miercuri, 9 octombrie 2013

Am colivia mea. Și mă simt în ea în egală măsură prizonieră și om în libertate.


Am colivia mea. Și mă simt în ea în egală măsură prizonieră și om în libertate. Și jumătatea prizonieră vrea să iasă, dar se ține cu ambele mâini de clanță ca nimeni să nu îi poată deschide ușa. Siguranța locului cunoscut încă prevalează, chiar dacă locul nu este decât un metru pătrat în care se tot învârte ca un ceas stricat, timpul rămas în poziție defensivă.
Consider că jumătatea din mine ce se lasă în spatele gratiilor are un gardian de temut: experiența.

Cu experiența este greu să lupți. Și e dificil să o înfrunți. Și să o mai și învingi cu argumente venite din prezent. Ea îți pune-n față ca o carte deschisă amintirile, împrejurările, întâmplările care te-au făcut să te izolezi chiar și atunci când îți spui că ești liber. Este o diferență între eliberare și libertate. Te eliberezi de fantome, dar devii liber strict condiționat de experiență. Abia când ea va ceda în fața noului, poți afirma fără a greși, că ești liber. Până atunci, dansezi cu un picior afară și cu unul înăuntru, pe linia porții.

În esență, toți suntem la fel, avem o doză de bunătate și una de răutate, în proporții variabile. Experiențele dovedesc fără urmă de tăgadă, proporțiile existente în individ. Când îți spui că nu ești ca celălalt, inconștient te consideri mai bun decât el. Te așezi singur pe o treaptă pe care habar nu ai dacă o meriți. Doar crezi că o meriți. Pentru că în colivia ta nu există trepte, ci doar aerul prin care te lași să zbori în zig-zag salvând aparența libertății. Și pasul din afară, este umila încercare de a te convinge că nu există jumătăți închise.

Coliviile seamănă între ele până la marginea identității, numai culorile pot fi altfel. Ele depind de balanța dintre bine și rău, aflată în tine.
Cine poate fi într-atât de obiectiv încât să își recunoască răul care a crescut odată cu el, răul care s-a dezvoltat și s-a maturizat odată cu anii? Fiecare își dezvăluie bunătatea, dar câți dintre noi știu câtă bunătate autentică zace în fiecare?

Câteodată bunătatea se supune egoismului. Egoismul este firesc, cât timp nu este în exces și tinde doar către apărarea propriului teritoriu. Mai mult de atât, devine un egoism cu valențe negative duse chiar la extrem. Se nasc cruzimea, nepăsarea, viclenia, minciuna. Toate apărând locul câștigat de egoism, ori luptând în numele lui ca o ceată de diavoli fără chip de diavol.

Cu poarta coliviei este dificil de tratat câtă vreme mâinile noastre refuză să o elibereze de lacăte. Teama, nesiguranța, spectrul lacrimilor uscate, umbrele suferinței - toate se preling pe balamale și le ruginesc, înțepenindu-le. Doar jumătatea liberă poate face ceva în mod concret pentru a desface degetele încleștate. E uneori imposibil, când zarea pare a fi în ceață și se nasc obsesivele întrebări: ”Și dacă nu o ating? Pentru ce să mai încerc? ”
Dar sunt și zări clare, sunt zări bine definite, deși experiența încă îți ține mintea și trupul, prizoniere. Doar dorința, nevoia, au voce destul de puternică pentru a ajunge la ele. Și, cu cât vocile devin mai puternice, cu cât ele reușesc să se întoarcă ca un ecou, iar și iar, în tine, cu atât ești mai aproape de libertatea totală. Și dansul se poartă încet, încet, în afara coliviei, pașii se transformă-n cale și porțile cândva închise, rămân în spate ca niște aripi de fier zdrobite, fărâmate, fără contur.

de Herescu Elena Laura

marți, 8 octombrie 2013

Când toate măştile cad...


Gene false. Pentru ochi ce nu mai ştiu privi dincolo de aparenţe.

Lentile de contact. Pentru a ne ascunde lacrimi de dor. Dor de copilul pierdut din noi ce nu-şi mai găseşte locul într-o lume ce l-a pus de prea multe ori la colţ. Pe nedrept.

Silicon. Pentru buze ce nu mai ştiu să se lase iubite pentru ce rostesc. Sau pentru ce tac. Sau, pur şi simplu pentru că sunt.

Silicon. Pentru sâni ce, din iubire, nu doresc decât să satisfacă în sfârşit poftele celor ce au trecut de prea multe ori grăbiţi cu picioarele peste inima noastră, în goana lor nebună după un geamăt scurt, fugar de satisfacţie. Prea scurt. Prea fugar. Silicon. Mult silicon. Poate că în sfârşit oamenii ăştia grăbiţi şi indiferenţi ne vor vedea. Ne vor iubi. Vor asculta în sfârşit povestea sufletului nostru. Povestea aia pe care tot încercăm să o spunem de atâta timp, dar cine are răbdare să asculte povestea unui trup ce nu e desprins din revistă?

Silicon! Acum poate vor asculta...

Unghii false. Lungi. Impecabile. Pictate. Ce vând iluzii de mângâieri nemaivăzute.

Machiaj. Mult machiaj. Să ascundă bine, bine de tot, sub masca zilei sau a momentului, fragilităţi pe care nu ne permitem să le arătăm lumii. Defecte pe care nu îndrăznim să ni le asumăm. Timidităţi ce ne-ar strivi dacă ne-ar fi descoperite.

Bronz. Şuviţe lungi de păr strecurate abil printre şuviţele noastre, ca în poveştile cu zâne din copilărie.

Ce bine că putem fi în sfârşit varianta noastră cea mai frumoasă... Ce bine că putem crea din noi o altă fiinţă... Ce bine că putem vedea în sfârşit în oglindă pe altcineva, frumos, mult mai frumos, decât cine suntem...

Dar oare cine suntem? Şi ce mai înseamnă oare frumos? Şi oare ce era frumos ieri va fi frumos şi mâine? Şi oare ce e frumos într-un club, noaptea, va fi frumos şi peste ani de zile, când mâinile noastre vor legăna prunci şi le vor ţese viitorul din cuvinte, rugi şi exemplu?

Şi oare de ce plângem atunci când, după ce ne-au căzut toate măştile, auzim paşi îndepărtându-se grăbiţi de noi... Dezamăgiţi. De iluzia pe care am vândut-o. Sau pe care am oferit-o gratuit. Sperând la iubirea şi preţuirea şi fericirea ce durează o veşnicie. Fără să ne gândim că nici o iluzie nu durează o veşnicie...şi că nici dată veşnicia nu a fost clădită pe vreo iluzie. Fără să ne gândim că avem o şansă la veşnicie de-abia atunci când, deşi ne-am dat toate măştile jos, auzim încă paşi ce se apropie de noi... cu şi mai multă iubire parcă... Fără să ne gândim că de-abia de atunci, de-abia de acolo poţi începe să construieşti cu adevărat...

Într-o lume în care uneori pare că Audrey Hepburn ar trece neobservată într-un club de noapte, în timp ce Barbara Streisand nu ar avea nici o şansă fără o operaţie estetică, pare a fi din ce în ce mai mult un act de curaj să nu te laşi dusă de valul înfrumuseţărilor artificiale, ci să rămâi tu. Aceeaşi când luminile se sting. Aceeaşi când toate măştile din jur cad. Sau poate mai frumoasă. Căci sufletul tău a învăţat între timp să umple cu lumină şi cu iubire tot ce părea imperfect. Poate că tocmai de-asta a lăsat Dumnezeu acea imperfecţiune acolo unde a lăsat-o... Dându-ne în schimb mai mult din ceea ce era menit să o acopere, să ne înfrumuseţeze... 

Dar ce păcat că într-o lume aşa grăbită nu ne oprim să ne uităm cu atenţie în noi, după darurile ce sunt întotdeauna ascunse în spatele micilor noastre imperfecţiuni... 

Ce păcat că atât de mulţi dintre noi aleg în grabă o mască oarecare, când fiecare şi-ar putea picta originalul în culori de zâmbet, farmec, cântec, vers, daruri şi suflet cum nu mai există un altul pe pământ... Nici în cer...Nu, nici în cer... Acolo unde chiar că toate măştile cad...

de Alexandra Svet

luni, 7 octombrie 2013

Viața nu dă voie să fie interpretată decât în anumite limite.


Mă întreb câteodată pentru ce atâtea teorii despre cum să trăim. Nu teoriile filozofice, nu teoriile despre perfecțiune conduc omul în drumul său către moarte. Încet, încet, privind în jur și în mine, încercând să înțeleg prin alți ochi și prin alte minți, caut răspunsul. Dacă răspunsul meu o fi și al altora, nu știu, dar eu am nevoie de el, am nevoie să știu de ce nu tind către căutarea turmei și mă mulțumesc cu lipsa mea de nevoie a teoriilor către o viață închinată purificării.

Ce purificare ? Omul nu este făcut să fie pur. Până la urmă, nici o vietate nu se naște pentru a fi sau a deveni pură. Puritatea nu suportă greșeli. Puritatea este doar o stare inventată de om pentru a avea către ce tinde, sau pentru a se amăgi că există ceva mai frumos decât el are. Omul este construit dintr-o continuă dorință: să-și dorească ce nu are, iar când obține, să-și inventeze alte dorințe. Omul are nevoie de a naște iluzii și nevoi care nu au nicio legătură cu viața pe care o trăiește. Viața este un drum pavat de un timp inventat tot de om, ca să-și măsoare trecerea prin viață.

Mă obosesc și alteori, mă plictisesc teoriile fade, îmbrăcate-n cuvinte pompoase și care ridică-n slăvi imaterialul. Tot ce putem atinge și simți prin propriile simțuri, există. Restul este doar o închipuire a minții atât de întortocheate de care unii dau dovadă - se numește imaginaţie. Iar imaginația unora este toiagul altora slabi, ce au nevoie de un sprijin imaterial pentru a reuși să rămână cu picioarele pe pământ. Acest toiag este o iluzie, adevăratul sprijin sunt faptele trecute, explicate și analizate de către cei care le trăiesc. Ceilalți, doar comentează.

Cum să analizezi ceea ce nu îți aparține ? Cum ai putea ști mai bine tu, cel care analizează, decât cel care a trăit ? Vrei să îndrumi ? Vorbește despre tine, nu despre alții. Vorbește prin prisma înțelegerii tale subiective, ceilalți vor înțelege prin propriile lor simțuri. Vorbind despre tine, să iei aminte că nu oferi lecții, ci numai povestești percepțiile tale asupra vieții, nu înseamnă că sunt adevărul absolut. Mulțimea ascultă, sau nu. Nu tu poți cere să fii ascultat. Tu, dacă vrei, vorbește. Dar mereu să știi că este posibil ca în fața ta să fie numai ziduri. Iar zidurile nu au urechi.

Oricine cu un pic de imaginație poate descrie imaterialul ca pe ceva extraordinar. E drept, fiind intangibil, devine mai credibil în ochii gurilor-cască. Strălucește precum un licurici - cu o lumină rece, dar cu atât mai atractivă cu cât nu poate fi simțită
aévea. Lasă loc interpretărilor.

Viața nu dă voie să fie interpretată decât în anumite limite. De aceea este dificil să vorbești strict despre viață, totul este o repetiție în diverse forme. Și se regăsește în fiecare. Pare banală și facil de priceput. Da, pare. Pentru că nu e. De multe ori ne împiedicăm taman de ceea ce pare simplu. Pentru că simplitatea nu este luată-n seamă iar ea se răzbună. Simplitatea devine de neînțeles. Iar oportuniștii o transformă-n teorii fără nicio legătură cu viața.

Nu poți vorbi decât urechilor care vor să audă. Și nu e de ajuns să audă. Mai trebuie și analiză proprie, apoi forța de a transpune-n realitate. Fiind atât de greu, omul tinde să se îmbete cu teorii rupte total de viață. Și se îmbată atât de bine, încât, beat fiind, se convinge singur că le și urmează.

De fapt, el nu își urmează decât propria viață trasată de propriul caracter, impregnată de propriile-i raționamente și decizii. Restul este minciună. Propria minciună servită sieși și celorlalți.

de Herescu Elena Laura

duminică, 6 octombrie 2013

Ce nu te va întreba Dumnezeu la judecată?


1. Dumnezeu nu te va întreba ce fel de mașină ai condus, dar te va întreba câți oameni ai condus cu ea, atunci când aveau nevoie de un mijloc de transport;

2. Dumnezeu nu te va întreba câți metri pătrați are casa ta, dar te va întreba câţi oameni au fost bine primiți în casa ta;

3. Dumnezeu nu te va întreba despre hainele la modă pe care le ai în dulap, dar te va întreba pe câți oameni nevoiași i-au îmbrăcat acele haine;

4. Dumnezeu nu te va întreba ce poziție socială ai avut, dar te va întreba cum te-ai comportat cu ceilalți;

5. Dumnezeu nu te va întreba câte proprietăți și bunuri materiale ai avut, dar te va întreba cum ți-au condus acestea viața;

6. Dumnezeu nu te va întreba care a fost salariul cel mai mare pe care l-ai avut, dar te va întreba ce compromisuri ai făcut pentru a-l obține;

7. Dumnezeu nu te va întreba cât de mult ai muncit peste program la serviciu, dar te va întreba cât de mult ai “muncit peste program” cu familia și pentru cei dragi;

8. Dumnezeu nu te va întreba câtă lume te-a recomandat, dar te va întreba pe câți ai recomandat tu la rândul tău;

9. Dumnezeu nu te va întreba ce meserie ai avut, dar te va întreba dacă ai schimbat meseria după cea mai bună abilitate a ta;

10. Dumnezeu nu te va întreba ce ai făcut să te ajuţi, dar te va întreba ce ai făcut să îi ajuți pe ceilalți;

11. Dumnezeu nu te va întreba câți prieteni ai avut, dar te va întreba pentru câți oameni ai fost un adevărat prieten;

12. Dumnezeu nu te va întreba cum ți-ai apărat drepturile, dar te va întreba cum ai apărat drepturile altora;

13. Dumnezeu nu te va întreba ce vecini ai avut, dar te va întreba ce fel de vecin ai fost tu lor;

14. Dumnezeu nu te va întreba ce culoare a avut pielea ta, dar te va întreba ce fel de caracter ai avut;

15. Dumnezeu nu te va întreba de câte ori vorbele tale au spus adevărul, dar te va întreba de câte ori nu au spus adevărul.''

sâmbătă, 5 octombrie 2013

Puterea bărbatului


Nu mă îndoiesc nici un moment că există bărbaţi puternici, luptători, loiali, îndrăgostiţi nebuneşte de femeia lor, acei bărbaţi care atunci când vor o femeie ştiu să o facă femeia lor, nenumărate sunt armele seducţiei pe care un bărbat priceput, motivat ştie a le mâinui în războiul său cu un alt bărbat sau chiar cu femeia care nu-i cedează uşor...

Dar nu despre bărbaţii aceştia vreau să vorbesc eu, ci despre cei care pare că se înmulţesc înfiorător în zilele acestui secol rătăcit, bărbaţii laşi, aceia care se lasă în permanenţă vânaţi de femei, care se folosesc de acestea pentru a-şi spori încrederea în sine, indiferenţii vremurilor noastre, aceia care dau semnale confuze, întâi atacă cu îndârjire, par ultimii nostalgici îndrăgostiţi, după care dispar în ceaţă... Nu răspund niciodată la timp, dar insistenţele unei femei frumoase le pică al naibii de bine, le sporeşte avântul aventurier... Se lasă cuceriţi exact ca o fată mare, pentru ei limbajul iubirii are un singur cuvânt..."poate", nu sunt niciodată siguri de nimic, deci nici de dragostea lor...

Oare emanciparea femeii a dus la naşterea acestor indivizi, noi suntem vinovate de răsturnarea atât de dramatică a rolurilor în povestea aceasta de-şi spune dintotdeuna " IUBIRE"? Să fie ăsta un blestem aruncat de femeia supusă, asupra femeilor care au cerut în gura mare egalitatea dintre sexe?

Nu ştiu, dar îmi este dor de bărbatul acela de m-a cucerit, acela de era în stare să stea cu orele sub geamul meu, doar, doar îl deschid, acela care suna doar ca să-ţi audă vocea, traversa tot oraşul în mijlocul nopţii doar ca să-ţi împlinească ţie un capriciu, bărbatul puternic, gata să sară în apărarea ta în faţa oricui, oricând, acela în stare să lupte pentru tine cu oricine... şi să te câştige, să te poarte prin viaţa lui ca pe cel mai de preţ trofeu...pentru că, oricât de independentă ar fi o femeie, ea vrea să se ştie iubită, preţuită...

Eu încă mai sper...

de Narci Anca http://www.feminis.ro

vineri, 4 octombrie 2013

Nu există femei-martir în casă, nu există bărbați-martir în relație. Doar oameni!


Multe femei se consideră martire pentru simplul fapt că-și împlinesc menirea: aceea de a fi femeie-n casă și mamă pentru copii... Am citit de-a lungul timpului diverse postări ale ” comunităților” ce aveau succes mare printre femei deoarece le ridicau în slăvi și le așezau mai presus cu multe trepte decât bărbații ...

... femeia este superioară lui pentru că îndură chinurile facerii, că stă nopți și zile lângă copilul bolnav, că șterge la fund, plodul și-i șterge năsucul care curge ca o cisternă spartă; că se ocupă de copilul-elev, să-și facă temele, să aibă hăinuțe curate și călcate a doua zi, să aibă pe masă hrana necesară ...

... femeia este superioară bărbatului pentru că întreține gospodăria; că spală, gătește, face curat, merge la cumpărături, are grijă să nu-i lipsească nimic, bărbatului

... femeia este o eroină, iar bărbatul, un mitocan care habar nu are să aprecieze femeia ...

Nu știu dacă să plâng sau să râd citind toate astea, spuse în diverse forme și nuanțe. Pentru că eu sunt mamă și femeie în casă, am suportat un travaliu de opt ore zâmbind, am șters copilul la fund și la nas, i-am oblojit rănile cu care venea de la joacă, mi-am mâncat nervii cu temele lui și cu năzdrăvăniile specifice vârstei, am avut bărbat ani de zile lângă mine în aceeași casă și am avut și eu nopți nedormite, umerii mei au fost și ei apăsați de oboseală și ochii se-nchideau de somn când nu-mi permiteam să dorm.

Cu toate astea, nu m-am simțit nicio clipă o femeie-eroină. M-am simțit, pur și simplu, femeie. Uneori fericită, alteori obosită, de multe ori nefericită din diverse motive, dar niciodată martiră. Doar femeie și mamă.

Știu și gustul amar al neglijării de către bărbat, știu și gustul de fiere al infidelității lui, știu și gustul nedefinit al tristeții în care mă simțeam singură în doi, fiind femeie și mamă ... Și totuși, niciodată nu am simțit gustul eroismului, pentru că nu m-am simțit o eroină, o martiră. Pentru că tot ce am avut, a fost consecința alegerilor mele de moment, pentru că tot ce am primit, am primit fiindcă am permis, până când am refuzat să mai permit, pentru că tot ce nu am primit, a fost fiindcă nu am știut să cer și nici ce să aștept, pentru că am dat și am tăcut, pentru că atunci când am vorbit, am știut că renunț la ceea ce, doar aparent, aveam.

Toate astea nu m-au făcut o martiră, nu m-au transformat în eroină. Femeia este femeie. Iar menirea ei este să aducă copii pe lume, să fie femeia din casă și femeia din societate, dreptul ei este să primească ceea ce are nevoie iar dacă nu primește, să plece. Faptul că acceptă altceva decât își dorește, nu o transformă în martiră, ci în ceea ce ea însăși a ales. Dar rămâne femeie, oricât și-ar dori ea, pentru a-și alina sufletul, să devină eroină în propria-i nefericită poveste de viață.

Femeia este femeie și bărbatul, bărbat. Exact așa cum fiecare s-a născut. Depinde de fiecare ce acceptă în viață a primi - nu există femei-martir în casă, nu există bărbați-martir în relație. Doar oameni!

Și acum, nu au decât să mă înjure femeile-martir ! :)

de Herescu Elena laura

joi, 3 octombrie 2013

Curajoși sunt acei oameni care înfruntă viața, timpul și necunoscutul cu fermitatea și vitejia unui luptător.


Curajoși sunt acei oameni care în ciuda tuturor greutăților reușesc să renască din propria cenușă.

Curajoase sunt acele suflete care iartă, iubesc și nu-și pierd speranța într-o viață mai bună.

Curajoase sunt acele minți care nu contenesc să caute soluții, care nu se opresc din calculul matematic al vieții, care încearcă să descifreze cu talent și pricepere misterele zilei de mâine.

Curajoase sunt acele inimi peste care timpul nu poate trece, care bat tot mai puternic în ciuda a tot ce au avut de înfruntat, care dăruiesc neîncetat zâmbete, vorbe și sentimente frumoase.

Curajoși sunt oamenii care nu încetează să viseze și să lucreze fără încetare la realizarea celor mai frumoase clipe din viețile lor.

Curajoși sunt oamenii care știu ce vor de la viață, care gândesc cu maturitate și optimism, oamenii care știu să predea lecția învățată de ei pe parcurs.

Curajoși sunt oamenii care păstrează în sufletul și mintea lor doar acele amintiri plăcute, doar acele clipe frumoase și care zi de zi fac tot posibilul pentru a adăuga colecției și alte suveniruri prețioase.

Curajoși sunt acei oameni care înfruntă viața, timpul și necunoscutul cu fermitatea și vitejia unui luptător.

Curajoși sunt oamenii loviți de soartă, abandonați de familie, neiubiți de nimeni, singuratici, goi, triști și murdari.

Curajoși sunt copiii noștri care zi de zi aduc sufletelor noastre mângâierea, fericirea și împlinirea prin simpla lor existenţă. 

 
Curajoși sunt aceia care în ciuda furtunilor și a mării agitate pe care călătoresc stau neclintiți în fața furiei dezlanțuite care îi pune la încercare.


Curajos este cel care crede în forța sa și nu se lasă îngenuncheat decât de bunul Dumnezeu și asta în momente de rugăciune.


http://anasstassya.wordpress.com/

miercuri, 2 octombrie 2013

Dimineața perfectă!


Minunată este dimineața în care te trezești cu sufletul plin de iubire, speranță și credință. Minunată și splendidă este dimineața care te trezește la viață, care scoate tot ce este mai bun din tine, care nu se sfiește să te certe subliniind cât de multe ai putea realiza dacă te-ai decide să lași deoparte reținerile. Întotdeauna am fost de părere că dimineața este cel mai bun sfătuitor, momentul ideal în care poți fi doar tu și gândurile tale, doar tu și sufletul tău la o discuție amicală în fața unei cești de cafea. Diminețile sunt cele mai minunate momente pe care le poți fura timpului. Dacă e să-ți reamintești ceva în timp despre viața ta, vei realiza că cele rămase în memoria sufletului sunt clipele dimineții, acele momente petrecute cu cei dragi, făcând clătite la micul dejun pentru copii tăi sau savurând cafeaua în pat alături de omul drag. Sunt atât de multe și atât de insignifiante aceste clipe încât importanța lor nu sare în ochi la prima vedere. Te vei trezi mult mai târziu tânjind după astfel de dimineți, după astfel de momente și vei ajunge la concluzia că marile decizii le-ai luat în gând într-o astfel de dimineață.

Și acum, că tot savurăm cafeaua iar răsăritul de soare este splendid în măreția sa, îmi vin în minte tot felul de gânduri, de la cele mai năstrușnice la cele mai aprige dorințe. Și nu îmi doresc decât timp să realizez una câte una, rând pe rând aceste mici vise matinale.

O dimineață perfectă, vă doresc tuturor, fie ca ea să vă aducă cele mai frumoase și mai optimiste gânduri.

marți, 1 octombrie 2013

O zi în care nu ne-am bucurat, o zi care a trecut fără sens, este o zi pierdută!

Enjoy your life!


Din calendarul vieții s-a mai desprins o foaie. O nouă zi, o nouă lună, sute de gânduri. Trecerea timpului ne îngrijorează în aceeași măsură în care ne și bucură. Indiferent cât de mult timp s-a scurs din viața noastră continuăm să ne bucurăm, să simțim și să trăim fiecare clipă ca și când ar fi ultima picătură. O zi în care nu ne-am bucurat, o zi care a trecut fără sens, este o zi pierdută. Nu merită să irosim atâta timp, atâta fericire și împlinire, atâta frumusețe doar fiindcă grijile cotidiene ne acaparează din ce în ce mai mult atenția. Cele mai frumoase momente sunt cele petrecute alături de oameni dragi, de familie, de cei iubiți și nici un alt moment nu le va putea înlocui în inimile noastre. Fiecare este unic în felul său și nu le putem suplini în ciuda străduințelor noastre. Ziua de ieri s-a dus, însă avem ziua de astăzi la dispoziția sufletului nostru. Întotdeauna mi-a plăcut să-mi doresc lucruri noi la început de lună. Este ca un fel de deadline al sufletului. Să-ți propui o mulțime de lucruri de realizat, lucruri care te fac să zâmbești, lucruri care îți reîmprospătează gândurile și să le realizezi în acel interval. O lună, zic eu, este timp suficient pentru a bifa fiecare gând, fiecare dorință de pe ” to do list-ul personal ”. Să nu mai amânăm nici o secundă fericirea noastră pentru că fiecare clipă este importantă în felul ei.
Ce pline de vrajă sunt momentele petrecute alături de oamenii dragi sufletului nostru, ce dulci și minunate sunt amintirile și ce parfum sublim poartă clipele în care inima capitulează în fața minții!!!

de Anasstassya

luni, 30 septembrie 2013

Gânduri pentru fiecare zi

Ziua I

“Nu veți fi niciodată fericiți, dacă așteptați mereu pe cineva să se gândească la voi, să vă înțeleagă, să vă ajute, să vă iubească, fiindcă toate lumea are grijile și problemele ei. Cineva va fi poate aproape de voi un moment, dar în clipa următoare va fi ocupat în altă parte și va trebui să vă descurcați singuri. De aceea vă sfătuiesc: nu vă bazați atât de mult pe alții, deoarece atenția, prietenia, iubirea lor sunt prea nesigure. Într-un moment vă simțiți înțeleși, susținuți, dar ce se va întâmpla în momentul următor? Nu trebuie să așteptați nimic de la alții, și mai ales iubirea lor. Ea poate veni, desigur, poate veni chiar fără încetare; dacă vine, să fie binevenită, și veți mulțumi Cerului, dar nu trebuie să o așteptați. Vreți să fiți fericiți? Nu cereți să fiți iubiți, ci iubiți voi, zi și noapte, și veți fi mereu fericiți. Poate că într-o bună zi veți întâlni o iubire formidabilă… Da, de ce nu? Aceasta poate veni, dar să nu o așteptați.” (Omraam Mikhaël Aivanhov)

Ziua II

“Noi suntem ca un cântec, nu credeţi? Un cântec nu se poate cânta niciodată de la sfârşit spre început. Trebuie să-l cânţi totdeauna îndreptându-te spre sfârşit. Pe parcurs, în timp ce cânţi încă şi muzica te îmbată, îţi dai seama că sfârşitul se apropie totuşi, oricât l-ai amâna. Încerci să lungeşti puţin notele, dar asta nu dă cântecul înapoi, nu reînvie ceea ce a murit din muzică între timp. Amâni doar sfîrşitul. Te încăpăţânezi să nu recunoşti o evidenţă. Că orice cântec are un sfârşit. Oricât ar fi de frumoasă o melodie, vine o clipă când ea e acoperită de tăcere. Când tăcerea e mai puternică decât muzica.” (Octavian Paler)

Ziua III

“Pe măsură ce am început să mă iubesc m-am eliberat de tot ce nu era benefic pentru sănătatea mea – mâncare, oameni, lucruri, situaţii, şi de tot ceea ce mă trăgea în jos sau departe de mine însumi. La început am numit această atitudine ‘egoism sănătos’.Astăzi ştiu că se numeşte ”iubire de sine ” (Charlie Chaplin)

Ziua IV

“Cea mai bună zi din viaţa ta este aceea în care decizi că viaţa ta îţi aparţine ţie! Fără scuze şi pretexte… Fără cineva pe care să te poţi sprijini, baza sau pe care să-l poţi acuza. Darul este al tău – este o uimitoare călătorie – şi numai tu eşti responsabil pentru ceea ce trăieşti. Aceasta este ziua în care viaţa ta începe cu adevărat!” (Bob Moawad)

Ziua V

„Oamenii sunt deseori nerezonabili, ilogici şi egocentrici; Cu toate acestea, Iartă-i. Dacă eşti amabil, Oamenii pot să te acuze că ai motive egoiste sau că urmăreşti ceva; Cu toate acestea, Fii amabil. Dacă ai succes, vei dobândi câţiva prieteni falşi şi câţiva duşmani adevăraţi; Fii de succes oricum. Dacă eşti onest şi sincer, oamenii pot să te înşele; Cu toate acestea, Fii onest şi sincer. Ceea ce construieşti de-a lungul mai multor ani; cineva poate să distrugă peste noapte; Cu toate acestea, Construieşte. Dacă găseşti serenitatea şi fericirea, ei pot fi geloşi; Fii fericit oricum. Dă lumii ceea ce ai mai bun, şi poate să nu fie de ajuns niciodată; Cu toate acestea, Dă lumii ceea ce ai mai bun. Vezi tu, analiza finală este între tine şi Dumnezeu; Nu a fost oricum niciodată între tine şi ei.” (Maica Tereza)

Ziua VI

Orice doreşti pentru tine, oferă-i altuia. Dacă alegi să fii fericit, oferă fericire altuia. Dacă alegi să fii prosper, ajută-l pe altul să prospere. Dacă alegi mai multă dragoste în viaţa ta, ajută-l pe altul să aibă mai multă dragoste în a sa. (Neale Donald Walsh)

Ziua VII

Nu există “ar trebui” şi “nu ar trebui” în lumea lui Dumnezeu. Fă ce vrei. Fă ceea ce te reflectă, ceea ce te reprezintă ca o versiune mai grandioasă a Sinelui tău. Dacă vrei să te simţi prost, simte-te prost. Dar nu judeca şi nu condamna, pentru că tu nu ştii de ce se întâmplă un lucru şi nici ce scop are el. Indiferent de ce gândeşti, indiferent de ce spui, după cuvintele ce se pun în mişcare, se pornesc, vin către tine experienţele. (Neale Donald Walsh)

duminică, 29 septembrie 2013

Părtinele Iustin: Despre vremurile în care trăim

Este o luptă împotriva sufletului în vremurile acestea. Ce ne puteţi spune despre vremurile grele prin care vom trece şi noi?
 

Ei, prin ce-am trecut noi, dar prin ce-o să treceţi voi! Acele vremuri deja le-aţi început. Spre deosebire de alte vremuri, va îngădui Dumnezeu vrăjmaşului să se atingă şi de suflet; va fi mai mult o prigoană psihologică şi nu vă veţi putea ascunde nici în crăpăturile pământului. Nu este uşor, sunt vremuri foarte grele. De exemplu, pe vremea marilor trăitori din Pustia Tebaidei, acolo nici miliţia nu intră, nici control de stat, nici finanţa nu intră, nici un control care să-i tulbure pe călugări. Erau de sine stătători şi atât de liberi, încât ei într-adevăr puteau să-şi ducă aşa, cu toată dragostea, nevoinţa lor. Însă, la ora aceasta, trebuie să lupţi, şi cu cel văzut, şi cu cel nevăzut; să lupţi cu tine, să lupţi cu lumea, să lupţi şi cu dracul. Diavolul – faci cruce - se mai depărtează, măi. Ăştia văzuţi nu se depărtează, ba te asaltează şi-ţi mai pun în cârcă şi altele; şi toate se răsfrâng asupra ta. De aceea credincioşii aceştia, de pildă, care vin din toată lumea înspre mănăstiri, sunt iarăşi un semn că toată lumea trăieşte în clocotul ăsta, în cazanul ăsta de fierbere de la un rău la altul. Iar călugărul, de bine, de rău trebuie să stea acolo, în faţa lor, să dea un sfat, o relaţie, să le citeşti o rugăciune şi să plece măcar câtuşi de puţin alţii de cum au intrat. Monahul trebuie să fie prezent şi să răspundă la toate aceste nevoi ale creştinului. Altădată nimeni nu-l deranja pe sfântul, pe cuviosul. Păi, câte pomelnice aveam noi acum 70-80 de ani la mănăstirea Durău sau la Secu? Te duceai la proscomidie, începeai slujba, tu, ca preot, înainte cu o oră, sunai la intrare în tochiţa metalică, toată lumea ştia că a intrat părintele la biserică. Paraclisierul deja era venit. Care este rânduiala paraclisierului? Intră în biserică, se închină, ia blagoslovenie de la strana arhierească, se duce şi se închină pe la icoane, la Maica Domnului, la Mântuitorul Hristos, întră în sfântul altar, face trei metanii la intrare, trei metanii la proscomidie şi cu frică de Dumnezeu începe să aprindă lumânările, cele două lumânări de pe sfânta masă, candelele. Era o scară cu trei trepte. Se urca părintele de canon săracul, sufla din greu, dar el voia să aprindă candelele în fiecare miez de noapte, să fie primul acolo când venea preotul slujitor. După aceea venea la stareţ, lua blagoslovenie de toacă şi de clopot şi Părintele stareţ de atunci nu dormea, era treaz, la apel, era în pravilă. Acuma are o maşină cu opt locuri, cu bagaj în spate şi-ntr-o dimineaţă se duce după sticle, a doua zi are nevoie de mătură, apoi de coada măturii şi tot se plimbă şi tot se plimbă, mai merge la o conferinţă, pe la examene şi printr-alte părţi, numai la biserică şi la utrenie nu-i. Şi paraclisierul n-are unde să se mai ducă, toacă săracul cu 25 de blagoslovenii de la... bec. Terminăm de pomenit înainte ca să vină preoţii, dar acum sunt câte 3-4 mape de pomelnice numai într-o zi. De asemenea, ca să revin, nu erau atâtea nevoi şi atâtea boli. Acum s-au înmulţit bolile psihice, organice, demonizările. Apoi nu erau atâtea construcţii, atâtea vite, atâta lume. Pe lângă acestea mai sunt şi ispitele supratehnicii, sistemele acestea extraordinar de ascuţite care pătrund până în a-ţi cunoaşte şi gândul. Şi, când ţi-a prins gândirea, aici este şi partea sufletească. Iar când a intrat pe firul acesta Satana, nu mai este deloc uşor. Este o luptă împotriva sufletului. Acum nu vezi ce fac? Dacă vrei să ai un serviciu mai bun, trebuie să te înscrii în loja masonică, să te lepezi de Hristos. Şi, iată, acestea toate sunt încercări şi ispite şi greutăţi care ne fură de la adevăratele ţeluri ale trăirii noastre. Acestea aduc la zero, zero, viaţa duhovnicească.

(Extras din revista Glasul Monahilor, Anul II - Nr. 7 (9) - Iulie 2004 )
doxologia.ro

sâmbătă, 28 septembrie 2013

Sunăm, ne apelăm, ne conectăm. Şi de semnale-i saturat eterul


Sunăm, ne apelăm, ne conectăm
Şi de semnale-i saturat eterul;
Comunicăm febril, dialogăm
Şi, prinşi de-acest vârtej, prea des uităm
Că mai avem un fir direct cu Cerul.

Pământul ne-a rămas parcă prea mic
Căci anulând distanţe, cu-ndrăzneală,
Vorbim mai mult, spunând ades… nimic,
Ne-apropie omniprezentul “clic”
Dar ne despart prăpăstii de răceală.

Sunăm să cerem şi să oferim,
Avem agenda supraîncărcată
Cu prieteni, cunoscuţi sau anonimi
Şi-n dialog steril ne irosim
Iar linia spre Cer e neglijată.

Tatăl ceresc aşteaptă răbdător
Să-L mai chemăm, să-I spunem ce ne doare,
Să-I cerem, cu credinţă, ajutor,
Să-I mulţumim că e îndurător,
Să-L lăudăm în sfântă închinare.

E dialogul binecuvântat
Stând în genunchi, avem conexiune
Cu Cerul, niciodată ocupat,
Cu Cerul ce răspunde garantat,
Cu Ceru-n dialogul rugăciune.

Mereu deschis, mereu având semnal
Şi peste tot având acoperire,
Acest serviciu unic e vital
Iar dialogul, strict spiritual,
Ne-mbogăţeşte în dumnezeire.

Sunăm, ne apelăm, ne conectăm
Şi de semnale-i saturat eterul
Dar, prinşi de-acest vârtej, să nu uităm
Că doar stând în genunchi înaintăm,
Dialogând neîncetat cu Cerul.



vineri, 27 septembrie 2013

Fără teamă...


Există în interiorul nostru o forță nebănuită, un cumul de sentimente și emoții care combinate ne fac să plutim deasupra problemelor și a situațiilor dificile cu care ne confruntăm zilnic.

Există o asemenea armă înăuntrul nostru, care se declanșează în momentul în care mintea și sufletul găsesc calea de mijloc, și care se îndreaptă asupra celor mai insistente și profunde situații.

Există o asemenea putere magică în fiecare dintre noi, magie care ne insuflă dorința de a reuși, de a învinge, de a ne putea ridica de mii de ori dacă ar fi cazul.

Există forța credinței, a încrederii, a speranței, a luminii, a iubirii și a iertării. Dacă deții controlul acestor sentimente deții controlul asupra întregii tale vieți.

Nu-ți fie teamă să te încrezi în forțele proprii, să-ți asculți instinctul, să iei decizii pe baza sentimentelor și trăirilor tale. Nu-ți fie teamă că vei face greșeli, că vei rătăci calea, că-ți vei tulbura viața, adesea corabia care pare că se scufundă sub forța furtunii va pluti liniștită pe marea calmă, lipsită de valuri. În ciuda temerilor noastre trebuie să avem convingerea că vom ieși învingători, indiferent de modul în care reușim să facem față vieții și destinului.

http://dincolo-de-vise.blogspot.ro/

joi, 26 septembrie 2013

Viaţa - ca un bumerang

"Darul din inimă se întoarce la noi multiplicat"

Totul se întoarce în viața asta, și răul și binele, și zâmbetele și lacrimile, doar timpul este ireversibil și atât de prețios. Am fost crescuți cu frică de Dumnezeu, cu principii sănătoase și cu maniere potrivite. Am fost iubiți, respectați, privilegiați, protejați. Am fost certați la nevoie, consolați în anumite momente, iertați pentru fiecare greșeală. Iubirea care ni s-a arătat și modul în care am fost crescuți se reflectă asupra modului în care suntem astăzi, asupra mentalității și sufletului. Știm deja că darul din inimă se va întoarce la noi multiplicat. La fel este și cu iubirea și celelalte sentimente frumoase. Tot ce faci bun în viață, tot ce lași în urma ta nu va fi de prisos. Și dacă totuși simți că nu ai căpătat nimic plăcut de la viață, nimic special și ești înconjurat de gânduri și frământări, adu-ți aminte de toate lucrurile bune care ți s-au întâmplat, de toate visurile care s-au realizat, de faptul că ești sănătos, că ești iubit și ai o viață împlinită. Amintește-ți doar momentele frumoase, doar țelurile din mintea ta și eliberează-te de tot ce presupune regretul. Spune un cuvânt bun acolo unde este cazul, zâmbește deschis și sincer tot timpul, oferă ajutor celor care au nevoie, fii onest și corect în orice împrejurare, alină suflete triste și niciodată nu răni intenționat. Ni s-a dat totul pentru a ne construi așa cum credem de cuviință viitorul. La fel trebuie să facem și noi, la rândul nostru. Experiența trebuie împărtășită. Viața trebuie trăită. Haosul trebuie stopat. Lumea schimbată. Nu putem face acest lucru decât dacă punem iubire și credință în tot ceea ce facem. Fiecare dintre noi își face și desface viața după propriu-i ritm. Nu îmbătrânim din cauza timpului care trece, ci în funcție de energia pe care o consumăm și-o reînnoim în strădaniile noastre.

miercuri, 25 septembrie 2013

Cadouri nepreţuite


Dăruiţi zîmbete. Ce frumoşi sunt oamenii când zâmbesc! Dăruiţi zâmbete celor pe care îi cunoaşteţi, celor pe care nu-i cunoaşteţi. Acest cadou ajunge la ceilalţi numai dacă mai întâi vi l-aţi dăruit vouă înşivă!

Dăruiţi iertare. Iertaţi-i pe cei ce v-au greşit cu voie sau fără de voie. Iertaţi-i pe cei ce v-au rănit cu intenţie, iertaţi-i pe cei ce nici nu ştiu că v-au rănit. Iertaţi-i pe cei ce v-au cerut iertare, dar şi pe cei ce încă nu au făcut aceasta. Şi acest cadou este mai uşor de oferit celorlalţi dacă mai întâi vi l-aţi dăruit vouă înşivă, adică, mai întâi trebuie să vă puteţi ierta pe voi înşivă.

Dăruiţi îmbrăţişări. Îmbrăţişaţi-vă mai mult şi mai des, prietenii, cunoscuţii, rudele. Întârziaţi în îmbrăţişare, nu vă grăbiţi să vă desprindeţi pentru a vă îndepărta. Acest cadou nu-l puteţi oferi fără a-l primi totodată voi înşivă.

Dăruiţi pace! Aduceţi pace în sufletele care se-adună în jurul vostru, ca oamenii înfriguraţi în jurul focului. Ca să puteţi dărui pace trebuie să faceţi mai întâi pace în sufletul vostru.

Dăruiţi bucurie mîngâietoare! O mângâiere poate să ne umple sufletul mai mult decât o mie de vorbe, mai mult decât zeci de cadouri. Când ai un necaz nu te mai gândeşti decât la tine şi la necazul tău. Nu uita totuşi de ceilalţi, chiar dacă ai un necaz, şi bucură-i! Putem dărui bucurie fără să avem bucurie în noi. Mai uşor treceţi peste un necaz căutând să trăiţi bucurii alături de alţi oameni decât să vă plângeţi. 


de Cristian Ţurcanu

marți, 24 septembrie 2013

“Milă îmi e de tine, dar de mine mi se rupe sufletul”


Rolul de “vai de mine” se potriveşte oricui indiferent de rasă, naţionalitate sau educaţie. Autovictimizarea este un sport la scară planetară şi este suficient să asculţi ce au de spus oamenii din jur despre ei înşişi. Durerea lor este mai durere, tristeţea lor setează standardul pentru indicele de tristeţe mondială. Boala, necazul, durerea şi suferinţa sunt cotate la bursa de emoţii şi unii câştigă alţii pierd căci în unele zile tristeţea este mai bine cotată decât durerea, iar indicele de nemulţumire creşte când vremea de afară nu este aşa cum ne-am fi aşteptat sau când oamenii nu ne îndeplinesc aşteptările

Pretindem că iubim fără să ştim să fim iubire, pretindem că dăruim fără să ştim să fim dăruire…pretindem că suferinţa noastră este cea mai dură şi mai nedreaptă şi în felul acesta atragem asupra noastră tot felul de întâmplări mai puţin plăcute, căci mentalizand durerea o invităm în viaţă noastră, îi deschidem poarta minţii şi de aici până la instalarea ei comodă în viaţă noastră nu mai este decât un pas. Avem ceea ce merităm, avem lucrurile pe care le chemăm conştient sau inconştient, lucrurile pe care le hrănim iresponsabil cu gândurile şi trăirile noastre, cu fricile, cu aşteptările cu judecăţile…

Când eşti iubire …eşti fără să aştepţi nimic, fără să judeci şi fără să reproşezi, fără să suferi şi fără să te lamentezi…abia atunci când toate acestea dispar din mintea ta…ştii că iubeşti cu adevărat până atunci totul este doar un expozeu al marelui EU crezându-se Zeu iubitor şi îndurător! Când eşti iubire uiţi să mai fii suferinţă, uiţi să mai fi durere sau tristeţe…eşti pur şi simplu un dans…

Oamenii dragi nouă nu trebuie sufocaţi cu reproşuri şi sfâşiaţi cu sentimente de vină pe care le cultivăm în ei, ucişi cu mila pe care o dăruim fără să ne-o ceară nimeni. Nu de milă este nevoie în lumea asta …ci de iubire lucrătoare, de mâna intnsă către o altă mână şi de umărul care se aşează firesc pentru a fi pat pentru odihnă lacrimilor… Nu de mila care taie aripi e nevoie, nu de mila care paralizează şi răneşte cu superioritatea binevoitoare a Egoului, ci de momentul acela în care EU devine firesc TU, când semnul PLUS al Crucii eliberatoare vine între oameni şi îi adună făcându-i să fie şi altceva decât un unu stingher!

… cuvinte ca cele de mai sus denotă un fel de iubire…dar nu sunt venite din iubire…căci tot ceea ce vine din iubire…tace şi străluceşte peste lume întru mare şi veşnică bucurie!

De multe ori spunem “aş muri fără tine” “mor de dragul tău”, dar de prea puţine ori auzim: ” Trăiesc veşnicia lângă tine”. În relaţiile noastre punem mereu moartea înainte şi astfel încet încet până şi relaţiile mor. De ce facem asta? De ce moartea, anihilarea pe care o dorim totală ne este mai dragă decât viaţa aceasta atât de plină de arome şi bucurii? De ce ne este uşor să murim unii pentru alţii, dar nu să trăim unii lângă alţii? De ce ne este mai uşor să fim victime ale Egoului decât un Sine puternic şi încredinţat de divinitatea lui?

Acela care te face să trăieşti deplin …acela care te face să îţi doreşti cu ardoare să trăieşti pur şi simplu…acela nu îţi cere să mori…acela care nu îţi cere nimic…nici măcar să îl iubeşti… acela este THE ONE…

Chiar aşa…tu pentru câţi oameni ai coborî în iad pentru a-i scoate de acolo…sau măcar pentru a le ţine companie ca să le treacă veşnicia mai uşor?

Ai în inimă măcar un asemenea om?

sursa astrosofia.ro

luni, 23 septembrie 2013

Soarele răsare şi pentru mine…

….asta nu uit în nicio dimineaţă. 
 
 
Ştiu că ceva din ziua asta care tocmai începe e şi pentru viaţa mea, nu numai pentru a altora. Jumătatea de oră de sport e a mea. Cele 15 minute din baie sunt ale mele. Felul în care mă îmbrac e despre mine. Zâmbetul copilului meu care pleacă la şcoală bucuros e despre mine. Cele câteva ore de linişte, în care scriu sau îmi organizez casa şi viaţa, sunt pentru mine şi abia apoi pentru ceilalţi. În orice zi, încerc să-mi fac şi timp pentru mine.

În cea mai mare parte a timpului suntem dedicaţi altora, suntem ocupaţi cu munca, cu problemele altora, cu ce cred alţii despre noi şi cu o mulţime de nimicuri pe care trebuie să le facem, pentru că aşa e alcătuită viaţa.

O zi frumoasă înseamnă o zi în care TU eşti prioritatea ta şi a celor dragi ţie. Nu se întâmplă zilnic, ştiu, dar ce senină e ziua aceea….

Bună dimineaţa! O săptămână cu mult soare în suflet să aveți!

de Mihaela Rădulescu

duminică, 22 septembrie 2013

Incapacitatea de a face acelaşi lucru un timp îndelungat, cu aceeaşi bucurie, indică o neputinţă sufletească


Statornicia însumează mai multe virtuţi. Statornicia înseamnă a avea răbdare, a avea dragoste, a nu judeca, a ne asuma crucea şi a ne-o duce în mod smerit şi conştient că aceasta este calea pe care trebuie să o urmăm spre mântuire. Şi, ce este mai important, ştim şi simţim că pe această cale nu suntem singuri, ci împreună-mergători cu Dumnezeu.

Incapacitatea de a face acelaşi lucru un timp îndelungat, cu aceeaşi bucurie, indică o neputinţă sufletească. Apoi, plictiseala pe care o simte în familie, la serviciu şi în oricare altă acţiune din viaţa cotidiană îl face pe omul zilelor noastre să caute o evadare în lucruri şi fapte cât mai deosebite sau ieşite din comun. În acest sens, Paul Evdokimov spune: "Nu războiul, ci plictiseala va fi cea care va duce lumea la pieire."

O mulţime de suflete îşi pierd mântuirea tocmai prin legarea lor de nestatornicia lumii. Statornicia în familie este greu de împlinit, precum şi cea în vieţuirea monahală, atâta timp cât nu trăim jertfelnic şi aşteptăm tot timpul ca celălalt să se comporte într-un anumit mod.

Când nu îl avem ca model pe Iisus Hristos, nu vom avea statornicie în nici un loc şi în nici o faptă, nici în viaţa de familie, nici în mânăstire. Când îl avem ca model pe Mântuitorul ajungem să fim statornici în toate detaliile bune ale vieţii noastre. Astfel, nu ne mai uităm la ce face cel de lângă noi, ci facem noi ceea ce trebuie, nu mai cerem iubire de la cel de lângă noi, ci noi îl iubim mai întâi, nu îi mai cerem celuilalt să se jertfească, ci noi înşine ne jertfim mai întâi.

Când noi trăim cu jertfire de sine, cel de lângă noi se schimbă în mod tainic, căci asupra lui lucrează harul Duhului Sfânt. Pentru aceasta însă, avem nevoie de smerenie şi rugăciune, căci Mântuitorul ne-a spus: "Fără de Mine nu puteţi face nimic" (Ioan 15, 5).

Orice familie sau instituţie care nu este întemeiată pe "piatra cea din capul unghiului", care este Iisus Hristos, nu poate fi statornică, deci nu poate avea continuitate. Ea se va risipi şi nu va avea nici o finalitate bună. Doar o viaţă ancorată în Adevăr dă sens lucrurilor, leagă voinţele şi uneşte sufletele. Doar în şi prin Dumnezeu se poate realiza căsnicia, viaţa monahală şi orice altă instituţie lumească.

Omul fără credinţă este în permanenţă nemulţumit, iar Sfântul Apostol Pavel leagă credinţa de statornicie. Statornicia aduce în suflet credinţa şi virtutea, iar acestea aduc mulţumirea, liniştea şi bucuria. Statornicia într-un lucru bun nu vine de la noi, ci din comuniunea noastră cu Dumnezeu, care este izvorul virtuţilor şi a tot binele.

Nestatornicia îl face pe om să vadă urât un lucru pe care, până nu demult, l-a văzut ca fiind frumos, să îşi încalce un cuvânt dat, să înceteze a mai iubi, să încalce o prietenie sinceră. Faptul că nu putem avea tot timpul aceeaşi intensitate a sentimentelor, a hotărârilor şi a voinţei este o urmare a păcatelor din viaţa noastră.

Nestatornicia este numită patimă, iar vindecarea ei are loc numai prin "medicamente" duhovniceşti. Doar prin fapte creştine, rugăciune, post, Spovedanie şi Împărtăşire rămânem într-o continuă legătură cu Dumnezeu. Cugetarea continuă la Dumnezeu păzeşte sufletul de loviturile duhului nestatorniciei. Deci, nu poate exista statornicie acolo unde nu lucrează harul Duhului Sfânt.

Precum bucuria permanentă vine din comuniunea omului cu Dumnezeu, cu sfinţii şi cu semenii, prin iubire, tot aşa, tristeţea şi nestatornicia vin din lipsa de credinţă şi singurătatea sufletească a omului. Numai bucuria şi odihna care izvorăsc din dragostea faţă de Dumnezeu, de sfinţi şi de semeni este statornică.

de Teodor Danalache

sâmbătă, 21 septembrie 2013

Noi oamenii, cei cu defecte, să ştii că avem şi calităţi!

 
Îmi e destul de uşor să deschid ochii atunci când cineva are nevoie de mine. Îmi e destul de uşor să întind o mână de ajutor. Îmi e destul de uşor să ofer un umăr sau o vorbă bună cuiva care are nevoie de aşa ceva mai rău ca de aer. De ce? Pentru că îmi face plăcere, pentru că mă simt al naibii de bine atunci când văd că situaţia cuiva se poate ameliora considerabil iar eu, da, EU, am contribuit la treaba asta. Un pas mic pentru omenire, un pas URIAŞ pentru MINE.

Dar când vine vorba de mine, de persoana mea, uit de toate regulile şi principiile de care ţineam cont până atunci. De fapt uitam, şi acum îmi aduc aminte de treaba asta cu zâmbetul pe buze. Eram naivă, eram copilă. Sunt şi acum copilă, dar nu la capitolul ăsta. Nu ştiam să mă educ să fiu mai indiferentă, nu ştiam să nu mai iau totul atât de personal, nu ştiam că nu trebuie şi că nu se merită să mai pun totul la suflet. Nu voiam să văd că şi eu merit. Nu voiam să văd ce om bun sunt şi câte calităţi am. Mă “obligam” să îmi văd doar defectele, să mă critic aspru… şi nu, nu critică constructivă. Îmi distrugeam singură încrederea de sine.

Dar uşor-uşor, în timp, am învăţat că EU-ul este şi trebuie să fie mai puternic decât TU-ul, chiar şi decât VOI-ul.

Tot aici voi fi şi de acum înainte, tot acelaşi ajutor şi suport îl voi oferi, tot acelaşi om bun voi fi, dar atunci când o să fiu absentă nu va însemna că am dat bir cu fugiţii… nicidecum. Atunci voi avea grijă de mine! Şi mă voi întoarce înzecit mai puternică. Şi mai fericită… De ce? Pentru că am învăţat că cea mai mare dovadă de curaj are loc atunci când gândeşti despre TINE cu voce tare.

Iar TU să ai curajul întotdeauna să spui NU, şi atunci când vei face asta să ai curajul să fii TU! Să te prezinţi în faţa lumii aşa cum eşti, golaş de aparenţe. Să-ţi laşi defectele la vedere pentru că oamenii mari ştiu ce să facă în faţa lor!

de Bianca 

vineri, 20 septembrie 2013

Brațele unei mame sunt cel mai sigur loc de pe pământ

Niciodată nu m-am visat prințesă, deseori mă visam o mamă fericită, o soție modestă și un sprijin pentru viitorul meu soț.
N-am crezut în basme, am realizat că într-un cuplu nu există doar perfecțiune, nu există liniște absolută. Întotdeauna există probleme, doar așa putem gusta din adevărata dragoste.


Certurile? Le putem rezolva. 


Mândria? N-are loc în patul nostru. 

Dragostea? Să fie infinită. 

Respectul? Să-l savurăm, să ne unim unul cu celălalt. 

Când pici tu, eu te ridic. Când eu pic eu, tu să mă ajuți. Este o regulă mult prea simplă.

În fiecare femeie există sentimentul de mamă, dorința de a-i face pe ceilalți să se simtă iubiți.
De când mă știu, observând-o pe mama cum gătea, mă întrebam de unde are atâta energie. În timp am înțeles că totul este făcut cu dragoste. Iubirea unei mame este cel mai pur sentiment, nu pretinde recompensă, vine și atât. Vine și te face să te simți un om frumos, iubit, și cel mai important te face să te simți al cuiva. Să asculți întotdeauna sfatul unei mame, pentru că îi vei da dreptate fără să vrei.

Mamele sunt oglinda lui Dumnezeu, sunt îngeri coborâți pe pământ. Este incredibil cum brațele lor firave sunt cel mai sigur loc de pe pământ, ascunzătoarea noastră, unde ne simțim protejați și înțeleși. Indiferent de ce va spune lumea, mama nu te va critica, nu te va judeca de față cu ceilalți. Te va corecta acasă, în taină, cu un glas dulce și calm, cu vorbele lui Dumnezeu.

de Maria Cristiana Tudose
Sunt și eu un pui de om

Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...