Toată viaţa ni se va transforma din momentul în care nu mai condiţionăm fericirea noastră de tot felul de alte aşteptări

Bucuria de a dărui.

Într-un fel sau altul creştem cu ideea că fericirea ne vine din lucrurile pe care le primim, le cumpărăm sau le agonisim. Sîntem mereu în căutarea a tot felul de lucruri, sperînd că pînă la urmă chiar vom fi fericiţi avîndu-le. Iar şi iar ne surprindem că spunem: mai caut să obţin şi asta şi atunci chiar că voi fi fericit!

Printre cele mai frecvente stări de suferinţă sînt cele generate de iubirea neîmpărtăşită. Ne doare că nu sîntem iubiţi, mai ales de cei pe care îi iubim. În realitate, ceea ce ar trebui să ne fericească ar fi însăşi starea de iubire din sufletul nostru, indiferent dacă ea este sau nu împărtăşită, conform aşteptărilor pe care ni le-am creat. De exemplu, dacă iubim norii, nu ne dezvoltăm nici o aşteptare legată de un răspuns din partea lor şi nici nu vrem să-i luăm acasă, să fie doar ai noştri. Îi privim pe cer, ne încîntă cu frumuseţea lor, îi iubim şi toate acestea ne bucură, chiar şi în lipsa unui răspuns din partea lor. Însă acolo unde mintea crede că ceea ce iubim trebuie să posedăm şi cel/cea pe care îl/o iubim trebuie să ne iubească la rîndul lui/ei pentru a fi fericiţi, atunci iubirea din sufletul nostru nu mai este suficientă pentru a ne face să fim fericiţi, pentru că mintea a mai impus o condiţie, condiţia de a ni se răspunde cu aceeaşi iubire.

Este bine să exersăm renunţarea. În loc să agonisim, să practicăm renunţarea. Să renunţăm măcar la ceea ce ne prisoseşte şi să realizăm că acest gest de renunţare este mai încărcat de fericire decît gestul prin care am acumulat ceva. Să învăţăm să fim generoşi şi să dăruim. Cînd ajungem să simţim o bucurie mai mare prin gestul de a dărui, decît prin cel de a primi, atunci vom fi pe cale de a ne trezi cu adevărat sufletul. Eu am început să realizez relativ tîrziu că dăruind pot să-mi trezesc în suflet o bucurie chiar cu mult mai mare decît aceea generată de primirea unui cadou. Mă bucură şi darurile, dar o bucurie cu totul specială apare în suflet atunci cînd dăruieşti ceva celorlalţi. Exersînd în acest mod, putem ajunge să ne eliberăm de ataşamentele şi fricile noastre şi vom fi cu adevărat fericiţi ori de cîte ori vom simţi iubire în suflet, indiferent dacă ne este sau nu împărtăşită. Bucuria de a iubi poate fi o adevărată binecuvîntare pentru oricine dintre noi. Toată viaţa ni se va transforma din momentul în care nu mai condiţionăm fericirea noastră de tot felul de alte aşteptări. Sărăcind în aşteptări ne vom îmbogăţi în bucurie.

de Horia Turcanu

sursa: http://www.artadeatrai.ro/

Despre îngerul păzitor

Fiecare dintre noi are păcate, rătăciri, greşeli, amărăciuni şi necazuri - şi totuşi, toate acestea n-ar trebuie să existe între noi, de vreme ce fiecare dintre noi are îngerul său păzitor. De ce se întâmplă aşa? Bineînţeles că îngerii n-ar îngădui aceasta dacă nu am fi vinovaţi noi înşine. Iar de vreme ce ei îngăduie, asta este fie pentru că singuri nu lăsăm ajutorul îngeresc să ajungă la noi, fie pentru că prin împotriva-lucrarea şi împotriva-aşezarea noastră sufletească nimicim şi abatem de la noi toate strădaniile îngerilor de a împreună-lucra cu noi în bine.

Mai întâi de toate, trebuie să ne amintim că avem înger păzitor, să ne întoarcem cu mintea şi cu inima către el şi în cursul obişnuit al vieţii noastre, iar cu atât mai mult când avem parte de tulburări. Dacă nu avem o astfel de întoarcere, înseamnă că îngerul n-are cum să ne bage minţile în cap. Atunci când cineva se duce în mlaştină sau în prăpastie astupându-şi urechile şi închizându-şi ochii, ce să-i faci şi cum să-l ajuţi? Să ţipi? Are urechile închise. Să-i faci vreun semn ca să-i arăţi primejdia? Are ochii închişi. O să zici: "Să-l ia de mână şi să-l oprească ori să îl ducă pe calea dreaptă". Păi îngerul e gata să facă asta, caută mâna ta ca să o ia şi să te îndrume - dar ai mâna de care să te ia? Doar nu de mâna trupească te va lua (măcar că se întâmplă şi asta în cazuri deosebite), ci de mâna sufletească, pentru că el este netrupesc - iar mâna sufletească este puterea lucrătoare îndreptată spre mântuire şi râvnitoare de mântuire. Când în sufletul tău se află această râvnă, îngerul Domnului te va lua negreşit de ea şi te va călăuzi - dar dacă nu, de unde să te apuce? Nu are loc prin care să facă atingere cu tine, pentru că el însuşi se numără printre duhurile ce sunt trimise doar pentru cei ce vor să moştenească mântuirea (Evr. 1, 14).

Vei zice iarăşi: "Atunci să stârnească în mine dorinţa de mântuire". Păi el asta şi face, mai întâi de toate şi cu cea mai mare osârdie. La cei ce au această dorinţă, el o sprijină şi o întăreşte, iar la cei ce n-o au se străduie în tot chipul să o stârnească - însă rareori izbuteşte, din pricina marii neorânduieli care domneşte în sufletul nepăsător, într-un astfel de suflet, totul este în tulburare: şi gândurile, şi simţămintele, şi planurile - totul este o zarvă fără de rânduială, ca la iarmaroc.

În măsura în care se află în noi această lipsă a păcii şi adunării lăuntrice, ea este vrăjmaşă a lucrării îngerului asupra noastră. Cum să insufle ceva îngerul bun, dacă omul nu ia aminte la el? Cum să audă o asemenea insuflare sufletul, dacă în el este zarvă şi tulburare? Tocmai de aceea strădaniile îngerului păzitor rămân neroditoare în ceea ce ne priveşte.

Aşadar, dacă vrei să te foloseşti de călăuzirea şi împreună-lucrarea îngerească, potoleşte-ţi neorânduiala lăuntrică, adună-ţi înlăuntru luarea-aminte şi stai lângă inima ta.

Îngerul Domnului va băga de seamă îndată, se va apropia şi va începe să pună în tine gânduri care înclină către stârnirea dorinţei de mântuire. Pleacă-te către insuflarea aceasta şi apucă-te să râvneşti mântuirea: atunci, îngerul păzitor nu numai că te va lua de mână, ci chiar te va ridica pe braţele sale, şi nu numai că te va călăuzi, ci chiar te va purta pe calea mântuitoare. Nu trebuie decât să te întorci tot timpul către el cu mintea şi cu inima, să nu slăbeşti în râvna ta şi să-ţi păzeşti luarea-aminte. El te va învăţa toate: ce, când şi cum să faci şi ce să nu faci, iar când va fi nevoie îţi va da ca îndrumare şi semn simţit în afară. Dacă nu vedem în privinţa noastră o asemenea împreună-lucrare îngerească palpabilă, suntem singurii vinovaţi: noi suntem cei care nu ne dăm în mâinile îngerilor şi zădărnicim toată purtarea lor de grijă pentru noi. Se bate, se bate cu noi îngerul lui Dumnezeu, şi dă înapoi; iar vine la asalt, iarăşi dă înapoi, şi tot aşa până ce murim. Iar când murim, îngerul va înfăţişa Domnului cartea vieţii noastre şi va grăi: "Am făcut totul ca să îi bag minţile în cap, însă acest suflet n-a luat aminte la nimic". Şi în cartea vieţii va fi pus înscrisul osândirii noastre, care negreşit se va împlini la Judecata Cea înfricoşată.

de Sfântul Teofan Zăvorâtul

sursa: http://www.crestinortodox.ro/

Cela ce faci pe îngerii Tăi duhuri şi pe slugile Tale pară de foc (Psalm 103, 5)

În loc de ''La multi ani''....

Sfinţii Arhangheli sā vā ocroteascā pe toţi cei cu numele Mihai, Mihaela, Gabriel, Gabriela.

În popor, se ştie...

În ceea ce-l priveşte pe Arhanghelul Mihail, acesta, se spune, că poartă cheile Raiului, este un vrednic luptător împotriva diavolului şi veghează la căpătâiul celor bolnavi. Dacă acestora le este scris să moară, Arhanghelul Mihail stă la capul lor, în partea dreaptă.

Se crede că în stânga stă diavolul, gata să înşface sufletul celui care trece în nefiinţă, iar Arhanghelul Mihail are menirea de a-l salva pe muritor de la aceasta, retezandu-i Necuratului capul cu sabia. Încăperea, se spune că se umple de sânge, motiv pentru care totul trebuie spălat şi curăţat în camera respectivă. Dacă bolnavilor le este dat să trăiască, atunci Mihai stă la picioarele lor.

Pentru că atât Sfântul Mihail, cât şi Sfântul Gavriil sunt văzuţi ca păzitori ai oamenilor de la naştere până la moarte, în credinţa populară se spune că ziua de 8 noiembrie este cea mai nimerită pentru a aprinde o lumânare, pentru a fi călăuzit spre Rai în viaţa de Apoi. Această, pentru că, potrivit folclorului, cei doi sfinţi participă şi la Judecata de Apoi.

Rugăciune către Sf. Arhanghel Mihail

Fii alături de noi în clipa morţii, ca să primim cununa biruinţei după ce vom fi purtat lupta cea bună, întăriţi prin sângele Mielului, şi ajută-ne să facem parte din numărul acelora care vor admira pentru toată veşnicia victoria ta asupra Satanei şi vom preaslăvi credinţa cu care l-ai slujit pe Dumnezeu. Amin.

Rugăciune către Sf. Arhanghel Gavril

Sfinte Arhanghele Gavril, mesagerul tainelor pline de iubire ale lui Dumnezeu, ajută-ne să respingem gândurile rele, ca să putem cânta, la sfârşitul vieţii noastre, împreună cu cetele nenumărate de îngeri, sfinţenia lui Dumnezeu. Amin.

De vom trăi în armonie, în iubire, în viaţă curată şi în rugăciune, vom imita pe îngeri şi vom deveni creştini adevăraţi, iar Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil ne vor acoperi cu acoperămîntul aripilor lor cele îngereşti de tot răul şi primejdia.

Să-i rugăm deci, pe sfinţii îngeri şi Arhangheli să ne fie ajutători în viaţă şi izbăvitori de duhurile cele rele, iar înaintea Tatălui ceresc calzi rugători pentru mîntuirea sufletelor noastre. Amin.

de Alina Albert 

Culoarea vieții

Uneori nu vezi ce ai în fața ta decât după ce s-a dus. Se întâmplă mai mereu. Dragostea. Respectul. Aprecierea. Prietenia. Sentimentele frumoase. Astea pier primele. Rămâi doar cu amărăciunea. Și cu amintirea care îți îngreunează sufletul. Ca un fel de povară, invizibilă dar mereu prezentă. Și ne întrebăm de ce se întâmplă astfel. De ce ne place să ne chinuim. Sau dacă nu ne place de ce o facem? De ce dăm cu piciorul lucrurilor bune din viața noastră atât de ușor? De ce trăim cu regretul lui ieri și cu povara deciziilor luate prea ușor? De ce ne este teamă să spunem că iubim, că greșim, că vrem să fim iertați? Ne este mai frică de frumos decât de singurătate și pustietate. Ne complacem în mizeria propriilor greșeli în loc să ne scuturăm de praful reținerilor. Ne pedepsim pentru că am îndrăznit să visăm, pentru că am aspirat la ceva mai mult decât alții, pentru că am făcut un pas în afara zonei de confort.

Uneori ești atât de buimac încât nu vezi că te scufunzi, că bați pasul pe loc, că ai pierdut noțiunea timpului. Uneori ești atât de pierdut încât nu simți că ți s-au scurs printre gânduri toate dorințele absurde care odată te făceau să simți că trăiești.

Trezește-te omule și bucură-te de viață. Iubește-te și iubește-i pe cei din jurul tău. Respectă-te și pune-ți sufletul pe primul plan ori de câte ori poți. Nu permite lucrurilor bune și persoanelor minunate să plece din viața ta fără să faci nimic pentru a le opri. Cere-le iertare dacă le-ai greșit. Spune-le cât de mult le iubești dacă te-ai ferit să o faci. Arătă-le ce suflet minunat se ascunde dincolo de tăcere, de răceală, de teamă și suferință. Demonstrează-ți că poți fi fericit, că poți fi și altfel decât un rătăcitor pe acest pământ. Înțelege că viața este așa cum o pictezi tu, cum o gândești și cum o simți. Înțelege acest lucru, deschide ochii și privește-o. Acum spune-mi ce culoare are minunăția asta și cum nu te mai saturi de privit înspre ea.

 

sursa: filedejurnal

Cît de mare trebuie să-ţi fie sufletul pentru ca nimeni şi nimic să nu ţi-l rănească vreodată!?

Gînduri...

Mizînd mereu doar pe bunătate şi corectitudine, pe încredere şi bunăvoinţă este posibil să nu reuşeşti mare lucru în viaţă, însă eu am mizat şi voi miza mereu pe bunătate, încredere şi bunăvoinţă.

Unii sînt capabili să ierte, însă cu adevărat de admirat sînt cei care nu au ce să ierte! Cînd se pune problema iertării aceasta înseamnă că cineva te-a rănit, însă atunci cînd simţi că nimeni şi nimic nu te poate răni, atunci nu ai ce să ierţi. Atît timp cît „rănile” din sufletul tău dispar mai repede decît urma lăsată de o furnică pe pielea unui elefant nu mai ai nevoie să ierţi pentru că pînă să apuci să zici cuvîntul „iert” deja nu mai este nimic de iertat. Cît de mare trebuie să-ţi fie sufletul pentru ca nimeni şi nimic să nu ţi-l rănească vreodată!?

Oricît de multe aţi ajunge să realizaţi în viaţă nu vă pierdeţi identitatea sufletului, amintiţi-vă mereu de ceea ce eraţi înainte de a ajunge să vă identificaţi cu realizările voastre. Cine şi cum eraţi înainte de a avea o profesie, o relaţie, copii ş.a.m.d. Mulţi oameni se lasă furaţi de ceea ce ajung să realizeze în viaţă şi uită de ei înşişi. Cu cît este mai adîncă această uitare cu atît creşte riscul de a vă îmbolnăvi şi de a vă pierde bucuria de a trăi. Cînd boli grave au ajuns să vă invadeze, prima regulă este să vă amintiţi de voi înşivă, de ceea ce eraţi înainte de a avea o profesie, o relaţie, copii ş.a.m.d. Este ceva minunat să trăieşti pentru ceilalţi, pentru a fi de folos celorlalţi, însă pentru a putea face aceasta cît mai bine trebuie totodată să trăieşti şi pentru tine, îţi trebuie timp pentru propriul suflet. Merită să vă spuneţi din cînd în cînd: „dacă ar dipărea acum tot ceea ce am realizat în ultima vreme ce ar mai rămîne din mine? cine sau ce aş mai fi?” Ca să şi glumim puţin, cred că ne-ar fi prins bine un buton de RESET, să putem reveni la setările din suflet atunci cînd simţim că ne-am îndepărtat prea mult de el.

de Horia Turcanu

sursa: http://www.artadeatrai.ro/

Criza de oameni minunați

În fiecare zi descopăr câte un om frumos și asta mă face să nu-mi pierd încrederea în omenire. Totuși, nu sunt atât de mulți pe cât am crede. Uneori, acești oameni minunați rămân anonimi, nimeni nu-i cunoaște cu adevărat iar puțini se bucură de prezența lor. Alteori, ei apar în viețile noastre ca niște semne divine pentru care ne-am rugat neîncetat și ne arată în felul lor care este drumul pe care ar trebui să-l urmăm. Profesiile lor nu contează. Dacă sunt bogați sau săraci nu are nici un fel de importanță. Ei sunt darul lui Dumnezeu pe pământ, îngerii fără aripi ai fiecăruia. Frumusețea lor mă face și pe mine să-mi doresc să fiu asemenea lor. Cu sufletele colorate, strălucitoare, luminoase la vedere. Cu inimile bătând pentru o cauză nobilă, cu mâinile încercând să cuprindă bucăți de generozitate pentru alții, cu mintea într-o singură direcție – totul pentru cel care nu are. Ei pot fi medici care fac minuni. Pot fi polițiști care salvează vieți. Pot fi măturători, oameni fără școli, vagabonzi. Ei pot fi oricine îți iese în cale atunci când ai nevoie de cineva în viața ta. Un cuvânt poate fi o adevărată mângâiere pentru un suflet pustiit și îndurerat. Un braț întins la nevoie poate fi chiar sprijinul de care să te agăți și să te ridici. Un gest făcut din bunătate poate salva vieți, suflete. Nu contează de unde vine acel ajutor nesperat, important este că vine, important este că speri într-un semn și te rogi pentru o minune. Astfel de oameni se găsesc în viețile noastre. Adevărat, cam greu, dar totuși ei există. Sunt prietenii noștri, frații noștri sau pur și simplu necunoscuți. Aduc în viața noastră culoare și căldură, frumusețe și parfum și o reîmprospătează. E ca și cum ai avea undeva la îndemână un buton de refresh pentru cazuri de necesitate. 

Îmi doresc să fiu un astfel de om. Un om fără aripi, simplu, obișnuit dar care să trezească și să inspire suflete. Îmi doresc să pot ajuta la rându-mi pe cei care își strigă neputincioși durerea. Îmi doresc ca gesturile și vorbele mele să influențeze în bine viețile celor care mă cunosc. Îmi doresc să zâmbesc toată viața și cei din jurul meu să nu cunoască decât acest chip al meu, nu și un altul, fiindcă nu e nimic mai important în refacerea unui vieți de la zero decât să cunoști oameni pozitivi, inimoși, curajoși. Îmi doresc să fac mai mult, totul deodată, să schimb mentalități, să colorez vieți, să dau naștere celor mai îndrăznețe visuri, însă știu că nici măcar eu nu pot face minuni. Impetuozitatea tinereții mă determină să visez la o lume în care oamenii minunați să fie majoritari, în care să nu se cunoască criza faptelor bune, a gesturilor izvorâte din inimi, a vorbelor frumoase purtate de guri înțelepte. Îmi doresc o lume care să conștientizeze că răul se poate învinge dacă se luptă cu bine, că invidia și ura se pot transforma în iubire, că tristețea și neliniștile se pot preschimba în zâmbete și reușite. Îmi doresc o lume care să privească cu ochii sufletului și să cunoască cuvântul sacrificiu. Îmi doresc o lume plină de oameni minunați, frumoși, simpli și iubitori, o lume fantastică așa cum probabil ar spune-o scepticii.

Îngerii fără aripi sunt puțini, e criză de oameni minunați, însă acest lucru ar trebui să ne determine la o mai mare apreciere, la o mai mare deschidere față de ei. Să ne aducem aminte zilnic că avem parte de lecții de viață extraordinare, de la oamenii cu handicap, de la copii născuți cu traumatisme, de la părinți capabili de sacrificii supreme, la fiecare dintre noi. Fiindcă oricine poate fi un om minunat, e suficient să-ți dorești ca în sufletul tău să nu existe decât iubire, o iubire care nu se păstrează ci se dăruiește în mii și mii de forme milioanelor de suflete însetate.

de Anasstassya
sursa: https://anasstassya.wordpress.com

Bucură-te omule, bucură-te chiar şi de cele mai mărunte lucruri ale acestei lumi!

Soarele răsare şi apune în fiecare zi şi de multe ori nici nu ştim când e amiază şi când e seară, atât de prinşi suntem de nimicurile acestei lumi. Parcă ieri a fost Paştele şi azi e Crăciunul, parcă ieri ningea şi azi e caniculă, parcă totul din jurul nostru e din alt “film”, iar noi facem parte din altă “lume”, una a obsesiilor şi a grijilor. Nu ne place această lume, dar ne minţim singuri crezând că ea ne va ajuta să devenim “cineva” şi astfel vom putea obţine şi fericirea.

Dar oare avem nevoie de un motiv special pentru a fi fericiţi? Oare simplul fapt că trăim nu este de ajuns? Mereu aşteptăm să ni se întâmple ceva extraordinar ca să ne bucurăm de viaţă, dar suntem atât de orbi încât nu realizăm că ni se întâmplă astfel de lucruri în fiecare zi, în fiecare oră, în orice minut.

Că te-ai trezit de dimineaţă şi ai putut merge pe picioarele tale nu e ceva extraordinar? Că inima ta bate de ani de zile fără oprire, nu e ceva extraordinar? Că ai venit de la serviciu şi ai ajuns acasă cu bine când alţii “s-au pierdut” undeva pe drum, nu e ceva extraordinar? Nu e?

Bucură-te omule, bucură-te chiar şi de cele mai mărunte lucruri ale acestei lumi. Nu lăsa ca grija zilei de mâine să-ţi fure bucuria zilei de azi. Culege zâmbete şi împarte-le şi tu cu generozitate. Bucură-te de anotimpuri, de parfumul florilor, de adierea vântului, bucură-te chiar şi de salutul dat de un străin.

Bucură-te de toate aceste lucruri mărunte, pentru că dacă nu te vei bucura de ele, nu vor reuşi să te facă fericit nici cele mari….

sursa: http://teonymus.wordpress.com/

Sunt om...

Sunt om. Deci simt. Respir. Trăiesc. Greșesc. Încerc să mă împac cu mine însămi. Sunt lucruri pe care îmi doresc să le pot schimba la mine. Și lucruri care mă fac unică între cei de vârsta mea. Știu, unele vise rămân la stadiul de larvă, nici nu se transformă în ceva minunat și sublim, nici nu zboară și se contopesc cu realitatea. M-am obișnuit deja cu modul în care viața îmi răspunde la întrebări. Uneori în tăcerea din jur pot afla răspunsuri la multe gânduri nerostite. Fac atât pași înapoi cât și înainte. Nu mă opresc, chiar dacă e greu, chiar dacă uneori sunt sătulă de atâtea piedici, de atâtea lecții pe care trebuie să le învăț cu prețul pierderii încrederii și al speranței. Cutez să visez la ceva mai mult. Îndrăznesc să-mi manifest nerăbdarea prin simplul fapt că sunt tot în picioare la sfârșitul zilei, gata să mă lupt cu propriile temeri, cu propriile frământări.

Sunt om. Un aluat pe care viața îl modelează în fel și chip și pe care viitorul își pune amprenta. Iubesc. Dezamăgesc oameni. Rănesc inimi. Strig a neputință. Îmi plâng trecutul. O iau de la capăt. Fiecare zi reprezintă pentru mine nu numai un început, ci și un miracol. Acela că sunt în viață. Acela că pot face altfel lucrurile. Acela că pot iubi mai mult, că pot simți mai mult, că pot ierta și că pot lupta pentru fericire.

Sunt om. O păpușă de cârpă manevrată de mâini divine. Un suflet care uneori plânge și suferă iar alteori se întoarce la Dumnezeu. Un rătăcitor pe drumul vieții care a înțeles că ceea ce contează este modul în care privești peisajul, lumea care te înconjoară, întâmplările care îți marchează existența.

Sunt un om care privește înspre viață cu ochii sufletului, ochi care vede lumea în nuanțe pastelate și care înțelege că ziua poate fi altfel decât la o primă vedere. 

Sunt om. Sunt suma alegerilor mele. Și toate gândurile laolaltă. Poate de aceea nu-mi permit să văd dimineața în culori cenușii. Poate de aceea uneori văd mai mult decât se cuvine. Și simt mai mult decât ar trebui să o fac. Poate de aceea îndrăznesc mai mult decât o fac alții și sper până în ultima clipă. Poate de aceea fiecare lacrimă contează mai mult sau mai puțin.

Sunt om. Ești om. Totul are importanță. Nimic nu rămâne la fel. Nici tu. Și nici timpul.

de Anasstasya

Dumnezeu aude ”tăcerile” noastre!

Una dintre rugăciunile pe care le auzim la slujbele religioase este o cerere de iertare: ”Iartă-ne, Doamne, greșeala făcută cu gândul, cu vorba sau cu fapta!”

Gândul nostru poate fi greșit, iată ce ne spune biserica. Vorba noastră poate fi greșită. Fapta noastră poate fi greșită. Dacă ne acceptăm fapta și, uneori înțelegem că și cu vorba păcătuim, ne e din cale afară de greu să ne înțelegem ”greșeala cu gândul!” Dar aceasta este cauza greșelilor, de aici, din gândul nostru, începe orice greșeală. Gândul nostru mânios e un gând greșit. Dar noi îl justificăm. Noi justificăm greșeala, o găsim curată, o găsim o reflecție corectă, care descrie ”realitatea”! Da, avem dreptate, uneori o descrie, dar ignorăm faptul că realitățile greșite sunt create de gânduri greșite, de vorbe greșite și de fapte greșite. Greșeala nu poate fi corectată tot printr-o greșeală, ci mai degrabă greșind, perpetuăm greșeala, îi dăm mai multă putere, căci cum ar putea ceva greșit că corecteze o greșeală? Cum ar putea un gând greșit să corecteze alt gând greșit? Nu se poate; un gând greșit poate fi corectat printr-un gând corect. O faptă greșită poate fi corectată printr-o faptă corectă. Non sensul gândului greșit e acela că el crede că poate corecta un alt gând greșit.

Gândul tău e o rugăciune. Când îți justifici furia e ca și cum te rogi să te simți rău și consecința imediată a gândului furios e aceea că te simți rău. Când nu vezi speranța pe aproape e ca și cum te rogi să te simți lipsit de speranță și, pe măsură ce gândești că nu vezi lucrurile frumoase din jurul tău, pe măsură ce gândești că nu există speranțe, simți că ești tot mai lipsit de speranță și te simți tot mai rău. Gândurile greșite crează emoții greșite. Emoțiile greșite pot crea restul; cuvinte, fapte și alte gânduri greșite. Acest lanț al slăbiciunilor nu se încheie pentru că tu ai dreptate, pentru că ai argumente care-ți justifică starea, pentru că ”asta e realitatea”: realitatea și dreptatea pe care te bazezi sunt tot creații ale gândirii greșite, care nu pot fi corectate tot printr-o gândire greșită. Numai gândirea corectă poate corectă. Iar gândirea corectă nu se înfurie, nu-și justifică răutatea, fiindcă natura ei nu este răutatea, nu face dreptate printr-o nedreptate și nu corectează răul prin gânduri rele.

Gândul corect focalizează partea bună a oricărei situații. Gândul corect nu caută să-l distrugă pe altul, să-l facă mai mic, mai slab, mai prost, să-l disprețuiască, să-l lovească, să-și arate superioritatea sau puterea. Gândul corect poartă în el forța iubirii și a înțelegerii. Orice nu înțelegem corect, ne provoacă o stare de rău, care ne apare automat în interior sub forma unei emoții neplăcute. Emoția neplăcută nu ne este un indiciu al adevărului, ci indiciul unei erori de gândire.

Să nu uităm că gândurile noastre sunt rugăciunile noastre. Cum gândim, așa ne rugăm. Să ne amintim de Moise care, mergând prin deșert, tăcea, dar simțea că e disperat și plin de teamă. Dumnezeu l-a întrebat: ”De ce strigi către Mine”? Deci, Dumnezeu îi auzise frica și gândul, rugăciunea fusese auzită, iar Dumnezeu auzise strigăul tăcut al lui Moise.

Așa se aud și ”tăcerile” noastre, căci urechile Domnului sunt ascunse în noi! 

de Maria Timuc

sursa: http://mariatimuc.blogspot.ro/

Cea mai importantă persoană din viaţa ta

 

Te-ai gândit vreodată cum ar fi dacă tu ai fi cea mai importantă persoană din viaţa ta? Cum te-ai comporta? Ce ţi-ai spune? Cum ai începe dimineaţa? Ce ai face atunci când trăieşti o stare de tristeţe, sau de angoasă sufletească? Cum ţi-ai trăi bucuriile? Ce ţi-ai spune atunci când eşti deznădăjduit? Ce ai face atunci când nu realizezi tot ce ţi-ai propus?

Din păcate, validările din exterior bat umanul. În fuga pentru un nou job care să-ţi asigure un loc mai sus în clasament, o nouă relaţie, paravan ca să nu trebuiască să petreci prea mult timp în propria-ţi companie, o nouă provocare profesională ca să simţi apoi la final, când ai bifat tot (musai tot!) din ce ţi-ai propus, că da, meriţi şi apreciere şi respect, ei bine, în această fugă, ne uitam pe noi înşine.

Uităm că pe drumul acesta suntem şi noi cu noi. Acţiunile şi obiectivele o iau la fugă, iar omul din noi rămâne undeva în urmă, dând din mâini, gesticulând, făcând semne să te opreşti, măcar puţin, atât cât să-şi tragă sufletul.

Îmi dă târcoale imaginea unui melc care îşi lasă cochilia în urmă, ca în parcursul lui să fie mai mobil şi mai elastic. Melcul vrea să se depăşească pe sine şi o ia din loc, atât de dornic să ajungă la o frunză mai verde, mai crudă, mai mare, mai lată. Ca apoi, odată ajuns pe frunză, sa realizeze că fără casa lui, cea lepădată pe drum, nu mai este el.

Am fost şi eu în locul melcului şi văd atât de multe situaţii similare în jurul meu, încât, cu timpul, mi s-au validat presupuneri, care au devenit poveşti predictibile şi certitudini. Au fost zile întregi în care nu mi-am dat voie să mă bucur de soare, să fac o pauză, să îmi iau prânzul în linişte. Erau lucruri multe de făcut, task-uri de bifat, iar miza era una foarte mare. Dacă la final de zi nu erau toate bifate, ziua avea să devină una proastă. Punct. No further comments.

Atunci când este gol şi întuneric înăuntrul tău, de cele mai multe ori cauţi validări exteriore şi instinctiv te vei îndrepta către cele pe care le poţi obţine cel mai repede. Bagi o fisă, iese un rezultat, mai pui o diplomă pe perete, nici nu apuci bine să baţi cuiul, că mâna ta deja înfige următoarea fisă. Nu este timp de pierdut. Viaţa este scurtă. Viaţa este o luptă. Dacă stai, îţi stă norocul. Trebuie să te mişti, să te mobilizezi, nu este timp de pierdut.

Apoi, încetul cu încetul, nu întârzie să apară mugurii unei productivităţi atât de susţinute. Îi vezi cel mai bine când pleci în concediu, acea perioadă predefinită şi determinată în care îţi dai voie în sfârşit să te relaxezi.

Doar că, din păcate, inerţia atâtor zile în care ai fost hăituit şi pe fugă, îşi spune cuvântul. Este ca şi cum ai scos un ventilator din priză, însă elicea continuă să se învârtă în gol. Încerci să intri în atmosfera de vacanţă. Doar că nu îţi găseşti locul, încă te mai bântuie ce ai lăsat neterminat şi ce trebuie să faci la întoarcere. Mintea ta se învârte ca un titirez. Repeţi conversaţii în minte. Îţi spui ce vei face diferit. Te auto-încurajezi că esti pe drumul cel bun. Apoi te enervezi şi te iriţi pentru că realizezi că este totuşi vacanţa ta, de care, mintea ajunsă deja la turaţie maximă, îşi cam râde.

De fapt, începi să te relaxezi cu adevărat din ziua a 9-a sau a 10-a, chiar atunci când realizezi trist că mai ai 4 zile şi trebuie să te întorci, dintre care una o vei petrece pe drumul de întoarcere .

Şi atunci te loveşte cel mai rău. Pentru că este greu sa te întorci la viaţa pe care ai lăsat-o acasă. Pentru că este anevoios să intri în acelaşi rol, să împingi, să te zbaţi, să te lupti, să faci, să acţionezi, să te lupţi din nou, să cazi, să te ridici, să arunci pumni în aer, să uiţi să trăieşti.

Vorbeam la un moment dat cu un amic, cu multe bife profesionale şi personale, care îl certifică cu uşurinţă la oricare din categoriile “aşezat”, ”împlinit”, ”realizat”. I-am apreciat atât de mult sinceritatea când mi-a făcut două împărtăşiri de suflet: una, că datorită volumului foarte mare de muncă, nu are timp să gândească în nicio zi din saptămână, şi a doua, că fiecare reîntoarcere după o călătorie începe cu o depresie pe care o tratează cu şi mai multă muncă.

Nu am nimic împotriva acţiunii. Acţiunea este cea care consolidează încrederea şi stima de sine. Atunci când actionăm, ne expunem, învăţăm, creştem, ajungem să ne cunoaştem. Însă acţiunea aliniată la cine eşti tu şi ce-ţi doreşti în mod asumat, şi nu cea care vine din inerţie şi goana nebună de a obţine cât mai multe validări.

Dacă am învăţat ceva în toţi aceşti ani de dezvoltare personală, şi lucru cu mine, este că totul pleacă în viaţă de la relaţia ta cu tine. Că aşa cum eşti la muncă, eşti şi acasă, că atunci când uiţi să mai stai de vorbă cu tine şi să te întrebi ce mai faci şi ce mai simţi, rămâi la bază. Mă refer la baza munţilor din interiorul tău. Pentru că eu cred că avem munţi de escaladat şi în interiorul nostru, vârfuri de cucerit, văi de trecut. Pare cel mai uşor să-i escaladăm pe cei din exterior. Şi de departe cel mai bun pariu pentru că miza se poate obţine pe termen scurt, vine la pachet cu statut şi lauri, aprecieri şi avansări.

Însă, on the long run, aşa cum ar spune englezul, ne pierdem pe noi. Pierdem esenţa din bucuriile simple, uităm să trăim, ajungem să ne fim străini nouă înşine, ne identificăm doar cu un corp şi cu o minte, cu un set de acţiuni si nimic mai mult.

Dă mintii tale o pauză de câteva minute şi las-o să zburde pe câmpiile sufletului. Întreab-o şoptit, aşa…doar pentru tine: “Cum ar fi, dacă azi aş fi cea mai importantă persoană din viaţa mea?”.

de Alina Buzatu

Bunătatea e un dar, mai ales pentru tine cel care dăruiești și mai apoi pentru celilalți care primesc.

"Bunătatea este caracteristica oamenilor frumoși și mai ales a celor frumoși pe interior. Se spune că frumusețea interioară este ascunsă și cu greu o poți observa la o primă vedere, însă eu cred că exact această frumusețe se vede, dar mai ales se simte, chiar înainte de a avea loc prima întâlnire fizică. E ca un praf magic pe care-l porți în voce, în gânduri, în gesturi. E în tine… Bunătatea îți face chipul să strălucească. Impactul între suflete, la o primă întâlnire, este de un magnetism indescifrabil și tulburător, fie el în sens pozitiv ori negativ. De aceea este foarte importantă prima impresie. Nu de puține ori am avut ocazia să întâlnesc persoane extraordinar de frumoase la exterior, însă atât de “găunoase” pe dinăuntru, încât mi s-a infiorat pielea de dezgust, încă de la primul impact fizic. Nu există om bun urât, la fel cum nu există om rău frumos. Bunătatea e un dar, mai ales pentru tine, cel care dăruiești și mai apoi pentru celilalți care primesc. Când dăruiești (și mă refer la orice tip de dar: un colț de pâine, un zâmbet, o vorbă bună ori luna de pe cer), îți faci in primul rând ție un dar, bucurându-ți sufletul cu fericirea celui ce primește. Bunătatea înnobilează, dar îl înnobilează mai mult pe cel ce dăruiește, singura condiție fiind să dăruiască din suflet și necondiționat. Bunătatea este cheia împăcarii sinelui. E simplu să fii frumos, liniștit și împlinit, Trebuie doar SĂ FII BUN!"

Daniela
Suflet pereche

Nu știu să pierd = nu știu să merg mai departe

Atunci când crezi că ai pierdut tot…de fapt nu ai pierdut nimic. Am scris acum ceva timp despre asta, însă cred că ar trebui să repostez zilnic acel text. Motivul? Zi de zi primesc mesaje de la oameni care suferă şi îmi spun că “nu ştiu să piardă”. Oameni care suferă tare de tot din cauza asta. În realitate, nu sufletul lor a fost cel afectat, ci orgoliul!

Atunci când o relaţie se încheie, omul asumat ştie să meargă mai departe.

Orgoliosul face exact pe dos – se agaţă cu dinţii de relaţie – vrea să se răzbune.

“Cum adică să mă facă ea/el pe mine? Da’…ce…sunt fraier?” – şi investesc o tonă de energie într-un cadavru.

Pentru ce? Pentru a da bine, pentru a avea un office building plin de aparenţe.

Orgoliosul vrea răzbunare, vrea să-i facă rău persoanei pe care a iubit-o, nu poate să o lase să plece aşa… “Păi şi eu cu ce rămân” – se întreabă el. “Unde e satisfacţia de pe urmă? Unde sunt punctele câştigate în deplasare?”

Mie îmi place cum sună acest – “nu ştiu să pierd”. El înseamnă de fapt – “nu ştiu să merg mai departe, nu vreau să merg mai departe, mi-e teamă de nou”.

Nu am să înţeleg niciodată de ce am fost prost şi am crezut că pierd ceva de fiecare dată când s-a încheiat o relaţie?

Cred că nu eram pregătit, cred că nu eram suficient dezvoltat… Măcinam prea multă energie pe nimicuri, puneam răul înainte, vedeam doar părţile rele… în loc să rămân cu momentele frumoase şi cu întâmplările care mi-au definit experienţa de viaţă.

Oare de ce ne aducem aminte doar de părţile naşpa ale relaţiilor? Chiar nu putem să eliminăm părţile astea din peisaj?

Da, ştiu, unele dor tare şi lasă urme adânci, însă atunci când le-ai conştientizat, atunci când ai lucrat pe ele, atunci când ţi-ai liniştit trecutul, chiar poţi vedea că şi cea mai naşpa relaţie pe care ai avut-o te-a ajutat să ajungi omul care eşti acum.

Ce mişto e când descoperi asta… Ce mişto e când descoperi cum eşti cu adevărat. Ce mişto e să ajungi să te priveşti pe sub armuri…

Asta da călătorie!

Am făcut-o şi o recomand cu drag.

Atunci când se termină o relaţie chiar nu pierzi nimic. Lasă orgoliul, lasă mândria personală şi încearcă să priveşti în profunzime. Doar atunci vei vedea cât ai câştigat de fapt tu ca om…

de Andrei Vulpescu

Principalele greșeli ale femeilor în relații

Pornind de la premisa că e uman să greşim, redau mai jos răspunsul la o întrebare care mi-a fost adresată zilele trecute. Bineînţeles, aceste greşeli le recunosc ca fiind mai frecvente, tocmai pentru că le-am făcut şi eu la un moment dat şi din care am învăţat enorm.

Care sunt principalele greşeli pe care femeile le fac în relaţii?

1. Nu-şi fac timp pentru ele însele.

Motivul pentru care femeia se agaţă atât de mult şi nu-şi poate opri mintea din proiecţii este pentru că refuză să-şi recunoască acele aspecte din ea pe care relaţia cu bărbatul i le arată de altfel.

Aceasta se întâmplă atunci când femeia nu îşi acordă suficient timp pentru ea însăşi şi acordă prioritate altora în viaţa ei. Oricât de multe crezi că ai avea de oferit celui drag, dacă nu începi să îţi trăieşti viaţa la propriu, la un moment dat îl vei sufoca sau mai bine zis te vei sufoca. Fă ceva exclusiv pentru tine însăţi (care să nu aibă legătură cu alţii) şi observă cum te simţi!

2. Nu îşi acceptă corpul şi nu-şi trăiesc sexualitatea.

Aici femeia are puţin mai mult de lucru cu ea însăşi, e un adevărat proces de renunţare la toate inhibiţiile şi prejudecăţile care i-au fost inoculate şi pe care le-a transformat în “religia” ei.

Nemulţumirea legată imperfecţiunile fizice trădează o profundă neacceptare a unor emoţii şi o mare lipsă de afecţiune. Renunţarea la complexe şi la inhibiţii este un pas obligatoriu pentru a te bucura cu adevărat de o relaţie sexuală sănătoasă. Dacă femeile ar cunoaşte cu adevărat cât potenţial sexual zace adormit în ele şi câtă forţă de materializare există în energia lor sexuală, nu şi-ar mai pierde timpul cu telenovele.

3. Caută şi aşteaptă ca bărbatul să le facă să se simtă speciale, unice.

Tu eşti deja specială şi unică şi nu ai nevoie de confirmarea bărbaţilor, cu atât mai puţin de validare în acest sens. De aici ia naştere şi gelozia şi posesivitatea care mereu vor împiedica o relaţie să evolueze. Din nevoia de a fi singură şi cea mai specială în viaţa cuiva, vei intra în lupte pentru putere cu alte femei sau vei începe să faci scenarii de gelozie care îţi vor ruina relaţia la un moment dat.

Astfel de aşteptări nerealiste cu origini în copilărie şi deficit de atenţie din partea tatălui pot fi depăşite odată ce sunt recunoscute şi îmbrăţişate cu onestitate.

4. Îşi neglijează feminitatea şi încearcă să-l schimbe atunci pe bărbat.

Bărbatul are nevoie de spaţiu să-şi poată manifesta masculinul din el, iar o femeie care în primul rând nu-şi oferă spaţiu pentru feminitatea ei, nu va putea să-i înţeleagă bărbatului nevoia de libertate şi să-i ofere spaţiu să-şi exploreze masculinul.

Astfel, dacă tu ca femeie îţi manifeşti femininul în esenţa ta, masculinul va rapunde automat, căutând complementaritatea. Iar dacă nici aşa nu îţi răspunde, înseamnă că nu mai e bărbatul potrivit pentru tine. În concluzie, ocupă-te mai mult de feminitatea ta şi încurajează bărbatul să facă la fel cu masculinitatea lui.

5. Caută “relaţii serioase”, proiectând responsabilitatea fericirii lor asupra bărbatului.

Atât timp cât cauţi relaţii serioase, inconştient cauţi să te salvezi “de ceva” sau să fii salvată, cauţi garanţii. Ideea de “relaţie serioasă” a ajuns să fie percepută că bărbatul trebuie să-şi respecte angajamente la care oricum nu s-ar înhăma, dacă femeia nu ar insista cu nevoia ei de siguranţă.

Bărbatul nu apare în viaţa ta ca să te facă fericită, această responsabilitate este doar a ta şi depinde doar de tine. Bărbatul apare ca să ai cu cine împărtăşi din ceea ce eşti.

Dacă tu îţi asumi responsabilitatea pentru cine eşti, nu vei avea cum să atragi doar bărbaţi iresponsabili de viaţa lor.

În realitate, visul femeii de a găsi partenerul în braţele cui să se abandoneze nu este decât manifestarea dorinţei de a se abandona înseşi vieţii şi de a se relaxa. Deci ai încredere în ceea ce viaţa îţi oferă şi relaxează-te, nu poţi controla relaţia!

6. Pun prea mare presiune pe ele, luând totul la modul foarte personal.

De multe ori am auzit bărbaţi care-mi spuneau că nu prea pot glumi cu femeile, întrucât iau totul foarte în serios şi personal. Simţul umorului arată că femeia e relaxată, iar lipsa acestuia denotă faptul că pune mare presiune pe ea şi se luptă să fie cine nu este. Vrem să fim perfecte şi ne străduim să ne încadrăm în tipare stupide impuse de o societate bolnavă, fără a ne întreba cine suntem cu adevărat?

“Nevoia” de perfecţiune şi de control creează multă tensiune interioară în cuplu. De aici apare imediat şi nevoia de a-l schimba pe bărbat sau de a-l trata ca pe un copil care nu ştie ce e mai bine pentru el.

Cum spuneam mai sus, a te lupta cu ceea ce este şi a-ţi lua multe poveri asupra ta arată o incapacitate de a te “abandona” vieţii care va fi mai mult decât evidentă în relaţia de cuplu.

7. Nu admiră şi nu respectă cu adevărat feminitatea din celelalte femei

Când o femeie admiră şi respectă frumuseţea şi feminitatea altei femei, fără să se simtă în competiţie, e semn că la fel procedează şi cu ea însăşi. Bârfa şi critica nu îşi au locul, întrucât de fiecare dată când critici o femeie te critici pe tine şi îţi faci singură rău.

Pentru bărbaţi există termenul “frăţie”. În limba română încă nu există acest termen şi în cazul femeilor care dezoltă o relaţie de respect şi prietenie la un nivel profund. Cuvântul “sisterhood” nu şi-a găsit încă traducerea, dar merită o mare atenţie şi cultivare din partea femeilor.

Nimic nu se compară cu susţinerea din partea unui grup de femei şi cu prietenia femeilor.

În concluzie, acestea sunt doar câteva din greşelile care ne încurcă mult relaţiile, dar ele au rolul de a ne aminti să ne smerim în faţa inconştienţei noastre şi să ne trezim din somnul lung în care am căzut singuri sau am fost anesteziaţi.

de Adela Haru

sursa lifeinbalance.ro

Viața ca o...cutie cu surprize!

 

Viața e ca un drum presărat cu bifurcații, cu ocolișuri, cu prăpăstii, cu zone line, cu păduri, cu oceane și cu deșerturi, cu locuri însorite și cu ascunzișuri. Sunt oameni care vor să-și planifice totul, care cred că, planificându-ți totul nu te poate lua nimic prin surprindere. Dar viața e ca o cutie cu surprize și putem vedea asta chiar de-a lungul unei zile banale. Într-o zi obișnuită poți primi un telefon neașteptat, o veste surprinzătoare (nu mă refer acum la o veste bună sau la una rea, cât la factorul surpriză, care poate conține binele și/sau răul, depotrivă), poți întâlni o persoană deosebită, poți regăsi un vechi prieten, poți schimba un drum cu altul în ultimul moment. Surpriza este parte a vieții noastre, una deosebit de importantă; neașteptând-o, neacceptând-o și neânțelegând-o ca pe un ingredient esențial al existenței, riscăm să înțelegem totul pe dos, să interpretăm totul invers decât ne-ar face bine, să reacționăm greșit și să acumulăm negativitate uriașă în conștiință.

Despre ”viața ca o surpriză” ar trebui învățați și copiii, căci și ei au surprize, multe neplăcute, pe care nu le înțeleg, nu le acceptă și nu le doresc. Focalizarea mentală negativă începe încă din copilărie, când așteptările inocente sunt înșelate, trădate, contrazise și luate de vânt. Noi avem așteptări, noi creăm scenarii interioare, noi tindem să așezăm lumea într-un tipar și să credem că răspunsul de care avem nevoie sau pe care-l dorim în fiecare moment e cel potrivit, cel bun, cel corect și perfect. De îndată ce viața ne oferă un ”răspuns surprinzător” la o întrebare, de îndată ce un om reacționează altfel decât ne așteptăm, de îndată ce viața urmează alte căi decât cele dorite/visate/ necesare nouă, reacționăm greșit și creăm tipare de reacție negativă, pe care le hrănim ani întregi, fără a avea cea mai mică idee cu privire la ceea ce ne facem nouă înșine. Aș da ca exemplu situația în care o femeie, să zicem, își sună iubitul și se așteaptă ca acesta să-i răspundă imediat. Nu-i răspunde în acel moment și ”lipsa răspunsului” e un factor ”surpriză”, care predispune persoana la intrepretări. Mintea îi spune că celălalt n-o iubește pentru că nu răspunde imediat la telefon, îi poate spune că persoana cealaltă o înșeală cu altcineva, că nu-i pasă etc. În câteva minute persoana, care proiectează aceste gânduri asupra celuilalt, se indispune, se înfurie, se deprimă, trece prin o mie și una de stări autodistructive și asta doar pentru că n-a luat în calcul nici o variantă pozitivă, dar – în primul rând – nu s-a așteptat că va suna în gol. Am luat un exemplu mărunt pentru a ilustra elementul surprinzător pentru că incapacitatea de a accepta micile surprize ale vieții e un semnal că nu le putem suporta nici pe cele mari și încă unul serios. Avem de-a face cu o tulburare de percepție, care ne distorsionează gândirea, rațiunea, logica, ne frânge capacitatea de focalizare pozitivă, ne îngustează câmpul conștiinței și ne dezechilibrează emoțional, creându-ne o slabă capacitate de adaptare la schimbare, precum și o slabă capacitate de acceptare a situațiilor traumatizante.

Ideea e că viața e la fel ca vremea; se poate schimba oricând ceva. Iată, se poate să vină iarna în timpul toamnei. Se poate să fie primăvară într-o perioadă de iarnă. Se poate să plouă când meteorologii prevăd că va fi soare și se poate ca o furtună să se ivească din senin. Mintea trebuie să știe că schimbarea e în natura vieții, că uneori poți face planuri, dar se poate ca pe drum să se schimbe ceva, să apară altceva; obstacole, bifurcații, povârnișuri, ploi, umbre, soare și e normal să fie așa. Mintea care știe că totul se schimbă poate să accepte schimbarea, s-o înțeleagă, să se adapteze ei mai ușor, să o depășească mai ușor, să curgă mai firesc prin existență. Rezistența la schimbare ar putea fi consecința necunoașterii naturii schimbătoare a vieții și ar putea avea la bază această tulburare de percepție, ce se naște din interacțiunea cu ceea ce apare surprinzător în experiența noastră. Când mintea știe că viața e ca un pachet cu surprize, puterea ei de acceptare și de adaptare devine mai mare, mintea capătă flexibilitate (în loc de rigiditatea care caracterizează rezistența), curaj (în loc de frică), puterea de a percepe situația în mod real, puterea de a percepe adevărul (nu a proiecta asupra situației adevărul presupus) și capacitatea de a discerne, iar aceste efecte cresc nivelul de conștiință al omului. Mintea are nevoie să știe ceea ce ne spun marii înțelepți și anume că ”singurul lucru care nu se schimbă e însăși schimbarea”. Acceptarea naturii vieții noastre, care înseamnă ”permanentă schimbare” ne face mai buni, mai înțelepți, mai toleranți, capabili să înțelegem în loc să judecăm lumea, ne ajută să vedem că totul, absolut totul trece, totul se schimbă într-o zi.

de Maria Timuc

sursa: http://jurnalul.ro/

Mintea mea, mireasa mea…

"Fii fericit, iubind! Mintea mea, mireasa mea, te invit la dans!"

Viața vine și te surprinde. Nu există iubire fără ură. Nu există voință de putere fără voință de supunere. Nu există recunoașterea valorii altcuiva fără invidie. Nu există virtute fără opusul său, viciul. Aceste perechi contradictorii joacă un mare rol în întreaga natură. Înălțimile și adâncurile sufletului omenesc alcătuiesc o singură unitate. Adeseori vorbim de prune, dar de fapt vorbim de cuţite.

Vrem să fim mai buni decât suntem, un amestec de animalic și dumnezeiesc. Bolile sunt răzbunări ale naturii care a fost violată. Oamenii s-au dezobișnuit să se ajute singuri și așteaptă totul de la altcineva, de la o personalitate puternică. Au existat întotdeauna sclavi și stăpâni, victime, călăi și salvatori. Însă disproporția de astăzi este mare. Sclavul de astăzi își caută stăpânul, el nu este supus prin luptă, el se supune de bunăvoie în sclavie. Atitudine balcanică. Sugestia fără convingere interioară este vorbă goală. Oameni simțitori. Există o supunere interioară și o supunere exterioară. Atașamente emoționale, dependențe, iertări. Construim, dezvoltăm. Moartea nu este o graniță pentru ceea ce este viu. A fi mort înseamnă a fi departe. Mai pune verde în viața ta!

Cuvântul principal al omenirii este: constrângerea. Oamenii vor să fie constrânși la sănătate, la viață, la supunere, la spiritualitate stângaci înțeleasă sau trăită, la social și mental. Pierd libertatea interioară și conștiința personalității lor prin influența gândurilor impuse. Oamenii își pierd energia în lupta dintre Eu și eu. Caricaturi ale imperativelor de odinioară, rămânem pe frecvența unui război mondial interior. Psihanaliza explică multe scăpări psihice prin impresii și stări ale copilăriei. Bolnavii aceștia de astăzi nu sunt decât avortoni ai pedagogiei de ieri, bine intenționate sau nu, însă mutilați sufletește. Arta pedagogică mai constă și în educarea copilului cu dragoste și prin dragoste, fără ca dragostea însăși să devină o constrângere. Cel mai persuasiv mijloc educațional este exemplul practic, nu teoretic, al părinților. Copilul imită modelele, involuntar sau nu.

Există un curent electric, dar el constă dintr-o componentă negativă și una pozitivă. Bateria, într-o parte are + și în cealaltă are - . Nu se supără nici unul din capete că de ce e + sau de ce nu e -. Când se unesc dau lumină, când sunt separate nu folosesc. Nu rolurile sunt problema, ci felul în care mintea interpretează. Rolul nu mă schimbă, eu știu cine sunt, ce rost, sens, valoare am. Alternanța între + și – dă lumina. Sisteme închise nu există. Toate se transformă, evoluează. Viața este un dans între echilibru și cutremur. Tendința spre haos și tendința spre echilibru. Dansăm între a sta pe suprafața plană și a o lua la fugă de pe vârful muntelui. Nu există pauză. Uneori cutremurul vine pentru a distruge lucrurile de care nu mai aveam nevoie sau pentru a reașeza valorile, ierarhiile, lucrurile importante. Ne antrenăm pentru situații de criză, nu pentru pace. Cutremurul, de orice valoare semantică ar fi, schimbă imperfecțiunea. Timp. Siguranță. Interpretare. Valoarea din afară pune personalitatea să pedaleze până obosește. Da, mi s-a dărâmat casa, dar soția și copiii sunt sănătoși în curte. Asta e tot ce contează, restul refac din nou!... Știu că va fi bine! Explicația nu te va face să-ți fie mai ușor.

Gândurile sunt o stație de emisie-recepție. Uneori reușim să decriptăm corect, alteori ne angajăm în relații de dependență. Faci pe prostul, dar știi că ești deștept. Uiți puțin, dar nu uiți pentru totdeauna. Apoi căutăm ţapi ispăşitori şi mintea consumă resurse inutile. Oricât de co-dependent ar fi cineva, oricând poate alege altceva. Vreau, nu trebuie! Exercițiu de voință, de alegere, de libertate. Suntem pe pilot automat și ne „trezim” observatori ai propriei vieţi. Distrugem reţele neuronale, refacem şi creştem altele în lobul frontal. Celulele sunt vii, au conştiinţă. Celulele deschid mereu noi receptori care sunt inundaţi cu fel de fel de substanţe şi hormoni de plăcere, de furie, de frică, etc. Se deschid noi celule cu chimia tristeţii, furiei, agitaţiei, sexualităţii necontrolate, etc. Multe repetări creează dependenţă. Neuro-peptidele ne transformă. Zilnic schimbăm noi celule şi felul în care gândim activează gene noi în ADN. Un gând-scenariu oricând poate activa o genă care stârneşte o boală în noi. Toate gândurile sunt legate între ele. Peste tot suntem o minte şi o memorie. Peste 6 luni celula s-a infectat şi devine dependentă de o anumită substanţă sau hormon. Chiar dacă tu între timp ai altă chimie, corpul tău te trăieşte pe tine pe pilot automat. E nevoie să devii conştient, să ieşi din temnița celulei tale. Mă adaptez orice ar fi. Înţeleg perspectiva celuilalt, nu mai judec. Există lucruri dincolo de matematică şi executabile. Toţi suntem speciali şi egali! Toţi suntem frumoşi!

Cea mai puternică și rezistentă lege din Univers este IUBIREA; crește, vindecă, transformă, învie, nu moare niciodată. Iubirea nu pleacă, doar tu crezi că nu o mai ai. Ea e acolo, activată sau nu. Uitată sau proaspătă, adormită sau trezită. Nu altul trebuie să respecte ceva ca eu să fiu fericit. Toți au dreptul, prin naștere, să fie acolo unde s-au născut. Legea includerii. Omul acela are dreptul să fie în sistemul acela. Tu ai dreptul să mă vorbești de rău, eu am dreptul să te vorbesc de bine. Tu ai dreptul să mă urăști, eu am dreptul să te iubesc. Tu ai dreptul să te răzbuni, eu am dreptul să te iert. Cine nu crede în Iubire, Iubirea se întoarce, uneori se răzbună... Cei care urmează după tine vor încerca să preia datoria și să refacă Iubirea... Alege să fii de partea ta, căci Iubirea este un stil de viață. Fii fericit, iubind!

Mintea mea, mireasa mea, te invit la dans!...

de Ieromonah Hrisostom Filipescu

sursa: http://www.doxologia.ro/

Rugăciunea Părintelui Arsenie Boca (de dimineață)

Umblăm prin viaţă cu ochii legaţi şi ştiţi care este culmea? Că nu ni-i leagă nimeni!

Noi suntem cei care hotărâm la un moment dat că nu mai vrem să vedem anumite lucruri în noi şi în ceilalţi, în jur şi în lume. Unii spun că dragostea este oarbă alţii spun că ea nu este oarbă, dar ne leagă pe noi la ochi, că dorinţa de apropiere de o fiinţă ne anulează complet discernământul, raţiunea, capacitatea de a vedea ce se întâmplă de fapt…

Adevărul este că ne place să ne jucăm de-a baba oarba, să pretindem că nu vedem nimic în jur, dar hai să ne aducem aminte cum făceam când eram mici, toţi trişam, toţi ne uitam pe sub legături, printre pleoape, toţi încercam şi reuşeam să-i păcălim pe cei cu care ne jucam, pretinzându-ne orbi, când de fapt vedeam foarte bine.

Cine a făcut aşa să ridice mâna! Aşa mă gândeam şi eu că toţi am făcut aşa şi mai facem şi acum. Chiar dacă lăsăm impresia că jucăm baba oarba cu adevărat, că renunţăm la noi pentru alţii, că mergem pe “mâna” altora în viaţă, adevărul este că trişăm, nu suntem victimele nimănui, tot timpul ne folosim ochii pentru a nu o da în bară mai mult decât dă bine!

În iubire mai ales, jucăm uneori murdar, ne lăsăm legaţi la ochi pentru că vrem, pentru că ne place rolul de victimă pasivă, dacă iese bine este perfect, dacă nu iese bine măcar avem pe cine da vina. Veţi zice că asta nu e iubire, corect, nu este, este un joc de putere la care apelăm pentru că ne este frică să ne lăsăm legaţi la ochi cu adevărat, să lăsăm orice dorinţă şi nevoie de control, pentru a ne lăsa uimiţi de viaţă şi de ceea ce are ea de oferit celor care nu se mai încred în minte şi în ochi, dar care au credinţă că nimic rău nu li se poate întâmpla şi care au ca unic ghid, inima!

Cei care au curajul să se lase legaţi la ochi şi să încerce să perceapă realitatea prin intermediul altor simţuri, ştiu că lumea are atâtea forme şi culori, atâtea arome şi atâtea daruri de oferit… Fericiţi cei care nu văd, dar cred!

Într-o lume în care toţi sunt Toma Necredinciosul prefăcându-se legaţi la ochi, într-o lume în care dragostea oarbă rămâne la stadiul de joc, de putere, nu îmi rămâne decât să vă doresc SĂ VĂ VEDEŢI BINE! Să vă vedeţi lumina, să vă vedeţi culorile neîncepute şi aripile inimii care sunt mult mai mari decât strâmtul cer al minţii şi să vă BUCURAŢI!

sursa astrosofia.ro

Cea mai puternică armă = un suflet plin de optimism

În ciuda a ceea ce ți se întâmplă rămâi optimist și plin de credință. Vei avea nu numai o armă puternică împotriva depresiei și a frământărilor, dar vei avea o minte mai clară și un suflet dornic să-și depășească limitele. Este greu să zâmbești când totul în jur pare să se destrame, însă nu și imposibil. Zâmbetul acționează ca o gumă pe pagina sufletului nostru, eliminând ștersăturile cauzate de eșecuri, frazele incoerente provenite de la gânduri negative, semnele de întrebare, punctele de suspensie, virgulele pe care le folosim în viață pentru a tărăgăna lucrurile. Pozitivismul te ajută să vezi mai clar lucrurile cu care te confrunți, să găsești soluții, să reziști, să nu abandonezi. Când mă gândesc la optimism mă gândesc la speranță. Și de la speranță mă gândesc la iubire. Și de la iubire la imposibilul transformat în posibil. E o întreagă competiție în sufletul nostru. Aproape ca la bursă. Sufletul ar vrea să cumpere cât mai mult, însă mintea dorește să cumpere cât mai puțin și mai sigur. Ea gândește orice de mai multe ori. Este partea din noi care indiferent de circumstanțe are bine înfipte picioarele în pământ. Este realistă, cu tendințe spre negativism, și de aceea are nevoie de un echilibru constant – sufletul. El este acea parte din noi visătoare și ambițioasă, neînfricată și perseverentă. Este acea parte care iubește și iartă, care se lasă călcat și aruncat în mii de direcții, care merge orbecăind pe drumul vieții. Atât sufletul cât și mintea găsesc o completare aproape magică împreună și despărțiți nu mai dau același randament.

Deci, oameni buni, nu lăsați circumstanțele să vă afecteze deciziile, sentimentele, gândurile, spiritul. Nu permiteți ca un eșec să stingă dorința de a avea succes, de a vă ridica deasupra tuturor greutăților. Luați-l pe Dumnezeu de mână ori de câte ori simțiți nevoia și împărtășiți cu El bucuriile și realizările voastre. Este un minunat companion și un bun ascultător.

Fii optimist în ciuda poverii pe care o porți. Vei simți diferența pe măsură ce înaintezi.

de Anasstassya

Sa ne bucurăm de orice zi, ca dar de la Dumnezeu

Când am mulțumit ultima oară lui Dumnezeu?! Reușim să vedem tot ceea ce avem sau doar ceea ce ne lipsește?! Bucurați-vă de minunea de a fi, nu de a avea! (Hrisostom Filipescu) 

Din păcate în lumea aceasta consumeristă şi modernă în care trăim, iubim mai mult verbul a avea şi nu verbul a fi. Ne dorim cât mai multe bunuri materiale, dorim să avem adunate cât mai multe comori materiale, să avem tot confortul, să avem o viaţă în care să ne satisfacem toate plăcerile, dar nu vrem să fim copiii Lui Doamne, nu vrem să fim ca fraţii, nu vrem să fim cu bucurie sfântă în suflet, solidari cu bucuriile şi suferinţele semenilor noştri, milostivi, blânzi şi iubitori. Dorim să avem talanţii aproapelui nostru, nu ne place să fim modeşti, simpli, smeriţi, mulţumiţi şi recunoscători pentru talanţii cu care am fost înzestraţi de Bunul Dumnezeu, nu vrem să ni-i înmulţim cu bucurie şi credinţă şi să nu-i îngropăm în lene, indiferenţă şi egoism. Vrem să avem parte de multă iubire dar nu vrem să fim şi noi izvoare de iubire, vrem să primim multe daruri frumoase, dar nu vrem să fim şi noi cei ce dăruiesc cu iubire şi dărnicie din toate cele cu care am fost înzestraţi. Vrem să avem ajutor de la Doamne, dar nu vrem să fim recunoscători pentru iubirea, mila, purtarea de grijă a Acestuia.

Să ne bucurăm de orice zi, ca dar de la Dumnezeu, să ne bucurăm de flori, de soare, de cer, de lună, de stele, de cântec, de joc, de zâmbete, de îmbrăţişări, de bucata de pâine de pe masă, de prieteni, să ne bucurăm că putem vedea, că putem auzi, că putem merge, să ne bucurăm că avem atâtea motive pentru care să-I mulţumim Lui Dumnezeu. Să nu ne ridicăm ştacheta fericirii prea sus ca să nu o mai putem atinge niciodată, să fim oameni ai bucuriei, ai iubirii, ai comuniunii, ai simplităţii Să dorim să avem ce ne e de folos duhovnicesc şi să nu tânjim după lucruri care nu ne sunt de folos pentru mântuirea noastră. Fiti binecuvântaţi!

sursa: facebook

Viaţa are întotdeauna soluţii

Mintea omenească funcţionează după nişte legi precise; problema este că noi nu le cunoaştem, nu le înţelegem şi nici nu suntem conştienţi de puterea lor, cu atat mai puţin de faptul că ele chiar lucrează. Pentru că bâjbâim în privinţa legilor de funcţionare ale minţii, ne simţim atacaţi de lumea înconjurătoare, ne credem victime ale altor oameni, ne simţim neîndreptăţiţi, credem că există forţe ale răului, care ne pun la colţ, cu genunchii pe coji de nuci şi credem că nu avem nici un fel de control, că suntem la cheremul hazardului în multe situaţii de viaţă. Lucrurile stau şi aşa, şi perspectiva slăbiciunii, şi a puterii răului de a ne pune în genunchi se materializează, dar toate variantele, cele bune, ca şi cele rele, se regăsesc în interiorul conştiinţei, respectiv în interiorul propriei noastre minţi. Înţelegerea legilor minţii, ale conştiinţei, ale sufletului, ale existenţei însăşi nu ne scuteşte de erori, nici nu ne fac să trăim într-un Rai permanent, dar ne ajută să reacţionăm diferit la situaţii de viaţă dezgustătoare, nefericite, urâte sau tulburătoare. Înţelegerea asta ne imprimă un simţ mai accentuat al responsabilităţii privind lucrurile care ni se întâmplă, o putere mai mare de acceptare, capacitatea de a căuta sensul situaţiilor negative de viaţă, lecţiile pe care le conţin şi ne fac să vedem că nici o problemă nu-i fără soluţie.

Oamenii se sinucid, ucid, distrug, fac rău, se umplu de frică, de deznădejde, trăiesc în stres permanent şi-n frică intensă pentru că au în interiorul lor sentimentul de a fi blocaţi, de a nu avea soluţii, pe de o parte, iar pe de altă parte soluţiile care le apar în minte în caz de blocaj sunt întotdeauna distructive sau autodistructive. ”Mintea blocată” nu mai vede soluţii şi nu mai are speranţa de a rezolva situaţia într-un mod fericit. Rezolvarea minţii care trăieşte starea de blocaj este una distructivă sau autodistructivă. Mintea nu ştie să se descurce cu gândurile pe care ea însăşi le crede reale, mintea blocată îşi pierde calitatea ei esenţială; raţiunea. Raţiunea găseşte o logică pozitivă şi plină de speranţă întotdeauna, pe când iraţionalitatea vede ameninţarea peste tot şi crede a fi posibil şi ceea ce este imposibil, dar ceea ce-i posibil e întotdeauan distructiv şi rău. Raţiunea unui bărbat părăsit de soţie sau de iubită e distructivă, e pierdută complet atunci când el găseşte ca soluţie de rezolvare a problemei uciderea şi sinuciderea, agresivitatea, violenţa sau autoagresivitatea. O minte care rămâne în limitele capacităţii sale normale de discernămant, în adevăr şi-n logica firească a vieţii, găseşte de cuviinţă că acceptarea situaţiei e o soluţie. El îşi asumă responsabilitatea pentru situaţia existentă, se autocorectează, îşi ia lecţia de viaţă din situaţia creată şi gândeşte că undeva, în viitor, îl aşteaptă o altă femeie, poate un copil sau mai mulţi, o viaţă nouă. Dacă a fost agresiv în trecut, prea orgolios, violent sau a avut anumite erori de comportament, se va concentra să le corecteze, va învăţa să trăiască diferit lângă o altă persoană, dar – mai ales – el e provocat să gândească logic şi raţional, să sprijine viaţa prin speranţă, prin încredere şi prin adevăr. Mintea raţională nu pică în deznădejde; ea ştie, înainte de orice, să spere, să creadă că ceva mai bun este posibil, că situaţia poate fi rezolvată şi dacă ceea ce a fost în trecut dispare (o persoană, o slujbă, o stare de lucruri, orice). Este important să ştim că în spaţiul existenţei nimic nu-i pierdut; dar legile minţii ne obligă să credem că sunt soluţii pentru toate problemele. Fără ”credinţa” în soluţii care sprijină viaţa, fără să ştim că totul este posibil, că în spaţiul posibilităţilor salvarea şi creşterea au nevoie de încrederea noastră în ele, chiar dacă nu vedem imediat aceste soluţii, riscăm să ne pierdem în iraţionalitate şi-n acţiuni distructive. Asta înseamnă că mintea se blochează, iar logica şi raţiunea sunt pierdute. Adevărul este că viaţa are o mulţime de soluţii, dar este important ca mintea raţională să creadă în ele şi numai după ce ea crede, soluţiile apar. Orice s-ar întâmpla, cât de grav ar fi, viaţa ne învaţă ceva acolo, ne ajută cumva, ne sprijină şi noi trebuie să ştim, doar să ştim, să avem încredere absolută că va fi bine graţie puterii vieţii, care-i arată calea celui ce crede în ea.

de Maria Timuc