Doamne, fă-mi cunoscut mie chipul meu cel necunoscut.

Ştiu cum mă numesc, îmi cunosc vârsta, ştiu ce greutate am, ştiu care este culoarea părului meu, dar, pe mine nu mă cunosc.

Pentru mine, acest lucru rămâne ascuns şi nu-mi este deloc cunoscut.

Tu, însă, Hristoase al meu, tu, care ,,cercetezi inimile şi rărunchii”, tu mă cunoşti!

Tu cunoşti pe fiecare om care vine în lume, ,,din pântecele maicii lui”.

Tu ţii în mâinile tale, cu care m-ai creat, imaginea chipului meu cel tainic şi ascuns, în cele mai mici detalii.

Ce n-aş da, Doamne, să pot vedea şi eu acest chip!

Să îl am în faţa ochilor.

Şi să văd, în sfârşit, cine sunt eu cu adevărat!

O voce tainică, lăuntrică, îmi spune că nu aş putea să văd imaginea aceasta a mea, aşa cum sunt eu.

Şi chiar dacă aş vedea-o, cum aş putea să mă recunosc pe mine în aceasta?

De aceea, Doamne, sunt bucuros că Tu, plin de dragoste pentru mine, păstrezi pentru tine această ,,fotografie” a mea, a ceea ce sunt eu, cu adevărat.

Fiindcă ştiu că Tu o să lucrezi în mine ca să recreezi chipul meu cel adevărat, chipul meu cel dintâi, şi să-l arăţi ,,fără pată sau întinăciune”, ci ,,sfânt şi fără de prihană”.

Doamne, te las pe Tine să lucrezi înlăuntrul meu şi să mă faci să devin ceea ce trebuie să fiu…

Sinelui meu…

Caută adânc în sufletul tău, cunoaşte-te pe tine însuţi, analizându-te cu atenţie.

Cercetează care este voia Lui Dumnezeu în viaţa ta.

Fă-te căutător ca să găseşti mărgăritarele şi pulberea de aur în comoara cuvintelor Lui Dumnezeu. (Matei 13, 44-46)

Deschide-ţi inima, goleşte-ţi sufletul de cele nefolositoare ca să faci loc harului Lui Dumnezeu să se sălăşluiască înăuntrul tău.

Pune la baza existenţei tale,,temelia care este Iisus Hristos”(I Corinteni 3, 10-12).

Dacă vrei să urci,,sus”, smereşte-te, caută…

Scrutează în adâncul sufletului tău.

Deschide, Doamne, în adâncul sufletului meu, izvorul autocunoaşterii şi al smereniei mele.

Pentru ce mă rog?

Desigur, nu ca să-i înşir lui Dumnezeu păcatele mele.

Nu ca să mă mândresc cu faptele mele bune.

Nu ca să-mi împac conştiinţa că nu am neglijat ,,datoria” rugăciunii.

Nu ca să arăt cu degetul pe ceilalţi ,,păcătoşi” care sunt în jurul meu.

Nu ca să încep şi să termin ziua ,,religios”.

Ci ca să cer de la Domnul Preamilostiv să acopere cu mila sa, multele mele greşeli, faptele mele cele bune făcute cu de-a sila, lipsa dragostei şi a înţelegerii faţă de fraţii mei şi multele mele păcate.

Pentru acest lucru mă rog!

Pentru ca să reînnoiesc sentimentul păcătoşeniei mele, dar şi încrederea mea în mila Lui Dumnezeu.

Iar când mă rog, să simt că sunt lângă Dumnezeu cel Sfânt.

Monahul Iosif Grigoriatul

Blestemele - Anularea energiei lor distructive

Este imposibil ca, pe parcursul vieţii voastre sä nu fi auzit pe cineva blestemând. Cuvântul blestem îmi dă fiori reci pe şira spinării. Probabil că şi vouă. În popor există o întreagă filosofie a blestemului. Cel mai temut este blestemul de mamă. Practic, blestemul reprezintă întoarcerea unei supăräri celui care a pricinuit-o, urmărind chiar generaţiile descendente. Când blestemul este "întemeiat", adică adresantul se face vinovat în faţa celui care-l rosteşte, există posibilitatea destul de mare ca blestemul să se împlinească. Suferinţa, furia, nedreptatea se asociază în acest fel într-un cocktail letal din punct de vedere energetic. Marii spirituali ai lumii propun drept antidot la blestem rugăciunea de iertare şi binecuvântarea. Există cazuri -din păcate- în care soacra blesteamă nora, soţia blesteamă soţul, mama îşi blesteamă copiii. Aceste situaţii sunt extrem de grave din punct de vedere energetic, vieţile celor blestemaţi se complică adesea, iar suferinţa îi însoţeşte uneori ani la rând, fără a fi conştientizată cauza inexplicabilelor "ghinioane" în dragoste, în afaceri sau chestiuni legate de sănătate.

Ce este de făcut?!

Primul pas este să faci pace cu cel care te-a blestemat. Nu trebuie să faci lucrul acesta în mod fizic, mai ales că uneori este destul de dificil să mai ajungi la cel care te-a blestemat. A face pace înseamnă ca, atunci când te gândeşti la cel în cauză, mintea şi inima ta să uite de revoltă şi orice fel de agresiune. Să fii împăcat cu sufletul tău, este tot ce contează. În ceea ce priveşte blestemele "din neam" acestea se uşurează prin slujbe şi pomeni dăruite celui care le-a urzit. Duminica, după slujbă, o lumânare aprinsă - adică un gând bun, purificat, îndreptat în direcţia celui care ne-a blestemat- face minuni. Chiar dacä omul nu mai este în viaţă, gåndul bun ajunge unde trebuie.

Eliberarea de energia unui blestem nu se poate face färă să ne cerem iertare. Poate părea nedrept să ceri iertare cuiva care te-a blestemat dar, fără să ne iertăm unii pe alţii, nu se poate! Recunosc, nu sunt de acord cu preoţii care susţin faptul că, dincolo de mormânt, blestemele nu se mai pot dezlega. Câtă vreme iubirea trece dincolo de moarte şi iertarea trece dincolo de moarte!

Iată un fragment găsit pe sfaturi ortodoxe, fragment pe care îl aprob doar partial.

"Există un obicei foarte rău la unii părinți de a-și blestema copiii atunci când îi supără. Tot timpul le-am recomandat părinților ca atunci când copiii nu sunt cuminți, să-i bată, însă niciodatâ să nu-i blesteme. Deoarece blestemul, înjurătura, când sunt făcute de părinte asupra copilului pe care l-a născut, au urmări negative asupra lui. Copilul care a fost blestemat de tatăl sau mama lui și părinții respectivi nu s-au spovedit de acest păcat, deci nu au primit dezlegare de el, foarte ușor este atins de blestem. Din această cauză pot veni boli, necazuri, suferințe, eșecuri în viață peste copiii respectivi. Blestemele sunt foarte rele în casă, atât când sunt rostite de părinți asupra copiilor, cât și invers, de copii asupra părinților. Mulți copii nu se căsătoresc sau celor care se căsătoresc nu le merge bine în căsnicie din cauza blestemelor părinților. Remediul cel mai eficient împotriva acestor blesteme transmisibile este Taina Sfintei Spovedanii facută atât de părinți, cât și de copii; după aceea, un rol foarte important îl are citirea rugăciunii celei mari de dezlegare asupra întregii familii. Adică să meargă împreună, părintii cu copiii, la preot pentru a le citi acea rugăciune de dezlegare. Foarte grav este când părinții mor fară să le fi citit în viață rugăciunea respectivă. Acele înjurături și blesteme asupra copiilor lor, dacă nu sunt dezlegate de către preot, când sunt în viață părintii, pot produce foarte mari necazuri asupra copiilor. Dincolo de mormânt nu mai poate face nimeni acea dezlegare. Să ne ferim a rosti orice cuvânt rău asupra copiilor noștri pentru a nu se repercuta asupra lor si a nu le produce mari necazuri în viață. De asemenea, copiii niciodată să nu-și blesteme sau să-și înjure părinții care i-au născut. Nu mai vorbesc de acei copii care ajung chiar să-și lovească părinții, pe cei care i-au născut. Spun Sfinții Părinți că acelui copil care și-a lovit părintele, mâna respectivă nu-i mai putrezește. Este ceva înfricoșător! Pentru orice cuvânt ieșit din gura noastră vom da răspuns în ziua Judecății, înaintea lui Dumnezeu."

Spovedania este o altă metodă de a înlătura efectele unui blestem. Mai ales că ne ajută să nu transmitem mai departe energia distructivă.

Să recapitulăm:

-pace;

-iertare;

-spovedanie.

Nu este înţelept să ignori blestemele, dar nici să cultivi obsesia că eşti blestemat şi de acolo ţi se trag toate nefericirile vieţii tale.

Bineînţeles că din terapia blestemului nu poate să lipsească rugăciunea.

de Alina Maria Neagu

Dezleagă-ţi aripile, practică zborul

”Orice s-ar întâmpla, să nu acceptați niciodată să vă simțiți abătuți. Învățați să trăiți în acea stare de încântare, de dilatare, de ușurare care vă dă aripi. Ca să zboare, păsările știu instinctiv că trebuie să-și întindă aripile. Atunci, cum se face că păsările au descoperit secretul, în vreme ce oamenii stau zilnic în încleștare, înțepeniți, legați de glie? Înseamnă că nu sunt mai înțelepți decât păsările".

Veți spune; eu mă simt ciudat, nu mai am chef de nimic.
– Înseamnă că nu ați învățat să vă desfaceți aripile, atâta tot.
– Dar ce îmi tot spuneți; să-mi desfac aripile?...Eu sunt doctor în mai multe științe.
– Este posibil, dar aripile vă sunt legate. Se poate întâmpla ca cineva să vi le fi tăiat; ați lăsat să vi se taie aripile în interior. Dacă vreți să vă simțiți zilnic liberi, ușurați, învățați să vă hrăniți în voi gânduri și sentimente care vă vor da aripi.

Uite ce ne spune un mare învățat în cateva cuvinte simple;

1) să fii abătut e o alegere, accepți sau nu, tu ești singurul care decide asta, dar starea pe care o alegi devine starea pe care o simți.

2) Dacă accepți să te simți abătut, suferind, nefericit, ți-ai tăiat aripile interioare, căci aripile tale sunt făcute din gânduri și sentimente.

3) Înțelepciunea ta e completă și egală cu aceea a păsărilor în clipa în care înțelegi că ”ți-e dat, ți-e scris și poți” - prin natura ființei tale - să zbori, dar trebuie să faci ceva tu însuți să manifești zborul; să-ți întinzi aripile, să te străduiești și să cauți în tine gânduri și sentimente care te ajută să zbori în interiorul tău.

4) Să nu iei deprimarea, deziluzia, suferința, furia sau oricare altă trăire interioară decăzută ca pe una de neclintit, muțumindu-te să spui că ”nu poți face nimic” și ți-e așezată în minte și în inimă de vreo forță malefică sau necunoscută; tu o poți schimba.

5) Să nu te împiedici de ”patalamaua” ta, care te amăgește că știi mai bine cum stau lucrurile; doctoratul îți confirmă inteligența, intelectul, perseverența în lume, dar nu și cunoașterea spirituală, el nu-ți spune că fericirea e o stare de conștiință, un fel de a trăi ca păsările, a fi conștient că o poți alege doar în lăuntrul tău.

6) Există în viață oameni, situații, evenimente atât de distructive încât îți pot tăia aripile, prin ele îți poți justifica alegerea de a fi abătut, nefericit și căzut. Nu lăsa împrejurările să te doboare; tu te poți ridica deasupra lor, tu poți să zbori, dar fă ceva pentru asta, gândește diferit, privește totul ca și cum ai vedea de la fereastră același peisaj dintr-o sută de unghiuri și concentrează-ți atenția asupra imaginilor care-ți redau aripile interioare și te fac să te simți fericit.

Am ales azi o interpretare pe puncte pentru că trăim într-o vreme a ”citatelor”; ele ne plac (circulația lor pe Internet îmi spune că suntem într-o vreme a citatelor), dar se poate să nu le pătrundem, fiindcă nu intrăm în esența lor și de aceea nici nu le practicăm. E și aici un fel de a ne uita aripile și a rămâne cu ele întinse; știm că putem zbura, ne place ideea, dar nu aducem zborul în manifestare. Ne hrănim cu plăcerea de moment precum amanții care fac dragoste, dar nu-și amintesc că s-ar putea iubi și cu sufletul dacă s-ar gândi cu dragoste unul la celălalt. Gândul la iubire îți crește aripi, gândul la sex îți face plăcere; e o diferență subtilă, măruntă în aparență, dar ea deschide o prăpastie între plăcere și iubire, cum faptul că noi nu practicăm deschiderea aripilor interioare, face ca diferența dintre ceea ce ne place și ceea ce facem în viața de zi cu zi să ne transforme în ființe care știu că pot fi fericite și ființe care sunt fericite, despre aceia care ”nu știu/nu sunt conștienți deloc (chiar dacă au doctorate în diferite științe) că pot fi fericiți” și nici că depinde de ei să fie așa. Acum sunt tot mai mulți oameni care știu, dar nu-și manifestă aripile, nu schimbă nimic în mintea lor, în sentimentul lor, în comportamentul lor și, fără să schimbăm nimic, rămânem doar în plăcerea de moment a lecturii unei afirmații. În vremea asta starea noastră interioară revine neâncetat în sentimentul lipsei de aripi, a deznădejdii și a neputinței de a zbura, mai ales atunci când oamenii și evenimentele ne provoacă, ne încurcă și ne rănesc. 

Să fii conștient că poți zbura, să-ți dezlegi aripile; nu să te gândești că-i plăcută fericirea, ci să practici, să-ți schimbi gândurile și sentimentele (aș spune și comportamentele care te fac nefericit), conștient fiind că asta-i soluția practică pentru ca tu să simți că ”zbori/ești fericit” în tine însuți!

de Maria Timuc

De mâine mă las de tine!

 

Există o forţă extraordinară în renunţare. Sintagma ”Dacă iubeşti pe cineva, lasă-l liber. Dacă e al tău, se va întoarce la tine. Dacă nu, înseamnă că nici nu a fost al tău” este foarte reală. Uneori relaţiile se blochează într-o negociere furibundă. Trebuie lăsat timp şi despărţire pentru ca fiecare să pună în perspectivă ceea ce pierde. Şi de multe ori, doar acest test poate confirma o relaţie.

Uneori trebuie să simţi că pierzi acea persoană ca să realizezi cât de mult o apreciezi şi să fii dispus să schimbi ceea ce ţi se cere. Iar asta nu se poate întâmpla decât asumându-ţi curajul de a lăsa timp şi spaţiu să se aştearnă între orgolii şi neânţelegeri.

Ca să te laşi de cineva trebuie să îţi poţi imagina viaţa fără celălalt. Dragostea vine, pe toate căile, în toate modurile în viaţa ta atunci când realizezi că tu eşti de fapt îndrăgostit de iubire şi de ceea ce se întâmplă cu tine atunci când iubeşti. Iar dacă refuzi să te complaci în forme second hand de dragoste, vei deschide porţile şi ferestrele pentru ca o nouă dragoste, mai aproape de idealul tău, să pătrundă în viaţa ta.

Călătoria frumoasă a lui Astăzi poate începe doar când renunţi la Ieri. Amintirile sunt un soi de autohipnoză în care te pierzi atunci când te agăţi doar de lucrurile frumoase împărtăşite într-o relaţie.

Curajul vine doar atunci când îţi confrunţi fricile inconştiente: ce tragedie ţi se poate întâmpla dacă renunţi la un om care nu te vrea aşa cum îţi doreşti tu? Vei muri? Nu, ultimele cercetări din tranşeele ştiinţei vin să confirme, din nou şi din nou, că din dragoste nu se moare.

Spectrul singurătăţii te înspăimântă? Singurătatea e mai mult un mit, pentru că de fapt nu ai fost niciodată singur, nu aşa cum eşti acum, un om mare şi trecut prin ciurul vieţii, aşa că nici nu ştii cât de frumoasă poate fi singurătatea .

Singurătatea este o şansă extraordinară de a deveni obiectiv, de a integra experienţele avute, de a lua decizii corecte pentru viitor. Introspecţia este un proces absolut necesar pentru a trece la următorul nivel.

Ţi-e teamă de singurătate pentru că de fapt nu îţi place de tine. Fă ceea ce trebuie ca să te iubeşti tu mai întâi pe tine şi restul te vor urma în această dragoste.

Ţi-e teamă de nebunia bănuită ce se ascunde în umbrele singurătăţii? Dragostea e o nebunie şi mai mare, doar că e în doi şi aşa se naşte orice formă de religie, când există cel puţin un prozelit. Deci nebunie e în orice experienţă emoţională şi trăieşti în intimitatea ei dintotdeauna, fiind mai bine cunoscută sub termenul de normalitate.

Poţi să te laşi de un altul când te laşi de fapt de tine. Gata, mori, pur şi simplu mori, în această secundă, pentru că astfel, îţi vei confrunta fricile ascunse. Lasă-ţi dorinţa să moară, lasă-ţi orgoliul să se vestejească pe altarul trecutului, lasă-ţi speranţele şi scenariile să moară.

Eşti zero în acest moment, un zero egal cu infinitul, pentru că acum te construieşti conştient, acum tu te alegi aşa cum vrei să fii, în loc de a fi rezultanta mecanismelor subconştiente ale trecutului tău.

Plângi, revoltă-te împotriva firii, pierde controlul pentru câteva momente, lasă lacrimile să ude seminţele viitoarei tale fericiri. Iar apoi lasă-te de trecut. Lasă-te de o viaţă trăită în moarte clinică, lasă-te de frică şi de tânguială, lasă-te de cerşit şi de implorat. Totul are un sens perfect fie că îţi este clar sau nu pe moment.

Vei fi bine, te vei vindeca şi vei privi în trecut nu cu mânie, ci cu seninul înţelegerii că ceea ce părea o tragedie atunci, astăzi realizezi că a fost de fapt o binecuvântare.

Unii oameni fac parte din istoria devenirii tale dar nu şi din destinul tău. Relaţiile eşuate din trecut te pregătesc de fapt pentru o relaţie senzaţională ce o poţi avea dacă nu mai peticeşti trecutul. Fiecare încleştare cu un altul într-o relaţie îţi şlefuieşte principiile şi te aduce la o viziune mai clară despre cine eşti şi ce te împlineşte.
Fă o reverenţă în faţa trecutelor iubiri, mulţumeşte cu adevărat pentru extazul şi disperarea primite – sunt toate bijuterii existenţiale, medalii ce stau mărturie că nu ai fost spectator, ci actor principal pe scena vieţii. Dacă se lasă cu Oscar sau nu, doar juriul amintirilor va decide.

de Sofia Dumitriu
http://www.artdevivre.ro

Eu tocmai am făcut nişte schimbări în viaţa mea.

Vine o zi în care te saturi de iubiri declarative şi de prietenii închipuite. 

Te saturi de oameni imperfecţi, dar care pretind de la tine să fii perfect. 

Te saturi de lăcomia unora, care doar aşteaptă să le dai şi care niciodată nu sunt mulţumiţi. 

Te saturi să ţi se vâneze orice greşeală şi să nu ţi se recunoască niciun merit. 

Te saturi de critici, de păreri nejustificate şi de judecăţi. 

Te saturi de reproşuri, de acuzaţii nefondate și să ți se reamintească mereu ce ai făcut sau ce nu ai făcut, ce ai spus sau ce nu ai spus... 

Te saturi să fii arătat cu degetul de pseudo-perfecții care se consideră etaloane de etică și moralitate. 

Te saturi de palmele pe care le primeşti peste obrazul pe care altă dată erai pupat. 

Te saturi de indiferenţa, de egoismul şi de lipsa de consideraţie cu care eşti tratat. 

Te saturi să vezi cum eşti pus pe ultimul loc, cum eşti doar o opţiune, o roată de rezervă. 

Te saturi să fii folosit. 

Te saturi de cei care îţi irosesc timpul şi de cei care îţi încarcă sufletul cu emoţii negative şi cu regrete. 

Te saturi să fii ţinta frustrărilor, a neputinţelor, a văicărelilor patetice și a celor cu vocație de victimă. 

Te saturi să fii linguşit şi să ţi se acorde atenţie doar atunci când reprezinți interes pentru atingerea unor scopuri. 

Te epuizează prostia, răutatea şi ignoranța unor oameni pe care eşti nevoit să îi suporţi. 

Te saturi să te consumi justificându-te şi încercând să-i faci pe unii să te cunoască. 

Şi atunci faci schimbări… 

Eu tocmai am făcut nişte schimbări în viaţa mea. Dacă nu mai auzi nimic de mine, înseamnă că și tu eşti una dintre acele schimbări.

de Irina Binder

http://www.irinab.com

Secretul fericirii este bunătatea faţă de noi înşine şi de cei din jurul nostru

Haideţi să începem această săptămână plini de optimism şi mai ales recunoştinţă pentru tot ceea ce avem!  Vă îmbrăţişez cu drag, Daniela.

Nu știu dacă există un secret al fericirii... Dar cred că fiecare are tot ce-i trebuie pentru a fi fericit şi pentru a trăi frumos.

Dacă nu ne-am mai compara mereu cu alţii, dacă nu ne-am mai dori mereu să fim ca ei sau în locul lor, dacă am trăi mai mult concentraţi pe “a fi” decât pe “a avea”, cred că am fi mult mai fericiţi…

Cred că ar trebui să învăţăm să trăim în armonie şi să ne reevaluăm valorile şi priorităţile… Am impresia că trăim mai mult pentru alţii, decât pentru noi. Avem orgolii şi ambiţii pentru care ne irosim timpul, sănătatea şi pacea inimii.

Invidia, superficialitatea, răutatea, teama de eşec, dorinţa nebună de a dovedi că avem şi că putem, ne distrag mult atenţia de la lucrurile importante şi ne irosesc energia pe care am putea-o folosi înspre binele nostru.

Am mai spus-o, trebuie să învăţăm să facem totul cu iubire. Dacă începând de dimineaţă ne trezim fără chef de viaţă şi ne văicărim că trebuie să mergem la muncă, dacă nu ştim să muncim cu plăcere şi sarcinile pe care le avem sunt un supliciu, începem din start greşit. Ştiu, nu reuşim întotdeauna să facem ceea ce ne place, dar dacă facem cu plăcere ceea ce ni s-a dat, cu siguranţă lucrurile ies mai bine şi nu ne-am mai simţi atât de epuizaţi fizic şi psihic.

Dacă mereu vedem în alţii doar lucruri care nu ne plac, dacă în loc să îi vedem pe ceilalţi cu drag şi să le apreciem calităţile frumoase (credeţi-mă, orice om are calităţi frumoase şi de la orice om avem ceva de învăţat), dacă în loc să ne bucurăm pentru reuşitele altora, noi îi invidiem şi ne considerăm nedreptăţiţi faţă de ei, doar fiindcă au mai mult și au avut alte șanse în viață, greşim…

Dacă în loc să privim înainte şi să fim concentraţi pe viitor, ne transformăm în victime ale deziluziilor şi stăm ancoraţi în trecutul care ne-a încărcat cu dureri, greşim.

Dacă nu ne-am mai tortura cu întrebări inutile şi cu gânduri negative, dacă nu ne-am mai împovăra sufletele cu regrete şi cu ură, dacă ochii noştri ar vedea dincolo de aparenţele superficiale, dacă inimile noastre ar bate în ritmul iubirii, sunt sigură că am fi mult mai fericiţi.

Poate că secretul fericirii este bunătatea faţă de noi înşine şi de cei din jurul nostru… şi iubire în tot ceea ce facem, ce suntem, ce gândim…

Iubire? Avem cât pentru zece vieţi… trebuie doar să ne folosim de ea.

de Irina Binder

REŢETĂ DE MÂNTUIRE PENTRU TOŢI CEI OSTENIŢI ŞI ÎMPOVĂRAŢI

de Cuviosul Paisie Aghioritul:

Limitați-vă nevoile materiale pentru că acestea creează poveri înfricoșătoare și neliniști.

Nu râvniți la oamenii care au bani, confort, slavă și putere, ci la cei care trăiesc în virtute, înțelepciune și dreaptă credință.

Nu cereți de la Dumnezeu lucruri care întăresc numai trupul, ci cereți, în primul rând, ceea ce este bun și folositor pentru suflet.

Schimbați-vă viața, descoperiți sensul vieții, câștigați timpul pe care l-ați pierdut în călătoria voastră de până acum pe acest pământ.

Nu vă încredeți în cugetul oamenilor lumești.

Vindecați-vă de bolile care domină în viața oamenilor care nu au învățat să postească, să se înfrâneze, să se roage și să nădăjduiască.

Nu deznădăjduiți, Dumnezeu este pretutindeni și îl iubește pe om.

Tăiați orice relație cu răul, trăiți liber, în acord cu voia lui Dumnezeu.

Arătați-vă credința și prin faptele dragostei față de aproapele.

Hotărâți-vă, ce vreți mai mult: să plăceți lumii sau să vă întoarceți lângă Dumnezeu.

Aproape toate problemele încep de la gură (de la felul în care vorbești, adică) și de asemenea de la cât de mult depinzi de patimile tale.

Să o iubești pe soția ta mai mult decât pe tine însuți. Cu faptele, nu cu vorbele. Și să nu-i vorbești niciodată urât, fiindcă de fiecare dată limba ucide și distruge dragostea. De asemenea, să luați aminte că unii părinți îi răsfață pe copiii lor și le fac toate voile. Și când răsfeți prea mult pe copil, devine egoist și o va lua pe o cale strâmbă. Mulți părinți au grijă să dea copiilor lor mai mult lucruri materiale. Aceasta este o greșeală. Trupul are multe pofte materiale, dar viață scurtă. Sufletul are veșnicie: alt drum, altă călătorie. Sufletul nu sfârșește în pământ, ci la Dumnezeu. Astăzi toți se ocupă de trup, iar nu de nevoile sufletului lor.

- Și care sunt nevoile sufletului, părinte?

- Iată, cum să-ți zic? Nevoile sufletului sunt felurite. Și bucuriile sufletului sunt altele decât cele ale trupului. Trupul ușor îl mulțumești, sufletul nu. Dacă ai bani și te duci într-un magazin mare, trupul este mulțumit. Dar ce poți să găsești pentru sufletul tău într-unul din magazinele acelea mari, cum le zice, supermarketuri, da. Sufletul are nevoie de alte lucruri. Sufletul are nevoie de pace, liniște, comunicare cu Dumnezeu. Pentru a se întreține trupul, este nevoie de bani și de pâinea cea de toate zilele, dar sufletul, pentru a se întreține, are nevoie de talanți dumnezeiești: pâinea cea cerească.

Sursa: http://www.doxologia.ro/

Îţi vei aminti de mine...

Dedic această postare, rătăcirilor mele din trecut şi totodată sufletelor îngereşti care mi-au fost mereu alături şi m-au trezit la realitate, mulţumindu-le pe această cale.  Nu în ultimul rând Îi mulţumesc Bunului Dumnezeu pentru răbdarea pe care a avut-o cu mine, spre a mă lumina şi a descoperi adevărul. Destul de târziu, după lungi suferinţe fizice şi psihice, am înţeles ce înseamnă să nu îţi fii ţie însuţi credincios şi de ce asta e cea mai mare eroare a vieţii. Deschideţi bine ochii la toate ispitele ce vă înconjoară! 
Cu iubire şi lumină, Daniela

Când a deschis bine ochii... Zilele căpătau alte înţelesuri în culorile lor noi. Ceva se schimbase în felul de a vedea lumea şi oamenii; ceva din punctul de referinţă al înţelegerii lumii se deplasase spre un alt contur. Vorbele potrivit cărora unii oameni vin în viaţa noastră pentru a ne fi de folos, alţii pentru a se folosi de noi, alţii pentru a ne învăţa ceva, iar alţii pentru a ne ghida îngereşte îşi purtaseră înţelesul deplin până în inimă şi acolo se alchimizau schimbându-i percepţiile. Din perspectiva acelei clipe, oamenii din viaţa sa apăreau sub un alt chip, intenţiile lor se vădeau diferite de ceea ce crezuse în momentele respective.

***

Stătea ca pe un cuib din vârful copacului şi privea scenele din interacţiunile sale cu oamenii. Vedea avertismente pe care nu le înţelesese la vremea lor, vedea cum intra în situaţii în care oamenii se foloseau de buna sa credinţă, vedea cum trecuse prin comploturi ori răutăţi, cum străbătuse văi de minciuni ori pustiuri de indiferenţă, vedea că întotdeauna fusese pe un parcurs singuratic şi că la fel e pentru fiecare dintre noi. Înţelegea în sfârşit de ce este atât de important să te cunoşti pe tine însuţi, pentru că toate alegerile greşite, toate stângăciile, ori fricile care stau la baza deciziilor proaste sunt din cauza necunoaşterii de sine. Vedea cum avusese un văl aşezat pe frunte datorat tuturor celor făcute ori purtate din veacuri şi cum nu putuse face mare lucru în materie de alegeri din cauza imposibilităţii de a vedea mai departe de primul pas. Fiecare om duce un astfel de văl în domeniul în care a greşit mai mult şi alegerile fiecăruia sunt limitate în funcţie de grosimea vălului purtat.

***

Îi fusese dat să poată înţelege abia atunci şi să vadă dincolo de faldurile vălului. Nu era îndepărtat în totalitate, dar acea parte care căzuse îi dădea putinţa să înţeleagă faptul că trăise ca şi cum avusese ochelari de cal. Trăise mult timp cu un alt EU care acum căzuse ca o haină veche şi rămăsese în urmă. Îl privi pe acel EU cu înţelegere, îi spuse că îi pare rău pentru zbuciumul său, pentru tristeţile şi suferinţele sale, îi fu recunoscător pentru curajul de a-şi fi dorit să fie altceva şi pentru eforturile de a se transforma, îi mulţumi pentru că voise să încerce diferitele moduri de a fi pe lume până când înţelesese că cele care nu i se potriveaau îi aduceau angoase, tristeţi, remuşcări. Înţelegea în sfârşit ce înseamnă să nu îţi fii ţie însuţi credincios şi de ce asta e cea mai mare eroare a vieţii.

***

" Îţi vei aminti de mine" îi spuse vechiul Eu, "îţi vei aminti pe drumul tău cel nou prin câmpurile aurii, printre perlele de rouă agăţate în pomii unei noi vieţi, printre zâmbetele însorite ale altor chipuri dragi. Îţi vei aminti de mine şi puterea ta va fi clădită pe trăirile mele, pe căderile şi repornirile de la zero, pe experienţele pe care ţi le las moştenire. Îţi vei aminti de mine de câte ori vei fi tentat să trăieşti în afara inimii tale. Eu voi fi temelia vieţii tale celei noi iar zidirile tale nu se vor mai prabuşi tocmai pentru că am existat EU "

de Oana Cozea

Comunicați liber, fără temeri, fără orgolii și fără ideea că ” trebuie să știe și fără ca eu să îi spun”.

Comunicare - un cuvânt atât de folosit de oameni și al cărui înțeles se dovedește a fi o limbă străină pentru majoritatea! ...

Am pledat mereu pentru comunicare. Poate pentru că eu sunt o persoană căreia îi place să comunice - uneori în multe și foarte multe cuvinte - ori pentru că am cunoscut oameni care au avut un rol important în viața mea și cu care nu am reușit să mă înțeleg prea bine deoarece a lipsit comunicarea, în primul rând.

Se susține ideea că aceasta se subordonează și firii celui cu care încerci să comunici. Unele persoane pot folosi cuvintele în acest scop, altele se feresc de ele; preferă tăcerea. Noi ne împărțim în două categorii : persoane cu o fire deschisă și persoane cu o fire închisă - și fiecare știm în ce categorie ne încadrăm. În consecință reacționăm ca atare.

Admit existența acestor categorii.

Admit că unora ne este mai simplu să vorbim, ne sunt mult mai la îndemână cuvintele, imaginile, cântecele- și în general cam tot ce înseamnă formă de comunicare, încercând să o facem cât mai eficientă. Admit că putem deveni obositori vorbind mult și foarte mult, iar tăcerile noastre ridică dintr-o dată semne de întrebare odată ce le lăsăm să se aștearnă în locul cuvântului nostru.

Admit și acea categorie în care se încadrează cei cărora le este dificil să vorbească ascunzându-se, astfel, înăuntrul lor fără niciun sunet. Admit că nu sunt altfel decât prima categorie și sunt convinsă că vorbesc și ei mult, acolo, în ei, chiar dacă o fac fără să fie auziți de cei din jur.

Există un mare ”dar” aici - când vine vorba de comunicare.

În relațiile interumane este necesară comunicarea. Pentru a nu se genera confuzii, pentru a nu se naște false probleme, pentru a nu se pierde pe drum ceea ce oamenii au împreună. Comunicarea este importantă pentru a se lămuri situații incerte, comunicarea este eficientă pentru a nu rămâne situații neclare ori percepute distorsionat de cei cărora li se opune tăcerea, cuvântului lor.

Comunicarea îndeamnă dialog, mai mult ca orice, presupune un dialog. Un dialog în care fiecare îl ascultă pe celălalt. Un dialog în care fiecare, în măsura în care poate ori vrea - este indicat a privi și prin ochii celuilalt.

Un dialog nu strică niciodată. Știu, se tot vehiculează acel atât de uzitat ” tăcerea este de aur”. Din nefericire, este interpretat cu prea multă superficialitate și se tratează ca fiind o justificare a multor tăceri nejustificate. Tăcerea este de aur în împrejurări în care cuvântul este inoportun. Și atât. Când vorbim despre comunicare, tăcerea devine un impediment major. Iar aceasta, așa cum am mai spus, conduce de multe ori la haos în mintea celui care tinde către comunicarea verbală.

Da, am pledat și voi pleda mereu pentru comunicare, pentru exprimarea clară a nemulțumirilor, a formulării întrebărilor și a oferirii de răspunsuri la fel de clare și concise precum întrebările primite. Voi susține întotdeauna că, atunci când considerăm că merită a încerca o limpezire a lucrurilor, să se comunice eficient cu celălalt. Să încercăm, cel puțin. Să ne lăsăm deoparte orgoliile, mândriile și orice altceva care ne-ar transforma în statui fără reacție.

Poate că ceea ce considerăm probleme majore se vor dovedi a fi numai neghină. Poate că am ajuns datorită unor situații mai puțin fericite la unele concluzii care nu reflectă realitatea. Comunicarea dintre noi și cei de care se leagă aceste situații devine importantă, uneori chiar vitală. Merită să încercăm; de dragul nostru și de ce nu? de dragul lor.

Să nu uităm să comunicăm cu cei dragi nouă niciodată oricât de greu ni s-ar părea. Să ne gândim mereu că poate ei așteaptă, așteaptă să vorbim, poate ei așteaptă să înțeleagă ceea ce ne frământă, ceea ce ne nemulțumește, ceea ce ținem în noi. Poate că ei așteaptă de la noi un semn să știe că și nouă ne pasă, și noi vrem, și noi avem grija lor. Poate că și ei merită să le vorbim, oricât de dificil ni se pare acest lucru.

Nu în ultimul rând, noi înșine avem dreptul de a înțelege ceea ce ne doare, ceea ce ne dă peste cap echilibrul, ceea ce nu e în regulă.

Să nu uităm niciodată că nu de puține ori se pot evita - folosind comunicarea - rupturi greu de cusut ulteror, dacă nu chiar iremediabile.

Comunicați liber, fără temeri, fără orgolii și fără ideea că ” trebuie să știe și fără ca eu să îi spun”.

Dialogați !

Dialogul salvează sau leagă mai strâns, de multe ori, relațiile dintre oameni.

de Herescu Elena Laura

Egali...în faţa existenţei!

Aerul care întreţine tot ce-i viu e prezent în mod egal în casa de chirpici şi-n palatul regelui, în casa ticălosului şi-n apartamentul celui blând, în vizuina vulpii şi-n locul în care vieţuieşte tigrul, pe străzile pline de oameni răi şi pe cele pe care trec oamenii buni. Biblia ne spune că ”ploaia cade peste cei buni şi peste cei răi” şi, la fel ca ploaia, tot ce hrăneşte existenţa o hrăneşte necondiţionat. Nopţile pătrund în cocioabe şi-n locuinţe de carton, dar şi în strălucitoarele vile ale bogaţilor, iar zilele curg şi ele la fel pentru tot ce-i viu. N-a lăsat Dumnezeu ceva mai bun pentru unii, n-a făcut somnul doar pentru merituoşi, nici bucuria sexului, a iubirii şi-a speranţei n-a împărţit-o unora mai mult decat altora. Existenţa este în întregime lipsită de condiţii; în esenţa ei, existenţa nu are aleşi, nu-l face pe rege diferit de cerşetor, căci fiecare poate să se bucure de zile şi de nopţi, de aerul pe care-l respiră, de ploaie şi de soare, de vânt şi de căldură. Sexul nu-i doar pentru aristocraţi, iubirea nu-i doar pentru bogaţi, inima nu bate doar în piepturile celor frumoşi, gândurile nu se perindă doar în minţile celor deştepţi. Fiinţele umane sunt egale în ochii existenţei; o floare nu-şi opreşte parfumul în faţa unui tâlhar şi îl revarsă pentru înţelept. Ea-i acolo, frumoasă, gingaşă şi la fel de plină de parfum pentru oricine, ea-i prezentă fără condiţii.

Ceea ce credem noi că ne face superiori necuvântătoarelor, florilor, pomilor, râurilor, munţilor, peştilor, nopţilor şi zilelor s-ar putea să fie şi ceea ce ne dăunează şi ne pune în inferioritate. Pentru noi e atât de greu să trăim fără condiţii, pentru noi e aproape imposibil să atingem această stare extraordinară a propriei existenţe, care ne mângâie şi ne arată permanent cum am putea să fim. Pe noi ne macină necontenit aşteptările, dorinţele, neâmplinirile, pe noi ne zgârie propria minte şi ne aruncă din Paradisul interior de câte ori ne îndepărtăm de starea naturală, reală şi atât de evidentă a existenţei. Noi ne ascultăm mai mult gândurile proprii, poate prea mult uneori, noi proiectăm excesiv lumea din interior şi, din pricina asta, nu mai vedem corect, nu mai vedem clar, căci vedem ce credem că este, nu atât ce este. ”Înţelepciunea lumii este nebunie”, spune Biblia. Înţelepciunea existenţei este, pur şi simplu, aici, fără să ni se impună, fără să ne forţeze, fără să ne condiţioneze, fără să ne certe pentru că o vedem sau nu, pentru că o recunoaştem sau nu. Ea e ca fructul unui pom; e acolo, dacă vrei să-l culegi, bine, el te lasă; dacă nu vrei să-l culegi, bine, te lasă şi aşa. 

Problema noastră este aceea că nu ne ”lăsăm” unii pe alţii. Mintea se trezeşte plină de judecăţi, deşi judecata ei nu cunoaşte ansamblul, contextul, întregul şi, nevăzând contextul unei situaţii, cum să înţelegi? Cum să înţelegi alegerea unui alt om, privind doar o frântură, o secvenţă, o părticică din faptele sale? Cum să vezi contextul dacă frântura îţi acaparează mintea şi mintea te hipnotizează să crezi că frântura e un întreg, că ”ar fi trebuit” ca omul acela să facă altceva decât a făcut? De fapt, spune David Hawkins, ”nici om nu poate face altceva decât face, căci dacă ar fi putut, ar fi făcut”. Atunci, ce rost are judecata noastră, dacă nu pe acela straniu de a ne încărca pe noi înşine cu negativitate, de a ne păcăli, de a ne determina să ne credem mai inteligenţi, mai puternici şi mai buni decat alţii? Ce rost are judecata omenească, afară de acela de a irosi energia, puterea de a iubi şi dispoziţia sufletului pentru iubire necondiţionată, iubire pe care o manifestă întreaga existenţă clipă de clipă? 

Să fim în vieţile noastre ca aerul, ca florile, ca pomii, ca zilele şi ca nopţile, ca soarele şi ca ploile, dincolo de aşteptări şi peste ele, dincolo de gândurile care perpetuează răul şi neliniştea, aproape de ceilalţi, lângă ei, cu sinceritate, cu afecţiune şi cu încredere, cu milă şi compasiune, acolo unde este cazul, cu înţelegere şi cu răbdare! Asta ar fi o atitudine interioară care ne-ar pune la unison cu existenţa şi cu fiinţa noastră ”mântuită”, aflată dincolo de negativitatea minţii!

de Maria Timuc

Sufletul meu este un castel

De când tatăl meu mi-a spus că sufletul meu este un castel, încerc să îmi imaginez sufletul fiind aşa. Şi da, am un castel încăpător şi primitor, dispus să găzduiască oamenii care doresc să îl locuiască frumos… 
Îmi amintesc că am fost un copil sensibil, terorizat adesea de oameni răi şi cu prejudecăţi. Nu numai o dată am alergat în casă plângând, fugind de răutăţile unora…
Într-o zi, când tata m-a văzut plângând în curte, m-a întrebat ce mi s-a întâmplat şi, chiar dacă mereu îi ascundeam supărările mele, dorindu-mi să îl menajez, atunci am răbufnit şi i-am spus ce mă supărase. Atunci tata mi-a reamintit că sufletul meu este un castel, pe care trebuie să îl menţin curat, plin de linişte şi de frumuseţe.
Şi m-a întrebat, zâmbind, aşa:
- Dacă vine acum cineva şi vrea să îţi arunce în casă un sac plin cu gunoi, îi permiţi să facă asta?
- Nu!, i-am răspuns, ştiind cât munceam să fac curăţenie în casă, deşi eram abia o fetiţă…
- Dar dacă vine şi caută să facă multă gălăgie, să îţi spargă lucrurile, să facă dezastru?
- Nu l-aş lăsa!
- Atunci, fă la fel şi cu sufletul tău. Nu lăsa pe nimeni să îţi arunce în el gunoi sau tristeţe şi nici să facă dezastru înăuntru.

Recunosc, nu am ştiut întotdeauna să păstrez liniştea şi curăţenia în castelul meu. M-am grăbit să primesc înăuntru oameni pe care nu îi cunoşteam, ale căror intenţii nu le ştiam, iar aceştia au venit cu mizerii, au făcut gălăgie şi au căutat să distrugă frumuseţea castelului meu.
Copleşiţi de lucrurile urâte pe care le adunaseră în sufletele lor, au încercat să se elibereze de ele, lăsându-le în sufletul meu…
Oamenii vin însoţiţi de bagaje diferite şi oferă ceea ce au în ele. Unii oferă frumuseţe, alţii doar lucruri urâte, tristețe, dureri...

Cândva, porţile castelului meu erau larg deschise, pentru toată lumea… Azi stau închise şi sunt precaută atunci când primesc pe cineva înăuntru.

Da, sufletul meu este un castel. Un castel pe care vreau să îl păstrez plin de pace, de lumină şi de iubire…

de Irina Binder
fragment din cartea Fluturi

Un mare maestru numit ”viaţa noastră”!

Am cunoscut mulţi oameni care depun eforturi extraordinare să crească, să găsească fericirea sau măcar împăcarea cu ei înşişi în această viaţă. I-am văzut alergând dintr-un colţ în altul al lumii, de la un mare înţelept iluminat la altul, de la un vindecător la altul, de la un terapeut la altul, i-am văzut fericiţi o vreme, apoi i-am văzut întorcându-se la viaţa reală, coborând – parcă – în acelaşi abis ostil al relaţiilor şi al emoţiilor ce le însoţesc. I-am văzut pe cei credincioşi, uneori preoţi, alteori oameni obişnuiţi, ”căzând” violent în faţa provocărilor vieţii, uitând toată frumuseţea, toată lumina şi toată cunoaşterea acumulată cu trudă într-o singură clipă de scăpare, în faţa unei simple situaţii de viaţă. 

Pare că pacea şi tensiunea, întunericul şi lumina, frumosul şi urâtul, căderea şi înălţarea se succed continuu, vin una după alta, sunt stări ale existenţei, care trebuie acceptate şi înţelese ca fiind trecătoare. Ca vremea pare a fi viaţa noastră, ca valurile, între cvonsistenţă şi inconsistenţă, între sus şi jos, între fericire şi tristeţe, între indiferenţă şi iubire. Nici un om nu-i bun la modul absolut, nici un om nu-i absolut rău. Nici o stare dorită, precum iubirea, graţia, blândeţea, extazul şi fericirea nu sunt permanente, dar nici cele nedorite, nici deprimarea, nici dezastrul, nici întunericul, nici suferinţa nu-s permanente. ”Trecerea”, toate trec, asta-i pecetea pe care ar trebui s-o deschidem pentru ca emoţiile toxice să nu ne mai invadeze şi să ne conducă atat de des şi dezastruos către atitudini şi comportamente ce ne prelungesc agonia şi ne forţează din noi înşine să acţionăm împotriva noastră. 

Când alergăm cu disperare după înţelegeri şi credem că ele ar putea fi tainice, ascunse, mult mai departe de ceea ce alegem, facem, gândim şi trăim noi înşine în experienţa imediată a vieţii, când credem că sursa nefericirii şi a neliniştii şade în cauze pe care nu le putem verifica nicicând, că suntem victime ale vrăjilor, ale istoriei noastre de viaţă, ale existenţei imperfecte în care ne-am trezit, se poate să fugim de adevăratele cauze. Se poate ca acestea să nu fie deloc ascunse, să ne stea chiar în faţă clipă de clipă, să ne privească în ochi şi să ne tragă de mâneci din fiecare experienţă banală a vieţii de zi cu zi. Aici, pe stradă, în trafic, în patul conjugal, în bucătărie, la slujbă, în ochii unui copil sau ai unui partener de viaţă s-ar putea să se ascundă ”vrăjitorul” pe care-l căutăm în locuri pompoase şi-n explicaţii fragile, dar convenabile. Viaţa simplă pare să conţină remediile cele mai puternice pentru suflet, pentru minte şi pentru corp. Oamenii de langă noi ne arată permanent unde şi ce avem de schimbat pentru ca lumea noastră interioară să-şi recapete vigoarea, sensul, motivaţia şi puterea de a merge mai departe. Oamenii de lângă noi, uneori prin atitudini inconştiente, urâte, prin alegeri impulsive şi comportamente stridente ne cheamă să învăţăm răbdarea, înţelegerea, iertarea, toleranţa, fermitatea, când să spunem da şi cand să spunem nu, cum să ne asumăm responsabilitatea şi cum să iubim mai mult. Noi nu avem nevoie de agresivitate, de furie sau de lamentări, n-avem nevoie să spunem ”nu” ţipând, n-avem nevoie să-i cerem altuia să facă lucrurile într-un fel sau altul, dar credem – în inocenţa noastră – că emoţiile negative ne ajută să împingem lumea nedorită mai încolo, s-o îndepărtăm. Experienţele vieţii simple sunt ”iniţiatice”; ele ne oferă permanent oportunităţi, chiar şi atunci când ni se pare că ne aduc un dezastru. 

Viaţa obişnuită e un mare maestru, cel mai mare dintre toţi, căci în ea ne regăsim pe noi înşine, în această experienţă a vieţii suntem dezvăluiţi în întregime. Dacă suntem agresivi în relaţia cu cineva e clar că avem o problemă cu agresivitatea, că agresivitatea e un program în noi înşine şi-i clar că treaba noastră ar fi aceea de a deveni mai liniştiţi, de a înţelege lucrurile, înainte de a le judeca în alb sau în negru. Marele maestru, viaţa noastră obişnuită, nu va sări peste nimic din ceea ce nu corectăm în latura noastră întunecată, căci viaţa are obiceiul să ne întoarcă permanent la locul dureros şi să ne spună prin durerea însăşi că avem ceva de vindecat. E aici totul, tot ce avem de ştiut; cum ne comportăm cu oamenii, cum trăim, cum gândim, cum iubim, cum iertăm sau nu facem lucrurile acestea; iată cât de evident şi de aproape ne e leacul...

de Maria Timuc

Iubirea...ca motivaţie pentru tot ce facem

Una dintre ”stările” cele mai puternice în psihologia unei ființe, una dintre sursele de energie ale vieții noastre este ”motivația”, pe când inexistența unei motivații, inconștiența cu privire la existența ei sau ignorarea ne dezenergizează, ne atrage în trăiri deprimante, ne debusolează și ne deconectează de capacitățile și de calitățile noastre virtuoase. Să fii conștient de motivația pe care o ai atunci când faci orice faci, fie că pregătești mâncarea pentru cei dragi sau vrei să atingi și să împlinești un vis, e ca și cum ai crea o autostradă interioară, o lumină puternică în propria-ți conștiință sau ai asigura plinul mașinii pentru o călătorie fără griji. Motivația energizează, împrimăvărează mintea, o ascute și o mișcă într-un fel creativ, o hrănește cu bucurie și-i stabilizează convingerea că va reuși să ajungă la împlinire. În planul experienței umane, energia inimii noastre devine activă prin motivație, iar gândurile minții se limpezesc, se luminează, se pozitivează, căci la rădăcina motivației e însăși nevoia noastră de sens. Avem mereu nevoie de un sens, de un țel, avem nevoie să ne vedem în noi înșine în viitor și să regăsim prin motivație combustibilul care ne poate duce pană acolo.

Iubirea e o motivație supremă a vieții; de indată ce vom fi motivați de iubire, de îndată ce ne dorim s-o atingem, s-o simțim noi înșine, să ne comportăm cu iubire, să o așternem în fapte și-n gânduri, ne îndepărtăm de emoționalitatea autodistructivă, de prejudecăți, de așteptări sterile sau de blocaje, inerente existenței. Dacă motivul pentru fiecare acțiune a noastră ar fi iubirea necondiționată am atinge stări interioare pe care le căutăm azi în lumea materială, în oamenii din jurul nostru, în cele trecătoare și schimbătoare. Sigur că fiecare vis și fiecare motiv de a-l atinge sunt daruri interioare prețioase! Să ai un motiv frumos și bun pentru tot ce faci te oprește de la rău, te împidică să urăști, să iei ceva cu forța, și să lovești. E și aici, într-o asemenea motivație, surâsul bonom și plin de pace al iubirii, fie că știm sau nu știm. De altfel, motivația e pozitivă în esența ei, cu toate că mulți, foarte mulți oameni cunosc distructivitatea motivației negative și consecințele ei. De exemplu, motivat de dragostea pentru femeia pe care o iubește, un bărbat gelos o poate lovi sau chiar mai rău. Un om motivat de dorința de a se îmbogăți, fură. Un altul, motivat de nevoia de a acționa în numele unui principiu, acționează imoral și produce daune psihologice sau materiale unui concurent sau unui amic. Motivația poate fi uneori ca lupul îmbrăcat în blană de oaie, dar expresia materializată a motivației negative e însăși consecința ei distructivă. 

Iubirea e o cale, e o alegere grea, dar una care ne poate duce la un nivel de conștiință, înțelegere, toleranță, răbdare și înțelepciune pe care nu le putem imagina în afara practicii. Noi vorbim cu toții despre iubire, pare că știm multe despre ea, dar – a o cunoaște în expresia ei de câmp al conștiinței, de prezență puternică și trăire – e ceva ce există, practicând-o ca motivație pentru toate acțiunile, gândurile și experiențele noastre, fără excepție. 

Iubirea e chiar ”mielul” sau manifestarea lui Hristos în noi, dar – pentru a o atinge, pentru a ajunge la ea – avem nevoie să ne confruntăm cu manifestările opuse, păstrând iubirea și înțelegerea cauzei lor. Un om motivat de iubire va constata curând că oamenii tind să interpreteze un zâmbet, simpla bunăvoință sau bunătatea altei persoane drept ...”seducție”, ”interes” sau cine știe ce invitație la sex. Aceste manifestări ale rezistenței la iubire sunt doar dezvăluiri ale fricii de iubire ce ne populează viețile. Mulți oameni se simt enervați și resping iubirea din pricina posesivității și a geloziei lor, a neâncrederii și a neânțelegerii. Totuși, aceasta-i motivația ce ne poate purta către evoluție și bucurie interioară, căci practicând, ajungem să gătim cu dragoste, să spălăm dușumeaua cu bucuria că cei din jurul nostru vor beneficia de munca noastră, să îmbrățișăm pe cineva cu dragoste dezinteresată și să trăim în inima noastră cu sentimentul că tot ce facem e bine și servește binelui tuturor.

de Maria Timuc

Cine iartă și cine este iertat, se ridică înspre zări și plutește pe cele mai strălucitoare raze ale speranței renăscute.

De multe ori stau și mă întreb, ce înseamnă a te împăca cu cineva? A ierta totul și a o lua de la capăt, a fi iertat și a porni pe același drum, unde te-ai oprit doar pentru a lua o pauză și a-ți liniști visele sau chiar coșmarurile…pe acestea din urmă, pentru a le risipi în neant. Locul unde faci popasul, poate fi și locul unde ai putea adormi, până vei fi trezit de sărutul dulce al împăcării.

Se spune că ciorba reîncălzită nu mai are același gust…dar sunt ciorbe care se mănâncă, chiar reci, fiind mult mai bune așa, cum ar fi cea de roșii, pe timpul verii. O bucurie de gusturi…

Împăcarea ia forme din cele mai diverse. Începe prin a-ți tresălta sufletul, chiar și trupul întreg...te vezi zbenguindu-te prin viață cu un zâmbet larg și tâmp pe chip...la fel ca cel pe care l-ai afișat când te-ai îndrăgostit.

Părerea mea este că toată lumea greșește, uneori greșești și dai în bălţi cât ești de mare...iar alteori nici nu știi ce ai făcut. Tot ce trebuie să faci, este să te căiești pentru ceea ce ai comis…dar să faci în așa fel, încât ștreangul care ți s-a pus pe gât, să aibă încă lațul lejer…să poți fi iertat și să ieși din el cu ușurință.

Asta în cazul iertării... lațul se lărgește, tu ieși de acolo liber, frumos și fericit iar împăcarea dragă și așteptată cu înfrigurare, apare ca un soare după o ploaie cu tunete și fulgere. În cazul în care nu mai este cale de întoarcere și lațul se strânge în jurul gâtului tău ca un șarpe veninos, altădată fiindu-ți colier, împodobindu-te cu frumusețea culorilor lui, nu-ți rămâne decât să te consideri împrăștiat în mii de fărâme, negre confetii la propria-ți decădere, alunecând într-o prăpastie fără fund și rămânând acolo pe vecie.. față de cel căruia i-ai greșit. Nu ai dreptul la explicații, ele sunt de prisos, nu faci decât să adaugi solzi și zale la mantia cu care acesta s-a înveşmântat împotriva ta. Locul tău pentru el, nu este decât văgăuna muntelui cât mai adâncă, din care ar prefera să nu mai ieși niciodată…pentru el.

Chiar dacă te căiești atunci când greșești și o spui cu zăduf…nici măcar asta nu este de ajuns, ci să înveți să te maturizezi, cu toate că ai 50 de ani și ai rămas un copil în interiorul tău…trebuie să te maturizezi. Musai. Copilul, poate să mai şadă în tine, să-i oferi confort sufletesc, o mică grădiniță plină cu jucării și hrana mentală, plăcută și sănătoasă...el îți va oferi ca revers, doar clipe din cel mai plăcut entuziasm în orice îți dorești să faci. Inocență și ghidușie…căci tare-i frumos când ești copil și ești iertat…

Prin iertare sufletul se eliberează de tot greul apăsător, care a fost creat prin conștientizarea faptelor rele pe care le-ai făcut. Nu ai fost cuminte și ai fost pedepsit…copil fiind, luai o mustrare sau o palmă la fund! Ce ușor! Dar acum.. cât de greu este să fii iertat pentru ceva care ai făcut premeditat..sau ceva care ai făcut dintr-un impuls, impuls care-ți trădează caracterul impetuos. Iar pe acesta, este posibil să nu ți-l mai ierte...ci să te ocolească tocmai din acest motiv. Nu mai crede în tine...ceea ce mai era pe undeva, s-a risipit și trebuie să accepți. Nici nu se știe dacă vei putea să dovedești vreodată că ești altfel...fapta oripilantă, ți-a pus pecetea în frunte! Respins!

Şi totuși când sosește iertarea, urmată de prietena ei bună, împăcarea…te poți declara renăscut.. poți simți cum reînvie în tine toata minunăția și frumusețea zilelor, pe care ai crezut că le-ai pierdut în negură și urât. Ies la suprafață trandafirii roșii și parfumați, ai clipelor pierdute din invadarea tristului și urâtului. Atunci te pregătești, faci curățenie generală în casa sufletului, deretici să scoți toate gunoaiele dezamăgirilor și deziluziilor, aerisești cămările inimii, lăsând să intre aerul curat al liniștii și calmului, al armoniei. Pui flori frumoase în glastrele lăuntrului tău, ca ele să coloreze și să înmiresmeze tot interiorul tău.. rămas vlăguit după atâta supărare. Eşti ospitalier și consideri că ți-a intrat soarele în casa sufletului tău, atunci cand pășesc cele două oaspete de mare vază: IERTAREA ŞI ÎMPĂCAREA.

Poftiți dragele mele, vă așteptam de ceva timp. Câteodată credeam că nu veți mai sosi la mine…

Cine iartă și cine este iertat… zboară în același fel, se ridică înspre zări și plutește pe cele mai strălucitoare raze ale speranței renăscute...în care totul se vede clar ca lumina zilei și viaţa în sfârșit intră pe făgașul ei firesc…

Dacă ierți, iartă totul, altfel n-ar mai fi iertare!

http://claudianicolae.wordpress.com/

Sunt eu bun acum? Asta-i întrebarea...

”Nu recunosc alt semn al superiorității decât bunătatea”, a spus L.W. Bethowen. I-am dat un share ieri pe Facebook acestei definiții a bunătății, căci recunosc în ea splendoarea adevărului. Asta-i definiția bunătății coborâtă, parcă, din sferele ”superioare” ale unei minți care a atins-o, a gustat-o și a adus-o apoi în lume prin muzică! Probabil că este imposibil să creezi bucurie și să străbați peste vreme sufletele a generații întregi de ființe fără ca tu însuți să fi fost ”superior prin bunătate”. De ce să fie bunătatea o stare superioară a conștiinței de vreme ce în lumea aceasta ”reală”, palpabilă, materială, trupească, în zbuciumata existență omenească, pare că bunătatea e un semn al ”prostiei”? Vorba populară ”e prost de bun” reflectă cumva felul în care ne raportăm la bunătate în viața de zi cu zi, cu toate că o râvnim, ne-o dorim, o visăm și-o adulmecăm cu toții, apoi ne răzvrătim pentru că ne izbim de zidurile reci și urâte ale răutății care-o ucide. Bunătatea se frânge – aș zice – în noi înșine, doar în lăuntrul nostru, și asta pentru că îi simțim cu toții puterea, dar sfârșim prin a o căuta în slăbiciune și cu slăbiciune, în afara noastră. E aici eroarea care se transformă apoi într-un soi de Mare Zid Chinezesc, pe care-l privim cu deznădejde, căci pare nesfârșit și asta face să simțim că-i imposibil să trecem peste el. Nu putem cunoaște niciodată bunătatea, nici dragostea, nici frumusețea interioară, nici grația ascunsă a acestei vieți fără să fim noi înșine ceea ce vrem să fie alții. Superioară nu-i ființa care primește bunătatea, ci aceea care-o trăiește în sine. Nu-i în lumină cel iubit, cât cel care iubește. Nu-i frumos cel ce primește atingerea frumuseții, ci acela ce atinge cu frumusețea sa lăuntrică.

Diferite studii științifice confirmă că, creierul omenesc secretă serotonină, o substanță implicată în apariția depresiei atunci când nu-i...în cantitatea necesară bunei sale funcționări. Nu avem nevoie să ne amețim cu substanțe, cu alcool sau cu alte tipuri de droguri ca să simțim bucuria vieții; avem nevoie doar să fim mai buni, nu să așteptăm să fie alții mai buni. Statisticile care includ depresia pe primul loc între bolile acestui secol ar sucomba dacă am face fiecare dintre noi un efort, o miză, un scop din bunătate, dar ar sucomba mai mult răutatea din lume. Dacă, înainte de a face orice lucru, cat de mărunt, ne-am întreba; ”Oare ceea ce fac acum mă ajută să mă simt bun”, am reduce poalele lungi ale răului și am privi către suferința umană ca spre o amintire din era omului inferior. Eu cred că nu putem fi buni decât în clipa în care suntem conștienți, lucizi, când trăim ca niște ființe ce s-au ”trezit” din inconștiența lor. Numai inconștiența e cauza halucinantă a răutății și a răului, numai inconștiența emană ură, frică, mânie, orgoliu distructiv, fantasme de mărire și incoerență mentală. Se întâmplă una ca asta doar pentru că iraționalitatea și inconștiența nu conțin iubire, iar fără iubire noi nu cunoaștem nici luciditatea. Bunătatea e ca o aripă a iubirii, bunătatea și iubirea sunt ca apa și oceanul, aceeași manifestare, un amestec ce nu poate fi nicicând despărțit. Frica de rău nu ne poate face mai buni, nici răzvrătirea ce i se împotrivește nu revarsă în ființa noastră emoția binecuvântată a bunătății. Frica de rău ne ține captivi în el, toate trăirile negative ne intoxică mai grav decât otrăvurile, iar așteptarea bunătății din lumea care – la rândul ei – o așteaptă la fel cum cerșetorii așteaptă bănuți de la alți cerșetori, sunt mijloace de perpetuare a bolilor minții, a bolilor sufletului și, de ce nu, a bolilor care bântuie societatea. Pentru bunătate nu trebuie să alergăm prin lume, dar – cu siguranță – e nevoie să ne punem paznici în propria bostănărie interioară, în comportamente și-n așteptări. Să fiu eu bun, asta-i esența. Sunt eu bun acum, asta-i întrebarea? Se întamplă atât de des să se găsească oameni care ne dăruiesc atenție, iubire și bunătate, dar – pentru că trăim în angoasele, în fricile și-n deziluziile trecutului – să nu avem puterea de a o primi. Doar să fii tu bun te face bun, doar propria bunătate este expresia superiorității conștiinței și de aceea bunătatea conține putere vindecătoare, puterea de a vindeca mintea și sufletul nostru.

de Maria Timuc