“Celălalt” este oglinda în care să privim și ne înțelegem

Răsare iar soarele peste noi şi mica noastră lume… Un strop de albastru ce ni s-ar părea străin şi gol, dacă nu ar fi “celălalt”! Ce ar fi viaţa fără un “celălalt” cu care să o împărţim la doi, trei sau mai mulţi? Pentru ce ne-am mai trezi, pentru ce ne-am mai da jos din pat în fiecare dimineaţă, dacă nu ar fi acest “celălalt”… fără de care mâncarea nu are gust şi viaţa nu are culori? Ce rost ar mai avea fiecare lucru învăţat, dacă nu ar exista “celălalt” cu care să îl discutăm, să îl punem în aplicare şi să îl evaluăm. 

“Celălalt” este oglinda în care să privim şi ne înţelegem, este motivul pentru care nu ne simţim singuri, prin care simţim atingerea îngerilor şi iubirea divină! “celălalt” este felul în care cerul ne spune că ne iubeşte! “celălalt” înseamnă provocare, dar şi siguranţă, înseamă competiţie, dar şi victorie, înseamnă diferenţa între a fi şi a nu fi! Să ne imaginăm pentru o clipă cum ar fi dacă nu am avea un “celălalt” în viaţa noastră. Să închidem ochii şi să ne imaginăm cum am merge mecanic printre oameni, cum ne-am face automat treaba şi ne-am întoarce într-un cămin ce nu ar fi acasă! Cum ne-am grăbi să adormim sperând că măcar în vis să îl întâlnim pe “celălalt”, fie că este el iubit, prieten, copil, părinte…acel cealălalt care dă un sens fiecărei bătăi de inimă. 

Şi acum să facem exerciţiul invers şi să ne imaginăm că toţi oamenii din jur sunt “celălalt”… că nu este nevoie să ştim cum îl cheamă şi ce face… pentru a-l considera pe cel de alături, un “celălalt”, o părticică din propria fiinţă, un om pe care divinitatea ni-l scoate în cale pentru a ne spori bucuria şi înţelegerea, înţelepciunea şi puterea de dăruire şi iubire! “celălalt” devine astfel oglindirea CHIPULUI ŞI A ASEMĂNĂRII şi susţinerea de care avem nevoie pentru a trece de la mersul pe jos la zbor! 

Şi cu toate acestea cât de uşor ne este să îl judecăm pe “celălalt”… să îl răstignim pe propriile noastre frici, şi să îl bicium cu gândurile noastre întunecate, ce uşor este să vedem în el tot ceea ce urâm la noi şi să îl condamnăm pentru ceea ce ştim că îi facem… cât de simplu este să îl încătuşăm în prejudecăţile noastre şi ce firesc găsim motive pentru a nu îl iubi… căci puţini oameni sunt în stare să iubească oglinda care îi arată aşa cum sunt ei de fapt… 

Într-o lume în care nu facem altceva decât să îl căutăm pe “celălalt”, nu ne rămâne decât să învăţăm să îl vedem în orice om… altfel viaţa va fi călătoria unor însinguraţi pe care doar propria umbră îi însoţeşte peste tot! 

astrosofia.ro

Când pierderea este un câștig

Ne ataşăm aşa de repede de oameni că, atunci când trebuie să mergem mai departe, ne este foarte greu. Oamenii şi experienţele trăite lângă ei fac parte din viaţa noastră doar pentru o vreme, puţini pentru totdeauna. Foarte puţini. Pe ceilalţi îi întâlnim cu un scop. Apoi când rolul lor în viaţa noastră s-a încheiat trebuie să acceptăm despărţirea. Să o depăşim chiar dacă ne e greu.

Uneori ne încăpăţânăm să rămânem sau să ţinem lângă noi oameni ce şi-au încheiat misiunea. Şi-atunci ajungem să ne despărţim în condiţii urâte. Pentru că am forţat lucrurile, pentru că locul nostru nu mai era acolo. Ne încăpăţânăm pentru că ne ataşăm, sau ne îndrăgostim, sau ajungem să iubim. Sau cel puţin aşa credem. Chiar dacă relaţia nu mai merge, noi rămânem fixaţi pe omul acela, îl vrem, ne visăm doar lângă el, ignorăm toate semnalele negative, suntem orbi cu ochii deschişi. Pentru că dacă acceptăm că până aici a fost şi-i dăm drumul, habar n-avem ce urmează dar bănuim că va fi rău. Şi ne e teamă de ce va urma. Mai mult, suntem convinşi că aceasta este persoana pentru noi, singura care ne va face fericiţi. Nu ne mai interesează altceva sau altcineva. Pentru că siguranţa a ceea ce cunoaştem ne oferă confort.

Şi totuşi, povestea se termină iar drama este fără margini. Suntem siguri că s-a dus totul, până şi sensul existenţei. Totul. Nimic nu mai are sens. O vreme contează doar durerea. Ne plângem pierderea şi aşteptăm să treacă viaţa. Până când, uşor, uşor viaţa începe să aibă sens, din nou. Iar într-o zi începe o altă poveste, cu altcineva, mai bun, mai potrivit, mai pentru noi. Acest cineva va rămâne o vreme în viaţa noastră, până când îşi va consuma rolul. Fie ne va învăţa ceva despre viaţă, ceva ce trebuie să învăţăm, fie doar ne va arăta ceva din viaţă. Apoi va merge mai departe. Şi tot aşa se va-ntâmpla până în ziua în care cineva rămâne. Acel cineva este cel mai bun pentru noi. El este motivul pentru care toţi ceilalţi au trebuit să plece, motivul pentru care celelalte relaţii nu au mers.

Când se termină o relaţie pentru că nu a mers, aproape întotdeauna urmează ceva mai bun. Aşa că nu te încăpăţâna să rămâi acolo unde nu mai este locul tău, altceva mai bun te aşteaptă. Întotdeauna! Pentru că viaţa înseamnă evoluţie, înseamnă să mergi mai departe şi să nu-ţi pierzi niciodată încrederea.

 

sursa http://psihologinconcediu.ro/

Dacă începi curăţenia de primăvară...

Am asistat, la un moment dat, la o discuţie interminabilă şi foarte incendiară a unui cuplu în aparenţă matur. Ea îl ruga pe el să o ajute la curăţenia de Paşte, el nu prea dădea semne că s-ar grăbi să ofere acest ajutor, ba chiar părea deranjat că a apărut, din nou, această solicitare. Discuţia a degenerat cu mare uşurinţă, astfel încât am asistat la scoaterea la suprafaţă a tuturor ”gunoaielor” emoţionale pe care acel cuplu le-a ascuns sub ”preşul” căsniciei, mai bine de 20 de ani! Şi asta, pornind de la o aparent banală iniţiativă a curăţeniei de primăvară …

Poate că scandalul şi tensiunile generate de acesta vor duce, pentru acest cuplu, acolo unde este nevoie să ajungă fiecare dintre parteneri: la recunoaşterea adevăratelor mize ale continuării relaţiei ca un cuplu conflictual şi, în acelaşi timp, la curăţenia interioară personală care se reflectă în curăţenia exterioară şi în curăţenia casei pe care o împart împreună.

O bună parte a relaţiilor de cuplu pe care se întâmplă să le observ prin prisma meseriei mele, au ca miză obţinerea atenţiei, a grijii celuilalt. O altă parte a relaţiilor – mult mai semnficativă, cantitativ, din păcate – au ca scop obţinerea banilor celuilalt, a anumitor avantaje printre care o locuinţă, acceptarea socială, un statut social de ”femeie măritată” sau ”bărbat la casa lui” şi ”intrarea în rândul lumii” sunt mereu amintite.

Acesta este tabloul trist al unei iubiri interesate, o ”iubire” ce conţine manipulări, şantaj, şi, poate într-o şi mai mare măsură, frustrări, dezamăgiri şi o mare nefericire în doi. Toate scoase la suprafaţă de … o banală propunere de curăţenie de primăvară.

Nimeni nu îşi poate face curăţenie în propria casă dacă nu priveşte mai întâi în faţă gunoiul. Dacă doreşti să îţi faci curăţenie într-o cameră, tu începi întotdeauna prin a privi cu atenţie tot ce există în ea.

Unele lucruri îţi trezesc amintiri frumoase, aşa că le priveşti cu încântare, le ştergi de praf şi le dai o nouă strălucire. Altele trebuie reparate, aşa că îţi propui să faci acest lucru.Unele obiecte nu îţi mai folosesc la nimic, aşa că trebuie aruncate. În această categorie intră vechile ziare şi reviste, sau vasele folosite din carton, pe care le poţi arunca pe loc la coşul de gunoi, fără prea multe emoţii. Nu ai niciun motiv să te înfurii atunci când îţi faci curăţenie în cameră.

La fel se petrec lucrurile şi atunci când îţi faci curăţenie în casa minţii. Nu ai niciun motiv să te înfurii pentru că anumite convingeri trebuie aruncate la coşul de gunoi. Aruncă-le cu aceeaşi seninătate cu care arunci resturile alimentare după ce ai terminat de mâncat.

Cine mai stă să caute prin coşul de gunoi pentru a recupera resturile alimentare de ieri şi pentru a-şi prepara cina de astăzi?

În mod similar, ce rost are să cauţi prin resturile mentale de altădată pentru a recrea experienţele de mâine?”

A face curăţenie în interior … nu este însă întotdeauna uşor şi depinde cât de mult eşti motivat să faci asta, cât de mult te mobilizezi, cât de mult ai conştientizat că nu îţi mai place viaţa ta aşa cum este, că ai ajuns să te învârţi într-un cerc aproape patologic, că îţi faci singur rău dacă nu te opreşti şi dacă nu schimbi direcţia în care îţi investeşti energia.

Aminteşte-ţi că, de cele mai multe ori, atunci când faci curăţenie în dulapul cu haine, îţi este destul de greu să renunţi la diverse obiecte vestimentare pe care nu le-ai mai purtat demult, doar-doar le mai porţi la un moment dat, sau care te leagă, emoţional de cineva, sau ai schimbat stilul şi ai renunţat să le mai porţi … astfel încât, de la an la an, atunci când mai arunci o privire prin dulap, le regăseşti, te uiţi la ele, te miri că le-ai regăsit, şi, de cele mai multe ori, le muţi pe alt raft – nu vrei să ”scapi” de ele, ştiind că oricum nu îţi mai folosesc la nimic.

Poţi extinde intenţia de a scăpa de lucruri care nu îţi mai folosesc, la tot felul de obiecte adunate în casă şi care nu îşi mai justifică prezenţa, invadându-ţi spaţiul, trezindu-ţi, unele, chiar amintiri neplăcute. Nici măcar de acestea din urmă nu vrei să ”scapi”, aşa că le mai păstrezi. La fel şi cu gândurile negative, cu credinţele şi convingerile nesănătoase despre propria persoană, despre viaţă, despre relaţie, despre familie, la fel şi cu atitudinea pe care o generează astfel de convingeri limitative.

A începe să faci curăţenie în interior are legătură cu nivelul şi intensitatea conflictului interior, care apare atunci când duci o luptă între ceea ce vrei cu adevărat să trăieşti dar nu trăieşti, şi ceea ce ”eşti forţat” să accepţi în viaţa de zi cu zi. Atingerea masei critice a insuportabilității conflictului interior este cea care aduce la cabinet acele persoane care au realizat că trebuie să facă această curăţenie interioară, că nu mai pot ascunde sub ”preş” diverse comportamente de care nu mai au nevoie: frica de a lua decizii sănătoase pentru propria viaţă, ruşinea de a se manifesta ca oameni integri, timiditatea sub care ascund nevoia de a trăi frumos.

Sensul conflictului interior este tocmai această curăţenie interioară – dacă vrei să (re)găseşti locul din care poţi începe să trăieşti o viaţă frumoasă şi sănătoasă din punct de vedere emoţional şi dacă vrei şi ai curajul să fii fericit.

Probabil cuplul la al cărui conflict am asistat va reuşi, la un moment dat, să înţeleagă că următoarea curăţenie – de primăvară, de vară, de toamnă sau de iarnă – poate avea rezultate pe termen lung doar dacă fiecare începe această curăţenie … din interior. Şi că doar aşa poate trece de la stadiul de cuplu conflictual, la stadiul de cuplu aşa-numit funcţional.

Iar ţie, indiferent că te afli sau nu într-o relaţie şi vrei să începi curăţenia de primăvară … îţi doresc să poţi să trăieşti în Armonie, este tot ce contează!

de psiholog Mona Georgescu

Da, pierdem oamenii care ne iubesc

Ştim cine sunt oamenii pe care îi iubim. Ne învârtim după ei ca după soare. Ajungem în 5 minute când au vreo problemă. Avem grijă să fie la căldură, să nu umble prin frig, să nu tragă de sacoşe şi  în general, să le luăm orice greutate de pe umeri.

Însă ştim cu adevărat, care sunt oamenii care ne iubesc? Ştim, cu adevărat, cine sunt cei care prin prezenţa lor constantă şi discretă ne fac viaţa mai uşoară? Realizăm, cu adevărat, că avem tot timpul mâna lor pe umăr ca să ne îmbărbăteze şi gata să ne susţină atunci când suntem pe punctul să cădem? 

Oamenii care te iubesc sunt, în general, foarte discreţi. Adevărata iubire se poartă în suflet, nu se trâmbiţează pe toate drumurile. Gesturile lor pot părea mici şi banale, pentru că sunt gesturi care se repetă zi de zi, clipă de clipă. Şi totuşi, valoarea lor tocmai din asta vine. 

Cine mai observă o casă curată în care să-ţi fie drag să intri şi să te odihneşti, o mâncare caldă în cuptor, o lumină aprinsă care te aşteaptă... Sunt gesturi mărunte, a căror frumuseţe, iubire şi sacrificiu nu le observi decât atunci când le pierzi. Atunci când intri într-o casă pustie şi rece, pe întuneric şi nu te mai aşteaptă nimeni cu lumina aprinsă ca să-ţi îndrume paşii.

Da, pierdem oamenii care ne iubesc. Îi pierdem pentru că nu ştim să facem diferenţa între ei şi cei care ne folosesc. Confundăm interesul pentru bani şi pentru atenţie al unora, cu grija şi cu iubirea. Confundăm dependenţa cu iubirea şi minciuna cu adevărul. Şi pierdem oamenii care ne iubesc cu adevărat, care merg în vârful picioarelor când dormim, care ne mângâie în linişte când suntem supăraţi şi amărâţi, care nu cer niciodată nimic de la noi, dar care sunt gata în orice moment să ne ofere totul...

Şi după ce îi pierdem, ne izbeşte un adevăr dureros. Că uneori oamenii pe care îi iubim nu sunt întotdeauna aceiaşi cu oamenii care ne iubesc.

autor necunoscut

De îndată ce tu eşti în ordine, întreaga lume e în ordine. De îndată ce tu eşti în armonie, întreaga lume e în armonie!

Nu ai nevoie de nimic pentru a simţi abundenţa. Iar dacă reuşeşti să simţi abundenţa, viaţa va continua să-ţi trimită daruri. Nu poţi vedea bine decât cu inima. Esenţialul este invizibil pentru ochi. Acesta e cel mai mare Secret. Energia nu moare niciodată! 

A te cunoaşte pe tine însuţi şi Să fii tu însuţi! „Căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui, şi toate celelalte se vor adăuga vouă!”. (Matei 6.33) 

Regatul lui Dumnezeu este o stare de a fi, o stare de conştiinţă. Acesta este locul în care se află comoara ta. În acest mod şi nu în altul, vei deveni tu sănătos, fericit şi împlinit. Aceste “lucruri” în viaţă sunt un rezultat al stării tale de a fi. Îndrăzneşte să trăieşti viaţa pe care ai visat-o pentru tine. Mergi înainte şi fă ca visele tale să devină realitate. Împărtăşirea Iubirii nu te va face niciodată slab, ci din contră, te va înălţa. Să te înalţi înseamnă să fii mai drept, să te apropii mai mult de Înaltul cerului. Iar cerul înseamnă libertate. Te va binecuvânta. 

Nu contează dacă cel de lângă tine nu îţi răspunde la fel, tu mulţumeşte-i pentru oportunitatea minunată de a simţi iubirea înăuntrul tău şi de a o lăsa să te înalţe şi să te binecuvânteze. Iubirea nu te face niciodată inferior. Capacitatea de a visa, şi de a lupta ca să obţinem ce dorim, e un dar extraordinar. Oamenii care au îndrăznit să viseze, şi nu s-au lăsat doborâţi de împrejurări, au schimbat viaţa lor şi pe a celorlalţi. 

“Mai devreme sau mai târziu lucrurile se vor aranja de la sine. Nu e nevoie să le aranjezi tu; nu trebuie decât să te pui pe tine în ordine… De îndată ce tu eşti în ordine, intreaga lume e în ordine. De îndată ce tu eşti în armonie, întreaga lume e în armonie!”

Ne credem superiori, dar oare suntem?

 

Ne place să ne credem mai buni decât alții. Să îi judecăm, să râdem de ei în față, sau în spate. Ne credem superiori și ne batem cu pumnii în piept că noi am fi făcut așa si așa. Mult mai bine, în orice caz. Mult mai repede. Ne pricepem la toate. Mai ales la cuvinte. Suntem primii care am arunca piatra considerându-ne fără pată, fără păcat. Sau oricum, cu mai puține păcate, sau mai mici. Și toate justificabile.

Nu știu ce sau cine ne dă dreptul să îi condamnăm pe ceilalți pentru faptele lor. Nu știu de ce suntem convinși că, într-o situație în care nu ne-am aflat niciodată, încă, noi am fi grozavi. Îi privim cu superioritate pe cei aflați în dificultate si ne gândim că își merită soarta pentru că sunt așa și așa. Sau că era normal să fie pedepsiți pentru că au făcut aia și cealaltă. Cine știe mai bine ca noi să dea lecții de morală?

Am devenit atât de superficiali încât ne interesează numai ambalajul omului cu care venim în contact. Ce casă are, ce mașină, ce îmbracă, ce locuri frecventează, cu cine. Suntem atât de grăbiți încât nu mai avem timp decât să împărțim etichete în stânga si-n dreapta. Bogat, sărac, elegant, branduit, fără gust, prost, îngâmfat și tot așa. Iar eticheta vine la pachet și cu judecata potrivită. Emisă de noi, evident.

Ne atrag doar aparențele și judecăm numai după ele. Nu ne interesează motivația din spatele faptelor omului pe care îl judecăm. Nu avem timp pentru explicații. Avem timp doar să judecăm. E mai simplu așa. Mai mult, greșim gândindu-ne că și ceilalți ar trebui să fie ca noi, sau măcar să acționeze ca noi. Suntem egocentriști, de la noi pleacă totul. Dacă nouă ne place, ăsta e trenul. Ar trebui să le placă si celorlalți. Nu? Uităm cât suntem de diferiți, uitam căt suntem de speciali cu toții, uităm că avem aceleași drepturi. Că suntem egali. Cel care are, nu îi este superior celui mai puțin norocos, pentru că în viață lucrurile nu stau niciodată pe loc. Și dacă astăzi considerăm că suntem in măsură să-i judecăm pe alții, nu știu dacă mâine va mai fi la fel.

sursa http://psihologinconcediu.ro/

Trenul vieții…

Viața niciodată nu stă pe loc. E o continuă mișcare, creștere sub privirea binecuvântată a lui Dumnezeu.

Oamenii vin şi pleacă în viaţa noastră ca într-un peron de gară. Sau ca într-un aeroport. Nu, mai bine rămânem la căile ferate. Unii îşi pierd bagajele, alţii şi le uită. Rătăciţi într-o poveste, într-o lecţie. Mă încearcă un sentiment când urcă şi coboară oameni din trenul vieţii. Ieri suflau aburi pe geam, azi nu mai fac nici măcar din mână. Le ajunge privirea sau tăcerea. Mi-e dor de oameni. Sau poate mi-e dor de puterea cu care i-am investit eu. Și tot noi îi mai ținem legați prin lanțul emoțiilor pe cei care au ales să urce în alt tren, în alt vis.

Când pleacă cineva din viața ta te simți ca o cameră din care s-a tot luat câte ceva: tablourile de pe pereți, icoana, mobila, covorul, ceasul etc. Uneori mai rămâne un pat sau un scaun unde, din când în când, acel suflet vine și se mai așează. Rece sau cald. Dar vine și ziua când nu mai vine deloc și îți ia tot. Și scaunul, și patul. Și rămâi pustiu o vreme. Rămâne tăcerea şi amintirea. Aprinzi lumânarea, candela. Îți practici iertările, mulțumirile. Apoi, mai greu sau mai ușor, începi să redecorezi, să reamenajezi. De obicei mai simplu, mai aerisit. Sau devii mai pretențios, mai selectiv. Te bucuri ca un copil sau suferi ca un câine. Visezi ca un adolescent când ai lumea la picioare sau privești ca un bătrân peste care s-a așezat înțelepciunea vieții. Oameni răniți care rănesc. Ori răniți, dar care aleg să iubească, lingându-și rănile pe ascuns. Și apoi muşti din viaţă cu poftă.

Adevărurile se află întotdeauna undeva la jumătate de drum. Nimeni nu are dreptul să judece pe nimeni deoarece nu știe tot adevărul. Oamenii au poveşti pe care nu mă mai satur să le ascult. Niciun om nu seamănă cu celălalt. Fiecăruia îi dă Dumnezeu o întrebare și un răspuns. Uneori anumite evenimente par ca o ultimă filă ruptă dintr-o carte. Acțiuni, aventuri, vise, speranțe rămase în aer. Fără concluzii. Vrem să fim fericiți sau vrem să avem dreptate? Răbdarea de zi cu zi schimbă lumea.

Viaţa este o călătorie unde întâlnim o mulţime de oameni, locuri, întâmplări. Cu braţele inimii deschise, ori un sloi de gheaţă, viaţa tot trece. Oamenii au nevoie să fie ascultați și iubiți. Cu dorul lor, cu povestea lor. Alegeri, lecții. Viața niciodată nu stă pe loc. E o continuă mișcare, creștere sub privirea binecuvântată a lui Dumnezeu.

Dacă ai curaj să spui “Adio”, viața te va recompensa cu un nou “Încântat de cunoștință”. Orice minune ți se poate întâmpla. Ai nădejde! Oare cine e cel mai iubit dintre pământeni?!

de ieromonah Hrisostom Filipescu

Cea mai importantă relație

 

Cea mai importantă relaţie este cea pe care o ai cu tine. De acolo pleacă totul. Acela e modelul care îţi ghidează viaţa. Dacă relaţia ta cu tine este bună, atunci te poţi declara un om împlinit, altfel mai ai de lucrat.

 

Se spune să-ţi iubeşti aproapele ca pe tine însuţi. Păi cum să-l iubeşti dacă tu nu te iubeşti pe tine? Ai grijă de tine, acceptă-te, iubeşte-te, răsfaţă-te, petrece timp cu tine. Fă-ţi surprize, ieşi în oraş şi delectează-te cu ceva frumos de văzut sau de gustat.

 

Aşteptăm să ne scoată cineva în oraş şi dacă nu se găseşte nimeni să o facă, preferăm cei patru pereţi. De ce avem nevoie de altcineva care să ne arate că viaţa e frumoasă, că există milioane de motive să ne bucurăm? Aşteptăm să ne facă altcineva fericiţi când aceasta este datoria noastră principală. Nu a celor de lângă noi. Nu a jumătăţii noastre. A noastră. Şi e atât de simplu, dacă ne concentrăm pe a fi şi nu pe a avea.

 

Relaţia pe care o ai cu tine este importantă şi pentru că le arată celorlalţi cât valorezi tu în ochii tăi. În funcţie de această valoare, te vor preţui şi ei. Cum poţi să ceri altcuiva să îţi ofere ceea ce tu nu consideri că meriţi? Respect, apreciere, dragoste, încredere. Pentru a le primi e necesar să le deţii înainte. Să le fi primit de la tine.

 

Pentru tine cea mai importantă persoană eşti tu. Cea mai grozavă, cea mai bună! Tu înainte de toţi şi de toate. Pentru că numai aşa te vei putea concentra asupra celorlalţi. Numai dacă ţi-e bine, ai timp şi disponibilitate să-i asculţi şi să-i ajuţi pe alţii, sau pur şi simplu să trăieşti în pace lângă ei.

Relaţia pe care o ai cu tine trebuie întreţinută şi prin timp petrecut împreună. Însă foarte mulţi dintre noi fug de aşa ceva, şi-o numesc singurătate. Să petreci o zi citind, meditând, plimbându-te înseamnă să petreci timp de calitate cu cea mai importantă persoană din viaţa ta...TU. Înseamnă să-ţi încarci bateriile şi să fii recunoscător că încă îţi mai permiţi să ai acest timp doar pentru tine.

 

sursa :http://psihologinconcediu.ro

Nu cere să-ţi fie uşurată povara vieţii, ci cere curaj să o poţi purta.

Sunt momente în viaţă când trebuie să te opreşti, să stai şi să cugeţi la ce ai făcut până acum şi mai ales, la ce ai de făcut de acum înainte. Te pomeneşti într-un punct al existenţei proprii în care nu ştii cum ai ajuns şi mai ales, nu ştii ce să faci mai departe. E o stare de criză, o criză a sufletului, care se desfăşoară între paralizie şi derută, nu poţi să faci nimic, doar stai şi cugeţi la cauzele răului care te curpinde, neştiind prea bine încotro ar fi mai bine să o apuci. 

De obicei suntem prinşi într-un activism care nu ne lasă timp de reflecţie, de problematizări şi de îndoieli asupra rosturilor noastre mai profunde, asupra întrebărilor simple şi fundamentale care ar trebui să ne ghideze viaţa. Acestea sunt ca un fundal care niciodată nu e interogat aşa cum trebuie. Nu pentru că îndeletnicirile în care suntem prinşi ne-ar ocupa tot timpul disponibil, ci pentru că, odată ce ne predăm timpul şi mintea câtorva activităţi, ne găsim un sens, direcţia de urmat. Suntem ca o rachetă care, odată lansată şi pusă pe orbită, îşi urmează traiectoria atâta timp cât are combustibil. Nu mai ştim să ne păstrăm o rezervă, să fim dilematici şi interogativi, să vedem viaţa în complexitatea ei debordantă. Ne primim un sens de la viaţă, de la circumstanţele în care suntem prinşi, îl luăm de bun şi defilăm cu el înainte până când, cumva, realizăm lipsa de rost a tot şi a toate. Suntem puşi pe o direcţie pe care am ales-o mai mult sau mai puţin, dar ajungem la un moment dat să ne dăm seama că ceea ce facem nu ne reprezintă, că nu suntem noi în actele noastre. Un "A quoi bon" sfâşietor care vine să pună sub semnul întrebării întreaga noastră existenţă, tot ce părea clar şi de la sine înţeles. Ne întrebăm unde am greşit, ce se întâmplă cu noi, de ce lucrurile nu au orientarea pe care bănuiam noi că o au, sau pe care am fi vrut să o aibă. 

În momentul în care nu ne mai lăsăm vrăjiţi de farmecul vieţii, de puterea de atracţie a aparenţelor apare aşa, o stare de sastisire, de pilctis generalizat. Dacă ne-am adânci în această criză poate că am fi salvaţi. Dar arareori suntem în stare să o facem. Respingem suferinţa instinctiv, iar această punere sub semnul îndoielii a întregii vieţi e o suferinţă cumplită, dacă e trăită aşa cum se cuvine. Treburile zilnice, diferite urgenţe care ni se impun ne ocupă mintea şi timpul pentru a ne salva de confruntarea cu noi înşine, a amâna subiectul crizei până când acesta se pierde, nu mai are pregnanţa de la început. Rutina zilnică se reinstalează treptat, dar acum ştiind că e o simplă rutină, că nimic nu vine să ne salveze dacă noi nu vrem să fim salvaţi. 

O criză ne face un pic mai înţelepţi, mai resemnaţi, mai conştienţi de limitele proprii, ne aduce mai aproape de realitatea noastră interioară, dar rareori poate să ne smulgă din ţâţâni, să ne îndrepte viaţa pe un alt făgaş. Ne lăsăm prinşi în diversele acţiuni ale vieţii ştiind, de la o vârstă încolo, că sunt inutile, că trecutul s-a transformat în neant, că viitorul, de asemeni, va deveni neant, dar neştiind cum şi nemaiavând energia de a ne desprinde de pe orbita propriei vieţi. 

Dumnezeu ne mai trimite din când în când câte un bobârnac care să ne scoată de pe traiectoria pe care am fost plasaţi, pe care, mai bine spus, am îngăduit să fim plasaţi, căci tot ce ni se întâmplă are încuviinţarea noastră, provine dintr-o libertate originară pe care am reuşit să o delegăm definitiv stihiilor care ne domină. Ne găsim atunci în derută şi de obicei, nu ştim să reacţionăm. Dacă însă o facem e şansa salvării noastre. 

Nu cere să-ţi fie uşurată povara vieţii, ci cere curaj să o poţi purta. 

Nu cere şi căuta împlinire întreaga viaţă, ci răbdare pentru a accepta eşecurile. 

Nu căuta şi nici nu cere perfecţiune în viaţa ta, ci înţelepciune să nu repeţi greşelile. 

Nu cere mai mult înainte de a spune Mulţumesc.....pentru tot ceea ce ai primit deja! 

sursa facebook

Vindecarea ”relaţiilor”, vindecarea noastră

Noi ”suntem” cumva unii prin alţii, respirăm cumva şi prin trăirile celorlalţi, ale celor de lângă noi, ale oamenilor din preajmă; iubiţi, iubite, părinţi, copii, socri, prieteni. În lăuntrul relaţiilor ne trăim fericirile şi tristeţile cele mai adânci, din ele ne luăm nectarul şi otrava, lumina sufletului şi întunericul lui. Bucuria celui apropiat transmite în noi misterios o vibraţie înălţătoare, ştrengară; un fel de bucurie fără obiect şi fără cauză ne vizitează în anumite momente, în acele momente de bucurie ale celuilalt noi înşine creştem lăuntric şi pare că ne întâlnim misterios cu un cântec al vieţii, ce se cântă în noi doar pentru că se cântă în altul. La fel se întâmplă şi cu tristeţea, cu furia, cu melancolia, cu zbuciumul şi cu nemulţumirea; şi ele ne parvin pe calea cea neştiută a sufletului, în ascuns, neaşteptat şi tocmai de aceea în relaţiile noastre s-ar putea ascunde puterea sau slăbiciunea noastră în faţa valurilor vieţii. De aceea, fericirea sau nefericirea noastră s-ar putea să depindă atât de puternic, de covârşitor de ceilalţi. De aceea, vindecarea sufletului nostru s-ar putea să nu fie posibilă fără a vindeca relaţiile cu cei de lângă noi. S-ar putea să ne împiedicăm în mormane de durere, de suferinţă şi de răutate, în stări de haos interior şi exterior, în iraţionalitate şi-n dezastru emoţional, în percepţia că viaţa-i grea şi lipsa de speranţă o certitudine atâta vreme cât cineva suferă lângă noi!

Suferinţa celuilalt ar putea să fie capcana în care picăm, prăpastia în care ne aruncăm inconştient de cate ori menţinem încordare, tensiune şi distanţă în relaţia cu el. Justificările, oricare ar fi ele, scuzele pentru respingere şi nelinişte nu au harul de a vindeca, ci doar puterea de a menţine rănile deschise. Atâta vreme cât suferinţa noastră, fie şi justificată, îl condamnă pe celălalt şi nu găseşte o portiţă de alinare, suferinţa lui – uneori nemărturisită – pare să se adauge suferinţei noastre, să trăim aceeaşi stare de nefericire la puterea a doua. Noi ne eliberăm doar prin iertare. Ne eliberăm şi ne despovărăm inimile şi minţile, ne alinăm conştiinţele şi ne simţim liniştiţi doar prin ”împărtăşire”, prin înţelegere şi concesie, prin eliminarea reală a sursei răului, care ne-a îndemnat să menţinem ”respingerea” faţă de celălalt. Povara celuilalt devine şi a noastră şi invers. De aceea s-ar putea ca nimic să nu se vindece cu adevărat în noi, de aceea s-ar putea să rămânem intoxicaţi în interior cu otrava percepţiilor negative, care încearcă să păstreze distanţa dintre noi şi celălalt, dar izbuteşte doar să crească suferinţa şi să păstreze nealterată apropierea. Pentru ca noi să trăim pe alte lungimi de undă ale vieţii, pe lungimile poftei de viaţă şi ale creşterii ar trebui să nu ne dăm voie să mai alimentăm durerea, nici relaţiile care-o creează. Ar trebui să ne împăcăm cu fiecare om apropiat, să iertăm în el ceea ce – poate – n-am ştiut că e şi-n noi, acele umbre întunecate, inconştiente ale propriei personalităţi, acele părţi din noi, pe care le respingem viguros în cei mai apropiaţi oameni. Ceea ce nu ne place la noi, nu ne place la alţii; vedem în ei propriile umbre şi, pentru că nu ştim că sunt ale noastre, ne urâm pe noi înşine în ei. Ar fi bine, i-ar fi bine fiecărui suflet o corectură reală, o vindecare, imposibilă fără vindecarea fiecărei relaţii cu oamenii din imediata noastră apropiere. Fără iertarea celui de lângă noi, rămânem neiertaţi. Doar în comuniunea liniştită, doar în împăcarea şi-n seninătatea relaţiilor cu oamenii din preajma noastră ne putem regăsi pacea sufletului şi puterea de a vedea în viaţa aceasta frumuseţea şi alintul infinit al divinului. ”Iubeşte-ţi aproapele ca pe tine însuţi” nu-i o legendă, ci dezvăluirea tainicei căi a vindecării fiinţei. Fiecare altul de lângă noi înseamnă ”noi înşine” şi cea mai mică lipsă de iubire în relaţia cu el s-ar putea să fie un fel de lipsă de iubire de sine, asta până ce acceptăm că iubirea pentru celălalt trebuie practicată conştient, iar asta înseamnă că nu avem nici o justificare pentru distanţă şi pentru respingere. Dar avem toate motivele pentru a ne vindeca relaţiile cu cei apropiaţi, căci prin ele se desavârşeşte propria noastră vindecare.

de Maria Timuc

Cred că fiecare zi este...

Cred că fiecare zi este o minune și asta mă face să simt extraordinarul de care sunt înconjurată. Frumusețea, căldura, culoarea și naturalețea sunt doar câteva dintre calitățile unei zile pline de magie. Nu ai nevoie de ochelari speciali pentru a vedea minunăția, ci de un suflet destul de mare și inocent ca să o poți simți și trăi. Fiecare moment trăit frumos este o amintire eternă. Fiecare om intrat în viața ta este o bucurie imensă. Sau cel puțin așa ar trebui să fie. Simplitatea ar trebui să fie principala noastră temă de zi cu zi. Cum să ne îmbogățim spiritual dar și financiar cu puținul pe care îl avem. Cum să atragem mai mult la acel puțin, cum să multiplicăm toate sentimentele frumoase din interior, cum să le dăruim, cum să ne fericim, cum să ne apropiem mai mult de idealul pe care îl visăm, acestea sunt subiectele pe care ar trebui să le aplicăm, să le dezvoltăm zilnic. 

Cred că fiecare clipă ne oferă șansa și oportunitatea de a învăța și cunoaște lucruri noi, de a ne descoperi pasiuni și plăceri, de a ne dezvolta și de a reflecta la punctele importante de pe lista noastră. 

Cred că fiecare zi este o adevărată oază de fericire sau cel puțin ar putea deveni dacă i-am oferi o șansă. Cred că putem să numărăm sau să punem în balanță lucrurile pozitive sau plăcute de care avem parte zilnic. Cred că putem să ne revigorăm, să ne zbatem, să ne întărim la gândul că toată viața noastră ar putea deveni la fel de fericită, extraordinară dacă ne-am da puțin mai mult interesul. 

Cred că fiecare zi este un dar extraordinar. Un dar neprețuit. Un dar inestimabil. Șansa la vise, la viață, la iubire, la fericire nu este un dar mediocru așa cum se pare că gândim atunci când suntem la pământ. Dimpotrivă, ar trebui să ne ambiționăm și mai mult, tocmai gândindu-ne la toate aceste privilegii. 

Cred că fiecare zi ar putea fi transformată în cea mai bună zi din viața noastră. Și la fel și cea de după. Și următoarea la fel. Doar gândind și construind cu plăcere și dedicație putem face ceva cu adevărat miraculos din viața noastră. 

Cred că suntem binecuvântați în fiecare clipă a existenței noastre cu iubirea și grija, cu dăruirea și încrederea LUI , dar de cele mai multe ori omitem să-L punem pe primul plan, uităm să-L primim în sufletul nostru și să-I mulțumim pentru tot ceea ce avem. 

Încă mai cred...că astăzi poate fi acea zi în care vom realiza cât de important este să fim recunoscători și iubitori, și ne vom trezi din somnul leneș în care ne scufundăm clipă de clipă.

de Anasstasya

Dacă Dumnezeu „ar şti” ce nevoi ai!

„Nu te-ngrijora pentru ziua de mâine, căci Domnul Dumnezeul tău ştie ce ai nevoie şi îţi va da”, ne spunea Iisus acum 2.000 de ani. Ceva din in­te­riorul nostru „ascultă” cu înţelegere această pro­poziţie, dar o altă parte din noi îşi spune: „Nu ştie. Nu ştie ce am nevoie! Dacă ar şti, mi-ar umple contul imediat, mi-ar permite să huzuresc, aşa cum visez, să câştig la loterie, să mă însor cu fe­meia cea mai frumoasă, ori să câştig Premiul Nobel. Dacă Dumnezeu ar şti nevoile 
mele, mi-ar da acum bani de întreţinere, m-ar face sănătos ins­tan­taneu sau – măcar – m-ar scăpa de durerile de spa­te”, zice omul. Pentru că Dumnezeu pare a sta acolo, în Ceruri, impasibil şi fără griji, omul se chi­nu­ieşte, se lamentează în suferinţi şi afirmă ia­răşi: „Dumnezeu nu ştie ce am nevoie”...

Dacă crezi că Dumnezeu nu ştie ce nevoi ai, de­vi­ne adevărat. Dacă spui că El nu ştie, prin puterea li­berului arbitru El devine neştiutor. Nu ştie ce ne­voi ai. Prin îngrijorarea în sine îI spui Domnului: „Dă-te mai încolo, că habar nu ai ce-mi trebuie! Uite, eu ştiu clar că îmi lipseşte cutare şi cutare lu­cru, că nimeni nu mă ajută şi nu primesc niciodată ce am nevoie, ce-mi doresc sau ce vreau”! Liberul ar­bitru funcţionează perfect. Eşti liber să te îngrijo­rezi, cum eşti liber să te lipseşti de griji şi să-ţi aminteşti că ceea ce vede Dumnezeu ar putea fi „tre­cutul, prezentul şi viitorul tău la un loc”. Tu poţi ve­dea doar o frântură, pe baza căreia îţi stabileşti o nevoie imediată. De acolo însă, din Infinitul său, Dumnezeu vede întregul context. S-ar putea să vadă că un cont prea gras în bancă nu-ţi face bi­ne la caracter. Prea mulţi bani sau prea mult succes te-ar putea transforma într-un criminal sau într-o fiinţă abjectă. S-ar putea ca Dumnezeu să va­­dă că pâinea este tot ce ai nevoie pentru ziua de mâi­ne. Dumnezeu ar putea vedea viaţa ta în an­sam­blu, pe când tu o vezi pe bucăţele. Pentru că tu vezi doar o fotografie dintr-un set întreg, nu în­seamnă că ai acces la toată povestea. Şi, pentru că ac­cesul la întreaga poveste nu este posibil, nu-ţi ră­mâne decât să crezi că „Dumnezeu ştie şi îţi va da”, or să crezi că el nu ştie şi – prin aceasta – alegi să te zbuciumi... De fapt, şi dacă el n-ar şti, dar tu ai prefera să crezi că ştie, lucrurile s-ar sim­pli­fica dintr-un foc. Povestea ta ar deveni mai pu­ţin instabilă, iar mintea ta mai puţin antrenată în a găsi soluţii care – adesea – nu-ţi folo­sesc. Grija pentru viitor te face să chiuleşti din momentul în care îmbrăţişezi o fiinţă dragă... Când te plimbi prin trecut sau prin viitor, eşti absent din prezent şi aceasta înseamnă îngrijorare.

Aceasta înseamnă fuga din clipa în care se pe­­­trece viaţa ta cu adevărat. Fiecare moment de acum este real. Îngrijorarea te atenţionează că ai eva­­­dat din realitate. Şi aşa se face că se poate să ai în faţă soluţia pentru o problemă, dar – pentru că te îngrijorezi şi te gândeşti prea mult la ea, n-o poţi vedea cu nici un chip... Pentru că nu se poa­te să vezi soluţia acum cu o minte îngrijorată pen­­tru mâine... Aşa că este cu mult mai profi­ta­bil şi inteligent să crezi că Dumnezeu „ştie”, decât să te convingi zi de zi de faptul că „tu ştii”! Su­fe­rin­­ţa ar putea fi rodul credinţei în puterea proprie. Când pământul pare că-ţi fuge de sub picioare, îţi dai seama că n-ai nici o putere şi vezi cum piesele vieţii se aşază pe unde nu ai gândit, fără să în­trebe cât te-ai îngrijorat, cât ai suferit ori cât ai trans­pirat. Aceasta îţi demonstrează strălucitor că ar putea fi „cineva care ştie mai mult decât tine”. Şi a cărui putere trebuie privită cu luare aminte...

de Maria Timuc-jurnalul.ro

Ţi se pare uneori că viaţa nu-ţi mai apaţine şi te simţi spectatorul trist al propriei tale existenţe?

Ai trăit vreodată senzaţia că te învârţi în cerc, repetitiv şi obsedant, fără energie, fără satisfacţie? Este foarte posibil să te afli în ceea ce se cheamă ''blocaj energetic''. Cum ne ajutăm atunci când suntem într-o astfel de situaţie? Iată câteva soluţii: 

Nu-ţi lua viaţa atât de în serios! Crezi sau nu, această existenţă este doar un joc. În vechea religie hindusă se face referire la "Leela"- jocul divin. Această lume este ca un loc de joacă iar fiinţele vii sunt jucatori care fac cunoştinţă cu tărâmul fizic. Totul e doar pentru distracţie. Viaţa este în mod inerent lipsită de sens şi nu are o "agendă". Se păstrează doar explorarea- ea aduce manifestări noi, menite să te facă să experimentezi şi să te bucuri. Dacă nu iei viaţa prea în serios, ai învins scopul existenţei.

Încearcă să înţelegi că tu şi viaţa ta nu sunteţi două entităţi separate. Principala cauză a stresului este frica permanentă că trebuie să ai grijă de viaţa ta, că ai nevoie să faci ceva pentru ca lucrurile să se întample. Adevărul este însă că viaţa are grijă de tine şi viaţa face ca lucrurile să se întample. Nu există niciun lucru "izolat" ca şi eveniment, pentru că totul este interconectat, nu este doar "o" viaţă”. Experienţa ta este în legătură cu totalitatea existenţei tale. Când te simţi separat de viaţă ai pe umeri povara acestui fapt şi asta îţi provoacă mult stres.

Lasă-ţi viaţa să lucreze prin tine. Când ai înţeles că viaţa este tot ceea ce există şi ea are grijă de toate, ştii că fiecare problemă vine cu o soluţie şi fiecare situaţie va avea grijă de tot ce ai nevoie. Atunci când suntem stresaţi, înseamnă că ne opunem fluxului vieţii. Lasă-te în vâltoarea vieţii, cu abilitatea unui cârmaci care înţelege că nu poate lupta împotriva lui însuşi. Lasă grijile deoparte şi ai să vezi cum viaţa „aşează” lucrurile în noi şi fascinante experienţe.

Evită să trăieşti la suprafaţă, pătrunzând adânc în interiorul fiinţei tale. Viaţa este asemănătoare unui ocean. Cu cât trăieşti mai mult la suprafaţă, prinzi doar stresul valurilor mişcătoare şi pierzi frumuseţea şi măreţia adâncurilor.

Când te afli într-o situaţie stresantă, nu cere un răspuns minţii tale. Coboară în inima ta. Acolo vei găsi cele mai creative soluţii, care te vor scoate din impas.

”A fi bine” este dreptul tău din naştere. Nu te-ai născut pentru a te chinui şi a te război cu viaţa. Existenţa are propria ei conştiinţă superioară şi nu ar genera ceva redundant. Fiecare fiinţă a venit pe lume cu un scop - acela de a experimenta viaţa în mod unic, prin diversitatea dimensiunii noastre fizice. Deşi suntem toţi atât de diferiţi ca şi formă sau – mai bine zis - materie, viaţa este un măreţ şi unic numitor comun.

Renunţă la ideile care te condiţionează şi trăieşte-ţi viaţa în adevăr. Când renunţi la ideile false ale vieţii tale, stresul dispare şi intri într-o stare de graţie care îti permite să înţelegi că viaţa nu poate lucra împotriva ta.

Stresul este complet inutil şi dispare atunci când fiinţa umană se trezeşte la adevărata sa natură. Încrede-te în natura ta şi mergi înainte fără frică. Soluţiile nu vor întârzia să apară.

de Alina maria Albert (Neagu)

”Cum ne tratăm de sărăcie şi datorii?”

DEBLOCARE ENERGETICĂ 

Omul poate fi privit ca o entitate bipolară, având o dimensiune materială şi una spirituală. Necunoaşterea planului spiritual, ignorarea lui, generează probleme în plan material. Se spune despre sărăcie că scoate tot ce-i mai urât în oameni. Am tot încercat sa găsesc răspunsuri, de-a lungul ultimilor ani, studiind experienţele neplăcute în plan financiar, atât ale mele, cât şi ale celorlalţi. Am observat, la nivel subtil, faptul că, problemele financiare pot avea, cu o frecvenţă mai mare, următoarele cauze:

- atunci când am dispus de resurse, i-am dispreţuit sau i-am privit ”de sus” pe cei lipsiţi de aceste avantaje;

- incapacitatea de a ierta, supărarea, invidia; 

- ”lipirea” sufletului de trup, refuzul de a ne bucura în sens spiritual de frumuseţea şi bogăţia naturii;

- necinstirea, blamarea, condamnarea părinţilor.

Am observat cum, de îndată ce omul conştientiza unde a greşit, situaţia se îndrepta, aproape miraculos. Bine, bine, îmi veţi spune, dar există mulţi bogaţi care îi dispreţuiesc pe cei care nu au. Aşa este, dar nu putem noi şti care sunt lecţiile lor de viaţă! Poate că ei vor plăti altfel – prin boală, închisoare sau pierderi spirituale.

În ceea ce mă priveşte, am cunoscut sărăcia. Păcatul meu? Am cultivat dispreţul faţă de cei pe care îi consideram proşti, faţă de cei care şi-au distrus destinul prin alegeri neinspirate. În loc să manifest înţelegere şi acceptare, aşa cum face un om spiritual, îi marginalizam, îi ocoleam sau îi alungam din preajma mea.

Aş mai adăuga şi faptul că, uneori, neacceptarea unei situaţii de restabilire a unui echilibru karmic poate duce la degradare materială.

Cum ne tratăm de sărăcie şi datorii?

- renunţăm la ataşamentul agresiv faţă de bunurile materiale;

- cerem iertare pentru că ne-am legat mai mult de cele pământeşti, decât de Dumnezeu;

- cerem iertare pentru că am respins purificarea şi i-am condamat pe ceilalţi şi pe Dumnezeu pentru necazurile noastre.

De îndată ce v-aţi armonizat spiritual şi aţi înţeles cheia întâmplărilor dumneavoastră de viaţă, realitatea se va aşterne mult mai placut pentru...trupul si buzunarul vostru!

P.S - A nu se deduce fin din textul meu, că bogaţii sunt în mod necesar evoluaţi spiritual:)

Uneori, abundenţa în plan material îţi atrage atenţia că nu acolo se află misterul vieţii. Bogaţii au cele mai grele lecţii sufleteşti: boli, închisoare, neîmplinire, neiubire,....aşa ca nu-i invidiați!

de Alina Maria Albert (Neagu)

Voi ce fel de oglinzi sunteţi pentru oamenii din viaţa voastră?

Oamenii sunt oglinzi.

Mulţi am auzit deja această expresie şi la o primă vedere pare să spună că cei din jur ne arată ce suntem. Aceasta este o exprimare care însă pierde din vedere contextul mai larg al vieţii. 

Fiecare dintre noi avem un set de programe, convingeri, filtre, un set de condiţionări prin care ne uităm la lume. Noi nu vedem cum sunt cei din jur cu adevărat ci prin filtrele minţii noastre. Astfel încât ei când se uită la noi, dacă noi suntem “oglinda”, ei nu se vor vedea cum sunt cu adevărat ci se vor vedea “strâmbaţi” de filtrele noastre.

Reciproca e şi ea valabilă. Cei din jurul nostru sunt şi ei plini de prejudecăţi despre tot şi toate. Astfel şi noi când ne uităm la ei, în “oglinda” pe care ei o reprezintă, ne vom vedea la fel: “strâmbaţi” de percepţiile lor despre noi. 

Deci, expresia că suntem oglinzi unii pentru alţii este adevărată, dar incompletă. Suntem oglinzi, dar din acelea dintr-o cameră a oglinzilor deformate. 

În ce fel ne este utilă totuşi această comparaţie? Putem să vedem propriile noastre condiţionări mentale, şi să ne dăm seama că suntem plini de ele. Cu cât renunţăm la ele şi suntem mai liberi de păreri, cu atât devenim o oglindă mai clară şi curată. Atunci când oamenii, în prezenţa noastră, pot vedea lumina şi iubirea din ei înşişi înseamnă că am reuşit să curăţăm “oglinda”. Orice etichetă şi judecată despre cei din jur nu este Adevărul. Aşa cum doar o pisică ştie ce înseamnă să fie pisică, iar orice descriere despre ea nu este altceva decât o serie de atribute supra-impuse de intelectul nostru, la fel este şi când ne raportăm la altcineva. Chiar şi despre cei pe care credem că îi cunoaştem, cum ar fi părinţii sau prietenii noştri, putem doar să vorbim despre cine/ce credem noi că sunt. Dar doar ei înşişi ştiu cu adevărat cine/ce sunt. A şti despre ceva nu înseamnă acelaşi lucru cu a fi acel ceva. Supoziţia noastră că îi cunoaştem pe cei din jur, doar pentru că avem câteva păreri şi judecăţi despre ei, ne împiedică să fim cu adevărat cu ei. Dacă eu cred că cineva este “furios” şi “agresiv”, în interacţiunea cu mine va manifesta aceste calităţi pentru că … suntem oglinzi… 

Lucrarea pe care o avem de făcut cu propria noastră minte este să renunţăm la judecaţi şi prejudecăţi şi să le predăm Divinităţii. Să ne recunoaştem limitele perceptuale şi să fim deschişi la miracol, iar aceasta va lua forma dizolvării poziţionalităţilor egoului pentru a face loc radiantei iubiri şi luminii care sunt calităţile intrinseci ale fiecărui om şi creaţie, inclusiv a noastră. 

Atunci când suntem în Prezenţa unui om “sfânt” sau elevat, cel mai frumos cadou pe care ni-l face este să ne putem vedea pe noi într-o oglindă clară şi nedeformată. Suntem atunci emoţionaţi şi plini de reverenţă crezând că este din cauza omului în faţa căruia stăm. Dar de fapt este aceeaşi Prezenţă tăcută, plină de iubire şi acceptare care este substratul fiecăruia dintre noi, căreia îi facem “loc”să radieze, în rezonanţă cu vibraţia celui/celei în spaţiul căruia ne aflăm. A fi în spaţiul unui om evoluat spiritual ne oferă experienţa de a fi noi înşine, aceia care suntem dincolo de norul minţii condiţionate. Căutaţi-i şi înconjuraţi-vă de oameni în prezenţa cărora vă simţiţi voi înşivă. 

Ce putem face pentru a fi şi noi astfel? Să renunţăm să credem că ştim cum sunt ceilalţi şi cu smerenie să acceptăm că nu ştim mare lucru despre nimic. Apoi să ne rugăm să primim o înţelegere profundă şi Adevărul cel mai înalt despre …orice ne dorim să ştim. 

Voi ce fel de oglinzi sunteţi pentru oamenii din viaţa voastră? Când alţii sunt cu voi se simt frumoşi, puternici şi îşi văd potenţialul? Aţi putea oare să fiţi mai delicaţi şi gentili în exprimări şi simţiri cu cei din jur? 

Dar cu voi înşivă? Ce vă spuneţi? În oglinda voastră proprie, cum vă vedeţi? Sunteţi iubire şi lumină…sau vă vine să spargeţi oglinda? 

Vă reamintesc că sunteţi un Cadou al Lui Dumnezeu în lume şi viaţa voastră este un DAR!. Bucuraţi-vă de el. Oricine v-a spus altceva, oricine v-a minţit că nu sunteţi Perfecţi, iertaţi-i pentru că nici ei nu ştiau ce fac. Au fost la rândul lor învăţaţi să creadă în minciuni. Căderea din Rai este fiecare clipă în care uităm că suntem de natură divină şi că niciodată nu am fost uitaţi sau părăsiţi. Sursa vieţii noastre este întotdeauna în noi şi aşteaptă cu răbdare să ne aducem aminte de Ea. 

de Andrea Filip

Încerc să văd viața cum alți ochi. Cei ai sufletului.

Încerc să văd viața cum alți ochi. Cei ai sufletului. Încerc să o înțeleg, să o simt, să o iubesc, să mă dedic ei în totalitate. Încerc să zâmbesc de câte ori pot, să mă identific cu fiecare om care-mi traversează viața, să mă schimb acolo unde este nevoie, să devin mai bună cu fiecare zi. Încerc să mă bucur de fiecare oportunitate, de fiecare șansă, de fiecare zi și să fac totul cu plăcere și pasiune. Încerc să mă autodepășesc cu fiecare clipă. Încerc să asimilez cât de mult pot din experiența altora și să aplic în viața de zi cu zi aceste învățăminte. Încerc să nu mă las purtată de resentimente, gânduri negre sau temeri, îmi încredințez întreaga viață Tatălui nostru. Încerc din răsputeri să devin cineva, să duc o viață împlinită, să nu am regrete.

De multe ori eșuez. De multe ori rătăcesc pe poteci ascunse. De multe ori nu-mi dau seama ce trebuie să fac sau cum să reacționez. De multe ori mă cert pentru neputința și slăbiciunea de care dau dovadă și o iau de la capăt, indiferent cât îmi va lua să ajung din nou la punctul corect. De multe ori nu-mi dau seama cât de puternică sunt și cât de multe aș putea face dacă m-aș forța mai mult. De multe ori conștientizez că nu fac lucrurile atât de bine pe cât mi-aș dori.

Sunt sigură că fiecare dintre noi gândește la fel, sau cel puțin asemănător. Ne blamăm pentru lucrurile pe care nu le putem face, pentru lucrurile pe care alții au reușit să le facă, pentru deciziile proaste pe care le luăm și pentru că ne lăsăm afectați de zvonuri. Ne blamăm pentru că nu trăim pentru noi ci pentru alții, pentru că nu muncim pentru plăcerea noastră ci pentru necesitate, pentru că nu facem ceea ce ne aduce armonie și liniște.

Ce ar trebui să facem? Cum ar trebui să procedăm? Cât de departe ar trebui să mergem cu schimbarea?

Schimbarea este bine venită dacă provine din interior. Dacă o simți. Dacă o dorești. Atitudinea, gândirea, vederea, înțelegerea, maturitatea provin din interior, din sufletul tău greu încercat, care a putut depăși obstacolele vieții. Transformarea ta ca om pleacă tot din interior. Tu ai puterea de a schimba lucrurile, lumea, viața. Tu ești cel care decide cum vrei să fii, care este acel „eu” care te mulțumește, care este modelul pe care îl dorești pentru tine.

Sunt sigură că deja te-ai gândit la mai multe variante. Așa gândesc și eu. Dacă aș putea să descriu modul în care m-aș vedea, în care aș dori să mă transform aș spune – diferită. Este un cuvânt care le cuprinde pe toate. Lucrurile bune, bineînțeles.

Îmi duc mica schimbare cu mine în fiecare zi, la serviciu, acasă, în oraș, la masă, la întâlnirile cu prietenii  și profit de fiecare clipă să mai adaug sau să mai șterg câte ceva. Încă sunt la partea cu încăpățânarea excesivă dar sper să reușesc să o cizelez, dacă nu să o fac să dispară complet.

Deci tu ești schimbarea pe care o vrei la tine. Poți face asta și chiar mai mult dacă ți-o dorești cu adevărat. Ia ziua de azi și lucrează la tine. Roagă-te ca El să fie în preajma ta mereu și să te încurajeze, să te îmbărbăteze, să-ți inspire curaj și speranță. Poți. Fă-o!

sursa :http://anasstassya.wordpress.com/

Vom zâmbi, vom iubi și vom trăi.

Vom zâmbi, vom iubi, vom trăi.

Vom privi cu prietenie către soare pentru că i-am dus dorul și ne vom bucura de căldura lui.

Vom vedea cum înfloresc copacii, îmbrăcând haina frumoasă a adevăratei primăveri.

Vom fi prieteni, copii, suflete pereche.

Vom cânta și vom dansa de bucurie și poate uneori ne vom culege lacrimi din colțul ochilor din cauza vreunei noi dezamăgiri.

Ne vom gândi la cine am fost și la cine am devenit și poate că vom deveni nostalgici cu gândul la copilăria pe care o pierdem uneori prin cotloanele sufletului.

Ne vom pune dorințe și vom sufla în câte-un puf de păpădie în speranța că se vor împlini.

Vom iubi pentru că asta știm să facem și vom ierta pentru a ne ușura sufletul.

Vom zâmbi pentru că ne stă bine și le vom dărui și altora pentru că nu suntem niciodată prea săraci încât să nu le putem împărți.

Vom trăi și ne vom bucura de viață!

Să aveți un Aprilie cu sănătate, plin de liniște și de bucurii, de iubire și de prietenie, de soare și de viață!

de Iustina Talea

Avem uneori impresia că suntem nisip în bătaia vântului...

Avem uneori impresia că suntem nisip în bătaia vântului, că nu avem nici o direcţie, că nu avem nici un control, că lucrurile se întâmplă fără voia noastră şi mai ales peste voia noastră, că nu avem nici o putere şi nu putem folosi nimic din ceea ce am învăţat o viaţă, că nu putem fi creativi şi nu putem iubi atât cât am vrea, că istoria şi timpurile fac ceea ce vor ele cu viaţa noastră, fără ca noi să putem riposta, că suntem victime ale sistemului din care facem parte, fiind înrolaţi de la naştere, că toţi vor să ne îmbolnăvească, să ne omoare încet şi sigur, că nu vor să ne dea acces la cunoaştere, că cineva acolo sus joacă poker cu viaţa noastră, că lucrurile merg din rău în mai rău şi că nimic bun nu ni se mai poate întâmpla, că tot ce a fost mai frumos în viaţa noastră este deja trecut şi că nu mai avem ce spera… că există oameni care ne vor răul, că avem mai mulţi duşmani decât prieteni şi că trupul nostru este închisoare din care abia aşteptăm să evadăm în somnul cel lung…că nimeni nu ne iubeşte şi nu ne apreciază, că planeta este în agonie şi că vine apocalipsa… că îngerii ne-au uitat şi oamenii sunt fiare, că viaţa este o luptă şi societatea o junglă, că dacă nu urli ca lupii, sfârşeşti sfâşiat, că tinerii din ziua de azi sunt nişte depravaţi, că femeile sunt nişte făţarnice şi bărbaţii, nişte porci, că avem nişte familii care nu ne-au oferit nimic şi că nu mai avem nici o perspectivă, că criza ne ucide şi că viaţa în ansamblul ei este o mare păcăleală, că ceilalţi sunt de vină pentru tot ceea ce nu facem şi nu suntem, că totul este o iluzie şi că nu există nimic pentru care să mai merite să ne trezim dimineaţa.

Sună cunoscut? O da… şi astea sunt doar câteva programe de distrugere în masă pe care le activăm în fiecare zi cu fiecare respiraţie. Nu este nevoie de războaie în afara noastră pentru că le avem pe toate în noi. Ducem în permamenţă un război chimic … otravindu-ne fiinţa cu gânduri toxice de tipul celor de mai sus, ducem un război biologic contaminându-ne corpul fizic cu felul în care mâncăm, respirăm, ne mişcăm, ne distrăm sau muncim, ducem un război de gueriilla cu gândurile noastre cele bune, punând mereu răul înainte, ducem un război economic, fortandu-ne să ne mulţumim cu puţin şi să trăim în austeritate emoţională şi materială pe care în esenţă nu ne-o impune nimeni, război de declaraţii în relaţiile cu ceilalţi când rareori avem curajul să spunem ce gândim. Suntem proprii tirani, o tiranie a egoului care încearcă să trimită sufletul în lagărul de concentrare… pentru o moarte rapidă care să îi permită supremaţia totală!

Ce e de făcut în acest război complet şi complex? Cum putem să facem pace când nu ne-o dorim, când am ajuns să ne complacem în acest război, când simţim că nu am avea rost dacă nu am avea şi noi acolo măcar o boală mică, un eşec, un motiv de supărare pe noi şi pe ceilalţi, dacă nu am avea de ce să ne simţim victime, dacă nu am avea oameni pe care să nu îi iubim? Suntem fericiţi în nefericirea noastră, şi ne mulţumim să privim viaţa prin gaura cheii fără să deschidem uşa, ne este teamă să fim DIVINI aşa că alegem o umanitate ştearsă şi lipsită de responsabilităţi.

Asumarea păcii interioare este o mare responsabilitate. Asta ar însemna că ne asumăm faptul că totul este consecinţa gândurilor noastre, că nimic din ceea ce suntem şi ni se întâmplă nu începe în altă parte decât în mintea noastră, să ne simţim puternici şi să avem grijă ce facem cu puterea noastră, să simţim că avem tot ce trebuie pentru a face ce vrem şi tot ceea ce vrem pentru a face ce trebuie, să simţim că viaţa este un dar pentru care nu putem mulţimi altfel de cât bucurându-ne de el din plin, anulând conştient toate programele de distrugere în masă a propriului suflet pe care le generăm în fiecare zi. Anularea se face simplu: cu un “Doamne ajută” şi un “Multumescu-Ţi Doamne pentru tot ceea ce mă înveţi dându-mi şi luându-mi”, cu un atotputernic “Facă-se Doamne voia TA”, văzând în fiecare om, faţa divinităţii şi puterea ei de a lucra în lume!

Dacă vă mai spune cineva… dacă vă mai spuneţi voi … că sunteţi doar nişte fire de nisip fără putere… să nu credeţi! Fiecare este un UNIVERS care tinde către acel UNU atotcuprinzător, un univers care are toată puterea în Cerul din care vine şi pe pământul pe care calcă!

Fie ca aceste cuvinte să vă facă pieptul să explodeze de lumină şi să vă înflorească inima, să vă oprească mintea şi să vă hrănească sufletul! 

AMIN!

sursa astrosofia.ro

Duminica este ziua când Dumnezeu se odihneşte...este ACASĂ

La Dumnezeu nu mergi când ai chef sau nevoie....mergi când te cheamă El...şi El ne-a chemat Duminica:)

Biserica este casa LUI. Zidurile bisericilor nu sunt din piatră, ci din iubire. În casa Lui încăpem toţi. Nu vă grăbiţi să judecaţi preoţii şi nici enoriaşii care vă deranjează ,,Am auzit adesori" mie la biserică îmi place să fiu singură, să nu fie multă lume..."

"Mă pot ruga şi acasă..."

Casa lui Dumnezeu şi casa mea...veche dar este pentru nou veniţi.

De cele mai multe ori, din lene, ignoranţă sau delăsare uitam să merg Duminica la biserică. Biserica este casa lui Dumnezeu...aşa m-a învăţat bunica mea în copilărie.

Îmi făcusem un obicei, să trec uneori, seara, după întâlniri, pe la o biserică deschisă până târziu în noapte. Într-o zi, obosită fiind, mi-am zis: nu mai merg! Dumnezeu este peste tot. Mă pot ruga şi în câmp şi acasă la mine! tot aia este...

Numai că.....

Am ajuns în confortul unui duş, m-am băgat în pat rostind un "Tatăl nostru" un sfert adormită...şi am intrat într-un fel de transă...

Două mâini mari, uriaşe, m-au ridicat din locul în care eram...era EL care îmi spunea:

"Casa MEA nu este peste tot, să nu mai spui asta"...M-a ridicat deasupra pământului şi m-a dus într-un loc de unde puteam vedea cupolele mai multor biserici. Mi-a zis să-mi aleg una dintre ele. Am ales una...şi atunci EL a început să-mi arate cum a fost construită acea biserică: vedeam o femeie necăjită, înfăşurată într-o basma închisă la culoare care dădea ultimii bani unui preot, vedeam oameni veseli care se bucurau atunci când se ridicau zidurile, vedeam un zidar foarte obosit care nu voia să se oprească din muncă pentru că nu terminase de construit la altar...Iar EL îmi spunea..."vezi, asta este casa MEA" zidurile acelei biserici nu mai erau ziduri de cărămidă, erau ziduri de iubire ...pentru Dumnezeu. Şi EL îmi repeta mereu- "asta este casa MEA"

În paralel, mă vedeam pe mine, acasă la mine, privindu-mă în oglindă, atingând obiectele personale, era imaginea mea impregnată peste tot...şi EL îmi spunea "iar asta este casa ta".

M-am trezit din transă şi mi s-a făcut ruşine de felul în care gândisem până atunci. Casa lui Dumnezeu nu poate fi decât o casă a iubirii...construită de oameni, din dragoste şi cu dragoste.

Vibraţia locului în care este construită o biserică nu va fi niciodată aceeaşi cu vibraţia casei mele...pentru că la mine acasă există oglinzi, nimicuri, deşertăciuni.

În casa LUI...întâlneşti iubirea...şi oameni ca mine, mai mult sau mai puţin încercaţi..

de Alina Maria Albert 

Ţine-ţi visul tău în taină!

”Să-ţi faci puţini prieteni. Din tine nu ieşi.

Căci prea des falsitatea credinţa ne-o înfrânge.

Când ţi se-ntinde-o mână, ‘nainte de-a o strânge,

Gândeşte-te că poate te va lovi-ntr-o zi.

Să nu-ţi dezvălui taina din suflet celor răi.

Nădejdile, – ascunse să-ţi stea de lumea toată.

În zâmbet să te ferici de toţi semenii tăi,

Nebunilor nu spune durerea niciodată.

(...)Pe cei curaţi la suflet şi luminaţi la minte

Neîncetat să-i cauţi. Şi fugi de tonţi şi răi.

Dacă-ţi va da otravă un înţelept, s-o bei

Şi-aruncă antidotul, un prost de ţi-l întinde"

Aceste versuri ale lui Omar Khayyam conţin mari idei precum ”singurătatea fiinţei umane” şi ”răul lăuntric, adevărata cauză a singurătăţii noastre”. Doar trăind în relaţie cu Dumnezeu putem scăpa din tragicul carusel al amăgirii, din această dramă a singurătăţii ”omului”, căci, aşa cum spune şi poetul, mâna care te atinge cu dragoste azi, te loveşte cu ură mâine. Omenescul din noi e cel ce ne poartă către însingurare, e Adam cel căzut, e în omenescul nostru o forţă distructivă, care nu poate iubi, sfidând condiţiile, şi nu poate menţine bunătatea sau frumuseţea în sine, nu doar în faţa răului, cât – şi asta-i tema pe care o şi alătur astăzi singurătăţii fiinţei umane – în faţa binelui celuilalt. ”Nădejdile ascunse să-ţi stea de lumea toată”. Când ai un vis, un proiect mare, un plan al tău, când ai o dorinţă şi vrei şi ştii că poţi să zbori, când nădăjduieşti să creşti din mâna ta, din inima şi din mintea ta un ceva frumos, ţine-ţi nădejdea în taină. ”Să nu ştie stânga ce face dreapta” şi să nu ştie nimeni că visezi să cucereşti propriul tău Everest, oricât de mic sau de mare ar fi el. De ce, oare, ni se spune să ne păstrăm visele în taină? Iată, nu doar să le ascundem de cei ale căror minţi sunt tulburate de răutate, nu doar de duşmani, ci ”de lumea toată”! Cheia ne e dezvăluită tot în acest poem; starea de spirit, trăirea interioară, caracterul, personalitatea şi tot ce este celălalt, ni se transmite ca un fluid nevăzut, influienţându-ne conştiinţa şi capacitatea de a materializa visul. Să căutăm compania oamenilor luminoşi în suflet şi în minte, să ne bucurăm de cei înţelepţi, căci prezenţa lor e un dar preţios, care ne inspiră. Totuşi, nici măcar lor să nu le destăinuim visul cel mai drag şi asta pentru că visul nostru poate muri, îşi poate pierde puterea şi se poate nărui din pricina inerţiei, care caracterizează mintea omenească. Cel ce te iubeşte este şi acela ce te poate ucide; mâna care te mângâie şi gura cate-ţi jură iubire veşnică te pot distruge în ziua următoare, căci se poate ca visul tău să lovească visul celuilalt, or doar să pară că stă de-a curmezişul fericirii lui. Sentimentele omeneşti nu cunosc veşnicia; egoismul e sămânţa lor şi schimbarea le este menită. Ele se schimbă în noi şi se schimbă în ceilalţi şi nu avem antidot pentru schimbare, aşa încât niciodată nu poţi fi sigur că emisiile celui blând de lângă tine nu se vor transforma în lovituri. Nu ai niciodată certitudini privind trăirile şi de aceea omul e o fiinţă singură, care se poate vindeca de singurătate doar prin întâlnirea sa cu iubirea divină. Cu alte cuvinte, în om nu poţi avea încredere absolută, lui nu i se poate ataşa absolutul în nici o privinţă, căci el e limitat de propria sa condiţie, iar limitarea îl predispune la rău. Doar lumina sufletului şi a minţii pot susţine visul altuia, numai într-o asemenea lumină poate supravieţui un vis mărturisit. Cum mintea şi sufletul omenesc sunt ca starea vremii şi nu se ştie dacă cerul senin nu ascunde o furtună devastatoare, e mai bine să-ţi pui visul tău la adăpost. E un fel de a spune să nu ai încredere desăvârşită în nimeni, dar să ai grijă ca lângă tine să stea fiinţe îmbunătăţite la minte şi la suflet, căci printr-o osmoză tainică tu devii asemeni celui ce te însoţeşte. Visul nostru mărturisit poate supravieţui doar în relaţie cu lumina minţii şi a sufletului celuilalt şi aceasta e o altă ipostază în care se topeşte sentimentul omenesc al singurătăţii, în care destinul nostru de fiinţă singură este anulat (cea mai mare fiind comuniunea cu divinul). Până vom ajunge la o asemenea lumină sau vom simţi că-i purtată de altul, să înţelegm că întunericul nostru, făcut din invidie, frică, durere, dorinţă, plăcere sau gelozie, omoară şi visul celui iubit! De aceea e mai bine ca visul tău să rămână taina ta până ce se va întrupa, căci numai aşa nu mai poate fi distrus!

de Maria Timuc