„- Ce faci părinte? - Cad şi mă ridic!...” (Pateric)

"Dragostea nu se măsoară în cuvinte, ci în fiecare zi se simte.
Sunt o rază de soare și nu mai vreau să opresc timpul"

Dumnezeu întotdeauna ne numără ridicările şi nu căderile. Niciodată nu o să ne întrebe Doamne de ce am căzut; fiindcă ştie, înţelege, simte, Îl doare, Îi cade o lacrimă… Pentru tine, pentru mine, de şaptezeci de ori câte şapte… Dumnezeu o să mă întrebe de ce am rămas la podea, de ce am descurajat, de ce nu m-am ridicat din mocirlă?! Dar mâine cad iar… Din nou să mă ridic! Important este ca atunci când vine moartea să mă găsească în ridicare, şi nu în cădere. Să nu divorţez de Hristos! Să aleg să fiu în braţele lui Doamne, chiar şi în iadul din mine…

Adevărul nu trebuie gândit, ci văzut, trăit, experimentat. Poetul Nichita Stănescu are un vers memorabil: „prietene, cum arată albastrul tău”?! Albastrul tău poate fi diferit de albastrul meu. Albastrul tău e mai deschis, al meu poate e mai întunecat. Nuanțele, luminile și umbrele, nu trebuie să fie motiv de ceartă, ci prilej de comuniune. Chiar sunt curios să-mi povestești despre albastrul tău! Să căutăm lucurile care ne leagă, ne unesc și nu cele care ne separă. Există atâtea culori câţi oameni sunt, atâtea vederi. Poţi să nu ai ochi frumoşi, dar o vedere frumoasă. Ne luăm zborul ca un avion de pe aeroporturile inimii sau minţii, doar dus sau dus-întors. Privirea şi simţirea low-cost. Da, rugăciunea este judecata înainte de judecată. Singurul Cuvânt care nu înşeală este cuvântul lui Dumnezeu. Ceea ce Bogdan spune despre Sebastian, spune mai multe despre Bogdan decât despre Sebastian. Ţine minte! Teama de eşec este ca un balansoar, ne ţine ocupaţi, dar nu ne duce nicăieri. Orice om poate fi iubit, iar credinţa nu este nimic altceva decât un act de iubire. Ei sunt tu şi tu eşti eu. Ne suntem unii altora oglinzi.

Vorbitul despre trecut nu este trăitul despre trecut. Nu stăm în fotoliu şi ne întrebăm „ce-ar fi fost dacă…?!" Cu respect şi dragoste facem referire la trecut. Ofrandă, bucurie. Dacă nu putem mergem mai departe este pentru că suntem blocaţi într-un trecut pe care nu îl mai putem schimba şi ne este greu să acceptăm, să iertăm, să binecuvântăm. Fericirea este o cale, nu un loc.

Ştim că nu ştim nimic. Suntem inundați de știri. Ştiri în neștire. Viața e o știre, moartea e o știre. Când renunţi să mai vrei să ştii tot, atunci te uneşti cu Cel care cunoaşte Totul! Cele mai multe certuri provin din faptul că oamenii nu îşi exprimă propriile gânduri şi le interpretează greşit pe-ale altora. Paradigmă a comunicării. Conexiuni neurologice învăţate. Tipare, scenarii. Când privim pe cineva să privim prin ochii iubirii. Lucrurile măreţe se fac, de obicei, cu riscuri foarte mari. Ce crezi, ce faci şi ce spui, când sunt în armonie înseamnă că eşti fericit.

Unii fac hematom pe creier, alţii pe suflet. Dacă nu e extras la timp se poate muri. Lumea este plină de inimi amanetate. E viaţa ta şi te plimbă ca într-un joc. Eu ştiu ce vreau de la viaţă şi nu mă ascund de mine. Furtuni, minciună, adevăr, capul în nori. Am ales să iubesc. Nu îmi las inima pe jos ca să nu ştiu pe unde s-a dus. Îmi reînnoiesc primăverile ce niciodată nu secătuiesc. Unii spun că ştiu prea multe lucruri pentru vârsta mea. Nu le-am citit sau le cunosc, le-am trăit. Şi mai am încă de trăit, de învăţat, de dăruit. Dragostea este cel mai bun răspuns le întrebările vieţii. Dragostea nu se măsoară în cuvinte, ci în fiecare zi se simte. Sunt o rază de soare și nu mai vreau să opresc timpul. Nu zâmbesc ca la poză. Ce faci bine te va ajuta și ce faci rău se va întoarce împotriva ta. După încercări ești mai puternic. Experiența te va ajuta. Mergem înainte indiferent dacă ziua a fost dulce sau amară. Lumea vrea fapte, nu cuvinte deșarte. Nu vreau să fiu altcineva. E viața mea și mă bucur de ea!

Nu mai stau la pândă la intrarea în inima mea. Nu tai bilete. Nu pun întrebări. Sunt o cetate întărită, fortăreaţă construită din pietrele mici şi mari ale vieţii. Zâmbesc pufos şi moale, cald şi dulce tuturor. Eu am desenat acest zâmbet de copil pe chipul meu. Poartă multe în spate. Au trecut ani… Cândva a fost greu ca pietrele de moară, acum e uşor şi firesc aidoma unui fulg de nea jucăuş.

Oricine are loc în sufletul meu. Inima mea încă mai bate, ajutată de pastile sau nu. Şi va mai bate mai departe în inimile altora după ce nu voi mai fi. Nu am refugii când visez. În ziua ce vine va fi mai bine. Am drumul meu asumat şi nu mai pun la propoziţiile vieţii semn de întrebare încordat, ci puncte de suspensie timide sau un înălţător semn de exclamaţie. Mă bucur de viaţă ca un copil ce face primii paşi! Nu mai zic nici un cuvânt. Înțelepciunea vieții e simplă; fă ca pe unde ai trecut să fie mai bine ca înainte!

Dacă te aştepţi ca lumea să fie corectă pentru că tu eşti corect, te păcăleşti singur. Este ca şi cum ai aştepta ca leul să nu te mănânce pentru că tu nu l-ai mâncat. Poţi să treci surâzând prin toate alături de Doamne. El simte şi înţelege toate, toate, dincolo de cuvinte.

Te iubesc pentru că nu ştiu altă cale! Nu uita că eşti Iubire, Lumină, Viaţă, Bucurie, candidat la Sfinţenie, Cetăţean al Raiului! Îţi sărut inima şi torn cărbunii dragostei acolo…

Într-o casă mică poate încăpea tot atâta bucurie ca într-o casă mare. Bucură-te de lucrurile mici, căci într-o zi, privind în urmă, ai să descoperi că au fost lucruri mari. Cea mai bună zi este ziua de azi! Cărarea vieţii e frumoasă. Fii liniştit.

Plecat după fluturi, zăpadă, vată pe băţ. Revin repede…

de Ieromonah Hrisostom Filipescu

sursa: http://www.doxologia.ro/

Nu eşti nimic din ceea ce crezi că eşti!

Ne petrecem o mare parte din viaţă având o idee falsă despre ceea ce suntem cu adevărat.

Credem într-un ‘’eu’’, care de fapt se bazează pe gânduri, pe amintiri, pe definiţii pe care le-am căpătat prin întâlnirile cu toţi oamenii din viaţa noastră. 

Mintea noastră a crezut dintotdeauna că ea este cea care face lucrurile să se întâmple, că ea este cea care creează realitatea, şi aceasta este una dintre cele mai mari iluzii. 

Ne agităm, ce chinuim, depunem eforturi, având senzaţia că în acest mod vom face lucrurile să se întâmple, însă nimic nu se întâmplă fără ca Voia Divină să permită acest lucru. 

Şi ajungem întotdeauna să suferim, depunând atâtea eforturi. Cu cât ne chinuim mai tare, cu cât credem în gândul că noi suntem cei care facem lucrurile să se întâmple, cu atât mai mult ne îndepărtăm de adevărata sursă care are grijă de tot ceea ce se întâmplă. 

Cu cât încercăm să controlăm lucrurile pe baza acestei voci a gândurilor din capul nostru, cu atât ajungem să suferim mai mult. 

M-am întrebat la un moment dat: Cine respiră în corpul meu? Cine îmi animă trupul în fiecare dimineaţă? 

Nu trebuie să fac nimic, nu trebuie să mă alimentez la nici o priză pentru a începe în fiecare zi să mă mişc prin lume. Şi asta înseamnă că undeva trebuie să existe o sursă invizibilă care crează totul, care mă crează pe mine, care mă pune în mişcare, care trăieşte prin mine. 

Mulţi dintre noi credem o mare parte din timp, că suntem gândurile noastre, şi că aceste gânduri ne aparţin, însă este oare adevărat? 

Când ne-am născut ne-am născut puri de orice informaţie, de orice credinţă, însă apoi am început să primim definiţii, concepte despre cum e lumea, despre cine suntem noi, şi de acolo a început iluzia. 

Ajungem astfel să creştem şi vine un moment în care poţi vedea clar, că gândurile vin de peste tot, că tot ceea ce crezi despre tine, despre lume, este doar un amalgam de gânduri ale tuturor oamenilor cu care am interacţionat în viaţa noastră. 

Apoi putem să privim la trupul nostru şi să vedem că el este compus din molecule, atomi, particule, unde de energie, însă unde suntem noi în toată ecuaţia asta? 

Pentru că toate acestea trebuie să aibă o sursă. Din moment ce putem să privim trupul nostru, devine clar că nu avem cum să fim el, din moment ce îl putem conştientiza şi observa. 

Din moment ce putem să privim gândurile noastre şi să le observăm devine clar, că nu avem cum să fim ele, pentru că un gând nu se poate vedea pe el însuşi. Şi atunci ajungem să vedem că de fapt noi suntem martorii tuturor acestor lucruri. 

Noi suntem acel ochi din care totul este privit, şi observat. Noi trebuie să fim una cu sursa. 

Adevăratul ‘’eu’’, nu este cel bazat pe amintiri, pe definiţii care au venit de la toţi oamenii pe care i-am întâlnit, ci este dincolo de toate acestea. 

Adevăratul eu nu este o serie de emoţii, şi poţi vedea acest lucru, doar devenind complet conştient . 

Doar devino conştient, ca într-un joc, de mâinile tale, de picioarele tale, de culoarea gândului tău următor, de respiraţia care se manifestă în tine, şi vezi ce se întâmplă? 

Eşti tu corpul tău, sau eşti cel care priveşte? Eşti tu senzaţiile tale, sau eşti cel care observă aceste senzaţii? Eşti tu respiraţia ta, sau eşti cel care o priveşte? 

Încearcă să-l găseşti pe cel care poate observa toate acestea. Şi dacă îl poţi găsi, înseamnă că nu este real. Nu poţi fi tu cel pe care îl găseşti, pentru că tu nu ai cum să te vezi pe tine însuţi. 

Cum poate un gând să se privească pe el însuşi? El nu poate să privească din el. 

Tot ceea ce există în această lume este o formă de gând. Inclusiv tu, cel pe care îl numeşti tu, este tot o formă de gând. 

Viaţa asta e un vis, şi nu este o metaforă. Ne îmbrăcăm cu diverse personaje, şi această viaţă se va sfârşi într-o clipită. 

E important să ne amintim cine suntem, ce suntem cu adevărat, pentru că altfel vom rătăci prin viaţă, în iluzie şi suferinţă. 

Întreabă-te repetat: Cine sunt eu? Cine sunt eu? Cine sunt eu? Până când nu vei mai găsi un răspuns, pentru că orice răspuns ai găsi nu are cum să fie decât un gând, decât o idee despre cine eşti cu adevărat. 

Te invit chiar acum să răspunzi la această întrebare într-un comentariu, să scrii toate răspunsurile care îţi vin în minte, pentru că astfel poţi afla tot ceea ce nu eşti, şi de aici poţi începe să dai la o parte tot ceea ce te acoperă cu adevărat, privind fiecare gând în parte şi devenind conştient/ă că tu nu eşti el. 

Fă asta chiar acum, cu dedicare. 

Cine eşti tu? 

de Cristina Miculete 

sursa: http://artafeminina.ro/

Ce înseamnă “te iubesc”?

Atât de frumos, atât de sublim şi atât de vital, dar totuşi atât de greu de spus. „Te iubesc”. Simplu, scurt, doar două cuvinte atât de puţin importante luate separat, dar care cer atât de mult curaj pentru a fi puse împreună. Şi rostite apoi. Cine le spune primul?

E curaj sau slăbiciune să fii tu primul care face asta? E o nebunie prostesc de curajoasă, o renunţare la propriul orgoliu, o acceptare atât de necesară pentru tine mai ales, o recunoaştere în faţa lumii întregi a sentimentelor pe care le-ai lăsat să îţi prindă viaţă şi rădăcini în suflet. O eliberare. Pentru că le simţi, ştii că sunt acolo de fiecare când ia naştere iarăşi pe chipul tău zâmbetul ăla tâmp de îndrăgostit, când ţi se strânge inima la gândul că poate nu simte asemenea ţie şi te urăşti pe tine când conştientizezi slăbiciunea umană de a simţi altfel, când te vezi măcinat de chinul unor sentimente atât de puerile şi prosteşti, dar frumoase totodată. Ştii că sunt acolo atunci când ţi-e teamă şi ai un ghimpe în stomac în fata posibilităţii că tocmai atât de frumosul „te iubesc” al tău să te lase singur, dezgolit şi vulnerabil în faţa celuilalt. Dar totuşi o spui.

Deschizi gura şi spui lucrul care îţi pare cel mai greu din lume, urmând să simţi senzaţii tari ca într-un montagne russe: nu mai poţi da înapoi acum, ţii ochii strâns închişi şi îţi spui că „ce va fi, va fi” în timp ce muntele mecanic din metal a luat-o la vale fără ca tu şi nimeni altcineva să îl mai poată întoarce. Ştii că acum nimic nu mai depinde de tine. Te afli într-un montagne russe, dar unul emoţional, în care raţiunii tale nici nu i-ar veni să creadă că te-ai urcat, dacă n-ar fi atât de adormită, intoxicată, anesteziată de pasiunea asta nebunească, rebelă şi atotştiutoare, care poartă numele de iubire. Şi dai drumul cuvintelor, pentru că nu poţi altfel. Pentru că ai atât de multe sentimente în tine, încât inima ta nu le mai poate duce, pentru că trebuie să îi spui, să ştie, pentru că vrei să afli dacă simte la fel, pentru că ai nevoie de asta, pentru că tortura de a-ţi reprima emoţiile capătă dimensiuni titanice în faţa orgoliului colosal de altădată. Şi chiar dacă ţi-e teamă şi ai un nod în gât, totuşi o faci. Cât curaj! Câtă renunţare la orgoliu! Câtă sinceritate! Câtă inconştiență sau câtă naivitate? Dar ce exemplu mai elecvent al iubirii, decât să fii tu primul care spune „te iubesc”? Să îţi înfrunţi temerile atât de firesc şi atât de simplu. Ce mărturie mai clară a îndrăgostirii decât renunţarea la sine şi acceptarea realităţii că eşti vrăjit, că toţi demonii tăi s-au aşezat supuşi la picioarele iubirii şi contemplă fascinaţi o vietate la fel ca tine, om simplu om în carne şi oase, dar fără de care simţi că nu ai mai putea respira pe acest pământ? Şi renunţi acum de dragul lui la aspiraţia de a fi puternic şi invincibil, stăpân şi sigur pe tine, arătându-te umil şi supus, dar totuşi mai frumos, mai uman ca oricând altădată!

Paradoxal, iubirea îţi aduce curajul nebunesc de care ai atâta nevoie deseori, dar te tranformă într-un om aproape ruşinos de umil şi sincer, într-un fraier emoţional şi temător, pentru că ai putea să înfrunţi întreaga lume acum, dar te paralizează un singur lucru doar: teama de a spune tu primul cele două cuvinte, teama de a fi respins. Dar prin iubire afli până unde ajung propriile frici şi care îţi sunt dimensiunile orgoliului, îţi descoperi alb pe negru limitele narcisismului: iubirea îţi arată cât de îndrăgostit eşti de propria persoană după cât de mult deschizi porţile sufletului pentru a-l pofti şi pe celălalt acolo. În iubire nu vei conştientiza niciodată realitatea că fricile pot fi înfrânte numai dând piept cu ele, dar le vei domoli din naivitatea că de data aceasta vei găsi fericirea eternă după care tânjim cu toţii. În final, prin „te iubesc” nu renunţi la tine, ci doar ieşi din tine printr-un gest vital şi matur în cele din urmă, acceptându-ţi condiţia de om care îşi va găsi plenitudinea în şi prin existenţa iubirii.

Şi totuşi există iubire
Şi totuşi există blestem
Dau lumii, dau lumii de ştire
Iubesc, am curaj şi mă tem.

de Adrian Păunescu
sursa: http://jurnalulevei.ro/

VIAŢA este scurtă. Lăsaţi despărţirile şi iubiţi

Am scris despre asta şi o să mai scriu. O să scriu până o să reuşesc să conving măcar un om că am dreptate. Până când o să înţeleagă măcar un om că în viaţă important este să construieşti. Nimeni nu a rămas în istorie pentru faptul că a dărâmat o clădire, nimeni nu a rămas în istorie pentru faptul că a distrus ceva. Oamenii care au construit au fost mereu cei care au fost în centrul atenţiei. Ei sunt priviţi cu mândrie. Aşa e şi în viaţă.

Din goana asta nebună pe care o avem zilnic suntem dispuşi din ce în ce mai des să închidem paranteze, să rezolvăm totul rapid, să tragem linie repede, să calculăm, să vedem care e clasamentul, dacă am stat tot timpul pe plus. Viaţa te învaţă că nu e aşa. Că există suişuri şi coborâşuri şi că doar împreună puteţi urca. Viaţa, relaţia cu persoana iubită, cu prietenii, cu familia. Totul este un montagne russe. Şi cu siguranţă dacă încerci să construieşti ceva alături de omul de lângă tine la final clădirea o să strălucească. O să o remarce toţi, o să fie un exemplu pentru toţi cei din jur. Orice problemă poate să-şi găsească soluţia în momentul în care oamenii care o pot rezolva vor să o rezolve. În momentul în care există voinţă de ambele părţi, în momentul în care amândoi trag în aceeaşi direcţie.

Trebuie doar să ştie cum să gestioneze momentele de cădere pentru a se bucura şi mai tare de momentele de ascensiune. Dar e uman, e un sentiment pământean. Mereu o să observi din cei 10 nasturi ai unei cămăşi singurul nasture care s-a rupt. Oamenii au capacitatea de a scoate mereu răul în faţă. Dacă un om a făcut 10 fapte bune şi una rea toţi cei din jurul lui o să vorbească despre fapta rea. E firesc din păcate să fie aşa. Căutăm iubirea, ne luptăm pentru ea. O găsim şi ne dăm seama că nici aşa nu e bine. O îndepărtăm rapid. Ne lepădăm de ea în cel mai scurt timp. Pentru că ne dăm seama că nu asta vrem. Când e război, vrem să fie pace. Când e pace, nu ne place. Vrem război. Vrem confort, când îl găsim, vrem provocare. Şi tot aşa. Textul de mai jos este perfect. Şi aparţine unui om la care ţin foarte mult.

“Se despart oamenii care nu au curaj, cei care fug de responsabilităţi, de situaţii grele. Greu este să rezişti într-o relaţie să găseşti calea nu fuga (la orice hop). Uneori când cineva pleacă şi îl iubeşti aleargă după el altfel cândva ai putea regreta. VIAŢA este scurtă lăsaţi despărţirile şi iubiţi.”

“Secretul longevităţii mele este Iubirea. Cred că suntem pe Pământ pentru acest lucru unic: să iubim. Iubiţi ce vreţi, dar iubiţi. Nimic nu este mai dezastruos decât infirmitatea inimii.” Radu Beligan

sursa: AICI

Iubirea este sau nu este

”Iubirea, în sufletul tău sau al altuia, este sau nu este; punct!”

Am vorbit cu cineva ieri, despre ce înseamnă a avea o relaţie de iubire. Despre a avea o relaţie în care vrem să fim. Am vorbit despre o relaţie cu o persoană de sex opus. De ce am vorbit despre asta? Pentru că interlocutoarea mea a avut o relaţie pe care a dorit-o doar ea, dar n-a observat la timp asta. Ea voia sentimente, iubire. Celălalt voia doar o aventură, doar sex ocazional. N-o căuta aproape niciodată. N-o suna, nu-i cerea nimic. În schimb, pentru că ea avea iubire, îi dădea lucruri pe care el nu le cerea şi nici nu le dorea. Ea îi dădea telefon. Ea îl căuta. Ea se ducea la el. Ea se consuma într-o relaţie în care era singură şi credea că asta voia. Ea credea că-l voia pe el, iar energiile ce izvorau din subconştientul ei o determinau, continuu, să dea, să dea şi iarăşi să dea. Pe măsură ce el fugea, ea alerga după el. Pe măsură ce el se îndepărta, ea simţea tot mai multă tensiune, frustrare, nelinişte şi toate acestea îmbrăcau forma iubirii. De fapt, ea căuta inconştient să fie nefericită, să aibă emoţii care imitau iubirea, nu iubirea însăşi. Inconştient, ea căuta nefericirea, căuta să fie respinsă; poate că respingerea îi dădea un sentiment de implicare, de dragoste. Într-o viaţă de om, cu toţii trecem şi prin acest gen de relaţie. Trecem prin relaţiile în care suntem respinşi şi ne simţim răniţi. Întrebarea este; cât de mult stăm în asemenea relaţii? 

De ce pun întrebarea asta? Pentru că timpul îndelungat petrecut într-o relaţie în care nu suntem iubiţi, înseamnă acumulare în subconştient a unei uriaşe energii, care ne poate – apoi – canaliza către relaţii de acelaşi fel, către reacţii emoţionale, ghidate automat de către subconştient. Se poate să fim atraşi de oamenii care nu ne iubesc, să ne placă intuitiv aceia care nu ne vor şi să ajungem până acolo unde să ne implicăm în relaţii distructive pentru noi. Nu-i vina celui ce ne respinge aici, nu-i problema lui; problema noastră, însă, ar putea fi tocmai aceea că noi nu înţelegem libertatea celuilalt de a nu ne iubi şi de a nu ne alege, dacă nu simte asta. ”Am crezut că şi el vrea ce vreau eu”, mi-a replicat persoana despre am vorbit mai devreme. Dar aici nu mergem pe credinţe false, căci, atunci când cineva vrea ceea ce vrem şi noi, se manifestă. Când un om simte dragoste şi atracţie pentru noi, ne va arăta asta. 

Când cineva vine spre noi, se comportă clar în acest sens. Cineva care vrea să fie cu noi, se comportă ca atare. Dacă nu se comportă ca atare, dar simte, totuşi, anumite sentimente, cu siguranţă are reţineri emoţionale, relevante, la rândul lor. Are îndoieli nerezolvate şi indecizii pe care nu le vom rezolva noi. Nu trebuie să ne batem capul cu timiditatea sau neputinţa altuia de a-şi exprima sentimentele sau dorinţele. Acolo unde unui om îi este clar ”eu asta vreau”, se va observa în comportament, în atitudine şi-n fapte. Să nu vă îndoiţi niciodată de acest lucru. 

În schimb, manifestaţi atenţie la interpretările pe care le faceţi în mintea voastră. Vă puteţi gândi că celălalt simte ca voi, vrea ce vreţi voi, vă puteţi amăgi legat de priviri, de cuvinte spuse uneori, vă puteţi lega de amănunte mărunte, pentru a vă susţine poziţia – şi anume, aceea că vă aflaţi într-o relaţie. Am văzut mulţi oameni care au avut relaţii imaginare şi suferinţe nenumărate, doar pentru că au interpretat mici gesturi ca fiind alegeri, decizii şi confirmări ale sentimentelor celuilalt. Fiţi sinceri cu voi înşivă – şi veţi suferi mai puţin. Priviţi cu sinceritate şi curaj către cineva care nu alege să aibă o relaţie cu voi, acceptaţi cu seninătate asta şi veţi suferi mai puţin – sau chiar deloc. Nu vă veţi mai amăgi şi vă veţi scuti de suferinţa din dragoste, de suferinţa cauzată de respingere. Dacă puteţi să închideţi o relaţie imaginară de la început, ar fi mai bine pentru voi; aţi da dovadă de iubire de sine. 

Dacă am decide să ne implicăm în relaţii în care reciprocitatea este evidentă, manifestă şi clară, ne-am scuti de o mulţime de emoţii negative, de frustari şi tensiuni, care nu rămân fără consecinţe în timp. Ar fi de dorit să-i spui ”nu” suferinţei, înainte de a începe. Dar pentru asta trebuie să înţelegi liberul arbitru şi faptul că ”iubirea, în sufletul tău sau al altuia, este sau nu este; punct!”. Dacă nu este, nu poţi face nimic s-o trezeşti. Când forţezi, când îţi imaginezi că se poate, când crezi că ai putea fi iubit dacă ai fi mai bun, dacă ai avea un cont mai gras sau o limuzină, înseamnă că trebuie să îţi însuşeşti cunoaşterea libertăţii de alegere a fiinţei umane. Înseamnă că vrei să produci o constrângere, iar constrângerea aceasta îţi ia ţie libertatea, te leagă de un om care nu te iubeşte, în schimb devii sclavul emoţiilor tale. A accepta că altul nu simte ce simţi tu este expresia inteligenţei emoţionale şi arta de a căuta fericirea prin mijloace corecte. Într-o relaţie în care sunt doi, sentimentele sunt reciproce, iar reciprocitatea se manifestă ca atare. Dacă nu-i reciprocitate, e mai frumos să aşteptăm până va fi. Să ne bucurăm de viaţă, de fiecare clipă, să iubim ceea ce avem, şi să fim convinşi că soarele adevărat străluceşte şi-n relaţiile de iubire pentru toţi cei care nu-l confundă cu becul. 

de Maria Timuc

Există false prejudecăţi legate de faptul că noi, femeile, suntem foarte greu de mulţumit...

Că visăm prinţi bogaţi şi frumoşi, care să ne asigure vieţi perfecte. Că doar cadourile scumpe şi vacanţele petrecute în resorturi de lux, aflate în locaţii exotice, ne fac fericite. Dar acestea sunt doar mituri.

Pentru că noi ne dorim doar siguranţa iubirii. O inimă caldă şi primitoare, care să devină universul nostru, o inimă în care să ne simţim în siguranţă.

Ne dorim protecţia braţelor puternice şi primitoare ale omului iubit. Ne dorim să ne dăruim lui, cu tot ce avem mai bun, să îl îngrijim, să îl răsfăţăm, să îl susţinem, să îl iubim.

Ne dorim să ne fie înţeleasă nevoia de a ne izola uneori, cu înfrângerile noastre, cu visurile noastre, cu lacrimile noastre…

Să nu ne fie luate în derâdere plăcerile, nevoia noastră de momente romantice, străduinţa noastră de a menţine iubirea vie.

Ne dorim ca omul iubit să fie atent cu noi… să ne privească duios, să ne vorbească blând, să ne atingă doar cu dragoste. Ne dorim să nu fim lăsate niciodată să ne simţim îmbătrânite, nedorite sau neiubite…

Avem nevoie să fim alintate, să plângem de fericire şi să râdem în hohote.

Ne dorim să fim ascultate, să fim înţelese atunci când suntem capricioase, să fim încurajate atunci când ne pierdem încrederea în noi.

Ne dorim ca omul iubit să preţuiască momentele frumoase pe care încercăm să i le oferim. Să ne fie apreciate eforturile de a menţine o casă îngrijită şi dragostea pe care o punem în fiecare prăjitură pe care o gătim şi în fiecare cină.

Ne fac fericite cele mai neînsemnate nimicuri.

Ne fac fericite gesturile mici, dar făcute cu suflet. Ne fac fericite atenţia, zâmbetele şi complimentele sincere.

Tânjim după apropiere, ne dorim să fim văzute, să fim admirate. Fiindcă noi suntem alături de omul iubit doar din dragoste şi nu vrem să transformăm iubirea într-o datorie.

Ne dăruim neobosit bărbaţilor noştri, copleşidu-i cu atenţie, cu căldură şi cu iubire. Dar ei uită că nevoile noastre înseamnă mai mult decât „te iubesc-uri” declarate rar, decât îmbrăţişările de bun găsit sau de bun rămas, decât mângâierile din momentele pasionale de dragoste.

Ne fac fericite calineriile din dimineţile lungi de weekend. Ne fac fericite florile dăruite pur şi simplu, fără nicio ocazie.

Ne fac fericite schimbările spontane de program, când ni se propune să lăsăm tot ce avem de făcut şi să mergem să ne plimbăm prin parc, sau poate să vedem un film.

Ne fac fericite bileţelele lăsate pe pernă, pe uşă, sau ascunse undeva în geantă, cu un „te iubesc!” scris în grabă.

Ne fac fericite mesajele şi apelurile neaşteptate, în care să ni se spună: „Doar îmi era dor de tine!”

Ne fac fericite acele momente în care ne putem refugia în braţele iubiţilor noştri, acolo unde ne simţim protejate de toate relele lumii, acolo unde ne simţim iubite.

Ne face fericite orice ne surprinde, o cină în oraş, o ieşire la munte, orice dovedeşte că omul iubit îşi doreşte să petreacă timp alături de noi şi să ne răsfeţe.

Ne fac fericite sărutările furate în grabă, interesul faţă de durerile şi de temerile noastre.

Ne fac fericite toate momentele romantice, în care simţim că suntem iubite şi dorite.

Atâtea nimicuri ne fac fericite… şi toate acestea au în comun un singur lucru: iubirea.

de Irina Binder 

CE-AR FI DACĂ?

De câte ori ţi-ai pus întrebarea asta? Cu toţii ne uităm cu nostalgie în urmă, revedem episoade importante din viaţă, evenimente care ne-au pus în situaţia de a face anumite alegeri, şi nu poţi să nu te întrebi, ce-ar fi dacă? Este adevărat, poate că nu mai avem ce face acum, alegerile au fost făcute, într-o măsură mai mare sau mai mică ne-am trasat drumul prin viaţă, dar totuşi! Noi acum suntem obligaţi să purtăm diferite măşti, şi asta datorită alegerilor făcute la un moment dat. Purtăm masca soţului sau a soţiei într-o relaţie, la serviciu purtăm diferite măşti, a şefului, a angajatului, a inginerului, dar dedesupt ce este? Unii au mai multe măşti, în societate poartă una, acasă alta. Dar, ce-ar fi dacă am fi ales altceva la un moment dat? Ce mască ar fi trebuit să purtăm acum? Cum ar fi fost viaţa noastră cu altă mască? Sau ar mai fi trebuit să purtăm o mască? Ce-ar fi dacă? Cum am fi trăit dacă nimeni nu ar mai fi nevoit să poarte măşti? Grea întrebare şi cu multe răspunsuri. De aceea te provoc să gândeşti, sau şi mai bine, să gândeşti în scris. Astfel, gândurile tale vor dăinui pentru mai mult timp. Scrie-ţi pe hârtie care au fost punctele de cotitură în viaţa ta, puncte în care ai făcut nişte alegeri care au hotărât locul în care ai ajuns astăzi.

Dacă vei fi sincer cu tine, vei descoperi că puteai mai mult, dacă ai fi ales altceva. Atunci ce mai stai? Alege acum. Una dintre cele mai proaste întrebuinţări ale timpului, este să faci ceva foarte bine, ceva care de fapt, nu trebuia făcut. Opreşte-te. Poate că într-adevăr urci pe o scară a succesului, dar asigură-te că e proptită de zidul tău. Dacă vei elimina tot negativismul şi tiparele mentale impuse de alţii, vei constata că nu e chiar atât de greu să schimbi direcţia în viaţă. Poate că eşti la a doua tinereţe, vezi şi discerni lucrurile cu mai multă maturitate, atunci profită de asta. Nu spune că e prea târziu, sau că nu mai eşti tânăr. Pentru ce e prea târziu?Să trăieşti? Mai gândeşte-te o dată. Indiferent care este nivelul actual al abilităţilor tale, ai cu mult mai mult potenţial decât îţi poţi imagina, doar că nu l-ai descoperit încă. Aşa că întreabă-te, ce-ar fi dacă aş avea altă meserie? Ce-ar fi dacă aş avea alţi prieteni? Ce-ar fi dacă aş fi mai sănătos? Ce-ar fi dacă mi-aş petrece în alt fel timpul liber? Dacă te încântă răspunsul, transformă-l în scop. Iar un scop corect ales în viaţă, îţi oferă şi direcţia, şi combustibilul necesar pentru realizarea lui. Ai o singură viaţă, deci nu o irosi. Poate că i-ai făcut pe ceilalţi din jurul tău să creadă că ai o viaţă extraordinară şi că eşti o persoană împlinită, dar pe tine nu te poţi minţi.

Descoperă care sunt lucrurile care mai pot fi schimbate, iar apoi luptă-te pentru asta. Descoperă ce fel de om ar trebui să fii, apoi străduieşte-te să devii acel om. Nu amâna schimbarea. Poate vei spune că e corect ce am spus până acum, dar că ai destul timp de acum înainte să pui toate astea în practică. Hai să facem nişte calcule să vedem dacă chiar aşa stau lucrurile. Să presupunem că vei trăi cam 75 de ani. Pare mult, ştiu, dar asta înseamnă doar 27.375 de zile. Acum nu mai pare chiar atât de mult, nu? Dar dacă ai deja 30 de ani, asta înseamnă că mai ai de trăit cam 16.425 de zile, sau mai mult, eşti la 50 de ani, deci mai ai de trăit cam 9.125 de zile. Deci nu mai aştepta momentul potrivit, deoarece el este aici şi acum. Şi nu uita, totul începe cu, CE-AR FI DACĂ?

de Mihai Petrea

Rămâi cu tine, oricine ar pleca!

Una dintre cele mai mari frici omeneşti este frica de a fi părăsit, frica de separare, frica de abandon. Mintea noastră crede că ne poate părăsi o altă persoană, că suferim teribil pentru că ne abandonează altcineva; o iubită, un iubit, o mamă, un tată, un copil sau un prieten. Într-o oarecare măsură e adevărat: nu putem trece prin această viaţă fără să fim părăsiţi, fără să părăsim cel puţin câteva persoane, fără să ne despărţim de prieteni sau de fiinţe în care ne-am pus încrederea, nădejdea sau speranţele pentru o vreme. Separarea şi părăsirea sunt evenimente de viaţă inevitabile, dar pentru mulţi, pentru majoritatea oamenilor, ele sunt trăite dezastruos, luând în adâncul fiinţei forma unor profunde sentimente de vinovăţie, a furiei, a pierderii speranţei şi a interesului pentru viaţă în unele cazuri, a fricii de pierdere, de părăsire. Aceste trăiri sunt reprimate, negate, uitate şi îngropate cu măiestrie în noi, creându-ne ceea ce aş numi ”o fugă de sine” sau ”părăsire de sine”!

Cum ne părăsim noi pe noi înşine, cum fugim noi de noi înşine fără măcar să ştim că asta facem? Aş identifica două mari forme de manifestare a ”părăsirii de sine”, de care suferim cu toţii. Diferenţa constă în faptul că nu fugim toţi cu aceeaşi intensitate, cu aceaşi viteză, nu alergăm în acelaşi ritm pentru a ne îndepărta de ”adevăr”, adică de a fi conştienţi că fugim de noi înşine. E o fugă inconştientă pe care o practicăm şi din pricina asta suntem cu toţii nevinovaţi. Aşadar, fugim de noi înşine, de adevăr şi de starea de conştienţă pe două căi: fie ne azvârlim într-o goană nebună prin lume, devenim mereu ocupaţi, mereu grăbiţi, mereu prinşi în ceva, ne găsim mereu undeva unde-i mult zgomot, dar pare că suntem obligaţi să-l suportăm (munca excesivă de exemplu sau radioul/tv-ul mereu deschis), fie fugim insistent şi cu toată forţa de lumea înconjurătoare. Fuga de sine îmbracă forme mai mult sau mai puţin grave, dar cele mai grave dintre ele se manifestă ca izolare completă de lume şi frică de a ieşi în lume (probabil aţi auzit cu toţii sau aţi văzut oameni care nu ies din casă aproape deloc) sau, în al doilea caz, oameni care nu suportă să stea singuri nici un minut, iar când stau îi cuprinde o frică paralizantă, fiindcă încep să se audă pe ei înşişi. Cei care fug de lume proiectează toată negativitatea asupra lumii, mintea le spune necontenit că acolo, în lume, e un balaur, care i-ar putea distruge, că ceva rău se va întâmpla dacă ar face un pas în afară. Alţii, care fug de ei înşişi, se tem că vor muri singuri, că nu e nimeni acolo, că ceva rău se poate întâmpla dacă nu e nimeni pe aproape. Mintea proiectează sursa răului într-o extremă şi nu-i permite omului să fie conştient că sursa răului e în el însuşi, că mici schimbări de atitudine şi înfruntarea fricii i-ar putea descoperi autoamăgirea. Frica de părăsire e la baza acestor două feluri de a fugi de noi înşine şi trebuie să spun că nu e nevoie să fi fost părăsiţi cu adevărat în copilărie pentru ca noi să suferim de o asemenea frică. Sursa reală a spaimei – trauma, cu alte cuvinte – e creată prin percepţia copilului. Mai degrabă percepem că suntem părăsiţi, iar percepţia aceasta continuă să ne terorizeze inconştient, inconştienţa noastră să crească în timp, ceea ce măreşte frica. Faptul că ascultăm glasul fricii, că ne izolăm tot mai mult sau fugim tot mai mult către lume, e piedica împotriva vindecării, a conştienţei şi a revenirii la adevăr. Frica ne ascunde faptul că ne-am părăsit singuri, noi pe noi înşine, percepând părăsirea ca pe o realitate, alegând să-i învinuim pe alţii pentru starea noastră nefericită, or să punem pe seama liniştii şi a singurătăţii (unii o pun în seama fantomelor de care se tem când sunt singuri) frica de a cunoaşte adevărul. Trebuie să ştim că noi suntem sursa răului şi a fricilor noastre, iar atunci când ne e frică de ceva e doar un semnal că suntem inconştienţi de faptul că gândim eronat şi-i atribuim răul unei surse inexistente, în loc să ne asumăm, să înfruntăm lucrul de care ne este frică şi să vedem că, fie de vom rămâne singuri, fie de vom ieşi din casă, nu se va întâmpla nimic deosebit, nu vom fi atacaţi de fantome, de boli sau de singurătatea însăşi, nici oamenii de pe stradă nu ne vor face rău. În schimb, se va întâmpla cel mai minunat lucru posibil: încetul cu încetul ne vom pierde frica şi vom da faţă-n faţă cu adevărul, care ne va spune făţiş că noi am fost sursa fricii noastre. Noi ne-am părăsit pe noi, noi am fugit de cunoaşterea de sine, noi n-am vrut să aflăm că, oricine ne-ar părăsi, orice ar dispărea din viaţa noastră, noi continuăm să fim şi putem face faţă oricărei situaţii, gândind că putem, sperând, iubind, renunţând la învinuirea altora şi observând că separarea şi părăsirea sunt evenimente fireşti, prezente în întreaga experienţă umană. Scopul lor e mai degrabă experimentarea vieţii, a diferitelor vibraţii ale ei, schimbarea însăşi, decât lovirea şi distrugerea noastră. Noi aruncăm la coş iubiri care ar putea veni, fugim de bucurii, de experienţe minunate atunci când rămânem împiedicaţi în percepţia că am fost părăsiţi. De aceea e o alegere conştienţă şi fericită când alegi să rămâi cu tine, oricine ar pleca, atunci când accepţi că cel ce pleacă îi face loc celui ce vine. 

de Maria Timuc 

jurnalul.ro

De ce să lupţi pentru o relaţie?

Nu pot să înţeleg, ce caută lupta în asociere cu relaţiile?

Mi-e imposibil să înţeleg. Lupţi ca să ce? Lupţi ca să ai o relaţie? Lupţi ca să menţii o relaţie? Lupţi ca să salvezi o relaţie?

Cam de fiecare dată când vorbeşti cu cineva despre relaţii, hop… apare şi termenul ‘luptă’ în peisaj. E ca individul ăla care vine neinvitat la un eveniment şi dă iama în fursecuri.

Întrebarea este – cine este duşmanul? Mi se pare cât se poate logic – dacă nu există duşmani, nu ai motive să lupţi, nu-i aşa?

Să le luăm pe rând – lupţi ca să ai o relaţie. Hm, asta mi se pare interesant – cu cine lupţi? Cu ceilalţi bărbaţi sau cu celalalte femei – vei spune. Oare?

Chimia dintre oameni nu ţine cont de mediul ambiant – ea se întâmplă şi atât – tu o vezi, ea te vede, mecanismele încep să funcţioneze, vreţi să vă apropiaţi, să vă cunoaşteţi, să vă atingeţi, deci ceilalţi oameni nu mai contează. Părerea mea!

Nimeni nu luptă pentru nimic, ci doar pulsează şi savurează momentele alea de beţie hormonală. Aşa că lupta în acest context nu are sens. În plus, în momentul în care amesteci lupta cu chimia, dragostea nu mai este ceva natural, ci un semi-viol…

Lupţi ca să menţii o relaţie. Cum vine asta? Păi ce scârţâie dacă ajungi să lupţi ca să păstrezi lucrurile într-o anumită zonă de normalitate?

O relaţie funcţională implică doi oameni fericiţi, doi oameni care merg în aceeaşi direcţie. Ce să caute lupta aici? După părerea mea, lupta pentru menţinerea unei relaţii este un act de intruziune – înseamnă că cineva nu are chef să meargă în direcţia în care îţi doreşti tu.

Atunci când există doi oameni fericiţi şi asumaţi, lupta nu are ce să caute în discuţie.

Lupţi ca să salvezi o relaţie. Asta mi se pare cea mai haioasă şi inutilă parte. Am trecut şi eu pe acolo şi ghiciţi ce – nu am reuşit să salvez nimic. De ce? Pentru că mortul nu se mai întoarce de la groapă.

Ceea ce este stins şi îngropat nu mai poate căpăta roşeaţa în obraji, să ne înţelegem.

Ce să salvezi? Ani de zile de necomunicare? Ani de zile de certuri? Ani de zile de refuz şi nedorinţă? Diferenţele dintre voi care erau evidente încă din primul moment?

Din păcate, foarte multe cupluri decid să meargă la terapie după ce au terminat de gustat bucăţele pregătite pentru parastasul de 7 ani. Parastasul relaţiei lor!

Fac pariu că niciunul dintre cei doi nu îşi doreşte să salveze altceva decât aparenţele. Ei se duc la terapie pentru a se minţi încă o dată că încearcă. În realitate, amândoi vor să fugă cât mai departe… unul de altul!

Ani de zile nu au încercat nimic, ani de zile s-au neglijat, ani de zile şi-au ruinat şi rutinat relaţia, iar acum, brusc, i-a lovit în creştet lumina divină… Sorry dar nu halesc aşa ceva.

În plus, într-o relaţie în care nu mai funcţionează nimic – nu comunicare, nu dorinţă, nu înţelegere, nu respect, nu sentimente… ce vrei să salvezi? Eşti masochist/ă?

Iată cum lupta nu are ce căuta în relaţii. Da, ştiu, foarte mulţi oameni privesc viaţa ca pe o luptă, ca pe un adevărat război, deci şi relaţiile sunt supuse aceluiaşi tratament. Ceea ce nu înţeleg aceşti oameni este faptul că în acest război ei sunt propriul lor duşman.

O relaţie nu se menţine cu luptă şi caznă, ci cu iubire şi blândeţe. Asta cred că este şi motivul pentru care atât de puţine relaţii rezistă ştampilei timpului.

Lupta şi războiul oferă adrenalină, dar şi pârjol; iubirea aduce cu ea linişte şi calm. Cine îşi doreşte aşa ceva în această lume isterică?

de Andrei Vulpescu

Explicații

“- Dar Dvs. sunteți din străinatate?

- Da, sunt româncă, dar așteaptă să termin, să-ți povestesc câte ceva despre țara mea!" 

România nu înseamnă hoți, țigani sau ticăloși. Ne ascundem printre Balcani, avem o mare, nu este un lac, avem câmpuri împodobite cu flori și multă iarbă verde, avem tradiții, avem mănăstiri, avem dansuri populare și oameni frumoși, luptători, care știu ce înseamnă munca adevărată.

În țara în care m-am născut, tinerii luptă pentru un viitor mai frumos, dau din coate printre obstacolele de zi cu zi, au absolvit facultăți și n-au fost răsfățați.

Știi ce-mi place la țara mea? Că am crescut cu nimic, am învățat ce înseamnă educație, am înțeles că din nimic trebuie să facem totul, de fiecare dată am luat-o de la început, am avut putere.

Nu ni s-a dăruit nimic, deși am fost judecați, am plecat prin lume, pentru siguranța celor dragi.

În România vei cunoaște femei puternice, bătrâni modești, multă sărăcie și spirit muncitoresc.

Nu, nu locuim în corturi, locuim în blocuri.

Nu, nu ne jucăm cu cuțitele, ne jucăm șotron.

Nu, nu suntem oameni răi dar am învățat să protejăm ce este al nostru pentru că ne-au păcălit prea mulți, ne-au făcut de râs de prea multe ori.

Dacă v-am răpit prea mult timp, eu mă scuz. Dar vroiam să știți ce înseamnă cu adevărat România.

Și privește-mă acum, ți se par un om rău? Îmi reprezint țara, muncesc, învăț, mă întrețin, nu fur, îmi văd de treaba mea și pretind să nu fiu judecată greșit pentru că în fața Domnului pot sta cu fruntea sus.

sursa: http://eusuntfemeie.com/

Femei simple, femei ca mine…

Vreau să îți povestesc despre ….

femei ca mine, cele care mai au și zile proaste, cele care au nevoie de susținere, cele care își vindecă sufletul stând pe o canapea, mâncând o prăjitură sau urmărind un film bun. Femei simple. Femei ca mine, nu le observi prin mulțime, nu ți se par aberant de frumoase, nu se plimbă cu fuste scurte, n-au un ruj exagerat. Femei ca mine, care au învățat să se iubească așa cum sunt și au încetat să mai creadă în perfecțiune. Femei ca mine, cele cu bujori în obraji, cele care se emoționează, cele care plâng din lucruri mărunte, cele care ascund într-o privire pasiune și perseverență.

Femeile ca mine, femei care pășesc dezinvolt și modest pe stradă, cele care nu vor să întoarcă priviri, vor să cucerească inimi. Femei care nu-și doresc un bărbat care să le dăruiască întreaga lume ci un bărbat cu care se pot simți acasă, protejate, iubite și susținute.

Femei ca mine, cele care încă se mai simt copile în fața unui cadou, cele care mai cred în educație și politețe, cele care se mulțumesc cu o singură floare pentru că ele știu că cel mai mărunt gest vine din suflet și dragostea n-are nevoie de exces.

sursa: http://eusuntfemeie.com/

Este atât de ușor să ne dorim bine pentru noi și pentru cei dragi nouă...

Este atât de ușor să prețuim lucrurile bune, să le păstrăm aproape de sufletul nostru și totuși ne este atât de greu să realizăm acest lucru. 

Este atât de ușor să păstrăm în viața noastră oamenii buni, generoși, frumoși sufletește și totuși ce risipă…

Este atât de ușor să visăm și să credem în puterea viselor noastre de a depăși limitele minții și totuși pe zi ce trece visăm tot mai puțin, credem tot mai puțin, sperăm tot mai puțin.

Este atât de ușor să fim buni unii cu ceilalți, să ne îngrijim de nevoile noastre, să fim generoși și sinceri, și totuși privim nepăsători la mâinile întinse, la chipurile pline de lacrimi.

Este atât de ușor să ne lăsăm îndrumați de Dumnezeu în viață și totuși cât de mult ne forțăm să nu mergem pe calea Lui.

Este atât de ușor să fim fericiți, să zâmbim, să ne bucurăm de viață și totuși în fiecare zi ne trezim cu gândul la ceea ce nu avem, la ceea ce au alții și la ceea ce ne este refuzat.

Este atât de ușor să fim noi în toate privințele și totuși cât de mult căutăm ca ceilalți să ne aprobe gesturile, cuvintele, modul de trai, cât de mult căutăm să copiem viețile altora, stilul altora, fără să realizăm că de fapt ne pierdem în această transformare.

Este atât de ușor să dăm culoare și conținut lumii în care trăim. Să o îmbunătățim prin calitatea vieților noastre. Să o transformăm într-un loc sigur, plăcut, armonios. Într-un cămin adevărat. 

Este atât de ușor să închidem ochii și să ne imaginăm pentru un moment cum lumea întreagă s-ar transforma ca prin magie într-un colțișor plin de frumusețe, o bucățică de rai. Și totuși pe cât de ușor este să ne imaginăm, pe atât de greu este să ne urnim, să muncim toți cot la cot, să mergem toți în aceeași direcție.

Este atât de ușor să ne dorim bine pentru noi și pentru cei dragi nouă, dar atât de greu ne vine atunci când trebuie să facem un gest pur și necondiționat pentru alții.

Și mă întreb oare în ce parte se va înclina balanța?!

sursa: https://anasstassya.wordpress.com/

La semafor

Înapoi la trafic, betoane, blocuri, claxoane…

Mă gândeam cum ar fi dacă fiecare maşină ar avea deasupra, în faţă sau în spate, whatever, undeva, un banner pe care şoferul să îşi scrie gândurile… Şi să şi le actualizeze când ar avea el timp şi chef…

Cum ar fi să stai la semafor lângă un ” Mi-e dor să pot să nu-mi mai fie dor de ea…”, lângă un “Mânca-ţi-aş, ce-aş rade acum o ciorbă de burtă cu o manea…“, lângă un “ Rugaţi-vă să aibă rezultate chimioterapia şi să mai trăiască mama mai mult decât au zis doctorii...”…lângă un “Nu vreau decât să se întoarcă la mine…”

Cum ar fi să mergi pe Calea Victoriei trecând pe lângă un ”Diamantele sunt cele mai bune prietene ale unei fete...” de-un blond platinat, apoi pe lângă o doamnă încruntată pe care n-ai m-ai claxona-o şi n-ai mai înjura-o pentru că ai citi cât e de obosită….ai citi că munceşte 14 ore pe zi şi ai mai şti şi că a greşit pentru că se gândea ce să le pună celor patru copii pe masă tot restul săptămânii până ia salariul, şi ăla prea mic… Nu te-ai mai uita urât nici la tipul din stânga care ţi-a tăiat faţa, nu l-ai claxona şi nu l-ai mai înjura- pentru că ai putea citi că în cazul lui chimioterapia n-a mai funcţionat şi că tocmai şi-a îngropat mama…

Cum ar fi dacă am putea citi toate astea? Dacă am putea şti poveştile vii printre care ne plimbăm zi de zi, destinele cărora le-am zâmbit sau pe care le-am înjurat, fără să ştim ce dramă sau ce bucurie se ascundea în spatele vreunei gafe, vreunei poticniri sau vreunei aroganţe în trafic ?

Cum ar fi?!

Probabil am merge mai încet, am ierta mai mult, am zâmbi mai des… Sau poate am judeca mai mult?! Şi ar fi mai multe accidente…

Şi totuşi, să claxonăm şi să înjurăm mai puţin… Niciodată nu ştii dacă în maşina din faţă nu e cineva care tocmai şi-a pierdut mama, iubita, copilul sau ce avea el mai drag…

Să zâmbim mai mult… Niciodată nu ştii dacă în maşina de lângă nu era un om care se gândea că viaţa lui nu mai are nici un sens, pentru că nimeni nu-i mai zâmbise de nu ştiu când…

Să iertăm mai mult… Niciodată nu ştii ce durere se ascunde în gândul nerostit, nescris, nebănuit al străinului pe care viaţa l-a adus pentru o clipă alături de tine, la un semafor…

de Alexandra Svet

sursa: http://activenews.ro/

Viața ne aduce în cale fel și fel de oameni, de multe ori cei mai neașteptați, prin cele mai neașteptate moduri.

Întâlnim oameni pentru care-i suntem recunoscători vieții că ni i-a dăruit, dar și oameni pentru care blamăm soarta, considerând că dacă nu i-am fi întâlnit, viața noastră nu ar fi fost umbrită de nefericire.

Întâlnim oameni pe care-i învinovățim pentru eșecurile și deziluziile noastre, dar și oameni cărora le purtăm recunoștință pentru tot ceea ce au adus bun și frumos în existența noastră.

Sunt oameni care intră în viața noastră pentru a ne ajuta să devenim persoanele care trebuie să fim, fiindcă unii dintre ei ne ajută să ne formăm personalitatea. Alții ajută la educația noastră, fiind acei oameni de la care avem de învățat și care sunt demni de urmat prin exemplul bun oferit. Dar trebuie ca în viață să întâlnim și oameni de la care să nu învățam nimic bun, care prin felul lor de a fi ne fac să vedem partea urâtă a sufletelor lor și să nu ne dorim să fim la fel ca ei.

Întâlnim oameni care ne ajută să fim pozitivi, care ne motivează și care ne ambiționează, dar și oameni care ne descurajează, care ne pun piedici și care se străduiesc să ne țină în loc.

Întâlnim oameni de care ajungem să depindem sufletește, dar pe care îi pierdem într-o zi, ceea ce ne face să căutăm disperați alți oameni cu care să-i înlocuim.

Întâlnim oameni care ne fac promisiuni și care ne fac să visăm, dar care nu ne oferă nimic și care doar ne fac să așteptăm zadarnic irosindu-ne timpul, sentimentele și visele, iar într-o zi ne abandonează lăsând în urma lor tristețe, durere și dezamăgire.

Întâlnim oameni care trăiesc pentru noi și care ne fac foarte fericiți, oferindu-ne toată dragostea lor, dar și oameni care trăiesc doar pentru ei și care nu fac altceva decât să ne folosească în scopurile lor, pentru a ajunge acolo unde își doresc.

Întâlnim oameni care ne redau încrederea, amintindu-ne că în spatele măștilor cu care ne-a împovărat răutatea lumii, se ascund niște ființe minunate, dar și oameni care ne fură naivitatea cu care credeam în frumusețea lumii și care ne obligă să apelăm la măști de protecție. 

Întâlnim oameni care ne oferă amintiri minunate la care apelăm atunci când nu mai avem nimic, dar și oameni a căror amintire doar deschide răni încă sângerânde ale sufletului.

Întâlnim oameni care ne mint, care ne rănesc, oameni răi și egoiști, dar și oameni care vindecă rănile noastre din trecut și care ne redau încrederea în noi, în frumos și în iubire.

Întâlnim oameni care ne fac să plângem până la epuizare, dar și oameni cu care râdem în hohote.

Întâlnim fel și fel de oameni... Oameni pe care-i iubim, oameni pe care-i urâm, oameni pe care-i uităm şi oameni care ne vor locui sufletele toată viața.

Dar pe niciunul dintre aceşti oameni nu îl întâlnim întâmplător...

Fragment din cartea Fluturi de Irina Binder
Cartea se poate comanda la http://www.librarie.net/p/194749/Fluturi-vol-1-2-Irina-Binder/

Rutina – ucide sau întreţine iubirea?

Oamenii se tem de rutină ca dracu de tămâie. Sigur, nu l-am întâlnit pe ucide-l toaca pentru a vedea dacă se confirmă această vorbă, însă am întâlnit mulţi oameni care se sperie doar când aud cuvântul rutină. 

Rutina este cumva cel mai mare duşman al omului modern. Într-o lume în care totul se schimbă, într-o lume a super-ofertelor, într-o lume a reducerilor sezoniere, omul nu vrea să aibă parte de rutină în viaţa lui, cu atât mai puţin acasă. 

Şi uite aşa, partenerii de cuplu ajung un soi de saltimbanci, de bufoni ai regelui, de creativi din cele mai tari agenţii ale lumii – obligaţi să fie originali la comandă. 

În lumea cererii şi ofertei, partenerul de cuplu (femeie sau bărbat) este obligat să-şi updateze zilnic oferta pe care i-o propune celuilalt. 

Altfel va fi judecat şi condamnat pe vecie pentru RUTINĂ în formă repetată. 

Okay, frână, vă propun să ne gândim puţin – oare rutina chiar ucide iubirea sau de fapt o cimentează? 

Spre deosebire de îndrăgostire – care este un cocktail de substanţe secretate de creier – iubirea vine la pachet cu alte atuuri – pasiune, intimitate şi angajament – fiecare dintre ele având propriile particularităţi. 

Iubirea are nevoie de timp, de cunoaştere, de exerciţiu în doi… deci de rutină! Îndrăgostirea nu are nevoie de rutină, ci doar de arderi! Aici se face diferenţa şi de asta cred că îndrăgostirea este preferată de mulţi. 

Iubirea are nevoie de rutină… Ooops, oare ăsta să fie motivul pentru care atâţia oameni fug de rutină? Pentru că de fapt fug de iubire? Este o variantă. 

Ce înseamnă rutina? DEX-ul zice aşa – Capacitate câştigată printr-o practică îndelungată; (deprindere) obişnuinţă de a acţiona sau de a gândi totdeauna în acelaşi fel. Totalitatea obişnuinţelor sau a prejudecăţilor considerate ca fiind un obstacol în calea noului, a creaţiei sau a progresului. 

Practică îndelungată! Păi iubirea are nevoie de practică îndelungată. Ce înseamnă o relaţie de lungă durată? Practică îndelungată… ceea ce înseamnă rutină, nu-i aşa? 

Cum poţi să trăieşti o lungă perioadă de timp lângă o persoană fără să o cunoşti, fără să îi accepţi bunele şi relele, fără să experimentezi traiul în doi? 

Ce ar fi un sportiv fără rutină? Un Messi care ar da tot timpul mingea în tribună. Ce ar însemna un dansator fără rutină? Un păcălici de care ar râde toată lumea. 

Încearcă să dansezi tango din prima. Îţi iese? Fac pariu că te poţi trezi cu o entorsă de toată frumuseţea. 

Nu iese… ca să ajungi un bun dansator de tango ai nevoie de mii de ore de repetiţii. Şi atunci de ce ai senzaţia că în iubire e altfel? 

Şi în iubire ai nevoie de mii de ore de repetiţie, de mii de ore de practică – doar aşa poţi ajunge un iubit/a bun. 

Vorba aia – repetiţia e mama învăţării! Aşa e şi în iubire. 

Sigur, e frumos să mergi în vacanţe, la club, restaurant, film etc… să faci tot felul de nebunii, însă haideţi să fim serioşi – 90% din timp înseamnă practică de cuplu, înseamnă atingeri, mângâieri, comunicare, colaborare, parteneriat. 

Străzile din Paris le poţi vedea şi singur, însă căldura din ochii ei s-ar putea să nu o mai întâlneşti prea curând. La film poţi merge şi singur, însă îmbrăţişările ei şi mângâierile ei pe obraji sunt priceless. 

Da, ia gândiţi-vă bine, cât de mult contează gesturile mici, mărunte? Nu cumva contează mai mult decât vacanţele şi ieşirile la club? Sigur, unii vor spune că este o chestiune de gust. De acord… 

Revenind la rutină, eu cred că ea îţi asigură acea stabilitate a cuplului, stabilitate care-ţi permite să începi să descoperi şi să experimentezi lucruri noi … în DOI! 

Adică acele lucruri pe care nu te gândeşti să le experimentezi alături de o persoană pe care nu o cunoşti. Atunci când cei doi se cunosc perfect, când se ştiu ca pe propriile buzunare, ei pot trece la un alt nivel, pot începe activităţi în doi care le pot picanta viaţa de cuplu. 

Mi se pare că cei mai mulţi oameni se raportează greşit la rutină. Nu, rutina nu este un pericol, ci o bază care-ţi asigură explorarea unor lucruri noi. Rutina poate fi un pericol doar pentru cei care se tem să cunoască sau care se tem să se deschidă în faţa partenerilor lor. Ei sunt cei care fug de iubire (rutină) pentru că de fapt fug de ei înşişi. 

În concluzie ce face rutina – ucide sau întreţine, întăreşte iubirea? Eu spun că întreţine şi întăreşte iubirea, dar, aşa cum am scris mai sus, răspunsul variază de la individ la individ în funcţie de cum ne raportăm la ideea de rutină.

de Andrei Vulpescu

sursa: http://www.vulpescu.eu/

Nu suntem răi, suntem doar neștiutori!

"Iubirea e natura noastră, e adevărul care se ascunde în spatele percepțiilor mentale și al fricilor noastre"

 

Doctorul David Hawkins spune că principala problemă a minții umane este ”inocența” ei, care-o predispune la programare negativă, indiferent de vârstă. Copilul inocent din noi rămâne viu în mintea însăși, de aceea, cum tot Hawkins spune, ”nu suntem răi, suntem doar neștiutori”! În primul rând, suntem inconștienți de inocența noastră, deși ea se manifestă evident în unele dintre cele mai banale situații de viață. Suntem creduli peste măsură, așa încât e îndeajuns ca cineva să ne spună că n-am făcut un lucru prea bine pentru a ne trezi în cea mai neagră stare interioară posibilă; unii se simt triști, alții furioși, alții inadecvați, dar cu toții ”credem” instantaneu că e ceva ”rău” acolo, afară, că răul vine de la celălalt, când răul se declanșează evident tocmai prin credința noastră că el există. Am observat în ultimul timp la mulți oameni cât de mare e frica de ”rău”, frica de ură, frica de violență, frica de agresivitate, frica de a fi respins, frica de a nu fi prețuit, frica de a nu fi apreciat și, în spatele tuturor fricilor, se ivește o singură frică; frica de a nu fi iubit. Ascunsă și mai adânc în noi, undeva, dincolo de frica de a nu fi iubiți, e frica de a nu iubi. Sigur că lumea confirmă adesea cele mai mari dintre spaimele noastre. Lumea e ca o oglindă uriașă a minții și a sufletului, care pare să manifeste toată ostilitatea noastră ascunsă, toată indiferența, cruzimea și dezmățul urâtului, ce brăzdează experiența vieții. ”Toți nutrim, în secret, teama că suntem proști, urâți, ratați, și imposibil de iubit”, scrie David Hawkins în cartea sa, ”Letting Go – Calea Renunțării”(ED. Cratea Daath).

Această percepție secretă a noastră, a oricăruia dintre noi (și trebuie să știți că adesea nu veți găsi oameni mai neîncrezători în calitățile lor decât aceia care au reușit lucruri imposibile pentru majoritatea oamenilor în această viață), este inconștientă și de aceea e proiectată în lume, ca frică de rău, de ură, de agresivitatea celorlalți. Din pricina acestei proiecții, atragem în experiența vieții noastre persoane, situații și probleme, care ne confirmă viziunea. Nu vorbesc aici și acum despre momentele în care vedem pe cineva manifestându-se agresiv, cu ură sau despre momentul în care auzim despre o poveste de viață, despre răutate și violență. Proiecția este identificabilă în emoția pe care noi o trăim în relația cu experiența, cu situația, cu problema, cu omul de lângă noi. Emoția, ce se ridică la suprafața conștiinței, o trăim chiar noi, îi gustăm toată toxicitatea și, mai ales, nu ne putem sustrage ei sub nici o formă, e semnul că proiectăm umbra noastră undeva, în lume, dar nu suntem conștienți de asta. Frica de ura altuia e frica de a ne vedea ura de sine. Frica de răul din afară e frica de răul din noi, pe care ne străduim teribil să-l reprimăm, să-l ascundem, să-l negăm. Frica de a nu fi iubiți de altul e frica teribilă de a accepta că noi nu iubim. Frica de a simți că noi suntem aceia care nu iubim e așa de mare încât cei mai mulți oameni preferă să rămână inconștienți cu privire la răul din mintea lor, în pofida nenumăratelor efecte secundare ale acestei atitudini. Ei depun o energie fantastică să țină umbra ascunsă, să țină răul lăuntric reprimat, continuă să-l vadă în lume și, prin aceasta, rămân ”neștiutori”, inconștienți și incapabili să atragă în viețile lor iubirea reciprocă, precum și să înțeleagă adevărata natură a iubirii. E important să știm că relațiile tensionate cu oameni apropiați, gen relațiile dintre părinți și copii, dintre bărbați și femei, care s-au iubit cândva, dintre foști prieteni, orice relație în care vedem răutatea, țâșnind violent și zdrobindu-ne sufletul, ne dăruiește oportunitatea de a ne întreba dacă nu cumva e un rău în noi înșine, o umbră, pe care o putem vindeca acceptând-o, recunoscând-o și apoi schimbându-ne percepțiile. ”Oare mă iubesc pe mine?”. Oare înțeleg inconștiența acestui om și pot simți compasiune pentru răul pe care-l manifestă? Ce aș putea face să simt un strop de milă, un strop de iertare, un strop de acceptare față de acest om.  A accepta că alții, prin răutatea lor, ne pot arăta umbra propriei răutăți, că alții, prin inconștiența lor, ne pot da indicii despre propria inconștiență e un pas uriaș spre vindecarea sinelui, spre integrarea părților noastre întunecate, care așteaptă ”să înțelegem” și să ne manifestăm bunătatea și frumusețea sufletească. Frumusețea este în natura ființei, a sufletului, dar mintea noastră a creat percepții opuse, greșite, a creat răul, l-a gândit și de aceea suntem prizonieri ai percepțiilor noastre, care ne întunecă mintea și ne împiedică să știm că noi suntem iubire, noi iubim și suntem întotdeauna iubiți. Iubirea e natura noastră, e adevărul care se ascunde în spatele percepțiilor mentale și al fricilor noastre.

de Maria Timuc

Câţi dintre noi nu s-au aflat într-o relaţie de acest tip? “Nici cu tine, nici fără tine”.

Cu alte cuvinte, nu ştiu sigur dacă te vreau lângă mine, dar ştiu că nu vreau nici să pleci, aşa că mai bine rămâi te rog în stand-by până mă hotărăsc eu. Până când găsesc pe cineva mai bun, de fapt.

Povestea e una comună: v-aţi văzut, v-aţi plăcut, aţi cinat împreună de câteva ori, chiar ai prins dimineţi la el acasă, aveţi flirturile voastre ocazionale pe chatul de facebook sau whatsapp şi glumele cu subînţeles care vă fac pe amândoi să zâmbiţi, dar cumva parcă lucrurile acestea nu îţi mai sunt de ajuns. Îţi doreşti mai mult. Ţi-ai dori să ai pe cineva care să îţi fie alături atunci când ai nevoie şi nu doar când îşi aminteşte de tine, pe cineva căruia să îi poţi împărtăşi problemele tale şi nu doar momentele de bucurie. Ce faci când dă bir cu fugiţii în momentele în care ai nevoie de sprijinul lui, când nu îţi oferă tot ceea ce îţi doreşti din punct de vedere emoţional? Cum să nu mai simţi gustul amar al tăcerii sale când încerci să aduci vorba de viitor, când vrei să vorbeşti despre sentimente? Cum faci să spargi zidul pe care l-a construit între voi, de unde să găseşti putere să lupţi pentru amândoi, când vezi că incursiunile tale în universul său interior se lovesc de o indiferenţă care doare?

Cred că soluţia a fost la îndemână încă de la început: ar trebui să fugim unde vedem cu ochii şi cât ne ţin picioarele atunci când ne trezim prinşi într-o asemenea situaţie. Cred că merităm cu toţii, bărbaţi sau femei, să fim regizorii propriei noastre vieţi şi nu doar actori pe scena ei şi totodată suntem înzestraţi fiecare dintre noi cu puterea de a ne scrie propria poveste. Iar atunci când ne complăcem într-o situaţie în care aşteptăm ca celălalt să ia o hotărâre în numele nostru, atunci când aşteptăm de fapt să hotărască dacă suntem sau nu destul de buni pentru a face parte din viaţa sa, renunţăm la dreptul de a fi conducători asupra destinului nostru. Uităm că suntem propriii noştri stăpâni, aşa că îi înmânăm de bunăvoie pixul şi hârtia pentru a ne scrie chiar el finalul. Şi de cele mai multe ori acesta nu va fi cel pe care ni-l dorim sau întârzie să apară.

Teama de singurătate, slăbiciune, neputinţă, respect scăzut de sine sau poate dorinţa de a simţi că trăim alături de un om care azi ne spune „da”, iar mâine „nu” – care sunt motivele care ne fac să ne implicăm în relaţii bolnavicioase? Am ajuns la concluzia că cei care îşi fac un obicei din a se implica în astfel de relaţii disfuncţionale au tendinţa de a alege fix lucrurile care le fac cel mai mare rău şi oamenii care se dovedesc a fi cei mai nocivi pentru mintea şi sufletul lor. Cred că nici dacă şi-ar izbi fruntea de un semn care strigă tare: „Atenţie! Pericol dureri de inimă!” sau „Fereşte-te, TOXIC!” scris mare, cu roşu, tot nu ar ocoli primejdia care li se arată în cale, pentru că suferă de ceea ce numesc eu „ sindronul salvatorului”: cred, trebuie să îndure, să sufere, să lupte pentru a-l salva pe celălalt şi a primi drept răsplată iubirea.

Iubirea, care capătă în mintea lor o imagine distorsionată. Oamenii prinşi în astfel de relaţii toxice, bolnăvicioase, uită că lucruri ca dragostea, atenţia, grija, valorează ceva numai atunci când ni se oferă. Ele nu trebuie câştigate, nu este nevoie să pornim războaie pentru ele, căci atunci când lupţi pentru a le dobândi, sfărâmi de unul singur însăşi esenţa lor, aceea de a fi oferite dezinteresat de către un suflet altuia. Ei uită, de fapt, că suntem valoroşi fiecare în parte, că existenţa noastră înseamnă ceva şi nu avem nevoie de cineva alături care să ne confere un plus de valoare. Uită că merită dragoste şi afecţiune şi nu ştie să se aprecieze pe sine altfel decât pe scara atenţiei pe care o primesc din partea altora.

Dacă te afli şi tu într-o astfel de situaţie, află că problema este la tine. Poate că nu îţi va plăcea să auzi asta, dar nu poţi da vina pe nimeni pentru lucrurile care nu merg bine în viaţa ta, când tu eşti dumnezeul propriei tale existențe. De ce cele mai multe ori problema nu se află la cel nehotărât, la cel care te caută doar atunci când are nevoie de tine şi uită de tine până la următorul moment în care va avea nevoie ca cineva să îi alimenteze ego-ul, ci poate fi găsită chiar la acela care aşteaptă; cum ar zice înţelepciunea populară, prost nu e acela care cere, ci acela care dă. Cauza cercului vicios în care te învârți nu sunt oamenii din jurul tău, ci tu pentru că îi atragi şi îi tolerezi acolo.

Data viitoare când vei aştepta să te sune, gândeşte-te bine dacă aşa vrei să îţi trăieşti viaţa: într-o continuă aşteptare. Gândeşte-te bine dacă atât valorezi: cât un jucător ţinut pe banca de rezerve şi uitat acolo până când e nevoie de el. Adu-ţi aminte că valorezi în ochii altora cât valorezi în proprii tăi ochi, iar dacă tu nu ai încredere în tine că poţi fi „omul meciului, atunci el/ea te va uita în clipa în care va găsi pe cineva nu atât de disponibil pe cât eşti tu.

Încetează să îţi mai autosabotezi propria viaţă!

Încetează să-ţi iroseşti timpul cu pseudo-iubiri sortite eşecului!

Încetează să îi mai înzestrezi pe oameni în mintea ta cu calităţi pe care nu le au!

Încetează să îi mai aştepţi pe alţii ca să îţi schimbe viaţa, fă-o chiar tu!

Încetează să le mai ceri altora să te facă fericit, fă-o chiar tu!

Încetează să le mai găseşti scuze atunci când te rănesc!

Recunoaşte-ţi ţie însuţi ca nu le cauţi lor explicaţii, ci ţie. Îţi doreşti cu disperare să ai la îndemână pretexte prin care să-ţi justifici incapacitatea de a ieşi dintr-o situaţie care te face să suferi, prin care să îngropi vinovăţia de a avea atât de puţină încredere în tine.

Încetează să te mai minţi singur!

Oamenii care vor să îţi fie alături vor fi acolo şi fără să le ceri asta. Cei care te iubesc îţi vor oferi iubire fără ca tu să lupţi pentru ea, iar cei cărora le pasă te vor face să simţi asta. Dacă nu îţi oferă nimic, înseamnă că nu au nimic pentru tine. Fără explicaţii suplimentare!

Încetează să fii laș, acceptă realitatea! Şi ia astăzi o decizie gândindu-te la viitorul tău.

sursa: http://jurnalulevei.ro/