De ce vrei să ajuți, când nu ți se cere?

"Unii oameni sunt salvatori permanenţi"

Pentru că eşti convins că omul pe care tocmai te străduieşti să-l ajuţi nu poate. Pentru că te ridici deasupra lui şi te crezi mai grozav decât el. Deseori, nici nu întrebi dacă are nevoie, dacă şi ce vrea, ci te apuci să ajuţi. Fără să ştii că în felul acesta îi invadezi spaţiul şi viaţa.

Cine eşti tu, să ştii cine trebuie ajutat? De unde ştii ce e bine pentru celălalt? Cum ştii dacă e bun sau rău, slab sau puternic, dacă ce face e corect sau greşit, drept sau nedrept, dacă are nevoie sau nu de o experienţă anume, dacă nu cumva drumul lui în viaţă trece prin acel punct din care tu tocmai te chinui să-l scoţi?

Adevărul este că nu poţi şti. Nu ai de unde să ştii. Pentru că pur şi simplu nu eşti în locul celuilalt, nu-i cunoşti drumul, nu-i cunoşti experienţele trăite, nu ştii ce simte. Nu poţi şti ce şi-a propus acea fiinţă pentru viaţa asta, nu ştii de ce trăiri are nevoie pentru a se desăvârşi, nu ştii încotro se îndreaptă.

Tu ştii doar ce ai trăit până în acest moment. Doar ce ai învăţat, auzit, aflat şi, mai ales, experimentat. Tu îţi ştii trecutul tău. Nimic mai mult şi nimic mai puţin. Şi în relaţia cu ceilalţi, îţi exprimi şi aperi punctul de vedere, propriile convingeri extrase din propriul trecut. Etichetele de tip “bine” şi “rău” sunt puse prin filtrul experienţelor tale, de către mintea ta.

Dar, să ne gândim puţin, dacă tot ne referim la minte… De ce ai vrea să ajuţi pe cineva, de ce ai vrea să-l critici, chipurile din intenţii bune, de ce ai vrea să arăţi cuiva drumul “bun”? Pentru că vrei toate astea pentru tine. Şi pentru că vrei să arăţi că eşti mai bun. Crezi că, în acele momente, iubeşti? Este asta o manifestare generoasă? Sau este doar o nevoie de control şi dominare?

Aud deseori afirmaţii precum: “vreau să-l ajut neapărat pe X, e pe un drum greşit”, “vreau să-mi conving soţul/soţia să vină undeva”, “trebuie să găsesc o soluţie să-l fac pe X să renunţe la suferinţă”… E ca şi când ar spune “vreau să-i schimb viaţa, să i-o fac mai bună, să-l fac să trăiască aşa cum cred eu de cuviinţă”. Dar ce-ar fi, ca în loc să convingi şi să intervii fără a fi invitat, să inspiri prin propriul exemplu, să întrebi şi să ceri permisiunea?

Unii oameni sunt salvatori permanenţi. Mereu îşi găsesc câte o victimă pe care să o salveze. Cu înverşunare. Cu o tenacitate ieşită din comun, aproape obsesiv. Oare nu fac asta doar pentru că vor să se salveze pe ei înşişi? Oare nu o fac din dorinţa de a se simţi bine? Oare, unde e disperare şi frică, poate fi vorba despre iubire?

Ştii… cel pe care tocmai vrei să-l ajuţi eşti tu. Acesta este oglinda ta, este parte din tine. Când vrei să convingi pe cineva că face ceva greşit, vrei să te convingi pe tine că faci ceva greşit. Când te chinui să “repari” pe cineva, este pentru că asta faci cu tine.

În plus, cu cât vei pune o presiune mai mare pe cineva, cerându-i sau sugerându-i să se schimbe, cu atât mai multă rezistenţă va opune, cu atât mai multe argumente va găsi să stea acolo. În primul rând, pentru că acel om va interpreta asta ca o lipsă de apreciere, acceptare şi aprobare. Cu alte cuvinte, îi transmiţi, subtil sau direct, că ceva nu e în regulă cu el şi că trebuie să se schimbe. Asta face ca durerea lui să se adâncească şi să persiste în nefericire şi alegeri “greşite”. Ori oamenii sunt sătui să le fie transmise mesaje de acest gen.

Energia pe care o transmiţi atunci când critici, judeci, vrei să “corectezi”, să “repari”, să arăţi drumul cel “bun”, nu ajută, ci răneşte. Nu urcă pe nimeni, ci coboară. Nu dă putere, ci slăbeşte.

Fiecare fiinţă poate face alegerile pe care doreşte să le facă. Şi nimeni nu are dreptul să interfereze cu alegerile sale. Pentru că nimeni nu ştie ce e bine şi ce nu e bine. Pentru că binele e relativ. Şi pentru că fiecare fiinţă are propriul său drum.

Poţi, totuşi, să ajuţi? Da, având încredere în celălalt, acceptând, fiind compasiv, generos, cald. Iubind fără condiţii. Oferind spaţiu celorlalţi pentru a face alegerile pe care le consideră potrivite. Fiind delicat cu sentimentele celuilalt. Dând voie oamenilor să “greşească”. Privind cu respect procesul fiecăruia. Sprijinind când ţi se cere şi/sau ţi se permite. Lăsându-i pe ceilalţi să decidă dacă şi când au nevoie de ajutor. Lăsându-i să fie cum aleg să fie. Acceptând că totul are un motiv să fie exact aşa cum este. Fiind tu aşa cum le ceri lor să fie.
 
sursa: http://www.astrocafe.ro/

7 lucruri pe care o femeie ar trebui să le știe despre o relație

Sunt multe ocazii în care femeile singure, din dorinţa de a avea un partener, fac greşeli în momentul angajării într-o relație. Relevantmagazine.com a întocmit o listă cu 7 lucruri pe care ar trebui să le ştie orice femeie despre o relaţie:

1. Oricât de mare şi autentică ar fi dragostea unei femei, aceasta nu-l schimbă pe bărbat. Multe femei pornesc într-o relaţie, gândind că prin dragostea şi afecţiunea lor, vor reuşi să-şi schimbe partenerul. Ele sunt conştiente de defectele lui, sau de principiile care îi deosebesc, dar cred că dragostea va fi o forță modelatoare care va elimina defectele. O asemenea atitudine care în cel mai sigur mod va duce la nereuşită va atrage după sine frustrare şi dezamăgire.

2. Bărbaţilor le place să ştie că sunt utili. Sunt multe femei cărora le place să nu depindă de nimeni şi nimic, care spun că se descurcă singure în orice situaţie, însă dacă din acest lucru ele îşi fac un motto de genul „Niciodată nu voi avea nevoie de un bărbat”, este foarte posibil ca partenerul să se simtă lezat. Bărbaţii au nevoie să se ştie utili, să ştie că este nevoie de ei, să li se ceară ajutorul, de care într-adevăr este nevoie.

3. Orice bărbat are deja o mamă. Există femei care prin ordine de genul „aranjează frumos hainele în şifonier”, „aruncă gunoiul”, „nu te mai uita atât de mult la fotbal” sau altele, repetate zilnic, probabil, nu fac altceva decât să devină cicălitoare şi pisăloage. Ele se comportă în relația cu partenerul așa cum se poartă o mamă cu fiul ei. Însă femeia în rolul de mamă pentru partenerul ei, cu o atitudine cicălitoare, este foarte puţin probabil să obţină rezultatul dorit.

4. O femeie nu trebuie să se mulţumească cu orice. Multe femei se mulţumesc cu relaţiile ocazionale sau întâlniri sporadice, pentru că sunt mai bune decât singurătatea. Dar, dacă îşi doresc, într-un viitor mai apropiat sau îndepărtat, să aibă o relaţie serioasă, nu trebuie să se mulţumească cu orice. Ele trebuie să aibă o serie de „norme” proprii, de standarde după care să se ghideze şi totodată să nu-şi irosească timpul şi energia în relaţii care nu duc nicăieri.

5. Muşamalizarea dăunează unei relaţii. A ascunde o problemă sau a spune jumătăţi de adevăr, pentru a nu se ajunge la o situaţie neplăcută, poate face mai mult rău decât problema în sine. Cel mai recomandat este ca fiecare să ştie cum să gestioneze un asemenea conflict, comunicând sănătos şi eficient.

6. Bărbaţii nu sunt ghicitori. Orice femeie ştie acest lucru, dar de multe ori se comportă de parcă partenerul ar trebui să ştie ce gândeşte, fără să-i fi spus acest lucru înainte. Dacă o femeie îşi doreşte ceva de la partenerul ei, cel mai indicat ar fi să vorbească cu el despre aceasta, fără a avea pretenţia ca el să-i citească gândurile.

7. Există soluţii! Sunt femei care se află în relaţii conflictuale, din diferite puncte de vedere, şi se resemnează cu situaţia, pentru că nu au, aparent, nicio altă soluţie. Însă dragostea este plină de speranţă, iar dragostea lui Dumnezeu pentru oameni poate repara inimi frânte şi relaţii distruse. Nu este niciodată prea târziu pentru a-I cere ajutorul şi pentru a lua-o de la început.

sursa: http://semneletimpului.ro

Ea și el: șah mat și jocul s-a terminat.

Din păcate, tot mai multe dintre noi, se regăsesc în aceste cuvinte.

"Mi-e dor. Mi-e dor de vremuri în care femeia era iubită cu tot cu defecte, când bărbatul care o iubea se pierdea în senzualitatea și fragilitatea ei. Am obosit să cerșesc iubire, este cuvântul acestei generații".

În dragoste nu există perfecțiune dar trebuie să ai curaj pentru a iubi. Puțini reușesc să accepte, puțin reușesc să hrănească dorințele unei femei, să o susțină, să îi amintească cât de puternică este prin fragilitatea ei.

"Sunt femeie și deseori uit că am nevoie de tandrețe. Am ajuns să caut întotdeauna un scop ascuns, ca să mă protejez de un om care probabil vrea doar o aventură".

Când începi o relație știind că este doar o aventură, îți clădești un zid și știi că nu poți merge mai departe; însă când te îndrăgosești, riști să pari nebună. Riști să pari disperată mai ales în fața unui bărbat care astăzi te iubește, mâine tace și poimâine îți spune că a greșit.

"Mi-e dor să primesc un buchet de flori fără un motiv anume, să fiu căutată, să mă simt femeie atunci când mă trezesc lângă bărbatul pe care-l iubesc și acesta îmi mângâie obrazul".

Nu, nu sunt povești, este dragoste. O dragoste care nu se descrie în cuvinte, care se hrănește cu fapte.

"Sufletul îmi este sătul, nu mai vrea să audă promisiuni, își dorește pasiune, încredere, răbdare și libertate".

Bărbați sau femei, ce mai contează? Când iubim oferim tot ce avem. Când suntem iubiți, parcă aparținem cuiva. Este atât de frumos să știi că undeva în lumea asta mare, printre mașini și oameni triști, există cineva care te-ar aștepta o viață întreagă, care te iubește nu de dragul de a-ți spune asta, poate stă ascuns și îți respectă teama. Am devenit prea monotoni, parcă nu ne mai săturăm, întotdeauna căutăm ceva mai mult deși nu știm cum arată și ce ne-ar face mai fericiți.

"Îmi e dor de bărbați care știu să te cucerească prin priviri, printr-o atingere, prin conversații. De cei care se bucură pentru bucuria ta, de cei care atunci când te simți tristă nu te lasă singură, așteptând să-ți treacă: ei rămân acolo, te ascultă și te îmbrățișează".

Bărbații au o manie proastă: pleacă atunci când ne văd triste, supărate sau nervoase. Să te rogi de ei ca să rămână? N-are niciun sens.

sursa: http://eusuntfemeie.com/

Scrisoare către Moş Nicolae

Dragă Moş Nicolae,

Nu ţi-am mai scris de atâta timp…să zicem că mi-am schimbat culoarea părului şi m-am mai înălţat puţin faţă de ultima dată când am făcut asta. Şi da, s-au petrecut multe în viaţa mea. Poate că ăsta este motivul pentru care nu am mai reuşit să găsesc câteva momente în care să îţi scriu două-trei cuvinte. Sau poate că asta este scuza…

Mă amuză şi mă întristează în acelaşi timp misterul tău. De cele mai multe ori te-am confundat cu bunicul meu (încă nu-mi dau seama ce aveaţi comun, dar pe undeva, există o conexiune) şi de câteva ori am crezut că eşti de sex feminin şi că ne păcăleşti pe toţi.

Deşi eu nu ţi-am mai scris, tu te-ai ocupat de mine.

Acum mi-am dat seama că tu nu mă vizitezi doar în decembrie. Te-am simţit în toate lunile anului…sau poate erau ajutoarele tale, oricum, întotdeauna ai ştiut ce îmi doresc şi mi-ai adus. Pentru mine, cadourile cele mai frumoase au fost oamenii cu care m-ai binecuvântat şi pentru care sunt profund recunoscătoare (poate data viitoare îmi trimiţi şi un p.s. legat de cum aş putea să mă port cu unii dintre ei pentru că tind să mă pierd deseori printre ei).

Mă întreb dacă acum ne priveşti altfel faţă de cum o făceai altădată. Oare suntem prea grăbiţi, fără să ştim încotro ne îndreptăm? Oare gesturile noastre au devenit atât de mecanice încât uităm să ne mai ascultăm şi sufletul? Da, ştiu ce cadou îmi doresc anul ăsta: mi-ar plăcea să ne ajuţi pe noi, oamenii, să ne privim din nou în ochi. Atât. Dacă vei face asta, ştiu că se vor întâmpla minuni.

Tot acum îmi dau seama de ce îţi scriu oamenii.

Poate dintr-o dorinţă aparent egoistă, îţi scriu ca să îşi amintească de ei înşişi. Ca să se regăsească, ca să se observe, ca să se ierte. Poate că unii îţi scriu ca să simtă că sunt şi ei ascultaţi de cineva. Dar cei care au uitat să-ţi scrie? Poate că ei îţi vorbesc…sau poate nu…

Şi de această dată, copiii sunt cei care dau o lecţie adulţilor. Ei cred în existenţa ta şi tocmai pentru că sunt deschişi să te primească, tu ştii cum să le oferi darurile tale.

Ştii ceva, Moş Nicolae? Toată lumea aruncă în spatele tău liste cu dorinţe mai mult sau mai puţin materiale. Şi nimeni nu se aşteaptă să fii cocoşat, toţi pretind că trebuie să primească ceva de la tine. Dar noi ce îţi oferim în schimb?

Poate că de ziua ta ar trebui să reflectăm cu toţii la ceea ce suntem dispuşi să oferim în aceeaşi măsură în care ne aşteptăm să primim.

Mulţumesc, Moş Nicolae.

sursa facebook

Ai grijă ce oferi!

Suntem sfătuite sa devenim vânători, să cucerim barbatul care ne place, să fim frumoase pentru el, să mergem la sală pentru el, să ne punem silicoane, să ne lucrăm posteriorul, să ne bronzăm. Totul pentru a ne simți frumoase, însă nu pentru noi, ci pentru el. Revistele sunt pline de sfaturi, sit-urile pentru femei şi mai şi. Toate bine intenționate, merg cu valul.

Ceea ce este interesant este că în acelaşi timp suntem sfătuite și să fim naturale, să fim noi, sincere, deschise, profunde. Mă întreb când mai avem timp sa fim profunde din moment ce ne preocupă numai lucruri efemere. Dacă noi ne ocupăm doar de ceea ce este perisabil, oare de ce ne așteptăm sa avem o relație de iubire profundă? Oferim o imagine menită să întrețină atracția fizică apoi ne simțim jignite că suntem tratate ca obiecte sexuale.

Suntem superficiale şi atragem bărbați superficiali. Implicit vom avea relații superficiale. Însă nu trebuie să ne mirăm că aceste relații nu duc unde visăm noi. Este deja cunoscut faptul că multe femei consideră că vor obține iubire folosindu-se de sex. Nu prea e aşa, iar dezamăgirea e mare.

Suntem aşa de ocupate să investim în noi, convinse că altfel nu suntem valoroase, încât ne pierdem în poveşti de succes care nu ne aparțin. Ghidate de modele greșite, muncim asiduu pentru iubire. Pentru că asta ne dorim de fapt, într-un final. Şi suntem convinse că dacă nu investim în ceea ce, ca valul trece, nu vom avea parte de iubire.

Dragele mele, nu aceasta este calea către relația visată. Cel puțin nu cea visată de voi. O relație profundă, de lungă durată, nu se rezumă la imagine şi aparenţe, ci înseamnă mult mai mult. Şi în mod absolut surprinzător, chiar şi femeile cu trup netonifiat, cu burtică, fără silicoane, fără botox, naturale 100%, frumoase pentru că zâmbesc şi trăiesc viața, sunt femei fericite, iubite de partenerii lor.

de Loredana

Așteaptă-l, de vrei. Dar între timp trăiește

Draga mea, știu. Nu am niciun drept să îți spun ce sau cum să faci. Datoria mea e să fiu lângă tine, orice alegere ai face. Așa e în prietenie. Dar pur și simplu nu mai pot răbda să văd cum îți bați joc de tine. Cu riscul de a-ți crea mustrări de conștiință, sentimente de vină și de a te obliga să mănânci trei ciocolate (acelea pe care le-ai ascuns bine în dulapul din dreapta sus, în bucătărie, știind că va veni momentul ăsta) o să îți spun cum stă treaba cu realitatea. Aia de care tot fugi. Pe care refuzi să o vezi.

De ani văd cum te zbați în plasa pe care singură ai țesut-o. Singură ai aruncat-o asupra ta. Atât de tare te-ai zbătut, pană când s-au încurcat ițele. Și acum nu mai știi cum să ieși.

Eu nu te pot scoate de acolo. Nu am puterea asta. Și nici nu vreau. Pentru că îmi doresc să fii mândră de tine. Îmi doresc să alegi, pentru ca apoi să ai încredere în tine. Să știi că poți. Și mai ales pentru că trebuie să înveți, în sfârșit, ca vor fi momente în viață când te vei trezi singură. Prinsă în niște ițe care îți vor strînge sufletul și îl vor sufoca. Iar tu va trebui să îți ridici capul la suprafață, să inspiri puternic, să le rupi și să te eliberezi.

O să îți spun, însă, ce aș face eu. În primul rând nu m-aș mai zbate. Aș sta, pur și simplu. Cu mine. Să mă cunosc. M-aș lua la întrebări și m-aș asculta. M-aș înțelege. Pănâ când mi-aș auzi sufletul și aș avea curajul să îl urmez.

Nu mai căuta în stânga și în dreapta salvarea. Alergi înnebunită și orbită în cerc, sperând să găsești o ieșire. Ia închide ochii și caută salvarea în centru. Al tău. Dansează, scrie, cântă, desenează, plimbă-te, mergi la un film, citește, fă sport. Orice îți face bine. Nu refuza nimic din ceea ce îți cere sufletul. Știe el mai bine ce vrea.

Doi: aș alege. Mi-ai spus că știi ce vrei. Atunci de ce te arunci în brațele primului venit? De ce nu îți alegi primii veniți? Unul și încă unul, până când va veni și ultimul. Iar de nu o veni, asta e. Îi vei râde singurătății în față, țintuind-o cu talpa la pământ. Va fi fost o luptă crâncenă, din care vei fi ieșit învingătoare, pentru că nimeni, nici chiar ea, nu te poate priva de tine însăți.

Să dea Dumnezeu să îți cunoști iubirea vieții, așa cum îți dorești. Dar de nu va fi așa, nu uita: tu ești singura constantă a vieții tale. Bărbații pot să vină și să plece. Dar tu…tu vei rămâne lângă tine. Până la sfârșit. Tu, cu harurile, pasiunile, visele, credințele, luptele, victoriile și înfrângerile tale.

Așteaptă-ți bărbatul, de asta vrei. Între timp, însă, trăiește. Clipa trece oricum. Cu sau fără tine. Și așa o să te doară asta, când o să înțelegi, că vei sări ca arsă și îi vei da bătaie la trăit. Niciodată nu e prea târziu, adevărat. Dar cu cât începi mai devreme, cu atât mai mult te vei bucura de ea.

Iar dacă până acum nu te-am convins, te întreb: cum ai vrea să te cunoască bărbatul vieții tale? Palidă, cu rimelul scurs pe toată fața și ochii înroșiți? Sau veselă, îmbujorată, încrezătoare și plină de viață? Răspunde și alege.

de Ioana Duda
sursa: http://www.catchy.ro/

Uitarea e o binecuvântare. Înainte să uiți, iartă. Lasă-i trecutului toate durerile. Le merită.

Trecutul şi-a primit partea de timp şi sentimente care i se cuvenea. La fel şi oamenii care-i aparţin.

Nu lua în prezent poveşti apuse din trecut, nici oameni care nu mai fac parte din viaţa ta. Trebuie să iei cu tine doar amintirile frumoase şi învăţăturile. Regretele şi resentimentele doar îţi îngreunează inutil sufletul.

Nu mai lăsa nimic din ceea ce ţi-a umbrit cerul trecutului să îţi umbrească şi cerul prezentului.

Nu-i mai da trecutului nimic. Nici timp, nici sentimente, nici măcar o lacrimă. Pentru că nici trecutul nu-ţi mai dă ţie nimic. Priveşte doar înainte. Caută lumina, caută pacea şi caută oamenii care-ţi vor fi trimişi ca să-ţi arate că orice trecut, oricât de dureros, devine doar o amintire tristă, estompată de iubirea cu care te vor copleşi cei sortiţi să facă parte din viaţa ta...

Uitarea e o binecuvântare. Înainte să uiți, iartă. Lasă-i trecutului toate durerile. Le merită.

de Irina Binder

Insomnii

Aluat plămădit din iubire

Greșim atunci când credem că nu suntem iubiți. Există atât de multe iubiri. Atât de multe sentimente. Nu trebuie decât să deschizi sufletul în fața atâtor posibilități și să te lași iubit. Primim atât de multe dovezi de iubire pe care le ignorăm sau le dăm deoparte pentru că nu sunt venite în forma dorită de noi. Gesturi simple dar venite din suflet. Zâmbete de la oamenii dragi care ne înconjoară. Cuvinte plăcute, încurajatoare de la prietenii care ne sunt aproape. Gândurile și emoția părinților. Sacrificiile făcute în taină. Fiecare gând frumos venit de departe. Nu sunt toate acestea forme ale iubirii ? Nu sunt toate acestea dovezi grăitoare ale faptului că suntem iubiți?

Greșim atunci când nu apreciem fiecare lucru mărunt pe care ceilalți îl fac pentru noi.

Greșim atunci când ne plângem că nu suntem iubiți, că nu ne simțim protejați, alinați, mângâiați.

Greșim atunci când presupunem că un gest simplu nu va fi apreciat.

Greșim în toate clipele în care refuzăm să primim micile semne de dragoste de la cei din jurul nostru.

Greșim în toate momentele în care refuzăm să fim iubiți doar pentru că iubirea nu vine în forma dorită de noi.

Greșim pentru că avem alte așteptări, alte gânduri, alte înțelesuri pentru iubire. Greșim pentru că punem egal în dreptul iubirii atunci când ne simțim bine fizic lângă o persoană și nu sufletește.

Greșim pentru că apropierile fizice de alții nu au nimic în comun cu dragostea atâta timp cât nu există sentimente la mijloc. Mizăm pe lucruri materiale. Pe atracție. Pe fizic. Pe exterior. Dăm deoparte toate lucrurile mărunte care ne-ar putea încălzi sufletul.

Greșim pentru că nu vedem la timp toate aceste mici dovezi ale iubirii dintre oameni și pierdem puțin câte puțin din dragostea care ne este destinată.

Greșim. Dar haideți să deschidem ochii. Și sufletul. Inima tânjește după iubire. Ea se poate hrăni cu orice sentiment frumos, indiferent care este expeditorul. Pentru că inima noastră știe să pună preț pe calitate și nu pe cantitate, dar uneori, noi suntem cei care nu-i permitem să simtă. Haideți să gândim mai puțin atunci când vine vorba de iubire și să simțim mai mult. Haideți să nu mai căutăm motive ascunse pentru care nu am fi iubiți ci să permitem iubirii să intre în viața noastră și să ne schimbe, să ne transforme complet.

Haideți să nu mai stagnăm în greșeala de a crede că nu suntem iubiți și să ne deschidem larg inimile și să primim ceea ce am refuzat până acum. O iubire sinceră, completă, simplă, dar calitativă. De la familie, prieteni, cunoscuți, de la necuvântătoare, de la viață, de la tot ce ne înconjoară.

Suntem un aluat plămădit din iubire. Iubirea face parte din noi. Putem să o dăruim, putem să o primim iar ea va face restul pentru noi.

Greșeala noastră nu este că nu credem în iubire ci că nu reușim să-i înțelegem tainele, să-i descifrăm misterul, să o acceptăm așa cum este.

sursa: https://anasstassya.wordpress.com

Ce e dat să se întâmple, se întâmplă negreșit!

Am observat un fenomen; m-a sunat cineva de câteva ori în cursul unei zile, dar n-am fost niciodată lângă telefon sau liberă să răspund. Când am fost liberă să răspund, persoana cealaltă n-a mai răspuns la telefon și asta în câteva rânduri.

Iată o desincronizare energetică, am zis. Uneori te poți întâlni cu un cunoscut la Paris, pe o stradă aglomerată, alteori – cum mi s-a întâmplat și mie într-o zi – te trezești față-n față cu un amic, în același vagon, în acelați compartiment, în același tren într-o dimineață, la ora cinci. Privind cu inima către situațiile vieții noastre, vedem că ceea ce e dat să se întâmple, se întâmplă negreșit, iar ceea ce nu trebuie să se întâmple – fie și o banală conversație la telefon – rămâne suspendat undeva, se îndepărtează, stagnează și este împiedicat să se împlinească. Resorturi inconștiente, care nu ne sunt clare din punct de vedere științific, dar limpezi ca lumina zilei în experiența directă a vieții, se declanșează dincolo de conștiența și înțelegerea noastră, dincolo de logică, de rațiune și chiar dincolo de/și peste sentimente, ghidându-ne...pe drum.

Sunt căi care ni se deschid, curgem pe ele la fel de ușor ca râurile, toate lucrurile parcă se așează singure în matca lor, oamenii de care avem nevoie apar, pur și simplu, în cale. Aș zice că acesta-i drumul de poveste, drumul magic, pe care mergem ușor, în pace, cu bucurie, căci toate ingredientele necesare călătoriei ne așteaptă pe parcurs, când avem nevoie de ele. Sunt căi care ni se închid, însă; cel mai simplu lucru, cum este o banală convorbire telefonică, devine imposibil, irealizabil, se îndepărtează de la sine: acesta e drumul blocat. Inconștientul nostru reacționează fără noi, el pare să sară peste conștiență, ghidând-o cumva...pe dos: de exemplu, cu un minut înainte de a primi telefonul cu pricina, închizi telefonul sau tocmai decizi să iei o pauză de conversații. Când să răspunzi la telefon, sună la ușă o cunoștință care a decis brusc să te viziteze. Oricum, ceva te îndepărtează de conversația cu o persoană anume, cum persoana celalaltă parcă sună tocmai când nu-i poți răspunde. Pe un drum blocat, deblocarea e uneori o forțare a situației, care complică lucrurile. Dintr-un motiv pe care e bine adesea să nu-l știi, drumul e blocat. Să privești în liniște și convins că blocajul e și el bun la ceva, chiar dacă nu știi la ce anume, e un semn de înțelepciune. Lucrurile curg, chiar dacă nu așa cum ne așteptăm: curg, totuși, perfect, în armonie cu universul, cu lumea înconjurătoare. Inconștientul nostru știe, el vede imaginea de ansamblu și răspunde energiilor din lumea înconjurătoare chiar și atunci când noi nu suntem conștienți că facem aceasta, că dăm un răspuns în conformitate cu dinamica întregului. 

Noi ne blamăm adesea pentru că facem sau nu facem un lucru sau altul, dar – ceea ce facem sau nu facem – s-ar putea să fie mișcarea perfectă, aflată în armonie cu lumea înconjurătoare. Ce ni se așează frumos, ușor, clar și magic pe cale e destinat să fie. Ce se blochează, e destinat să fie, de asemenea, blocat. Există în logica existenței, a experienței, a universului subtil motive pentru ce avem și motive pentru ce nu avem, pentru ce suntem sau pentru ce nu suntem. La un alt nivel, noi știm aceasta. Inconștientul nostru știe și reacționează pe baza unei cunoașteri perfecte, corecte, coerente, așa încât...să aibă sens, încă unul adânc, pe care nu ar trebui să-l neglijăm niciodată, orice blocaj care ne apare în cale. Blocajul poate lua forma rezistenței, a opoziției încăpățânate a unor persoane, a respingerii, a pierderii, a eșecului, a neîmplirii unor așteptări etc. Întotdeauna în acestea se ascunde o mână ”frumoasă”, pe care – dacă învățăm s-o privim cu atenție – o vom săruta într-un târziu, căci mâna aceasta...ne duce pe drumul nostru real, blocându-ne atunci când...rătăcim calea...Să nu ne mai supărăm când nu primim ce am așteptat, când nu s-a întâmplat ce am vrut, când am pierdut, când ne-am împotmolit undeva, când nu ni s-a răspuns la telefon sau la iubire e semn că ințelegem legea vieții, e semn că privim către inconștientul nostru, care știe că eșecul s-ar putea să fie o cheie, un pas tocmai pentru succesul nostru...

de Maria Timuc 

sursa: http://mariatimuc.blogspot.ro/

Când doi oameni se întâlnesc...

Când doi oameni se întâlnesc cu adevărat, este sărbătoare. Întâl­nirile adevărate, depline, sunt atât de rare! Numai Dumnezeu poate să ţi le dăruiască. Tu trebuie numai să fii treaz, să fii într-o aşteptare activă, să ai urechi de auzit şi ochi de văzut, minte de străvăzut şi, mai ales, inimă curată.

Fiecare om întâlnit este pentru noi o chemare, o întrebare şi o încercare, venite din partea lui Dumnezeu. Se cere ca noi să rezol­văm problemele ridicate de orice întâlnire în condiţiile date. Nu putem să ne eschivăm după o serie de „dacă”. Ce răspuns vom da noi în legătură cu cei pe care-i întâlnim? La judecată vom fi între­baţi, fără îndoială, despre ceea ce am făcut cu noi înşine în această viaţă, cât am risipit şi cu cât am rodit, dar poate mai apăsat vom fi întrebaţi în legătură cu cei pe care Dumnezeu ni i-a scos în cale spre însoţire şi posibilitatea împreună călătoririi. Ratările ni se vor imputa, fără îndoială. Condiţiile în care ni se cere împlinirea pot fi de tot felul: unele extrem de favorabile, altele de-a dreptul adverse. Cele din urmă, odată biruite, vor face cu atât mai încărcată de bucurie împlinirea.

Iubire fără libertate nu se poate. Iubirea nu poate fi o colivie de aur în care-l ţinem captiv pe cel pe care-l iubim. Dar cea mai mare libertate este tocmai aceea de a iubi. Iar culmea iubirii şi a libertăţii este prietenia. Nu este chemare mai importantă în această lume decât aceea la prietenie. Restul, tot felul de fapte bune necesare, se va adăuga firesc. Avem chemarea lui Hristos: „Poruncă nouă vă dau: Să vă iubiţi unul pe altul! Aşa cum v-am iubit Eu pe voi, aşa să vă iubiţi unul pe altul” (Ioan 13, 34); la care se adaugă mărturia Lui: acum nu vă mai zic slugi, că sluga nu ştie ce face stăpânul său; ci v-am numit prieteni, pentru că toate câte le-am auzit de la Tatăl Meu vi le-am făcut cunoscute” (Ioan 15, 15). Între prieteni se împart toate în împărtăşire nu cu împuţinare, ci, dimpotrivă, cu sporire.

Omul iubitor, omul iubit, va rodi mai bogat, lucrarea lui va fi mai devotată şi mai dispusă jertfei de sine. Viaţa, poate şi o anumită experienţă livrescă, îl învaţă pe om că reciprocitatea în iubire abso­lută este un lucru cu totul excepţional (este un dar pe care ţi-l poate oferi numai Dumnezeu, eforturile tale constând cel mult în lucrare infinit răbdătoare şi gratuită) şi că mai important îi este fiinţei să iubească decât să fie iubită. Tezaurizăm iubirile care odihnesc asu­pra noastră, ele ne sunt merinde întăritoare pentru toată viaţa, ge­neratoare de sens suprem. Dar mai apropiată ne este comoara iubi­rilor adevărate pe care le revărsăm fertil asupra celorlalţi. Câtă ne­sfârşită bucurie, atunci, şi în cele mai simple, în cele mai smerite ges­turi ale noastre de iubire! Pentru că ele sunt încărcate abundent şi tămăduitor. Dar câtă nevoie avem, totuşi, şi de mărturia iubirii. De trei ori îl întreabă Hristos pe Petru: „Mă iubeşti?” (Ioan 21,15). Oare nu ştia El, Care este Atotştiutor şi Atoateştiutor, nu ştia El prea bine că ucenicul Său îl iubeşte? Însuşindu-și însă deplin cele ale omului, Hristos a avut nevoie de această triplă mărturie. Noi, cu atât mai mult.

Iubirea adevărată (insist mereu, „adevărată”, căci există şi iubire părelnică) nu se dă „la schimb” („Te iubesc ca să mă iubeşti!”, „Te iubesc pentru că mă iubeşti!”). Ea se cere să vină ca o revărsare de daruri. În fapt, Dumnezeu este Cel care iubeşte prin noi. Noi numai I ne asociem. Acest lucru se cere ştiut şi asumat.

Este o ştiinţă aceea de a dărui cum se cuvine, fără să laşi celuilalt apăsarea de a se simţi dator, dar este o ştiinţă cel puţin la fel de mare aceea de a primi, de a-l ajuta pe cel ce dăruieşte să-şi împli­nească jertfa sufletului său.

Unde să se înveţe acestea toate? Acasă? In şcoli? Din cărţi? La biserică? Probabil în toate aceste locuri, mai puţin sau mai mult. Dar mai bine şi mai bine se învaţă iubirea adevărată din iubire adevărată. Ca lumânarea la Înviere se aprinde şi se dăruieşte prietenia din prietenie. Pornind de la prietenia lui Hristos pentru fiecare din noi. Unică este fiecare prietenie; ea se cere apărată, sporită, trăită, în ciuda tuturor vicisitudinilor. Si atunci ai intrat deja în rai. Veşnic îmbrăţişând şi veşnic îmbrăţişat.

Când doi oameni se întâlnesc cu adevărat, este mare sărbătoare. Sărbătoare pe pământ şi sărbătoare în cer. Iată de unde se cuvine să înceapă şi să se sfârşească toată învăţătura noastră. Aleluia!

(Costion Nicolescu, Mic tratat de iubire urmat de alte iubitoare studii și eseuri, Editura Doxologia, 2012, p. 319-320)

Evoluția spirituală presupune înțelegerea libertății.

Un om liber nu este obsedat de alți oameni. Nici de greselile şi nici de reuşitele lor. Pur si simplu este preocupat de sine, în cel mai frumos mod cu putință. Un om evoluat spiritual ştie să primească oamenii în propria viață, fără a-i manipula, hărțui, "sufoca" cu propriile lui sentimente. Un astfel de om înțelege că semenii lui au dreptul la experiențe de viață cel puțin la fel de importante ca a lui, că a iubi înseamnă a respecta libertatea sa şi a celuilalt.

Că a iubi nu înseamnă a construi o celulă în care să-ți înghesui obsesia pentru celălalt şi întreaga viață....

Nu poți iubi cu adevărat dacă nu ştii să fii liber. Oamenii dependenți nasc sentimente obsesive, ataşamente bolnăvicioase, trăiri dureroase şi frustrări uriaşe. Când iubeşti cu adevărat, vrei să-i fie bine celui pe care-l iubeşti, chiar dacă acesta a ales să nu faci parte din viața sa. 

Iubirea adevărată aduce bucurie, linişte, bunătate. O "iubire" care te transformă într-un om rău nu este iubire, este sentiment de posesiune, care poate fi extrem de agresiv.

Iubirea te face bun şi tolerant, nu te transformă īn prizonierul agresiv al propriei tale obsesii. 

Ce oferi în viață, aia ți se întoarce!

de Alina Albert

Filă de jurnal…

„ – Copile, nu îţi este frică de moarte?
- Nu, părinte. Pentru că după aceea mă transform în înger şi am grijă de oameni…”

"Și cad frunze din mine spre cer…"

 

De câteva zile ocolesc acest caiet unde mă învârt în jurul răspunsului la întrebarea nepusă… Astăzi am învățat să ating oamenii fără să țin seama de miros. Astăzi am învățat să nu plâng în fața durerii sau să plâng doar împreună cu acea lacrimă. Astăzi am învățat să nu mor.

Când oamenii sunt supăraţi, inimile lor se îndepărtează. Pentru a acoperi această distanţă ţipă unii la alții. Ei cred că așa se fac auziți. Când se iubesc, inimile lor se apropie şi îşi vorbesc în şoaptă adeseori. Pentru că distanţa dintre ei a devenit mică. Apoi ajung să se înţeleagă din priviri. Dacă distanţa e prea mare, ajung să nu mai găsească drumul de întoarcere. Şi se rănesc, se rup în bucăţi. Se ascund apoi în sufletele sau minţile altora…

Cine minte, cine e gol, cine e plin? Oamenii mai lovesc cu sufletele amanetate, cărțile încă mai mângâie în tăcere. Agitație și zgomot pentru nimic. Oamenii se plâng, plâng pe alții și iar se plâng pe ei. Prea puțini mai mulțumesc. Care e rostul plânsului neplâns? Sau nu mai pot iubi din pricina tăcerii cu care își acoperă oasele reci. Și nu mai e nimic de făcut acolo unde cuvintele nu mai încap.

Fugim de gânduri. Unii comunică prin cuvinte, alții prin tăceri și mulți prin urletul durerii. Ce ne spunem când nu ne vorbim? Bucuria și durerea sunt substanțele ce au hrănit sufletul, făcând omul mare. Omul lipsește din frumusețea răpitoare a clipei. E anesteziat plângând mut sărutul furat al visului. Ochii grei se joacă și astăzi cu focul din tine…

Fiecare instrument din sufletul meu cântă ceva. Sau tace. Frunzele şoptesc şi astăzi despre mine, despre tine. Şi apoi tac sfârşindu-se în iubire. Am sărutat poemul. Întâi cu o adiere de dor și apoi cu o lacrimă de bucurie… Și cad frunze din mine spre cer…

 

de Ieromonah Hrisostom Filipescu

sursa: https://hrisostomfilipescu.wordpress.com/

Viaţa înseamnă bucurie, pasiune, curaj nebun, înseamnă libertate totală, fără să te legi de mâini şi de picioare, fără agende şi fără planuri.

Astăzi, prin expresia „la Paştele cailor”, omul de rând înţelege „niciodată”, însă aceasta este o greşeală, pentru că vorba se referă mai degrabă la ceva instabil, la ceva ce se va petrece cu siguranţă, însă nu se ştie încă în ce moment. De asemenea, cuvântul mai poate însemna şi ca făcând referinţă la ceva ce se petrece foarte rar. Greşeala înţelegerii actuale asociază această vorbă cu aceea de „la Sfântul Aşteaptă”, care ar putea însă avea acelaşi sens.

Va amintiţi voi toate lucrurile pe care le veţi face începând de mâine? Ştiţi voi oare că nu există decât momentul acum? Nimeni nu trăieşte mâine, toţi trăim azi. Tot ce împingi pe mâine, tot ce planifici pentru viitor e un mod de a amâna în acum. Universul e mental. Dacă tu crezi în mâine ghici ce? Vei primi mâine. Când e mâine? NICIODATĂ!!! Tot ce nu faci azi, ce nu faci în acum,nu vei face niciodată. Nu există decât momentul prezent, tu atât ai la dispoziţie. Poţi alege să-l trăieşti sau poţi alege să-l amâni. Dar când amâni alegi să nu trăieşti, iar dacă nu trăieşti înseamnă că mori.

Oamenii fac din viaţă un plan măreţ, o iau în serios. Se gândesc unde vor să fie în 5-10 ani nicidecum să ştie ce fac în momentul "acum". Plănuiesc şi umplu agende întregi. În loc să fie flexibili, să plutească, să trăiască clipa (asta înseamnă CARPE DIEM), ei amână, vor trăi începând de mâine, ei acum sunt ocupaţi, lucrează intens la viitorul lor, nu trăiesc acum, trăiesc mâine. Şansele trec pe lângă ei şi ei nu le văd, şansele nu se încadrează în planul lor de viaţă, dacă nu au planificat ceva, nu fac. Muncesc şi muncesc la mâine, când vor trăi şi ei, dar azi muncesc. Şi când au trecut 5 ani de muncă ghici ce? Lumea s-a schimbat, tu nu ţi-ai updatat agenda, ţi-ai ratat şansele şi viaţa a trecut pe lângă tine. Eşti mai bătrân cu mulţi ani, 5 doar număraţi şi tot nu poţi să trăieşti. Mâine a venit şi nu e cum era planificat. Ţi-a zis cineva vreodată că viaţa nu se încadrează în tipare? Că totul se schimbă constant în univers? Atunci tu ce cauţi cu agenda în mână? Ţi se pare că ai în cap un glob de cristal şi ştii viitorul? Te înşeli. Nici măcar nu există viitor, există numai prezent. Iar în prezent tu alegi să te ocupi de iluzia viitorului pe care nu-l vei avea niciodată.

Dacă vei face din viaţă un proces în etape şi îl vei planifica la maxim viaţa ta va fi un calvar. Tu vrei să-ţi trăieşti viaţa din minte, vrei control absolut şi ideea de control te va îngropa înainte de vreme. Dacă nu trăieşti, mori. Nimic nu e constant în univers şi statul pe loc nu există. Viaţa înseamnă bucurie, pasiune, curaj nebun, înseamnă libertate totală, fără să te legi de mâini şi de picioare, fără agende şi fără planuri.

Carpe diem – trăieşte clipa – înseamnă că trăieşti doar în acum, asta e tot ce ai, şi e o alegere: alegi să trăieşti sau să mori, alegi pentru tine sau contra ta. Cine crede că există gri în viaţă se înşeală, e alb sau negru. Griul e pentru laşii care vor să împace albul cu negrul pentru a masca faptul că nu sunt capabili să-şi asume alegerea între cele două. Mă uit la oameni cum îşi planifică zilele, zi după zi şi aşteaptă ca viaţa lor să devină mai bună. De mâine... poate la momentul oportun... Moment pe care nu şi-l vor crea niciodată, nu-l vor alege niciodată, nu-l vor experimenta niciodată. Pentru că îl aşteaptă din exterior nu îl creează din interior. Viaţa ta este alegerea pe care tu o faci în ACUM. Dacă tu în acum alegi mâine, ai semnat pentru moartea lui azi. Încetaţi să mai munciţi la mâine, munciţi la azi. Cum vrei să se manifeste universul în agenda ta încărcată în care de abia dacă laşi 5 minute libere pe zi? Încape universul oare în planurile tale? Ai loc în viaţa ta pentru miracole? Miracolele sunt “coincidenţele” pe care ţi le face cadou mintea universală. Bineînţeles, şi tu trebuie să vii aici cu aportul propriu şi acela se numeşte alegeri radicale. Viaţa pe care tu n-o schimbi nu se poate schimba. Până când vei amâna pe mâine fericirea, iubirea, preţuirea? Mâine poate nici nu vei mai fi aici.

Dacă azi ar fi ultima zi din viaţa ta cum ai trăi-o? Trăieşte conştient de faptul că nu există mâine, ăsta e singurul mod de a trăi cu adevărat viaţa.

sursa facebook

Viața dedicată imaginii sau cum să mori de viu

 

Vrei să spui, dar nu spui. Vrei să stai, dar nu stai. Vrei să pleci, dar nu o faci. Vrei înainte, dar stai pe loc. Vrei aici, dar stai acolo. Vrei acum, dar aştepţi atunci. Vrei să spui nu, dar spui da şi invers. Vrei să îmbraci ceva, dar îmbraci altceva. Vrei să mănânci ceva, dar alegi altceva. Vrei să te bucuri, dar te chinui…

Pe bună dreptate, e cam greu să primeşti şi să accepţi că e posibil să renunţi la o imagine pe care ai construit-o în atâţia ani. Uneori nici nu-ţi trece prin cap că ai putea să o faci. E atât de departe cine eşti şi poţi fi, eliberat de toate schemele în care te îndeşi în ochii celorlalţi pentru a fi plăcut şi admirat! Şi eşti atât de indignat, totuşi, că nu eşti fericit!

Spuneam odată că fiecare îşi este propriul său PR. Că, de fapt, nu e nevoie să blamăm marketingul şi publicitatea sau pe cei care fac asta ca profesie, întrucât toţi suntem sau am fost foarte bine pregătiţi în domeniul ăsta. Fiecare în viaţa sa şi-a avut grijă de imagine, mai mult decât de ochii din cap. De mesh-ul său publicitar să fie cât mai mare, cât mai vizibil, cât mai demn de aplauze. Şi-a pictat acolo toate “calităţile” de care alţii e important să ştie, toate formele şi culorile uneori spălăcite alteori stridente, cu care a sperat să atragă atenţia sau chiar să dea lovitura de admiraţie. De fapt, de teatru, pentru că, în definitiv, ce poţi obţine mai mult, în afară de câteva aplauze, laude, priviri de confirmare sau de invidie, prin urmare un moment de ego umflat şi o iluzie că eşti important. I-ai făcut şi de data asta. Iată, eşti măreţ! După acest moment însă, te duci acasă cu tine, în tine, şi vezi cum dispare mulţumirea. De ce nu o poţi păstra, de ce nu e suficientă “acea” mulţumire? Nu înţelegi… nici nu stai să insişti cu întrebarea… de frica răspunsului. Şi te grăbeşti să ieşi din nou din tine, să te duci acolo, afară, să încerci să mai smulgi nişte aplauze. Măcar vreo două priviri piezişe, tot e mai bine decât să treci neobservat.

Ajungi să trăieşti în spatele mesh-ului, acolo unde nu mai e important ce simţi şi ce vrei tu, ci ţâşneşte, în fiecare alegere, miza care constă în ce cred ceilalţi despre tine. Atâţia de “vreau” au fost bine ascunşi în spatele imaginii, încât, îndesând şi iar îndesând acolo să nu se vadă (nu e admisibil să laşi să se vadă ce vrei cu adevărat), a dispărut adevăratul “vreau”, acela al inimii, fiind mereu în defilare acel “vreau” (vreau să fac asta, de ochii voştri, ai celor care mă văd). Tu nu eşti tu, de fapt. Şi nici nu ştii că nu ştii asta. Sau ai nişte sclipiri, rareori, în care vezi că nu ţi-e bine, că te minţi, că nu mergi în sensul voinţei interioare, ci hrăneşti zi de zi o imagine. O creşti şi iar o creşti, în defavoarea ta şi cu preţul vieţii. Căci ce e viaţa, dacă nu iubire, curgere naturală, expresia autentică a lui “a fi cine eşti”, creaţie permanentă în prezent, culoare şi trăire? Ce e viaţa, dacă nu eşti în ea, ci în spatele ei, într-un joc aflat în permanentă repetiţie rămânând nepus în scenă? Căci scena reală nu e cea pe care te urci cu scopul de a fi aplaudat, ci aceea pe care urci ca să te laşi văzut drept cine eşti, ca să te trăieşti cu totul, să te laşi cu totul în mâinile tale, ale vieţii şi experienţei prezente. Şi da, probabil vei obţine şi admiraţie pentru asta, probabil că vei fi apreciat. Şi, în sfârşit, te vei simţi iubit. Atât cât nu ţi-ai fi imaginat. Nu pentru că ai aşteptat, ci pentru că ai oferit. Nu pentru că ai jucat un rol, ci pentru că te-ai “jucat” pe tine. Ţi-ai jucat “vreau”-ul tău.

Când pui imaginea mai presus de inima ta, nu te aştepta să fii fericit. Ar fi ca atunci când îţi batjocoreşti corpul şi apoi te aştepţi ca el să se lase păcălit şi să funcţioneze ideal strecurându-i câte o pastilă din când în când, pentru a rezolva temporar o durere. Ei bine, neîngrijindu-te de inima ta, trăind doar cu “droguri” (ambiţii atinse, recunoaştere după care fugi, alegeri făcute de frică să nu-ţi fie întinată “perfecţiunea” zugrăvită în ochii celorlalţi, cuvinte care “dau bine”, atitudine confecţionată pentru a te prezenta “corect” în luminile… ochilor lumii pe post de reflectoare, jocuri ale minţii etc). Fericirea, împlinirea, pacea nu sunt atu-uri ale unui ambalaj reuşit, ci sunt esenţa fiinţei. Nu sunt artificii spectaculoase, ci sunt înglobate în acel sentiment de “acasă”, de bine cu tine, orice ar fi. Mesh-ul, cu cât primeşte mai multă atenţie şi energie, cu atât te acoperă mai mult. Şi uiţi să respiri. Apoi te sufoci. Şi nu ştii ce ai, de nu mai ştii ce vrei şi încotro să o apuci. Şi nu ştii ce ai, de nu eşti fericit, în ciuda tuturor eforturilor şi timpului şi energiei investite. Tu cum te simţi în momentul ăsta? Ce alegeri faci? Eşti tu în spatele imaginii, sau ai ieşit de acolo? Respiri sau doar “faci rost” de câte o gură de aer când nu te vede nimeni? Recunoşti ce vrei, sau te prefaci că nu ştii sau nu e momentul, doar pentru că te temi de cum va fi primit de ceilalţi acel “vreau” al tău? Eşti în adevărul tău, sau stai în părerile celorlalţi despre ce e bine pentru tine? Mergi pe calea pe care o simţi şi o vrei, sau stai cu mâinile deasupra capului, ferindu-te, preventiv, de ceea ce ar putea arunca alţii spre tine dacă ai avea curajul să nu fii de acord cu ei? Eşti în alegerile tale complet, mergi drept ştiind că nu e nimic corect şi nimic greşit cu ce faci, sau mergi în vârful degetelor să nu deranjezi? Faci ce simţi, sau faci ceea ce “trebuie” făcut? Alegi ce eşti, sau alegi “cum ar trebui să fii”? Eşti angajat să te ocupi de fericirea ta, sau le pasezi altora această responsabilitate? Întrebări pentru noi toţi, în orice moment în care vrem să fim şi mai conştienţi să fim vii. Cu iubire şi respect pentru noi înşine. Cu recunoştinţă pentru darul vieţii. Onorând singura viaţă de care suntem responsabili: viaţa proprie.

sursa: http://www.astrocafe.ro/

Stresul, inamicul tuturor

Mai mult, stresul nu era cunoscut între tineri. Aceştia trăiau firesc, fără presiuni deosebite. Stresul era prezent numai la adulţii prinşi de grijile vieţii. În prezent, sunteţi stresaţi şi voi. Stresul a devenit a doua voastră natură. Viteza cu care se desfăşoară toate, societatea de consum, lipsa credinței precum şi o anumită predispoziţie genetică ne conduc spre boala contemporană care ne afectează pe toţi, numită stres.

Acum viaţa s-a schimbat. A devenit îngrozitoare...stresantă. Şi pe voi vă trage spre vâltoarea stresului. Vă stresaţi zi şi noapte din cauza serviciului, a relaţiilor de dragoste, a banilor, a nereuşitei familiale. Deşi sunteţi tineri, vă stresaţi foarte tare. Vă este frică de viitor, de ceea ce veţi face şi de atâtea probleme pe care abia începeţi să le conştientizaţi. Mulţi dintre voi vă întrebaţi ce o să înduraţi atunci când problemele se vor înmulţi, iar stresul odată cu ele.

Consider că în asemenea situaţie, puteţi face trei lucruri (în afara cazurilor grave, în care este absolut necesară administrarea unor medicamente care să reducă stresul):

Unu: Să vă dați seama de ce trăiți. Dacă vă veţi da seama că trăiţi pentru un scop înalt,nu vă veţi mai stresa niciodată. Scopul sfânt nu provoacă stres.

Doi: În continuarea primului punct, să dobândiţi criterii corecte de viaţă şi de fericire. Viaţa fericită nu constă în dobândirea de bunuri materiale. Practic, acestea provoacă stresul. Fericirea constă în folosirea corectă a bunurilor de pe pământ.

Trei: Să vă însoţiţi de credința, care vă poate oferi răspuns la toate problemele, şi implicit la cele legate de stres.

(Părintele Timotei Kilifis, Tinerețe curată, tinerețe frumoasă, Editura Egumenița, p. 106-107)

sursa: http://www.doxologia.ro/

Dincolo de ...”absoluta singurătate”!

Trăiești uneori sentimentul fragilității absolute a omului din tine. Te simți atât de vulnerabil, atât de neajutorat, atât de singur în mulțime încât nu poți decât să te abandonezi trăirii. A atinge nesfârșita trăire a propriei singurătăți e un act de curaj, imposibil fără să tai – înainte de a păși în ea – tot ce te lega de lume. Legăturile omului din tine cu lumea sunt cele ce te țin într-un prizonierat inconștient, in care libertatea poate căpăta orice chip, afară de chipul ei autentic.

Dorințele și așteptările te leagă de lume și, fiindcă lumea poate răspunde întotdeauna parțial dorințelor și așteptărilor tale, ele sun cheile care te țin închis în lăcașurile întunecate ale existenței, în lăcașurile suferinței și ale neîmplinirii. Menținând dorințe și așteptări în relația cu lumea, nu poți cunoaște libertatea, iar fericirea ta e-o frântură, o clipă, o zi, o vreme oarecare...Să rupi legăturile omului din tine cu lumea înseamnă să încetezi să mai aștepți: să aștepți iubire, prețuire, ajutor, fericire. Să trăiești acest sentiment al fragilității, al singurătății totale, să simți cu întreaga ființă că nu vrei nimic și nu aștepți nimic de la lume înseamnă să fii liber de lume, slab și mic, fragil și singur printre oameni: abia atunci ești liber. Nu să îndepărtezi lumea de tine, nu s-o respingi, nu s-o hulești, nu să-i contești inteligența, frumusețea, nu s-o disprețuiești și s-o critici e nevoie, ci să rupi ce te leagă cu adevărat de lume: nevoile, așteptările și dorințele tale. De o vei face, te va cutreiera întâi un devastator sentiment al singurătății, iar omul din tine se va simți smerit, neînsemnat și lipsit de apărare. Dar tocmai atunci vei descoperi că ai fost legat de lume prin dorințe și așteptări din pricina fricii tale de singurătate. Și daaaaa, e adevărat, omul din tine ar putea să se vadă singur în întreaga existență, abandonat de lumea întreagă, dar - în clipele dramatice ale absolutei singurătăți - Dumnezeu te îmbrățișează.

Cred că ”trauma de abandon” nu e omenească, nu e de aici, nu-i o poveste cu rădăcini în relațiile de viață, ci-i consecința separării noastre de Sine, de Dumnezeu. Probabil că vom rămâne continuu terorizați de frica de a fi părăsiți atâta vreme cât nu vom rupe legăturile cu lumea, care ne vrea puternici, măreți, eroi, deștepți, frumoși, care ne condiționează la fiecare respirație. Brațele Sinelui ne așteaptă să ne percepem neputincioși, fragili, neînsemnați și slabi, să ne simțim ca niște copii neajutorați pentru ca ele să ne ridice deasupra iluziilor minții. Tocmai când vom trăi sentimentul că suntem ”absolut” singuri, Dumnezeu e cu noi, căci în acea clipă transcendem tot ce-i omenesc. Frica de fragilitatea absolută, frica noastră de singurătatea absolută nu-i altceva decât frica de Dumnezeu! Frica de a fi singuri printre oameni, părăsiți de oameni este frica noastră de a păși către iubirea adevărată pentru oameni, acea iubire nemotivată de nevoi, de dorințe și de așteptări, acea iubire în interiorul căreia omul e fragil pentru ca Dumnezeu să fie puternic!

de Maria Timuc

sursa: http://mariatimuc.blogspot.ro/

Ce rost au cutremurele?

Sfântul Nicolae Velimirovici, citând pe Sfântul Ioan Gură de Aur, le găseşte un înţeles adânc, duhovnicesc. Domnul zguduie oraşe pentru a întări suflete!

În urma unui cumplit cutremur de pământ ce avusese loc la Antiohia, Sfântul Ioan Gură de Aur a grăit astfel: „Mari sunt roadele cutremurului! Iată pre Iubitorul de oameni Dumnezeu, cum zguduie El oraşul spre a întări sufletele, cum clatină temeliile şi întăreşte gândurile, cum dă la iveală şubrezenia cetăţii şi face tari voinţele oamenilor! Luaţi aminte la marea Lui iubire de oameni! El ne clatină acum şi aici pentru puţină vreme, dar ne întăreşte pentru veşnicie; ne clatină cu un cutremur ce ţine doar două clipe, dar ne întăreşte cu o tărie ce ţine veşnic. Mama, atunci când vrea să-şi lecuiască pruncul care plânge des, îl leagănă puţin mai tare nu că să-i facă rău, ci doar ca speriindu-l, să îl înveţe să fie liniştit. În tot acelaşi mod Domnul nostru al tuturor, Care ţine universul cu mâna, îl scutură din când în când, nu spre a-l distruge, ci spre a aduce înapoi la calea cea dreaptă a mântuirii pe acei oameni care trăiesc în fărădelegi”. Iată cum ştiau să explice Sfinţii Părinţi, aceşti Stâlpi şi Temelii ale Adevărului, lucrările lui Dumnezeu şi iubirea Lui faţă de oameni, şi în mijlocul nenorocirilor, şi al binecuvântărilor, şi în bogăţie, şi în sărăcie. Să ne ruşinăm aşadar de încetineala cu care mulţumim lui Dumnezeu atunci când El ne dăruieşte, şi de grabă cu care cârtim atunci când tot El ne ia.

Din Proloagele de la Ohrida, Cugetare, 17 mai, Sfântul Nicolae Velimirovici

Pentru noi începuturi, pentru noi amintiri!

De câte ori este nevoie să te prăbușești și să cazi în genunchi pe aleile propriei tale vieți? De câte ori este nevoie să înveți ceva ce altfel nu ai învăța.

Dacă am învățat ceva în ultima vreme, obligată de împrejurări, e adevărat, este faptul că sentimentul de posesiune este unul fals, efemer. Nimeni nu e cu adevărat stăpân pe lucruri, decât pe propriile sale sentimente și uneori, nici măcar pe ele.

Dacă ai ajuns undeva sus, de unde poți privi mulțimea și peisajul, nu este niciodată doar meritul tău, iar dacă astăzi ești acolo sus, în vârf, mâine cineva îți poate da brânci de la spate și te duci rostogol până jos, înapoi de unde ai început să urci. În acel moment nu ai decât două variante: să rămâi acolo jos, sau să te ridici și începi din nou să urci același munte, chiar dacă te simți obosit și înfrânt, știind cât de grea a fost urcarea prima oară.

În același timp, aceste căderi aruncă o nouă lumină asupra oamenilor cu care te-ai înconjurat și scoate din umbră oameni pe care i-ai lăsat în trecut din motive greșite. E dureros, dar necesar, să-ți dai seama în aceste momente că oamenii pe care îi credeai aliați se bucură în sinea lor de eșecul tău, iar cei pe care tu i-ai blamat la un moment dat îți sunt alături sufletește și te încurajează să o iei de la capăt, să nu te dai bătut.

Această nouă lovitură m-a forțat să reconsider totul. Să privesc lumea înconjurătoare cu mai multă umilință și cu mai puțină mândrie, să mă scutur de orgoliul care aproape că mă orbise și să vorbesc deschis, din suflet, unor oameni pe care i-am condamnat pe nedrept să facă parte din trecut, fără a le da șansa de a-mi dezvălui adevărul.

Cred că între zidurile pe care le-am ridicat inconștient între mine și ceilalți oameni s-au strecurat minciuni, intrigi, comploturi și alte chestii asemănătoare, care m-au ținut la distanță și m-au făcut să rămân blocată și să bat pasul pe loc.

Așadar, sunt convinsă că acest sfârșit al unei perioade din viața mea marchează începutul alteia noi. Nu încerc să mai găsesc motivele pentru care am primit această palmă peste față. Cu siguranță voi găsi un sens peste ceva timp, pentru că știu că nimic nu este întâmplător.

Pentru noi începuturi și pentru noi amintiri!

de Iustina Ţalea Dinulescu

…azi, atât de aproape de mine, cea atât de departe ieri…

Postare dedicată rătăcirilor mele din trecut, în căutarea spiritualității de carton.

A trecut încă un timp …

mă simt la ani-lumină distanţă de ce era(m) în urmă cu o săptămână, cu o lună, cu două, cu trei, cu câțiva ani...

mă simt din ce în ce mai vie, din ce în ce mai zâmbind, din ce în ce mai frumoasă, din ce în ce mai puternică, din ce în ce mai deschisă către lume, oameni şi drumuri, din ce în ce mai prietenă cu mine, din ce în ce mai…eu.

Încep să-mi amintesc cine sunt, ce vreau, ce nu vreau, încep să-mi văd din nou visele, darurile, harurile.

Încep să respir din nou, adânc, din ce în ce mai adânc, Credinţa şi Încrederea în Ceva şi în Cineva care ne ţine pe toţi cu Grijă şi Iubire.

Încep să nu mai caut înţelesuri. Devin eu însămi Răspunsul. Exist în Iubire, sunt Iubire.

Uitasem.

Uitasem să mă uit în mine. Uitasem să mă ascult pe mine. Uitasem să stau cu mine. Uitasem să-mi dăruiesc, să mă admir, să mă respect, să mă preţuiesc. Uitasem să cred în mine, să contez pe mine, să mă bucur, să mă odihnesc, să mă iert, să mă iubesc.

Uitasem cum să iubesc.

m-am regăsit. mi-am regăsit centrul. Puterea. Comoara din interior. Lumina. Timpul. Locul. Sensul. Partea divină.

Le-am regăsit pe toate în colţurile cele mai umbrite din mine. Acolo se ascunseseră. Tocmai acolo, unde de obicei nu sunt căutate. Le-am regăsit, m-am regăsit acolo unde nimeni nu caută nimic niciodată: în hău, în prăpastie, în negură, în abis, în cădere, în praf şi în pulbere, în disperare, în mocirlă, în lacrimi, în frică, în necredinţă, în minciună. În golul acela imens pe care mă grăbeam, ca mulţi dintre noi, să-l umplu cu vorbe şlefuite, cu cuvinte mari, cu angajamente cazone, cu intenţii salvatoare, cu iubiri dependente, cu vise fără viaţă, cu orare fără timp, cu întrebări fără răspuns, cu gesturi fără noimă, cu haine frumoase ce nu ţin de cald…

A fost o traiectorie lungă şi întortocheată până aici. Nu ştiu de ce a fost aşa şi nu altfel. Nu ştiu cum de nu am putut să o iau pe vreo scurtătură. Nu ştiu dacă există de fapt vreo scurtătură sau vreo cale mai lină, mai senină…

Oricum nu contează. E minunat aşa cum e. sunt minunată aşa cum sunt. Tot ce e, ESTE. şi sunt recunoscătoare pentru fiecare pas ce m-a adus până aici şi fiecărui pas ce mă va duce de aici spre ce este de aici înainte… Eu sunt în fiecare pas al meu. Eu, păşind cu încrederea că pe oriunde aş lua-o, sunt în siguranţă şi sunt acolo unde trebuie de fapt să fiu… oricât de înspăimântător sau de ocolit mi s-ar părea drumul.

Din când în când, e posibil să mă mai rătăcesc. Să îmi fie frică. Să mă împiedic, să cad, să mă rănesc. Să-i rănesc, în căderea mea, şi pe alţii. Să-i asurzesc cu strigătele durerilor mele. Ori cu ecoul disperărilor mele. Se mai poate întâmpla să-mi pierd busola.  Ori răbdarea. Orice este posibil. Dar credinţa niciodată! Abia acum am înţeles că toate astea nu sunt decât ipostaze ale vieţii. Alţi paşi. alte învăţăminte. Toate devin Una prin Iubire. Devenind una cu Iubirea, tot ce este, tot ce sunt, tot ce eşti, tot ce trăiesc, tot ce trăieşti ,este în lumină, este Lumina.

… sunt…la toţi anii - lumină distanţă de ce era(m) în urmă cu o săptămână, o lună, două, trei, cu câțiva ani...

Sunt(em) în fiecare secundă la o alegere distanţă de ceea ce devin, devii, devenim…

sursa: http://exprimari.wordpress.com/

Fii o femeie sinceră, modestă, deloc superficială!

Fii pentru bărbatul pe care îl iubești o stâncă atunci când îi va fi greu, o floare care îi va parfuma viața, un foc care îi va aprinde dorința, un vis pentru care trebuie să lupte zilnic. Bărbații iubesc, câteodată iubesc mai mult decât femeile. Problema este că la un moment dat ei renunță la micile surprize, la ieșirile prin parc, la îmbrățișări sau vorbe dulci pentru că consideră că ne-au cucerit deja. Greșit. Inima unei femei este greu de cucerit, este un loc plin cu teamă și slăbiciuni. Majoritatea bărbaților cuceresc acest loc ascuns și apoi îl lasă neîngrjit. Dragostea este o floare crescută în interiorul inimii, o grădină care trebuie împodobită cu lucruri frumoase, cu amintiri și clipe de iubire.

Fii o femeie sinceră, modestă, deloc superficială. Nu te compara cu celelalte, suntem diferite. Nu uita cât ești de unică, nu te lăsa doborâtă, nu te lăsa în fața criticilor, ascultă doar sfaturi înțelepte, ferește-te de bârfe, de ură și minciuni. Păstrează-ți slăbiciunile bine ascunse dar nu uita că este bine să plângi, lacrimile îți limpezesc sufletul. Dacă plângi nu ești un om slab: pur și simplu ești un om cu griji și vise cu aripi frânte. Să nu-ți pese de părerile altora, ce știu ei despre tine?

Nu-i uita pe cei care te-au ținut în brațe când cerul a picat peste tine, nu-i uita pe cei care te-au susținut când ai simțit că te îndrepți către nicăieri, nu uita că singurul om în care trebuie să ai încredere absolută ești tu și nimeni altcineva.

Să nu-ți ascunzi acele cicatrici care te-au transformat într-o luptătoare. Să nu ascunzi acea dorință de a lupta pentru mai mult, de a-i convinge pe toți că tu vrei și poți.

sursa: http://eusuntfemeie.com/