A.A - Andrei Ando (jurnalist); T.M - părintele Teofan Mada; H.F - Ieromonah Hrisostom Filipescu
A.A.: Întrebarea eternă care l-a preocupat pe om este: cine suntem și încotro ne îndreptăm.
T.M.: Da. E ca şi cu iubirea. Iubirea este o temă veche, dar pururea este nouă. Este nouă, pentru că trebuie să fie pentru mine nouă. Că dacă pentru mine iubirea nu este o valoare, trec pe lângă mine lucrurile.
A.A.: Părinte Filipescu, în titlul unui eseu formulaţi dumneavoastră o întrebare retorică, cu valoare de afirmaţie, aș putea spune chiar de sentinţă: „a murit zâmbetul?”
H.F.: Apropos de asta, aţi zâmbit astăzi? Mi-a venit în gând acest eseu, la care faceți referire, de la modul în care fiind în oraş la cursurile postuniversitare, la un semafor am simţit durerea Cetăţii, prin modul în care se anesteziază oamenii zi de zi. Şi vă dau exemplu. De dimineaţă când ne trezim plecăm la serviciu, pe drum pornim casetofonul pe maşină, fie că e Radio Trinitas, fie că e o altă muzică sau poate o conferinţă sau poate un audiobook, e foarte important pentru noi să fie ceva în fundal. Ajungem la serviciu în funcţie de serviciul fiecăruia, dacă ne permite spaţiul pornim ceva în fundal. Fie că e muzică ambientală, fie că e un post de radio, fie că este un post de televiziune, cum am văzut în unele instituţii. Ajungem acasă, la fel. Când ajungem acasă, pornim ceva în fundal, fie că este un casetofon, fie că este televizorul. Seara când ni se pare nouă că vrem să ne liniştim şi să ne adunăm de peste zi, să ne relaxăm, la fel ne anesteziem cu televizorul până adormim. Şi ne trezim la o bucată de noapte că îl oprim. Bineînţeles că al nostru creier nu se odihneşte, ci este un burete care absoarbe de-acolo, chiar şi în perioada cât ni se pare nouă că am dormit, ceva informaţii. De ce peste zi omul se anesteziază şi are nevoie de ceva în fundal? Pentru că nu vrea să îşi asculte conştiinţa. Nu vrea să audă tăcerea. Omului contemporan îi este frică de tăcere. Îi este frică să facă pauză între gânduri. Pentru că în momentele acestea, dincolo că se întâlneşte cu el, dincolo că se întâlneşte cu Doamne, îşi dă seama de unde vine şi încotro se duce. Că poate dimineața ar fi trebuit să își mângâie soţia, nu doar să îi spună un cuvânt, că poate copilul la plecare nu trebuia să îl certe, ci să îl ia în braţe, că poate la serviciu astăzi ar fi fost să mă smeresc un pic şi să îmi cer scuze de la angajat pentru acel comportament. Și atunci, pentru că eu nu vreau să ascult această tăcere care îmi vorbeşte, eu mă anesteziez. Mă anesteziez şi astăzi, mă anesteziez şi mâine, mă anesteziez luni în şir. Neuroştiinţele demontrează că după șase luni de zile se creează reţele neuronale în lobul frontal care ne fac să descărcăm o anumită chimie din creier în corp. Adică să avem reţele neuronale bolnave, peste tot să vadă minusuri.
A.A.: Din cauza zgomotului de fond ajungem să trăim într-o lume pe care o percepem exclusiv negativă?
H.F.: Nu neapărat din cauza zgomotului de fond, ci din cauza faptului că ne-am anesteziat atât de mult! În momentele acestea de anestezie noi am descărcat din creier în corp o anumită chimie şi anumite gânduri şi anumite stări, pentru că această anestezie, pe de-o parte duce la depresii, pe de altă parte duce la stări de anxietate sau atacuri de panică. Este foarte important să înţelegem că lumea exterioară este o oglindă a lumii mele interioare. Dacă la mine în interior este război, cam aşa este şi în exterior. Dar am eu o vorbă, cred că am scris în carte, că un om care are un ciocan în mână peste tot vede cuie. Sunt momente în viaţă în care este nevoie să alegem să lăsăm ciocanul jos şi să vedem şi alte lucruri din viaţă, nu doar cuiele.
A.A.: Şi cum cultivă asta predispoziția la zâmbet?
H.F.: Faptul că ne anesteziem este o dovadă vie că uităm să zâmbim. Copiii sunt exemplul cel mai practic şi concret al faptului că se poate trăi în prezent. Ei trăiesc în prezent. Doi copii se ceartă la grădiniţă de la cuburi sau nu ştiu ce jucării şi îşi spun unul altuia: “nu mă mai joc cu tine, eşti un urât, pleacă de aici”. Peste cinci minute se împacă şi se joacă, parcă nimic nu s-a întâmplat, şi îşi zâmbesc unul altuia. De ce? Fiindcă pentru ei bucuria şi comuniunea şi zâmbetul sunt mult mai importante decât orgoliul de a demonstra cu orice preț cine a avut dreptate. Pe când noi, cei mari, am uitat să trăim în prezent şi am uitat să zâmbim şi să privim într-o zi firul de iarbă, floarea din geam, zâmbetul copilului din parc, lacrima bătrânului de pe bancă, o frunză în căderea ei din copac. Am uitat toate aceste lucruri care ne fac să fim în prezent. Sunt gesturi şi dovezi prin care Dumnezeu, clipă de clipă, ne vorbeşte. Şi sunt „evenimente” şi motive care ne-ar face să zâmbim. O frunză, în dansul ei, în văzduh, te poate face să zâmbeşti şi poate trezi copilul din tine. Doar că noi am uitat să mai fim copii, am uitat să iertăm, am uitat să iubim dezinteresat, am uitat să stăm în starea aceea de non-judecativitate. Şi mai mult decât atât, uităm să zâmbim.
A.A.: Părinte Mada, iertarea , concesia, sunt atribute fundamentale ale iubirii sau sunt mai degrabă, aşa cum par ele sub presiunea experienţelor sociale de astăzi, nişte slăbiciuni?
T.M.: Iubirea e cuprinzătoare. E atotcuprinzătoare! Iubirea e în primul rând starea în care eu mă deschid, starea în care celălalt e persoană şi eu sunt prezent în relaţie cu el. Iubirea este atotcuprinzătoare pentru că încearcă să nu se afirme pe ea, omul dinaintea mea e prioritate. Caut binele celuilalt, caut ca iubirea mea să fie agape. Până şi erosul dintre doi trebuie să tindă la acest agape. Un eros dintre soţ şi soţie trebuie să fie spiritualizat de un agape. Iubirea este atotcuprinzătoare. Este ascendant. Îl caut pe Dumnezeu. Dar iubirea nu este numai ascendentă, este şi descendentă, Dumnezeu vine în viaţa mea. Iubirea este atunci o iubire care se întrupează. Dacă este socială, îl înțelege pe celălalt. Taina celuilalt este taina iubirii. Cumva, iubirea este în relaţie cu celălalt. Atunci, sigur, iubirea are ca manifestare şi iertatea, înţelegerea, îngăduinţa, toleranţa. Iubirea are înţelepciunea să spună: poate mâine acesta se va schimba. Cu siguranţă se va schimba, poate să fie diferit. Iubirea nu mă grăbeşte pe mine să judec, de aceea a zis Augustin: “Iubeşte şi fă ce vrei”. Dacă ceri, să ceri din iubire. Dacă sfătuieşti, să sfătuieşti din iubire. Dacă mustri, să mustri din iubire. Dacă judeci, chiar fiindcă ai funcţie socială, să judeci cu balanţa iubirii. Dacă iubirea e rădăcina în toate, în viaţa noastră, atunci de acolo sigur va germina progresul unei societăţi mai bune, a unei comunităţi mai bune. Dar aceasta este întrebarea: cât de mult societatea îşi doreşte să se inspire, să se hrănească dintr-o realitate ca aceasta a iubirii lui Hristos, iubirea care s-a întrupat şi care s-a răstignit şi care a iertat pe toţi?
A.A.: Şi care e răspunsul dumneavoastră de om ancorat în aceste probleme ale spiritului? Cât de mult îşi doreşte asta societatea?
T.M.: Eu trăiesc cu nădejdea că societatea vrea lucrul acesta. Trăiesc cu nădejdea. Nădejdea mă face să cred că societatea vrea binele ei. Realitatea este tristă. Sigur, este tristă, realitatea este tristă, dar eu din nou remarc cât de mult anumite comunităţi, anumite departamente, structuri din societate se inspiră din iubire şi o duc mai departe. Eu am datoria să cred, să mărturisesc, să o slujesc şi să o manifest în jurul meu.
A.A.: Părinte Filipescu, aveţi și într-un alt eseu o exprimare foarte interesantă: “Am sărutat verbul a spera, am sărutat timpul şi verbul a spera”. Nu sunt în contradicţie speranţa şi credinţa?
H.F.: Depinde cine vorbeşte despre ele şi în ce context sunt aşezate. Cedinţa este una dintre cele trei virtuţi: credinţa, nădejdea şi dragostea. Speranţa este alta. Speranţa poate îmbrăca mai multe feluri. De foarte multe ori speranţa poate fi uşor bolnăvicioasă. Vă dau un exemplu din perioada mea de formare la psihoterapie de cuplu şi familie. O femeie care este abuzată de soţul ei şi emotional, şi fizic, şi este lovită în faţa copiilor de un soţ alcoolic, şi are doi copii, se gândeşte să îl facă şi pe al treilea, că poate soţul se trezeşte şi se responsabilizează. Soţul ajunge seara acasă şi reia acelaşi film şi toată lumea trebuie să stea drepţi în faţa lui. Unul din copii poate face lipsa mică în pat, seara, de frică. Ei, această femeie, dacă a intrat în această relaţie dintr-o dependenţă emoţională şi joacă pe rând jocul acela de călău, de victimă şi de salvator, are speranţa că la un moment dat el se va schimba. Că el, la un moment dat, va fi omul acela pe care poate şi l-a dorit când era copil. Aceea este o speranţă bolnăvicioasă. Are părintele Savatie Bastovoi o vorbă foarte interesantă, care mie mi-e dragă: “Dacă te doare măseaua, nu-ţi faci frecţie la picior, confrunţi durerea de măsea şi vezi ce e de făcut acolo, nu te preface că nu te doare sau îţi administrezi alifie la picior sperând că îţi va vindeca durerea de măsea”. Despre asta este vorba. Spune speranţe şi speranţe. E drept că există acel clişeu că speranţa moare ultima, însă este nevoie să înţelegem despre ce speranţă vorbim şi în ce context o aşezăm.
A.A.: Eu mă gândesc că acolo unde există speranţă încape îndoiala, încape contestaţia. Unde există însă credinţă, acolo altceva nu mai are loc.
H.F.: Da, dar îndoiala în sine nu este ceva rău. Toma a fost cuprins de îndoială. Şi-a dorit să pună degetul lui în semnul cuielor şi să pipăie acea coastă împunsă de suliţă şi să îşi confirme odată pentru totdeauna că da, acesta este Hristos, cel răstignit şi înviat. Noi cu toţii suntem Toma. Este umanul din noi. Imaginaţi-vă o baterie. Într-o parte este plus, într-o parte este minus. Nu se supără plusul că de ce e plus aci şi nu e peste tot, în ambele părţi, plus! Și, invers, nici minusul nu se supără. Doar împreună dau energia bateriei, plus cu minus. Aş îndrăzni să aduc această metaforă şi în om. Suntem o baterie cu plus şi minus. În noi este raiul, în noi este iadul. În noi este lumina, în noi este întunericul. În noi sunt calităţi, în noi sunt defecte. În noi există credinţă, în noi există îndoială. Nu contează unde privesc, că oricând îmi pot muta figura şi în partea cealaltă a polarităţii. Deci e nevoie ca mintea mea să înţeleagă că doar împreună dau energie.
A.A.: Să continuăm şirul acesta al antagonismelor. Părinte Teofan Mada, iubirea, decepţia, deziluzia vin într-o succesiune naturală?
T.M.: Depinde despre care iubire vorbim. Noi în general vorbim despre o singură iubire. Celelalte sunt forme ale ei, dar desigur ar trebui să se inspire din iubire. Una e iubirea socială, personală, a vorbit părintele Filipescu de toate acestea, dar o iubire întrupată, răstignită, e unica iubire care poate vindeca celelalte iubiri. Există după aceea o realitate în a înţelege lucrurile acestea nu la nivel sentimental şi nici strict psihologic, pentru că ele sunt dimensiuni ontologice. Credinţa, nădejdea şi toate acestea, iubirea, sunt structuri care duc la această dimensiune a extensiei umane în raport cu Dumnezeu. Ceea ce are de făcut fiecare dintre noi şi societatea în ansamblu este să evite aceste mecanisme conştiente în viaţa lor, care fac să oprească adevărata cunoaştere a sinelui. Am mai vorbit despre aceste mecanisme inconştiente, şi societatea de azi le promovează foarte mult. Nu vrem să privim la noi, la problemele noastre, la cine suntem, nu vrem aceste criterii de a diagnostica de fapt care sunt problemele. Există apoi imagine pe care foarte mulţi o folosim în proiecţia relaţiilor dintre noi şi mai ales a înţelegerii noastre interioare. Desigur, toate pleacă de la cunoaşterea mea, de la această cunoaştere a nevoii de un celălalt ce mă poate pe mine ajuta. Întâi, sigur, Dumnezeu, dar şi un preot, un duhovnic cu adevărat sau psihoterapeut care mă poate ajuta pe mine să ies din această dimensiune a imaginii diatice pentru a înţelege eul meu, relaţiile mele. Pe de altă parte vorbesc de foarte multe sentimente şi surogate ale iubirii.
A.A.:Va fi foarte greu să vindecăm aceste surogate ale iubirii dacă nu vom spiritualiza acest eros foarte biologizat din lumea de astăzi şi nu vom aduce iubirea lui Dumnezeu.
T.M.: Desigur în creştinism, şi în ortodoxie, şi în tradiţia apuseană de asemenea, erosul cu agape sunt împreună, în sens creştinesc. Dar în sensul mai ales social, atâta timp cât acest agape nu e prezent şi nu spiritualizează relaţia dintre noi, toate tind spre egoism, care este posesie, este abuz, violenţă, este nemulţumire. E mult de făcut aici, pentru că vedem că acest erotism biologizant este galopant, a cuprins la nivel mondial societăţile, media, webul promovează acest lucru, şi trebuie să avem înţelepciunea de a-i creşte pe copii, de a-i face să înţeleagă adevărata realitate a iubirii, a respectului, a dimensiunii că celălalt este aproapele. Este foarte greu, pentru că toată scara de valori, astăzi, este în sens creştinesc schimbată.
