care i-a înjosit cu o aroganță pe care a crezut-o a fi calitate umană, nu blestem.

de Carmen Voinea – Răducanu

sursa: http://www.carmenvoinearaducanu.ro/

Cum ajung oamenii să se simtă nefericiți?

De când se nasc, oamenii sunt supuși influențelor familiale și sociale și își formează un anumit sistem de credințe, valori și atitudini în acord cu mediul și cultura din care provin. Li se spune că trebuie să fie într-un anumit fel pentru a fi acceptați de cei din jur, că trebuie să facă ori să nu facă anumite lucruri pentru a nu fi respinși ori excluși. Prea puțin le este încurajată autenticitatea și prea mult se pune accentul pe conformism.

În acest fel, pot ajunge să trăiască pe pilot automat, conduși fiind de „trebuie” și „așa se face”. Nu-și iau răgazul de a începe să se cunoască pe ei înșiși, de a-și pune întrebări, de a-și redefini valorile și credințele. Își pun măști și ajung să se identifice cu acele măști, iar relațiile lor interpersonale devin lipsite de autenticitate. Pot deveni fățarnici, pot accepta minciuni sau trădări deoarece le este teamă să nu rămână singuri, deși nici măcar nu le plac oamenii cu care interacţionează.

Tot din acest motiv rămân în relaţii toxice și disfuncţionale ori se căsătoresc cu o persoană nepotrivită, cu care nu sunt compatibili. Pentru că vor să fie în rândul lumii, au o vârstă sau pentru că se simt presați de cei din jur, acceptă relații de compromis sau fac copii, deși nu își doresc sau nu se simt pregătiți pentru asta. Apoi încearcă să-și umple anumite goluri interioare prin intermediul copiilor, să trăiască pentru și prin ei, deoarece nu știu să dea un sens propriei vieţi - se sacrifică pentru ei și așteaptă de la ei să facă la fel.

Le fac altora pe plac și renunță la propriile nevoi și dorințe, crezând că dacă se pun pe primul loc în viața lor sunt egoiști (pentru că așa au fost învățați să creadă), fără să ia în considerare faptul că dacă ei nu sunt bine și nu au grijă de ei, nu pot să facă nimic pentru alții sau dacă fac, oferă „din ce nu au”, se consumă și se epuizează și se așteaptă ca ceilalți să le returneze investiția cu dobândă.

Ajung să considere că sunt victime ale destinului ori că alții sunt nedrepți cu ei și nu își asumă responsabilitatea pentru propriile decizii și acțiuni, pentru propriul fel de a gândi și a se comporta. Dau vina pe alții în loc de a căuta soluții și așteaptă ca problemele lor să fie rezolvate ca prin minune. Sunt pasivi și nu sunt dispuși să renunțe la zona lor de confort, la familiaritate sau la anumite obiceiuri disfuncționale, dar se plâng și își găsesc scuze și justificări pentru lipsa lor de acțiune.

Dacă li se ivește vreo oportunitate de schimbare, încep să-i găsească „nod în papură” deoarece nu vor, de fapt, să renunțe la „răul cu care s-au obișnuit”. Pentru a-și păstra o imagine de sine pozitivă, în momentul în care văd că ceilalți au succes, îi critică și îi desconsideră spunând că au avut noroc sau au obținut rezultatele respective pe căi necinstite. În același fel, dacă un membru al familiei dorește să aleagă o altă cale, diferită de a lor, pot începe să-i spună că este egoist, că nu va reuși, că visele nu țin de foame, deoarece nu își doresc ca schimbarea și reușita lui să-i pună față în față cu propriile autolimitări și renunțări.

Deoarece nu își doresc să iasă din zona lor de confort, să se aplece asupra propriului interior, se focalizează asupra celorlalți, îi analizează și îi bârfesc pe alții, trăiesc pentru aparențe și pentru gura lumii.

Nu au obiective și nu își stabilesc planuri, ci mai degrabă trăiesc la voia întâmplării ca niște frunze purtate de vânt. Își ocupă timpul cu distracții de moment sau fac lucruri care nu-i ajută să crească și care nu le aduc vreun beneficiu. Nu investesc în ceea ce ar putea să-i ajute să-și dezvolte orizonturile și să-și schimbe viața, ci se gândesc doar cum să piardă timpul liber pe care îl au.

Iau decizii din frică ori pentru că le este teamă să nu piardă ceea ce au deja, și nu pentru că își urmează visurile și pasiunile ori pentru că vor să construiască altceva în viața lor. Se tem de eșec, dar se tem și de succes, pentru că succesul ar presupune renunțarea la stilul lor de viață cu care s-au obișnuit, renunțarea la anumite credințe limitative. Succesul le-ar redefini identitatea, iar un om ancorat în exterior, un om care nu s-a definit pe sine decât prin prisma imitației și a conformismului, nu ar ști cum să se redefinească dacă ar renunța brusc la ancorele sale exterioare, la ceea ce i s-a spus că trebuie să fie (conștient sau inconștient a preluat aceste „reguli” și „prescripții”.

Oamenii echilibrați, maturi, cei care se acceptă pe sine și caută să evolueze în permanență, să se vindece de trecut, de copilărie, cei care sunt dispuși să greșească și să eșueze (adică să încerce, să riște și să învețe din propriile greșeli) sunt oameni care știu că fericirea și calitatea vieții lor depind de ei . Sunt oameni care își asumă responsabilitatea, care își urmează visurile și își ating obiectivele în ciuda tututor greutăților, care nu acceptă dependența în relațiile lor, nu le permit altora să le frângă aripile și nu fac compromisuri când vine vorba de libertatea, valorile și principiile lor.

Chiar dacă se confruntă cu dificultăți, se întăresc, își accesează puterea interioară și merg mai departe cu lecțiile învățate. Oricât de greu ar fi procesul prin care trec, nu renunță și nu acceptă să se transforme în victime.

Se adaptează la nou și depun toate eforturile necesare pentru a-și schimba cursul vieții, atunci când nu le mai place ceea ce trăiesc sau nu se mai simt bine în propria viață. Aspiră la mai bine și nu mai acceptă răul cu care s-au obișnuit, asumându-și pe de-a-ntregul responsabilitatea vieții lor, deoarece soluțiile și răspunsurile pe care le caută nu le sunt servite pe tavă, ci sunt rezultatul propriei munci interioare, căutărilor personale.

Nefericirea, drama și disperarea din viața noastră sunt date de atitudinea pe care o avem, de felul în care ne raportăm la ce ni se întâmplă. Trăirile noastre negative sunt susținute și întreținute de gândurile pe care le avem. Putem, așadar, să alegem să gândim altfel, să avem alte emoții și stări psihice.

Și chiar dacă ne naștem în familii sau în medii defavorizate, nu suntem condamnați la a repeta destinul părinților sau bunicilor noștri. Doar dacă credem că nu avem de ales, că suntem condamnați, atunci într-adevăr ne condamnăm singuri la nefericire.

Nimeni nu poate să ne doboare dacă noi nu acceptăm asta. Noi suntem singurii responsabili de cum trăim, fără a căuta vinovați, fără scuze, fără justificări. Dacă nu ne asumăm acest lucru, vom găsi de fiecare dată motive pentru a nu acționa, pentru a nu ne schimba, pentru a nu ne îndeplini visurile, pentru a ne complace în suferință. Vom găsi de fiecare dată vinovați și explicații prin care să ne justificăm lipsa de împlinire, iar puterea noastră interioară va rămâne doar un concept abstract sau o trăsătură de care numai cei care au noroc în viață pot beneficia.

de Dr. Ursula Sandner

Trebuie să știi asta: totul va fi bine, trebuie doar să ai răbdare

Spune cu voce tare: va trece și asta! Pentru că astfel se întâmplă întotdeauna. Migrenă, durere, tristețe – totul dispare, trebuie doar să aștepți puțin.

Totuși în timp te obișnuiești cel mai adesea să te limitezi. Vrei să grăbești cursul natural al evenimentelor, să controlezi rezultatul oricărei situații și să stabilești independent direcția suplimentară a lucrurilor.

O persoană de la naștere nu are suficientă răbdare, dar în el există o mare dorință de a deveni cel care va stabili cum ar trebui să se întâmple totul.

Deși nu recunoaștem, fiecare dintre noi își dorește puterea, indiferent că niciunul dintre noi nu poate controla în totalitate lumea din jurul nostru. Viața este prea imprevizibilă pentru asta. Poți alege doar timpul și metoda mișcării tale ulterioare, dar timpul este în afara controlului oricui.

Cu siguranță, toată lumea a auzit deja că suferința nu durează o eternitate, chiar și atunci când pare că nu se mai sfârșește. Cu toții ne-am aflat într-o situație în care ni s-a spus să nu ne agățăm de ceea ce se întămplă chiar acum sau în trecut și să nu lăsăm circumstanțele să ne tragă în jos.

În astfel de momente, este dificil pentru o persoană să vadă altceva în afară de suferința sa. Durerea, însă, este cu adevărat temporară. Cel mai dificil lucru este să înțelegem că durata acestei perioade va fi diferită în funcție de circumstanțe.

Când te confrunți cu problemele vieții, tu însuți alegi cum le vei face față și cum urmează să supraviețuiești acelei perioade grele din viața ta.

Fiecare persoană are puterea necesară în interiorul său pentru a alege fericirea, determinându-și propriul mod de a supraviețui și de a depăși acele obstacole.

Acest lucru nu înseamnă că nu vei suferi, doar să-ți amintești că în timpul acelei suferințe ai întotdeauna de ales. Evită să fii victima circumstanțelor. Ești mult mai mult decât variabilele de mediu și viață.

Vreau ca să-ți dai seama repede că nu există viață fără dificultăți, oricât pare totul la prima vedere. Le arăți altora ceea ce vrei să le arăți împărtășind cu ei acele momente din viața ta pe care vrei să le împărtășești. Și nu îți exprimi întotdeauna gândurile, sentimentele sau lupta interioară.
Te rog, indiferent de ce se va întâmpla, nu uita niciodată că vei fi bine!

Oferă-ți ocazia să-ți umpli viața cu impresii și experiențe. Vei fi nevoit să înfrunți dificultățile și să iei decizii care te vor ajuta să le depășești. Va trebui să cauți modalități de a continua mai departe, indiferent cât de dificile ar putea părea obstacolele din viața ta. Dar vei ajunge cu siguranță în partea opusă, plini de încredere că alegerea pe care ai făcut-o a fost cea potrivită, chiar dacă te-a obligat să iei o cale alternativă.

Nu uita că orice cale pe care o iei este o sursă valoroasă de cunoaștere și fiecare schimbare îți spune cine ești și cine vei deveni. Lumea este plină de oportunități pentru cei care îi caută. Nu ar trebui să fii ca oamenii care se închid de tot ce este nou. Alege în schimb dezvoltarea.

Dezvoltarea personală este practic imposibilă fără durere și suferință, la fel cum este imposibilă fără triumf sau bucurie.

Permite-ți să te dezvolți și să te bucuri de fiecare moment din viața ta, indiferent dacă este bine sau rău. Permiteți să trăiești aici și acum și îți promit că vei fi bine.

 sursa:  https://psihologiadeazi.ro/

Oamenii nepotriviți te vor învăța mereu lecțiile potrivite

Tot ce se întâmplă în viața noastră nu este un accident. Schimbările ajută la realizarea faptului că nu suntem putem să controlăm absolut totul. Tot ceea ce ni se întâmplă face parte dintr-un lung lanț de evenimente numite viață.

Oamenii vin în viața noastră la fel, nu întâmplător. Ei ne ajută să învățăm cele mai importante lecții.

Regreți că ți-ai petrecut cei mai buni ani în relații care nu au dus la nimic bun? Trebuie să recunoști că această experiență dureroasă, negativă, a fost necesară pentru tine. Anume ea te-a schimbat.

Acea experiență te-a ajutat să devii ceea ce ești astăzi. Și astăzi ești cea mai bună versiune a ta. Ai devenit mai înțelept și mai puternic.

Fiecare persoană pe care o întâlnim este destinată să lase o amprentă în viața noastră. Prieteni, colegi și parteneri – toți contribuie la creșterea și dezvoltarea noastră personală. Chiar dacă nu ați fost apropiați, acea persoană oricum a jucat un rol în viața ta.

Nu mai vorbim de acele persoane care ți-au provocat suferință și ți-au ruinat visele. Ele vin în viața noastră dintr-un motiv. Nu poți nega acest fapt. S-ar putea să regreți că ai întâlnit odată o relație cu o persoană. Dar trebuie să recunoști, ei au fost cei care te-au făcut ceea ce ești. Felul în care ai vrut să fii.

Cu fiecare cunoștință nouă, viața noastră se schimbă într-un fel sau altul.

Cuiva îi este destinat să intre în viața noastră pentru a ne inspira spre realizări mari, pentru a ne ajuta să devenim mai puternici și să ne pregătim pentru încercările dificile care urmează.

Unii vor rămâne în viața noastră pentru totdeauna, iar ații nu vor rămâne în ea mult timp. Unii din ei pot fi doar niște mesageri.

Cineva este destinat să intre în viața noastră pentru a distruge tot ceea ce avem și tot ceea ce am creat. Aceste persoane provoacă suferință și răni care nu se vindecă complet. Dar, datorită acestor oameni, învățăm să ne ridicăm din cenușă. Durerea și suferința pe care o experimentăm aduce schimbări în viața noastră.

Nu poți doar să negi prezența lor și impactul pe care l-au adus vieții tale. Au contribuit la creșterea și dezvoltarea noastră.

Există oameni care intră în viața noastră atunci când ne așteptăm cel puțin. Acești oameni ajută la redobândirea speranței pierdute. Ele ne dau credință în iubirea adevărată. Sunt lumina care luminează drumul chiar și în cele mai întunecate vremuri.

Data viitoare, când vei începe din nou să regreți ceea ce s-a întâmplat în trecut, nu uita: nimic din viața noastră nu se întâmplă fără un motiv.

Decizia pe care ai luat-o odată a fost corectă. La vremea aceea era corect. Omul care a intrat în viața ta în acea perioadă nu a venit la întâmplare. Aceasta este experiența ta. Cineva ne învață și cineva ajută și susține.

 

sursa: https://psihologiadeazi.ro/

Ironia vietii este ca aproape nici o lectie nu o inveti razand, ci plangand…

 Tablou din trecut…

Inevitabil, privim mereu in urma. Pentru ca viitorul e necunoscut si uneori ne sperie, iar prezentul poate nu ne place. Si privim in urma, agatandu-ne de amintiri in care eram fericiti.
E gresit sa ramai ancorat in trecut, sa traiesti gandindu-te doar la ce a fost, insa e foarte bine daca agatandu-te de ceva din trecut, care te-a facut puternic si te-a impins in fata intr-un anumit moment, poti trece cu succes peste o noua perioada proasta din viata ta.

E adevarat ca nu poti schimba ce a fost facut sau spus si nu poti vindeca sentimente pe care le-ai ranit. Tot ce poti sa faci e sa inveti, sa tragi concluzii.
De cele mai multe ori lectia nu o inveti pe moment, de multe ori iti dai seama ca ai invatat-o in timp, amintindu-ti mereu de unde ai plecat si unde ai ajuns.
Fiecare zi traita devine trecut. Un trecut in care mereu vom privi. Uneori cu nostalgie, alteori cu regret. Uneori cu bucurie, alteori cu tristete.

Eu ma simt bine privind din cand in cand inapoi. Sunt amintiri pe care le privesc cu drag si dor, altele care desi ma dureau, imi aduc bucuria ca m-au transformat in omul care sunt.
Cu totii am gresit si nu o data. Nu trebuie sa te rusinezi de un trecut plin de greseli. Trebuie sa te rusinezi doar daca continui si in prezent cu aceleasi greseli.
Cu bune, cu rele imi place prezentul meu, fiecare zi e speciala; insa nu mi-e teama si imi face bine sa privesc din cand in cand inapoi si sa trec in revista ce am invatat CU TIMPUL…

Ironia vietii este ca aproape nici o lectie nu o inveti razand, ci plangand…  

de Iustina T/Momente in viata

Nu-ți fie frică să pierzi iubirea

Pierderea iubirii este întotdeauna o tragedie. Și nu contează dacă ai 15 sau 45 de ani. Este stres, durere, dar poți supraviețui, depășind situația.

Pierderea iubirii nu va trece fără urmă. Doar fără ploaie nu există curcubeu …

Pierderea iubirii este o lecție. Înțelegi cine ești și de la cine te-ai îndepărtat. Înțelegi cât de departe te-ai îndepărtat de adevărul pe care urma să îți construiești viața sau de oamenii care au fost îndepărtați. Înțelegi că rămânând aproape de o anumită persoană, pierzi din vedere obiectivul tău și îți schimbi planurile.

Aceste relații încep să te mănânce și să te distrugă.

Înțelegi că, poate, ai iubit pe cineva cu toată ființa ta, dragostea ta te-a rănit și nu te-a ajutat. Oricâtă energie, efort și timp ai pune într-o relație, uneori este pur și simplu necesar să ieși din ea.

Pierderea iubirii este vindecarea.

După fiecare despărțire, analizezi și te vindeci. La început ești derutat, nesigur și confuz. Inima ta eșuează. Nu înțelegi cine ești fără un/o partener/ă în apropiere.

Dar mai târziu vei constata că viața ta se schimbă în bine. Înțelegi că ceea ce nu te omoară te face mai puternic. Și, zi de zi, înveți să aduni și să lipești bucățile unei inimi frânte.

Uneori pierderea iubirii este o învățătură. După o despărțire, te retragi de la cine erai – în mod individual și cu fostul/a partener/ă – și descoperi cine poți deveni fără el/ea. Găsești forță în luarea propriilor tale decizii. Dansezi la un ritm nou, la o nouă melodie. Lași trecutul să te înmoaie. Înveți că iubirea nu depinde de o anumită persoană, acest sentiment trăiește în tine, cuvintele și acțiunile tale.

Uneori pierderea iubirii este un memento. Despre cine ești. Despre valoarea ta. Despre impermanența lumii și cum poți continua să avansezi, în ciuda experienței trecute. Că trebuie să te schimbi pentru a fi alături de alți oameni, pentru a începe din nou, pentru a găsi ceva mai frumos decât ceea ce ai avut.

Uneori pierderea iubirii este o binecuvântare. Pentru că, în ciuda durerii în piept, că viața veche s-a prăbușit, că tot ceea ce ai crezut a fost făcut praf, ai aflat că există un număr imens de oportunități și mulți potențiali domni/doamne care te vor aprecia și nu vor pleca.

Încât această relație a fost o pregătire, te-a făcut să înțelegi de cine ai nevoie cu adevărat.

Nu îți fie teamă să pierzi iubirea, pentru că un loc sfânt nu este niciodată gol. Înseamnă că soarta a pregătit pentru tine o întâlnire care îți va transforma viața în bine. Doar că această relație s-a întrecut în sine și atunci nu vor fi decât dezamăgiri.

Pierderea iubirii — este o resetare a sistemului tău intern.

https://psihologiadeazi.ro/

Când bărbatul își găsește o amantă

 

”Am totul sub control”, se gândește bărbatul căsătorit, atunci când își găsește o amantă. Așa crede, când merge cu ea la întâlnire, în pat sau în călătorie, zicându-i soției că merge în deplasare.

”E doar o aventură. Familia e ceva sfânt. Pot să pun capăt acestor relații în orice moment.” Așa crede el până în acel moment cheie, când își dă seama că nu, nu poate.

Într-un anumit moment totul iese de sub control. Bărbatul nu mai controlează nimic, nimic nu mai depinde de el.

Acum rolul lui este cel de servietă, care va fi dus de femeia care va avea rezistență mai mare și intuiție mai dezvoltată. Cea care va rupe relația atunci când el va dori cel mai mult să o mențină.

Rămas în familie, acest bărbat va crede că, de fapt, nimic nu s-a schimbat: soția cum era plictisitoare, așa și a rămas. Mergând la amantă însă va vedea cum fanteziile lui romantice devin realitate, iar dorința după o femeie nouă este la fel de puternică ca înainte.

Cea mai importantă chestie pe care trebuie s-o înțeleagă un asemenea bărbat este că relații secundare fără probleme nu există. Și în general nu ar trebui să existe relații secundare. Fie lupți pentru ceea ce ai, fie cucerești ceea ce vrei și lași pe omul de alături să își găsească fericirea. Când înșeli, nu-ți va fi rău doar ție, dar și soției. Așa că nu-i mai face ochi dulci colegei și nu începe o relație ”nevinovată” cu altcineva. Nu fi laș. Fie ești cu omul de alături, fie nu ești.

Dacă totuși ai făcut-o și crezi că ceea ce simți acum e, de fapt, dragoste adevărată, atunci trebuie să știi că e ușor să o iubești pe cea pe care o vezi mai rar și îți permiți mai multe cu ea.

Repet: faza cu amantele e o aberație. Dacă nu îți place ceva la soție, încearcă să comunici, să rezolvați împreună. Dacă nu merge, luați-o fiecare pe calea lui și oferă o șansă la ambii să fiți fericiți. Dar nu gândi că o amantă va rezolva ceva. E o prostie. De fapt, cea mai bună soluție este ca soția ta să fie cea mai bună „amantă”. Și cea mai bună prietenă, și cea mai bună iubită. Iar ca să fie așa trebuie să demonstrezi, să lupți și să iubești în fiecare zi.

sursa: Sufletisme.ro

Trăsăturile unei femei puternice

De-a lungul carierei am lucrat cu multe femei care fie nu au fost învățate să-și acceseze puterea interioară, fiind crescute în spiritul supunerii ori unor credințe învechite, fie au început ele să renunțe la acea putere personală pentru a corespunde mai bine așteptărilor celor din jur și rolului care le-a fost atribuit.

De multe ori credem că trebuie să fim într-un anumit fel ori că trebuie să facem anumite lucruri pentru a fi plăcuți și acceptați de ceilalți – renunțăm la autenticitatea noastră și ajungem să fim și să ne comportăm în funcție de nevoile și pretențiile celor din jur. Chiar dacă avem anumite calități unice care ne pun în valoare, le ținem ascunse doar pentru a nu ieși din tipar, pentru a nu-i deranja pe alții, pentru a nu fi „altfel” decât se așteaptă lumea să fim.

Multe femei încă au teama de a se pune în valoare, de a-și face vocea auzită, de a lua decizii punându-se pe ele pe primul plan deoarece le-au fost insuflate credințe precum „bărbatul este capul, iar femeia gâtul”, „femeia ține familia unită”, în general, credințe care plasează femeia pe loc secund, care o fac să creadă că trebuie să se sacrifice ori să renunțe la visurile ei pentru a le fi altora bine. Dar o femeie care și-a asumat puterea interioară știe că este la fel de importantă ca bărbatul de lângă ea, știe că este valoroasă chiar dacă nu are un bărbat lângă ea (pentru că de multe ori femeile se valorizează prin rolul de soție sau mamă) și știe că dorințele și visurile sale contează la fel de mult ca ale celorlalți.

O femeie puternică își asumă responsabilitatea pentru viața ei și nu așteaptă să fie salvată ori „trezită” de un prinț fermecat. Se trezește singură și începe să-și facă un plan de viață, pentru a da o direcție propriului destin, în acord cu dorințele și aspirațiile sale.

Își asumă atât părțile întunecate, cât și cele luminoase și caută în permanență să evolueze, să-și vindece rănile trecutului pentru a nu le mai recrea, să-și confrunte fricile, să-și transforme credințele limitative care au ținut-o pe loc până acum.

Se întreabă ce înseamnă feminitatea pentru ea, dacă rolurile atribuite de alții rezonează sau nu cu felul ei de-a fi, dacă o limitează sau nu, iar apoi face schimbările necesare pentru a-și trăi viața în acord cu propriul adevăr interior, nu cu așteptările celor din jur.

O femeie puternică își asumă puterea creatoare și știe că felul în care arată viața ei depinde de ea, deoarece ea este cea care stabilește cine este și ce vrea să creeze în lume, să lase în urma sa. Nu le permite altora să îi dicteze cursul propriului viitor, să îi spună ce ar trebui să simtă, să gândească ori să facă.

Știe să spună „nu”, să-și traseze limite și granițe personale de interacțiune și se înconjoară de oameni care îi potențează acea putere interioară, nu care o trag în jos și încearcă să-i distrugă stima și încrederea în sine.

Își prețuiește interesele și pasiunile și caută să le integreze cât mai mult în viața ei – pentru a ști ce îți place, ce îți displace, ce-ți aduce bucurie, ce te ajută să crești ori pur și simplu să te simți bine, este necesar să-ți dai voie să explorezi cât mai mult, să încerci lucruri noi, să experimentezi fără teamă sau constrângeri ceea ce viața are să-ți ofere.

O femeie puternică caută să-și dezvolte autonomia și independența, să-și fructifice abilitățile și potențialul, să-și depășească limitele și le încurajează și pe alte femei să facă același lucru – nu se teme de ele, nu se simte amenințată de ele și nici nu le invidiază pentru că știe că invidia vine dintr-o lipsă de prețuire de sine, din sentimentul că nu ești suficient de bun sau de valoros.

O femeie puternică își asumă și își îmbrățișează sexualitatea și nu o privește ca pe ceva rușinos sau tabu.

Își ascultă vocea interioară și intuiția și este în contact cu simțurile sale – observă ce anume o face să se simtă mică, închisă, tensionată și ce anume o face să se simtă liberă, deschisă și entuziasmată și nu face compromisuri de dragul altora în propriul detriment.

Fiecare femeie are în interiorul său toate resursele pentru a-și transforma viața, pentru a face schimbările pe care și le dorește. Nu există femei „slabe”, există doar femei care trebuie să mai lucreze cu ele însele pentru a se elibera de credințe disfuncționale sau limitative, de tipare nocive de gândire sau comportament, de influențe toxice.

Folosește-ți puterea interioară!
Dr. Ursula Sandner

Sunt... momente în viață.

 

Sunt... momente în viață. Asta îmi spun de fiecare dată, fie că e vorba de un moment încărcat de bucurie, fie că este unul de mare tristețe.

 
Zi de zi trăim momente. Mai însemnate sau mai puțin însemnate, mai vesele sau mai triste, cu fiecare zi care trece, mai numărăm câte o amintire, câte un gând, un sentiment, o povață sau o povară.

Sunt momente când sfârșitul unei zile ne întristează pentru că nu putem trăi la infinit clipele care ne-au făcut inima să tresalte de bucurie și momente când căderea nopții e o binecuvântare, care ne acoperă sufletul cu vălul invizibil al speranței că mâine va fi puțin mai bine.

 
Sunt momente când trebuie să hotărăști de unul singurul dacă trebuie să mergi tot înainte pe drumul ales sau dacă e timpul să pui punct și să o iei de la capăt, iar aceasta este probabil cea mai grea decizie pe care suntem forțați să o luăm câteodată. Singuri. Pentru că viitorul stă adesea chiar în mâinile noastre.

 
Sunt momente când tot ce ne rămâne este iubirea pentru propria persoană, deși, uneori o pierdem și pe aceasta.

Sunt momente când ceea îți dorești și ceea ce obții sunt două lucruri complet diferite, la fel cum sunt momente când ceea ce primești înseamnă prea puțin comparativ cu ceea ce oferi.
Sunt momente când ai motive să plângi până la epuizare și momente când găsești câte un motiv de bucurie în cele mai mărunte și aparent neînsemnate lucruri.

 
Sunt momente când Dumnezeu îți scoate în cale oameni extraordinari care să-ți călăuzească pașii spre a ajunge într-un loc mai bun și momente când îi ia pe acei oameni de lângă tine pentru a te învăța că nimic nu durează o veșnicie și că suntem totuși mici, atât de mici...

În cele din urmă, sunt momente când învățăm că oamenii rămași în urmă nu trebuie amintiți nici cu regret, nici cu mâhnire, nici cu ură. Ei fac parte din trecut pentru că într-un fel sau altul au șlefuit omul care azi e mai înțelept și mai bun decât era cu un an sau cu mulți ani în urmă.

Sunt... momente în viață.

de Iustina Ţalea Dinulescu 

http://momenteinviata.ro/momente-in-viata-iv/

Tu cu cine te compari?

Răspunsul corect este „cu mine însumi - cu cel care am fost ieri”, însă în realitate nu facem asta întotdeauna. Ne uităm în stânga și în dreapta, ne simţim mai bine cu noi înșine când vedem pe cineva mai „nenorocit” decât noi și ne scade stima de sine atunci când vedem pe un altul care o duce mai bine.

În psihologia socială există termenul de comparaţie socială: ea poate să fie ascendentă, adică ne comparăm cu cei care sunt mai buni decât noi într-un domeniu sau altul și comparaţie social descendentă, când îi observăm pe cei care sunt mai puţin norocoși decât noi și asta ne ajută să ne simţim mai bine în pielea noastră.

Din păcate, comparaţia socială descendentă ne poate crește în mod artificial stima de sine. Ne gândim „uite că sunt și alţii care o duc mai rău decât mine” și ne culcăm pe o ureche. Această satisfacere falsă a egoului nostru ne face să ne uităm la emisiuni de scandal, la unele știri, să ascultăm bârfe, să căutăm greșelile altora, să ne hrănim mintea cu tragediile semenilor noștri ș.a.m.d. Ne simţim bine pe moment cu felul în care arată viaţa noastră, însă este oare într-adevăr așa?

Pe de altă parte, atunci când ne comparăm cu cei mult mai buni decât noi într-un domeniu în care avem și noi aspiraţii, stima noastră de sine are de suferit. Și cum nimănui nu-i place să nu se simtă bine cu sine însuși și dorește să își păstreze o imagine pozitivă, fie ne simţim copleșiţi și renunţăm la a ne mai dori mai mult (iar astfel apare mediocritatea), fie avem tendinţa să îi discredităm pe cei la care ne raportăm - spunem că „au avut noroc”, „sigur e ceva necinstit la mijloc” etc.

Bineînţeles, există și varianta în care succesul altora ne motivează și pe noi să ne dorim mai mult de la noi înșine și acesta este cel mai bun rezultat al unei comparaţii de acest gen. Însă important este să fim conștienţi de aceste aspecte și să nu cădem în capcana comparaţiilor.

Uită-te în jur dacă dorești să te inspiri, uită-te la câte lucruri minunate au reușit să facă alţi oameni, apoi gândește-te ce îţi dorești și tu, fă-ţi un plan și acţionează. Succesul tău se măsoară întotdeauna în evoluţia ta, în cât de mulţi pași ai făcut în direcţia obiectivelor tale și cât de bun ești în comparaţie cu ieri.

de Dr. Ursula Sandner