Cel mai mare şi mai frumos cadou pe care ni-l dăruieşte viaţa nu-i făcut din ceva material, nu-i o limuzină, nu-i un cont ameţitor în bancă, nu-i nimic ce poate fi pipăit, mirosit sau gustat cu simţurile fizice. Cadoul fascinant al vieţii e însăşi starea de ...a iubi. A iubi tu, a simţi tu acel tumult, acea forţă misterioasă care-ţi acaparează gandurile, te înalţă, te face să simţi că zbori, te face să vezi lumea scăldată în frumuseţe, să ierţi, să canţi, să te joci şi să vezi jocul vieţii de la un alt nivel al conştiinţei; acesta-i cadoul extraordinar al existenţei, e cadoul pe care ar trebui să-l îngrijim ca pe-o floare rară. Să iubeşti tu, asta-i substanţa, savoarea şi fantasticul vieţii. E starea sublimă, pe care ar trebui s-o preţuim mai mult, s-o protejăm, s-o alintăm în clipa în care se întamplă, căci asta-i esenţa iubirii; se întamplă, apare, se iveşte...În acea clipă a apariţiei ar trebui să ştim că-i în noi, chiar atunci, acel cadou ce nu ne e dat pentru totdeauna şi ceea ce nu-i pentru totdeauna, ceea ce vine de la sine şi pleacă de la sine într-o zi, fără să ştim cum şi de ce vine, cum şi de ce pleacă, are nevoie să fie îngrijit cum se cuvine. Iubirea pe care o simţim trebuie tratată cu gingăşie, cu rugăciune de mulţumire şi cu înţelepciunea celui care înţelege natura ei trecătoare şi vrea s-o trăiască în mod conştient, gustându-i frumuseţea ameţitoare. Nu iubirea altora ne alină, chiar dacă noi ne autohipnotizăm, crezând în această himeră. Dragostea altora contează, bunăvoinţa şi răspunsul tandru al celuilalt e un ingredient al bucuriei existenţei, dar nimic, absolut nimic nu poate fi la fel de frumos precum este să simţi tu însuţi iubirea. Să simţi că iubeşti e un fel în care pare că eşti aruncat dintr-o dată în sus, la înălţimile ameţitoare ale trăirii umane, într-o stare de conştiinţă atât de înaltă, într-o stare de transcendenţă, în care toţi oamenii pot fi iubiţi şi toate lucrurile par mai frumoase tocmai pentru că tu vezi toate acestea cu ochelarii iubirii din tine. Măcar o dată în viaţă toate fiinţele transcend omenescul, obişnuitul şi iluziile minţii negative; cu toţii suntem atraşi să trăim într-o tainică şi fascinantă conexiune cu Sinele, cu divinul din noi, graţie întalnirii cu un altul. În acel moment, în acel ceas al iubirii am putea înţelege că tocmai primim darul vieţii noastre și, pentru că el este prezent, să-l desfacem cu grijă şi să-l hrănim cu înţelepciune. Noi trăim iubirea din noi mai mult inconştient, nu o cunoaştem ca pe-o floare rară şi de aceea, când ea vine, noi o tulburăm cu aşteptări exacerbate, cu frustrare, cu tensiune şi cu proiecţia părţilor întunecate din noi asupra celuilalt. Ne îngustăm singuri trăirea şi ne-o poluăm, o intoxicăm cu pretenţii, cu neînţelegere şi cu mânie, fără să ne dăm seama că aceea e floarea noastră, în noi, atunci, în acea clipă şi pentru că-i în noi nu depinde de altcineva. Celălalt poate să ne iubească sau nu, chiar nu are nici o importanţă, căci dacă noi iubim, şi un zâmbet sfârşeşte prin a se transforma într-un gest fascinant, într-un semn de iubire. Cel iubit poate fi bun sau rău, frumos sau urat, nu contează asta; contează doar trăirea din tine, care-ţi arată faţa frumoasă a acestei vieţi şi faptul că-n tine sunt ascunşi ochi de lumină, ochi care pot vedea aceeaşi lume de la înălţimea unei stări de conştiinţă extinsă. Această trăire trebuie conştientizată ca un dar excepţional în experienţa umană şi îngrijită ca atare, căci într-o zi este, pur şi simplu, în altă zi ne trezim că nu mai este. Când apare, iubirea aceasta e o trăire în tine şi în tine are nevoie să fie udată, întreţinută, îmbrăţişată şi alintată. Bucuria de a iubi e mai presus de toate câştigurile omeneşti; prin oricine ar veni, oricine ar fi stimulul, omul din afară care-o trezeşte în noi, important este s-o păstrăm ca pe jucăria cea mai frumoasă pe care viaţa ne-o dăruieşte uneori. Niciodată nu ştim când vine şi, mai ales, nu ştim dacă mai vine şi de aceea, dacă vine, să avem grijă de ea în mod conştient, căci conştienţa este, poate, ceea ce nu avem pentru a învăţa să trăim mereu ca şi cum am iubi mereu.
de Maria Timuc