Bunele şi relele FaceBook-ului

Se vorbeşte mult despre toxicitatea, nocivitatea acestei reţele de socializare...

Se spun multe adevăruri, însă şi multe minciuni sub forma unor afirmaţii exagerate atunci când sunt accentuate anumite elemente potenţial-negative ale utilizării de către noi toţi a acestei reţele.

Anume cred că se exagerează mult prea mult această demonizare a FB-ului atunci când este prezentat fie ca o uneală a diavolului, fie ca unealtă a serviciilor, fie ca un factor de imbecilizare inlectuală ori fie ca un factor cauzator de fatale distorsiuni psihologice ori emoţionale.

Orice lucru din lumea aceasta poate deveni rău sau bun. Nici un lucru nu este rău în sine, ci proasta sau reaua întrebuinţare îi poate induce sau ataşa o încărcătură de rău sau de bine unui obiect, unui instrument de lucru, unui fenomen, etc. oricum s-ar numi FB, Internet, TV…

Ce este, de fapt FB-ul? O platformă a internetului unde mai multe persoane care se cunosc sau nu, consimt să comunice într-un fel sau altul. Asemănătoare FB-lui sunt şi alte instrumente de comunicare de pe Internet, cum ar fi: Messenger, Twitter, Flick, Instagram etc. Deci nimic nou sub soare…Formele de comunicare se diversifică, se dezvoltă cu repeziciune…

Este clar că unii oameni îl pot folosi în scop infracţional (prostituţie, escrocherii financiare, şantaj, etc.), că se pot ascunde în spatele unor conturi false indivizi care manifestă tulburări ce aparţin patologiei psihiatrice: obsedaţi sexual, psihopaţi, narcisişti, etc., dar a generaliza situaţia la toţi sau la marea majoritate prin afirmaţii de genul: pe FB stau toţi tâmpiţii şi alţi neisprăviţi, imbecili şi proşti, tot felul de “pierde vară”, “pierde iarnă” şi de frustraţi de toate genurile, deja e prea mult neadevăr în aceste afirmaţii, prea multă aroganţă…

Desigur că există riscul utilizării fără discernământ, fără măsură a FB… Desigur există şi astfel de oameni cu probleme; ei sunt şi în societate, oriunde şi există şi pe FB…Însă oricare utilizator are posibilitatea, după caz, să selecteze acele persoane care pătrund în lista de prieteni ori să elimine, să restricţioneze sau chiar să reclame prezenţa sau activitatea acestora dacă se manifestă cu agresiuni de orice fel.

Până la urmă, cred că fiecare îşi defineşte şi îşi alege motivaţiile prezenţei sale pe o reţea de socializare…care de-a lungul timpului se pot configura sau reconfigura în funcţie de diferite oportunităţi, necesităţi, obiective, etc.

În ce mă priveşte, iniţial, contul meu mi l-a făcut un prieten, care dorind să-mi salveze câteva zeci de poze făcute cu familia într-o călătorie în străinătate şi neavând un stick sau o altă posibilitate pe moment de a le stoca şi transporta pe un suport electronic, mi-au fost virate pe contul creat în străinătate, avându-le şi acasă la întoarcere. De aici a început toată aventura feisbucistă…

Ulterior am descoperit o modalitate de a comunica foarte uşor cu prieteni de departe, cu foşti colegi descoperiţi pe FB, prin mijlocirea căruia ne-am regăsit după foarte mulţi ani, prieteni despre care nu mai ştiam absolut nimic. Deci este şi un mijloc de apropiere a oamenilor…

După o vreme motivaţiile s-au reconfigurat realizând necesitatea unei prezenţe de informaţie cu caracter religios în spaţiul virtual, unde foarte mulţi tineri dar şi oameni în vârstă, care nu mai vin sau nu mai pot veni la biserică, au nevoie de o mărturie creştină, de subiecte şi teme de reflecţie creştină.

M-am gândit că ar putea fi un cârlig, o nadă aruncată în apele acestea tulburi pentru unii creştini care sunt mai reţinuţi sau care pot fi impulsionaţi, treziţi într-un fel sau altul la o viaţă creştină pe care poate o caută…

Desigur am găsit şi eu o mulţime de oameni minunaţi cu aceleaşi afinităţi spirituale cu care am intrat în comuniune, în dialog, în dezbateri edificatoare. De asemenea, am stabilit prietenii noi, am primit sfaturi, am dat sfaturi atunci când mi-au fost cerute, am răspuns la tot felul de întrebări, etc.

Am aflat despre mulţi oameni aflaţi în suferinţă care au fost ajutaţi şi prin mobilizări făcute pe FB…

De asemenea, am luat la cunoştinţă despre foarte multe site-ri creştine, bloguri, pagini personale, publicaţii online, etc. care conţin imense informaţii cu caracter creştin şi nu numai, care pot să completeze cultura generală a oricărui om dornic să se îmbogăţească şi prin aceste lecturi.

Bineînţeles că, FB poate să servească în doze mici, acceptabile şi ca un mijloc de divertisment, de amuzament recreativ prin vizionarea unor postări din zona aceasta, în pauza dintre 2 cărţi sau 2 activităţi stresante de peste zi ori la sfârşitul unei zile de muncă…

Prin urmare, oricare dintre posesorii unui cont de FB îşi poate defini prezenţa şi motivaţia utilizării FB, având libertatea de a-şi limita timpul de folosinţă ori de a-şi delimita interferenţele socializării şi aria circumscrisă a preocupărilor în zona de virtual în aşa fel încât să nu-şi prihănească propria persoană, dar nici pe ceilalţi să nu-i afecteze…

Pr. Alin-Cristian Preotu
sursa: http://www.crestinortodox.ro/

Oamenii care au fost cândva…

"Când cineva pleacă înseamnă că altcineva trebuie să ajungă" (Ierom. Hrisostom Filipescu)

Fiecare om care pleacă din viața noastră lasă un gol, luând cu el și o parte din noi pe care uneori probabil că nici nu știam că o avem și chiar dacă știam cu siguranță nu am fi vrut să o pierdem. Eram noi, un tot, un întreg, o armonie și dintr-o dată ne-am simțit mai goi, mai vulnerabili.

Da, fiecare om care pleacă lasă un gol, dar și o lecție. Pentru că fiecare om înseamnă o poveste, iar fiecare poveste înseamnă o lecție. 

Mă încearcă un sentiment ciudat atunci când un om nu mai face parte din viața mea. 

Nu contează că a fost alegerea lui sau din anumite motive eu nu l-am mai dorit alături de mine. 

Nu contează că lacrimile au fost ale mele sau ale lui, așa cum nu contează că pe undeva s-a rătăcit o parte din mine sau o parte din el. 

Nu mai contează nici dacă au fost niște copilării sau lucruri de neiertat. 

Nu contează că doar așa am putut să învăț blestematele alea de lecții, ci contează că odată, demult, eu am însemnat ceva pentru ei, iar ei au însemnat ceva pentru mine.

Ce s-a spus, ce s-a gândit, ce s-a simțit…poate nu vom ști niciodată nici unii, nici alții. Dar ne vom aminti mereu că undeva, cândva, a fost cineva. Un cineva care deși a plecat sau a fost alungat a lăsat în urmă un ceva de care te vei lega mereu. 

Mi-e dor de oamenii care au fost cândva. Sau poate…poate mi-e dor doar de ceea ce credeam eu că sunt. 

© Iustina Țalea 

sursa: http://momenteinviata.ro/oamenii-care-au-fost-candva/

Infernul vieților virtuale

De când cu lumea virtuală, chiar de la Dante încoace, toţi am început să ne creionăm spaţii ideale. Şi muncim zilnic, suntem conştiincioşi cu portretul acesta virtual – practic ne jucăm anost cu identitatea şi o conturăm în jurul unui scenariu din Second Life.

Ce am observat? Că foarte multe femei au început să aibă relaţii-virtuale-în-compensare. Ce înseamnă asta? Păi, dacă bărbatul cu care sunt nu le dă atenţie, nu-i nimic, şi-o iau din mediul virtual. Cu unul pe Facebook, cu altul pe nu ştiu pe unde, găsesc soluţii prin care compensează lipsa de atenţie. Pe de altă parte, bărbaţii fac acelaşi lucru. Ce rezultă? Că am coborât idealul platonician pe Pământ. Practic, nu mai facem o distincţie clară între ideal şi factual, ci pur şi simplu, pornind de la ideea că suntem supraoameni, mai ales de masă, în tonul lui Eco, ne permitem orice, chiar să ne desenăm propria fericire. Mai simplu spus, omul actual nu-şi mai permite să aibă costuri, ci numai beneficii. Utilitarismul, în acest sens, este desuet, pentru că toti calculează pornind de la ideea că nu au cum să mai existe costuri. De aia toţi supraoamenii de masă sunt ideali, nu? Slabi în poze, puhoi în realitate!

Ce este trist? Că ne jucăm cu destinele celor pe care-i ameţim, că noi nici nu ştim ce vrem, dar din egoism ne atârnăm de destinele altora, falsificând viaţa lor, intrând prin efracţie, fără contur real, fără substanţă, fond, doar butaforie şi emoticoane prin care gestionăm mitul pe care-l alimentăm. Şi dacă vezi ce cuvinte se aruncă, cât de uşor se iubesc toţi virtual, câte inimi se pompează, mai că îţi vine să crezi că lumea reală e cu fundul în sus.

Cum să nu fie totul perfect atunci când ai parte de cuvintele perfecte? Când atingerile nici nu există, dar ţi le poţi imagina în voie! Când nu trebuie să mai transpiri, să duci flori, să alergi, să te dezbraci, să faci atâta şi atâtea…când poţi sta în fotoliu cu telefonul în mână!

Infernul, că de aici pornisem, e o lume în care am uitat să ne mai atingem, să ne mai sărutăm, să ne omorâm trăirile cu poze în care falsificăm ceea ce trăim, preocupaţi fiind cu imaginea şi dansul butaforiei. Infernul? E miza lui Orwell să nu rămânem fără simţire, să nu ne transformăm în maşini, în benzină şi ulei. Infernul? A fost dintotdeauna în noi, niciodată dincolo, numai că acum ne-am încăpăţânat să facem din el un scop în sine!

de George Colang

sursa: http://www.catchy.ro/

Dacă fac pace în mine, pot înțelege inima celuilalt

"Pacea a venit la voi, adică a venit Hristos în inima voastră,
pentru că nu duşmăniţi pe nimeni"

Dacă întrebaţi ce este cultura, aş putea spune într-un cuvânt: armonie! Dacă m-ar întreba cineva ce este Scriptura, aș răspunde „Armonie, domnule!”. Adică să fiu mereu în situaţia să păstrez pacea, pentru că raportul dintre dreptate şi pace este de la doi la opt. Deci, faci dreptate şi câştigi doi, dar pierzi opt. Faci pace, câştigi opt, dar pierzi doi. Deci, pacea este de patru ori mai mare decât dreptatea. Numai atunci poţi să faci armonie. Deci, tu trebuie să fii un erou al armoniei, un erou al păcii, cu orice chip. În felul acesta poţi avea dezvoltat discernământul de a putea înţelege inima cuiva. Orice om care are o pace sufletească are o valoare nemaipomenită în sufletul lui şi o armonie în unitatea în care trăieşte el.

– Cum ajungem în zilele noastre, în aglome­rările urbane, la pacea aceasta mult dorită?

– Da, lucrurile acestea sunt foarte importante. Păi, pacea înseamnă să renunţi la părerile tale, să renunţi la gusturile tale, la chemările tale păcătoase, sau să renunţi la a face un război gratuit, cum zice cineva: „Mi-a zis, i-am zis şi am să-i zic!”

– Deci nu e o simplă liniştire interioară?

– Domnule, nu raţional trebuie să se întrebe, nici raţional să se răspundă. Pacea aceasta vine fără explicaţii. Simţul bucuriei nemaipomenite, ca şi în iubire. De ce? Pentru că, practic, nu ai nimic cu nimeni. Inima mea e liberă despre alţii, ca să-I fac loc Mântuitorului Hristos să o ocupe. Pacea a venit la voi, adică a venit Hristos în inima voastră, pentru că nu duşmăniţi pe nimeni. Ne punem idealul cel mai înalt: iubirea de vrăjmaşi, mântuirea. Nu e utopie, pentru că spune Mântuitorul Hristos: „E posibil lucrul acesta!” S-a încercat cu adevărat să se iubească vrăjmaşul? Sau ştim numai din Scriptură că trebuie să iubim, însă ne urâm răzbit? Să se plece cu adevărat la iubire. La nivelul zilei, sau al vieţii întregi, n-ai să reuşeşti să ajungi la o mare iubire. Dar te ajută harul lui Dumnezeu şi tu ai să mori iubind pe vrăjmaşi, sau cel puţin să nu-i urăşti. Deja eşti într-o poziţie de salvare. Ca să fii erou trebuie să te jertfeşti continuu. Ce mă interesează că se supără celălalt? Să nu Se supere Hristos!

Oriunde trebuie să fii cu Hristos, fără agitaţie, cu o foarte mare liniştire sufletească. Mă bucură, sunt fericit că sunt creştin şi ţi-aş dori şi ţie să fii. Pentru că ei văd la tine pacea ta. Apoi, pe ei îi vor consuma plăcerile şi se vor simţi obosiţi. Văzându-te pe tine că eşti liniştit, te întreabă: „Domnule, de ce ai tu pacea asta?” „Pentru că vreau să trăiască Hristos în inima mea continuu!” Adică nu am duşmani în inima mea. Hristos nu intră într-o inimă ocupată de vrăjmăşie. Şi, pentru faptul că urâm, unde-i eroismul? Păi ce, te duci la război să te predai duşmanului? Duşmanul te omoară!

Luptă de pe poziţia ta creştină, dar fără duşmănie! Însă este voie să vă apăraţi. Să nu se speculeze poziţia noastră creştină ca pe o slăbiciune. Căci dacă am şti când vine furul – cum spune Mântuitorul – nu l-am lăsa să spargă casa. Noi ne opunem, nu doar întinzi mâinile… „Nu intra!”, ci te lupţi cu el. Şi poate să cadă el. Deci îţi aperi valorile. (Părintele Arsenie Papacioc)

Din "Ne vorbește Părintele Arsenie", ediția a II-a, volumul III, Editura Mănăstirea Sihăstria, 2010,
sursa: http://www.doxologia.ro/

Simbolurile sataniste de care creştinul ortodox trebuie să se ferească.

O erezie de dimensiuni planetare ce loveşte Ortodoxia se numeşte Noua Eră, New Age sau Noua Eră a Vărsătorului. Adepţii Noii Ere susţin că în perioada dezvoltării Imperiului Roman soarele a intrat în zodia Peştilor, şi astfel a început Era Peştilor. Aceasta a fost epoca în care a trăit Hristos, Era Creştinismului. Acum ei spun că această epocă a luat sfârşit şi începe o nouă eră, Era Vărsătorului.

Astfel New Age este o uriaşă reţea de organizaţii ce au o oarecare legătură între ele. Faptul că este o mişcare antihristică se vede şi din doctrina sa pe care se bazează: religiile orientale, teosofia, masoneria, satanismul, vrăjitoria, credinţa în reîncarnare, etc.

Noua Eră foloseşte anumite simboluri, care nu sunt simple embleme ale mişcării, ci simboluri cu conţinut ocult, purtătoare ale energiei duhurilor viclene.

Aceste semne sataniste sunt:

 1. Arcada cerească (culorile curcubeului)

Este simbolul cel mai folosit. Pe acesta îl poate găsi cineva peste tot: pe cadouri pe jucării, pe haine. Aşa cum învaţă discipolii Noii Ere, simbolizează puntea dintre om şi Marea Minte Universală, adică Lucifer.

 2. Numărul 666

Este numărul numelui lui Antihrist, despre care se vorbeşte în Apocalipsa Sfântului Ioan Evanghelistul (13, 18). Alice Ann Bailey, mama spirituală a Noii Ere, scrie că numărul acesta are calităţi sacre şi că trebuie folosit cât mai mult posibil, cu scopul de a veni cât mai repedeNoua Eră. Astfel se explică de ce aproape toate produsele din comerţ sunt marcate cu un cod de bare, în care, la început, la mijloc şi la sfârşit se află liniile care reprezintă cifra 6. Avem adică trei de 6 (666).

 3. Ying şi yang (simbolul taotismului)

Acest simbol arată că binele şi răul sunt două puteri egale care se completează una pe alta. Îl găsim expus pe sigla unor restaurante şi nu numai.

 4. Pentagrama

Este folosită de magia neagră şi de către iudei. Chiar pe turla catedralei ortodoxe din Sankt Petesburg, în mijlocul crucii era pus şi semnul acesta al jidanilor. Nu după mult timp turla a fost mistuită de flăcări.

 5. Svastica (cunoscuta cruce frântă).

Crucea frântă (îndoită) înspre stânga se foloseşte mai ales în ocultism. Crucea frântă înspre dreapta a constituit emblema nazismului.

 6. Fulgerul

Este simbolul lui Lucifer. Sataniştii se mândresc cu spusa lui Hristos din Noul Testament: Am văzut pe satana ca un fulger căzând din cer (Luca 10,18).

 7. Emblema păcii

Aşa numita emblemă a păcii, este în realitate o cruce răsturnată şi ruptă, circumscrisă într-un cerc magic. Din păcate mulţi tineri poartă tricouri, blugi şi alt soi de îmbrăcăminte ce poartă acest semn, crezând că este un semn al păcii. Este o tristeţe să mergi pe stradă, la noi în România, văzând că din trei tineri, unul poartă un tricou cu semnul acesta satanist. Mulţi chiar ştiu că este un semn al celui viclean, dar poartă în continuare acele haine ce-l au imprimate pe ele, că …na…este trendy şi cool!

 8. Crucea egipteană sau profanată.

Se foloseşte mai ales în magie. Trebuie însă, atenţionaţi acei creştini de-ai noştri care merg la Sfintele Locuri şi trec prin Egipt că pe papirusurile pe care le aduc de acolo există crucea egipteană. 

Aşadar, după ce am văzut care sunt semnele sataniste ale Noii Ere, datoria noastră stă în a ne feri de ele şi a învaţa şi pe alţii ce reprezintă acestea când vedem că le poartă şi nu le cunosc simbolistica.

Membrii acestei mişcări antihristice, vor încerca să prindă în cursă pe oamenii naivi, prezentându-se sub diferite măşti şi împrăştiind confuzia. De aceea trebuie să avem ochii deschişi atât turma, dar mai ales păstorii. Să descoperim, în spatele firmelor frumoase şi colorate ţipător, faţa cu adevărat primejdioasă a ereziilor. Această descoperire îi deranjează foarte mult pe eretici şi de aceea îi atacă cu furie pe cei care îi demască, dar sunt incapabili să vatăme pe cel credincios, deoarece îl acoperă harul Atotputernicului Dumnezeu.

Pr. Arsenie Vliangoftis (din Ereziile contemporane, Editura Evanghelismos, Bucureşti, 2006, p. 64-85)

sursa: http://ortodox.md/

Aleg să fiu puternică!

“Astăzi e o zi frumoasă, e un nou început, depinde doar de mine cum mă bucur de ea 
şi eu aleg să fiu fericită. Aleg să fiu puternică!”

Există multe momente în viaţa noastră în care efectiv simţim că am ajuns la capătul puterilor şi că dacă mai facem un singur pas, suntem pierdute.

Atunci când eşti obişnuită să lupţi constant pentru tot ce ai, încă de mic copil, ajungi la acel moment critic când eşti secătuită de vlagă.

Ce faci atunci? Spui “stop” şi te retragi câteva clipe cu tine, închizi ochii, respiri, expiri…până când lucrurile încep să aibă sens din nou. E atât de dureros să îţi simţi lacrimile şiroind pe obraji şi să nu ştii încotro să fugi de dezamăgirile ce te izbesc din toate părţile.

Te-ai săturat de minciuni, de falsităţi, de zâmbete obscure ce se transformă în surâsuri maliţioase în spatele tău. În etapele prin care trecem de-a lungul vieţii, ne descoperim câte-o faţă diferită, câte-o trăsătură diferită.

Reacţionăm diferit în funcţie de situaţiile cu care ne confruntăm. Învăţăm din ficare pas greşit pe care îl facem când ne abatem de la calea noastră, de fiecare dată când suntem pe marginea prăpastiei sau chiar cădem în ea. Nu facem altceva decât să renaştem asemeni unei păsări Phoenix, căci asta suntem obişnuiţi să facem, nu avem altă alternativă.

Ce nu te omoară, te face mai puternic. Cred cu tărie în această expresie. Pentru că de fiecare dată când simţim că nu mai putem, după ce tragem aer în piept, ne ridicăm, ne scuturăm de praf şi îi dăm înainte. Nu există cale de mijloc.

Trebuie să devenim mai puternici, mai ambiţioşi, mai încrezători, mai dispuși ca niciodată să ne arătăm curajul. Nimeni nu a zis că viaţa e uşoară.

Sunt momente şi momente, când chipul ne râde şi inima ne plânge, dar TREBUIE să fim puternice. Dacă ne lăsăm puse la pământ, vom rămâne acolo, cu fața în ţărână căci nimeni în afară de noi nu poate să ne ridice.

Atitudinea este totul.

Pozitivismul se învaţă. Da, se învaţă! Cum?

Prin antrenament zilnic. Te uiţi în oglindă şi spui zâmbind “Astăzi e o zi frumoasă, e un nou început, depinde doar de mine cum mă bucur de ea şi eu aleg să fiu fericită. Aleg să fiu puternică!”

Tu cum alegi să fii astăzi?

Te îmbrăţişez,

Dana

Cine mai are timp de drame…

Cei de lângă noi nu mai au vreme sau nu mai au deschiderea sufletească necesară pentru a observa dureri ce nu le aparțin. Și, nu-i așa?, e cel mai simplu să aruncăm piatra și să decretăm neînduplecat că oamenii s-au înrăit, ori au devenit impasibili la mâhnirile ce-i împresoară pe cei apropiați. Deși, cel mai probabil e că fiecare abia mai are nervi pentru amărăciunile personale – de care s-a săturat, dealtfel, până peste cap.

Or, poate că nefericirile ne-au pecetluit tuturor atât de profund existența, încât ni s-au imprimat deja în ADN și nu le mai percepem ca pe o molimă, la adevărata și dezolanta lor dimensiune. Poate că mâhnirea a devenit o a doua piele pentru întreaga umanitate, și ne purtăm tristețea cu inconștiență, plimbându-ne de mână cu ea, mecanic, așa cum o mamă își plimbă, zi de zi, într-un soi de acțiune stereotipă, fără participarea conștiinței, pruncii prin parc.

Și ne imaginăm astfel că trăim. Că iubim. Că suntem toți numai o fericire și-un soroc atins. Că viața noastră e plină de sensuri și realizări. Că, în acest mod, într-o căutare mobilizatoare de noimă, printr-o acțiune comună de coaching persuasiv, devenim creativi, unici și originali. Împliniți.

Mergem înainte agresiv, contra cronometru, de parcă la finalul cursei am fi câștigătorii de necontestat al celui mai important și mai de preț premiu din viață – iubirea de sine. Uitând că recompensa cea mai valoroasă pentru noi este, de fapt, bunăstarea sufletească a celor pe care-i iubim. A mult prea îndepărtatului, de-acum, aproape al nostru.

Am rătăcit pe drumul sinuos al arivismului, inclusiv spiritual, nu numai material, exact ceea ce poate să confere existenței noastre sens, adevăr și menire: afecțiunea și grija pentru cei de lângă noi.

Avem antrenori de dezvoltare personală, avem îndemnuri și exerciții stimulative întru propășirea adulației proprii, și ne predăm în mâinile unor așa-ziși guru pentru a fi instruiți întru egosim, de parcă instinctele noastre primare ar fi intrat lenevos într-o eră a hibernării. Și, astfel aliniați, disciplinați ca orice masă amorfă, de manevră, așteptăm ca alții să ne indice cu prepotență ce și cum avem de trăit și de simțit, devenind astfel, încetul cu încetul, doar un fel de marionete dezolante, costumate pe interior în uniforme fără personalitate, doar pentru a defila ulterior victorios și cocoșat prin viață, cu un mănunchi semnificativ de chei atârnate de cingători, precum chelarii din vremurile de demult: cheia succesului, cheia pozitivismului, cheia schimbării, cheia performanței, cheia Eu-lui, a cocoțării pe scara socială, a atingerii Nirvanei, a Zen-ului și alte chei de tot felul, mai mici ori mai mari, de amușinare, pipăire și descătușare de țeluri, care mai de care mai abracadabrante. Chei împovărătoare, care nu deschid la final niciun fel de ușă, nici măcar pe cea iluzorie, a speranței.

Trăim vremuri pline de abundență. Avem de toate: amor propriu, respect de sine, ba chiar și oglinzi perfect lustruite, în care să ne proiectăm sublima noastră desăvârșire și vanitatea neostoită, precum niște Narciși ai timpurilor moderne. Numai că am început să stăm din ce în ce mai prost cu sănătatea și armonia vieții noastre de ființe sociale. Uitând că Narcis a murit pentru că s-a iubit și s-a căutat excesiv, și pentru că nu a vrut să se dăruiască. Atât de mult ne pierdem în căutarea propriului ego, încât ni s-au curbat siluetele sufletești, sub greutatea revelatoare a cheilor mărețe, aninate greoi de brâul nostru spiritual. Iar despre aproapele nostru și dramele sale, nici că mai poate fi vorba într-o viață atât de plină de noi înșine.

Țintim săgeți otrăvite direct către inima celor dragi, numai pentru orgoliul de a fi puternici. Mai puternici ca ei, desigur, pentru că acesta e sigurul grad de comparație pe care-l cunoaștem: suntem noi și restul lumii, imediat apropiate, cea care sălășluiește undeva, prin preajma măreției noastre, pe la demisol. Pentru mândria de a avea dreptate, de a fi numărul 1, nu numai că le ignorăm strigătele de ajutor, ci le mai și îndesăm pe gât călușul plictiselii noastre, surde și oarbe la întâmplările unor perdanți. Pentru victoria crudului adevăr asupra bunătății sufletești. Suntem cinici, pentru că am descoperit arma imbatabilă a sincerității absolute, și-i spunem unui condamnat la moarte, privindu-l drept în ochi: “vei muri”. Pentru că avem dreptate, știm cu certitudine, chiar noi am construit eșafodul unde-și va petrece ultimele clipe, înainte de a-i fi decapitată credința în semeni, iar speranța lui, pusă în talerul opus adevărului dintr-o balanță inventată nu pentru bine și rău, ci pentru putere și nevolnicie, nu ne interesează.

La finalul exercițiului de forță pe care-l exercităm asupra oamenilor, altfel chiar dragi nouă, concluzionăm, detașați, deși învăluiți de cel mai crud adevăr pe care l-am putea vreodată simți pe propria noastră piele: “dragă, am cunoscut condamnați la moarte mai optimiști ca tine”. Și trecem mai departe. Continuându-ne călătoria inițiatică, vezi Doamne, pe drumul adevărului pavat, altfel, cu cele mai curate intenții, dar și pe cel al dezvoltării unui ego ce ne va fi fatal. În cursa nebunească de a ne descoperi pe noi și, ca o consecință sine qua non, de a-l uita și descalifica pe cel de lângă noi.

Nu mai avem timp de dramele altora de când neștiuta și nebănuita proprie tragedie a singurătății și disperării de a ne iubi și regăsi, ni s-a insinuat parșiv și etern în fiecare celulă și a devenit, poate, tainic, cea mai sigură, umană, profundă și frumoasă parte a noastră.

P.S. Eu sunt bine, în caz că v-ar interesa cum o mai duc, ce mai fac. Mai plâng năvalnic, mai râd timid, mă mai lovesc de nepăsare, mă mai revolt de neputințe. Voi? Parafrazându-l pe Sorescu, cum o mai duceți cu fericirea, ați reușit să-i puneți căpăstru nărăvașei?

de Carmen Voinea Răducanu

sursa: http://www.catchy.ro/

De ce omul iubeşte aşa mult pacea dacă el însuși este produsul haosului?

"La început a făcut Dumnezeu cerul şi pământul.Şi pământul era netocmit şi gol.  Întuneric era deasupra adâncului şi Duhul lui Dumnezeu Se purta pe deasupra apelor" (Geneza 1-1.2)

"La început a făcut Dumnezeu cerul şi pământul.Şi pământul era netocmit şi gol. 

Întuneric era deasupra adâncului şi Duhul lui Dumnezeu Se purta pe deasupra apelor"

(Geneza 1-1.2)

Ştiţi ce mă surprinde? Faptul că trăim într-o societate în care toţi suntem fascinaţi de documentarele de pe Discovery, Naţional Geographic şi recunoaştem toţi incredibila minune a Universului în care trăim, dar pe de altă parte acceptăm inconştient găluşca apariţiei Universului prin întâmplare. Dacă totul e întâmplător atunci întâmplător să fie. Dacă totul e întâmplător atunci totul e permis şi nicio regulă nu stă în picioare.

Cum de nu se naște același om de două ori? Cum de toți oamenii se nasc şi evoluează având aproximativ aceeași statură? De ce nu cresc unii de 5 metri şi alții doar de un metru?

Cum de temperaturile pe Globul pământesc se situează mereu într-o marjă acceptabilă pentru om, care-i permite mereu să supravieţuiască? Cum de omul, care manipulează materia la câteva mii de grade celsius sau câteva zeci de grade cu minus, pentru a crea diferite obiecte, trăieşte într-o lume în care paradoxal temperaturile aerului se păstrează între -50 şi +50? Ce ciudat! E ca şi cum cineva ar avea mereu grijă de noi ca să trăim. Dacă lumea s-a creat întâmplător atunci de ce din întâmplare mâine nu sunt afară 160 de grade Celsius?

Dacă lumea s-a creat întâmplător atunci cum de eu, produsul acestei lumi, pot gândi raţional despre ea că e apărută la întâmplare?

De ce omul iubeşte aşa mult pacea dacă el însuși este produsul haosului?

Dacă lumea aceasta n-are un Creator cum de noi oamenii ne punem întrebarea cine a creat-o?

Cum de circuitul apei în natură este mereu același şi funcționează ca un mecanism perfect de mii de ani? De ce izvoarele nu dau apă murdară? De ce apele curg mereu în același sens?

De ce toată lumea moare?

De ce toți suntem datori cu o moarte şi niciunul nu-şi dorește moarte?

De ce toţi oamenii evoluează de la embrion la omul matur şi niciunul ajuns la bătrâneţe nu evoluează în sens invers, spre tinereţe, spre copilărie şi din nou în starea de embrion? (vezi filmul The Curious Case of Benjamin Button)

De ce percepem toți culorile în același fel?

De ce este nevoie de lumină într-o lume creată întâmplător în întuneric?

De ce mă mustră conştiinţa când fac rău deși nimeni n-a stabilit într-o lume creată la întâmplare ce este rău şi ce este bine?

Dacă suntem aşa de amenințați de meteoriţii care trec pe lângă planeta noastră, cum de nu ne-a lovit niciunul care să ne extermine pe toți?

De ce ştiinţa nu se poate referi decât la general? De ce ştiinţa nu se ocupă de neonul fluorescent de la mine din cameră şi se ocupă de fluorescenţă în genere? Dacă totul ar fi întâmplător n-am putea generaliza, n-am putea studia grupuri de fenomene, comunităţi, obiecte, vietăţi, pentru că nu le-ar lega nimic. Întâmplarea elimină orice principiu, orice lege care caracterizează un set de evenimente, stări, lucruri.

De ce plouă doar cu apă şi nu şi cu acid clorhidric? Pare ciudat nu. Răspunsul e simplu, pentru că norii sunt plini cu apă. Pentru că apa circulă în natură din sol spre atmosferă şi iarăşi spre sol. Dar dacă totul e întâmplător cum de răspunsul vine mereu în urma observării unui fenomen care se repetă cu stricteţe de mii de ani, secundă de secundă.

Dacă întrebările vi se par stupide şi răspunsurile vi se par foarte simple, asta se întâmplă doar pentru că niciunul din fenomenele puse sub interogare, în realitate nu sunt caracterizate de întâmplare.

Dacă cineva ar spune că e stupid să-ţi pui asemenea probleme eu aş răspunde: Mie mi se pare de mii de ori mai stupid să afirmi că Universul s-a creat la întâmplare.

E ca şi cum un posesor de Mercedes-Benz Class S ultimul tip, de 100.000 de euro, vine şi îşi laudă maşina enumerând toate caracteristicile ei tehnice. Iar eu cel care am ascultat tot ce a spus l-aş întreba: „Nu vă supăraţi maşina aceasta ştie să facă omletă?”. Cu siguranţă posesorul maşinii ar fi indignat şi mi-ar spune; „Ce întrebare stupidă. Domnule, tu eşti sănătos?”. Iar eu i-aş răspunde frumos: „Nu vă supăraţi ce este mai stupid: a întreba dacă această minunăţie de maşină cu atâtea dotări face omletă sau a spune că acest automobil s-a creat singur.”

Nicio întrebare nu este stupidă în momentul în care defineşti ca regulă a jocului întâmplarea. Nimic nu mă împiedică să afirm orice, să aştept orice de la cei care mă înconjoară, şi mai ales să cred orice.

Dacă regula jocului vi se pare stupidă, atunci haideţi s-o aplicăm de la început, de la începutul lumii. Dacă vi se pare stupid să întreb orice, atunci haideţi să stabilim că ordinea şi armonia guvernează Universul încă de la facerea lui.

Dacă lumea întreagă poate susţine de mii de ori o minciună agresându-ne, promit să susţin şi eu de mii de ori adevărul.

Aceste întrebări sunt doar începutul. Promit să scriu cel puţin o mie, cu ajutorul Lui Dumnezeu.

„Cerurile spun slava lui Dumnezeu”, zice psalmistul. Orice om ar trebui să înțeleagă că avem un Creator.

(de Claudiu)

sursa: Analogii dumnezeiesti

Când cineva te iubește…

Când cineva te iubește te vrea în fiecare moment al zilei. Nu există “nu am cum să ne vedem” și nici “nu am timp să te sun”.

Când cineva te iubește își face timp pentru tine.

Când cineva te iubește te așteaptă. Indiferent dacă e vorba despre o decizie pe care trebuie să o iei sau o distanță temporară. Iubirea este invers proporțională cu egoismul.

Când cineva te iubește încearcă să te înțeleagă, iar atunci când nu reușește doar așteaptă în tăcere să primească un răspuns. Iubirea este invers proporțională cu orgoliul și răutatea.

Când cineva te iubește te ajută, te sprijină și te ghidează. Un om care te iubește nu-ți va interzice niciodată un lucru pe care ți-l dorești cu adevărat. Iubirea nu înseamnă interzicere și îngrădire. Iubirea înseamnă libertate în doi.

Cineva care te iubește nu-ți va tăia niciodată aripile, ba dimpotrivă; cel care te iubește va zbura cu tine de mâna spre cele mai înalte culmi, iar dacă nu va ști să zboare te va aștepta acolo jos privindu-te cum te înalți spre cer și bucurându-se pentru tine. Iubirea este invers proporțională cu invidia. În iubirea reciprocă nu există teamă de a pierde.

Un om care te iubește nu te va trata niciodată de parcă îi aparții pentru totdeauna. Cine te iubește va lupta pentru tine, pentru a te recuceri, pentru a-ți da noi motive să zâmbești în fiecare zi.

În iubirea adevărată kilometri care despart un cuplu sunt doar un număr. Pentru că atunci când iubești și ești iubit, acasă nu mai este un loc, ci o persoană.

Când cineva te iubește nu se ceartă cu tine pe motive prostești. Cel care te iubește își recunoaște greșeala și vorbește cu tine chiar și după ce v-ați certat.

Când cineva te iubește îți explică ce îl nemulțumește la tine și te ajută să-ți îndrepți greșelile, nu dă cu piciorul relației dintre voi. Iubirea înseamnă să accepți persoana pe care o iubește pentru tot ceea ce reprezintă ea, nu pentru cum ai dori tu să devină.

Când iubești cu adevărat găsești mereu ceva nou în persoana iubită, nu trebuie să-i ceri să se schimbe.

de Andreea Chiuaru

sursa: https://blogpentrusuflet.wordpress.com/

Copilul din noi

Unde dispare inocenţa noastră pe măsură ce devenim adulţi? Printre facturi? Sau în birourile corporatiste? Refuz să cred că ne-am pierdut definitiv şi irevocabil.

Ce bine era să fim copii! Singura noastră grijă era să ne jucăm în fiecare zi de dimineaţă până seara, nu ne păsa că eram murdari şi obosiţi la sfârşitul zilei, adormeam fericiţi, cu zâmbetul pe buze, aşteptând cu nerăbdare a doua zi.

Ca şi “oameni mari” ne punem să dormim trişti şi singuri şi ne trezim mai mohorâţi decât cerul înnorat.

De ce? De ce nu ştim să ne bucurăm de lucrurile mărunte, de ce aducem frustările de peste zi, de ce ne pierdem veselia şi scânteia din priviri?

Cu toate că realitatea ne face mai aspri, mai duri, câteodată, când se simte în siguranţă, copilul din noi mai iese la lumină. De obicei apare când suntem comfortabili cu oamenii de lângă noi. Atunci apare dorinţa de a fi alintaţi şi de a ne alinta, de a ne prosti, de a râde, de a ne strâmba, de a ne gâdila.

Copilul din noi nu a dispărut, ci stă acolo ascuns, la adăpost căci nu se poate integra într-o lume atât de haină şi meschină. Însă nu ne-a abandonat, el e acolo. Mai tăcut ce-i drept şi mai precaut, dar gata să apară din nou când se simte în elementul său.

Copilul din noi ne face să fim vulnerabili, dar cu toate acestea, scoate la iveală tot ce e mai frumos şi mai pur în noi. Râdem din tot sufletul, suntem sinceri şi dezgoliţi de falsitate.

Nu suntem niciodată prea adulţi să ne jucăm în parc sau să ne uităm la desene animate, sau să ne dăm cu rolele. Să mâncăm vată pe baț şi îngheţată, să ne cumpărăm baloane şi să zâmbim.

Trebuie să eliberăm din când în când copilul din noi.

La mulţi ani, copiiilor! La mulţi ani de 1 iunie!

sursa: http://frumusetefeminina.ro/copilul-din-noi/

Sunt eu, Fiica Risipitoare...

Mă zbat mereu...

Între păcat şi mântuire....

Între lumină lină şi întuneric care te îngheaţă.

Între spirit şi carne.

Între fiori omeneşti şi pace divină.

Între clocotul nebun al sângelui şi liniştea adâncă a sufletului.

Între patimă şi detaşare.

Între alunecări în păcat şi izolări în pustnicie.

Între jertfă şi egoism.

Între respect şi sfidare.

Între furt şi dăruire.

Între trădare şi loialitate.

Între esenţe şi aparenţe.

Între uitare de sine şi aşteptări absurde.

Între a răni şi a întoarce şi celălalt obraz.

Între inocenţă de copil şi blazare de bătrân.

Între Marta, Maria şi Maria Magdalena.

Între chemarea irezistibilă a ispitei şi dangătul clopotelor de biserică.

Între îngenuncherea corpului şi a inimii şi mândrie.

Între gustul dulce al pasiunii şi cel aspru al renunţării.

Între visul inimii şi realitatea trupului.

Între pofte nebune şi refuzuri ce mă ridică.

Între victorii ce mă coboară şi înfrângeri ce mă duc mai sus, spre Tine.

Între răsfăţ ce mă lasă mai goală şi sacrificii ce mă împlinesc.

Între eroism şi laşitate.

Între calea cea dreaptă şi strâmtă şi multele şi tentantele căi ale pierzaniei.

Între ispită şi Ce Trebuie.

Între doruri ce mă trag în jos şi doruri ce mă înnobilează.

Între Da-uri pe care aş fi vrut să le spun şi Nu-uri pe care trebuia să le rostesc.

Între ce-ar fi fost dacă? cum ar fi? şi linia dreaptă.

Între recunoştinţa şi certitudinea că totul mi se cuvine.

Între orgoliu şi sfială.

Între parfumul îmbietor al fructului oprit şi parfumul de mir al abţinerii.

Între Îngerul din dreapta şi Demonul ce şopteşte în stânga.

Între lascivitate şi cuminţenie.

Între senzualitate şi puritate.

Între euforii de-o clipă şi jertfe pentru bucuria veşnică.

Între excese şi cumpătare.

Între mirajul luxului şi frumuseţea simplităţii.

Între clipe de prostie crasă şi sclipiri de inspiraţie divină.

Între clipe când mă grăbesc, deşi ar trebui să aştept, şi nehotărâri ce costă.

Între îndoieli meschine şi credinţa ce mută munţii.

Între pofte trupeşti şi setea sufletului.

Între ambiţii lumeşti şi dor de cer.

Între vanităţi deşarte şi întoarceri la esenţial.

Între iluzia viitorului, realitatea trecutului şi fericirea de a crede, deşi nu văd.

Între cine sunt şi cine aş putea fi.

Între tot ce nu am făcut şi aş fi putut să fac şi tot ce am făcut chiar când credeam că nu pot.

Între ţigări şi aghiasmă.

Între parfumuri scumpe şi tămâie.

Între petreceri şi locuri sfinte.

Între vorbire deşartă şi rugăciune.

Între cine sunt, cum mă văd ei, cum mă văd eu, cum mă vezi Tu şi cum ar trebui să fiu.

Între mângâierea interzisă şi abţineri ce mă dor.

Între mângâieri ce mi-au făcut rău şi lovituri ce mi-au făcut bine.

Între mângâieri ce mi-au fost refuzate şi mângâieri ce au venit când nu le mai aşteptam.

Între inimă şi raţiune.

Între instincte ce mă târăsc în abis şi braţe întinse spre cer.

Între Azi şi eternitate.

Între întrebări fără răspuns şi răspunsuri pe care nu ştiu de unde le am.

Între vorbe pe care nu le-am rostit deşi trebuia şi vorbe pe care nu trebuia să le rostesc.

Între oameni pe care îi ştiu de-o viaţă şi totuşi nu îi cunosc şi oameni care vin de nicăieri şi parcă îi ştiu dintotdeauna.

Între ajutorul pe care nu l-am dat şi ajutorul pe care l-am primit fără să merit.

Între tot ce am uitat, deşi nu trebuia, şi tot ce trebuia să uit, dar nu am reuşit.

Între micuţisme şi esenţial.

Între fapte mari pe care le-am făcut pentru oameni care nu aveau nevoie şi gesturi mici pe care nu le-am făcut acolo unde ar fi însemnat enorm.

Între timp pierdut şi clipe ce durează o veşnicie.

Între vorbe fără rost şi tăceri ce spun romane.

Între adaptare la realitate şi încercări de adaptare a realităţii la realitatea mea.

Între oameni binecuvântaţi care au venit când nu-i aşteptam şi oameni pe care i-am aşteptat în zadar.

Între promisiuni pe care nu le-am ţinut şi lucruri pe care le-am făcut fără să mi se ceară.

Între oameni pe care i-am iubit prea mult şi oameni pe care nu i-am iubit cum meritau.

Între iertare şi amărăciune.

Între senzaţia de gol de după păcat şi plinătatea sufletului în clipele plăcute Ţie.

Între gustul amar al părerii de rău şi bucuria liniştită a mulţumirii sufleteşti.

Între plăceri trecătoare ce mi Te depărtează şi dureri ce mă apropie de Tine.

Între fericiri înşelătoare şi suferinţe de care îmi amintesc cu drag.

Între lupte ce au durat prea mult şi renunţări prea devreme.

Între plonjări necontrolate în stropul de iad din mine şi tânjiri după un colţ de rai.

Între De ce tocmai mie? şi Mulţumesc, Doamne!.

Între încăpăţânare nebună şi Facă-se Voia Ta!

Între răzbunare şi iertare de 70 de ori câte 7.

Între Ego şi Tine!

Oscilez între Lumină şi Întuneric. Între iubire şi Iubire. Dar urc mereu spre Tine... E drumul greu, cu stânci abrupte, am mâini zdrelite şi pline de sânge şi suflet sfâşiat de fiecare cădere. Dar mă caţăr mereu... un pas mai sus... Încă unul...şi încă unul....Şi cad! Din nou în hăuri, în neguri, în abisul păcatului.... Dar mă ridic...mereu... O iau din nou de la început, în sus, spre cer, spre Tine... Mai hotărât, mai greu, mai sfâşietor de omenesc. Pe măsură ce urc îmi pare că eşti tot mai departe... Bolovanul din spate mi-e tot mai greu... Sau sunt eu tot mai mică?!...

Voi merge oricum... nu mă opresc... Voi fi mereu cu faţa spre Tine... Chiar când sunt jos... Mă voi căţăra... mă voi urca... voi stărui... Voi încerca... voi cere... voi bate... Voi nădăjdui... voi îndrăzni!

Între raiul luminat de flăcările iadului

Şi focul infernului înteţit de fiecare NU pe care nu l-am spus....

Sunt eu...Fiica Risipitoare.

Mă vei ierta?

Mă vei primi?

"Floarea din asfalt" - Alexandra Svet

Unde mai sunt limbile de foc? Pogorârea Duhului Sfânt.

Astăzi, 50 de zile după Înviere, s-a întregit Revelaţia.

Astăzi s-a predicat de oameni, prima dată pe pământ, despre Sfânta Treime.

Duhul Sfânt, a treia Fată a lui Dumnezeu, a venit din Cer: "fără veste, ca o suflare de vifor, şi a umplut toată casa unde şedeau ucenicii. Şi li s-a arătat, despărţindu-se nişte limbi, ca de foc, şi s-a lăsat câte una pe fiecare din ei. Atunci s-au umplut toţi de Duhul Sfânt" (Faptele Apostolilor 2,2-4). Iar în casă erau Sfinţii Apostoli şi Maica Domnului: prima societate în Duhul Sfânt.

Deci astăzi este ziua întemeierii Bisericii.

Societatea care trăieşte în Duhul Sfânt, sau societatea Duhului Sfânt cu oamenii.

Astăzi Duhul Sfânt unifică neamurile. Biserica are în lume rolul unificării neamurilor.

Prima Biserică a întemeiat-o Duhul Sfânt în Ierusalim şi aceasta şi-a luat numaidecât misiunea în lucru. Toate neamurile care se întâmplaseră de faţă în Ierusalim, astăzi aud cuvântul lui Dumnezeu în limba lor "cât se mirau toţi şi se minunau".

De ce se mirau şi se minunau? Iată câteva antecedente.

La început a fost o singură limbă între oameni şi se înţelegeau toţi. Aceasta a fost până la turnul lui Babel. Zidirea din Babilon voia să fie o legitimă apărare a oamenilor împotriva lui Dumnezeu, care, pentru fărădelegi, îi prăpădise cu potopul.

Această "apărare" a fost pedepsită cu înmulţirea şi neînţelegerea limbilor. Până în ziua de astăzi se aude ecoul acestei pedepse. Orice neînţelegere, învrăjbire şi confuzie se cheamă "babilonie" şi "marele Babilon", şi dă a se înţelege că din el lipseşte Dumnezeu, sau a fost izgonit.

Astăzi, în ziua Cincizecimii, pedeapsa din Babilon încetează.

Toate neamurile pământului, adunate în Ierusalim - Scriptura pomeneşte 16 - astăzi se unifică întru o înţelegere de Dumnezeu, prin puterea şi lucrarea Sfântului Duh, dată Sfinţilor Apostoli, dată primei Biserici.

Astăzi toate neamurile aud, în limba lor, despre singurul lucru care mai poate uni laolaltă: despre existenţa unei "Societăţi" desăvârşite, a Sfintei Treimi.

Deci marea societate a neamurilor e îndemnată să fie reflexul pământesc al acestei "Societăţi" cereşti, singura soluţie a ieşirii neamurilor din babilonie.

Dar ziua Pogorârii Duhului Sfânt mai însemnează şi ieşirea omului din omenesc şi frică, în dumnezeiesc şi senin dumnezeiesc. Apostolii, deşi văzuseră, ba chiar şi ei făcuseră lucruri mai presus de fire, ei, care s-au încredinţat de marea realitate a învierii din morţi, încă mai plăteau tribut: tremurau din toate fibrele neputinţei omeneşti.

Duhul Sfânt, prin pogorârea Sa, a şters frica din fire.

Putere de sus şi limbă de foc s-a dat omului.

De acum nu mai grăiau din ale lor, ci din Duhul Sfânt. Aşa e firesc: Dumnezeu să grăiască omului despre Sine, din om.

Dar atunci omul ia foc şi lumină dumnezeiască.

Divina prezenţă strămută omul în fericirea după care de altfel umblă - a supremei certitudini. Atunci nu mai e putere pe lume, de care să se teamă, deşi el nu e o primejdie pentru nimeni.

Numai aşa se explică minunea că 12 oameni simpli, dar convinşi de evidenţa divină, au biruit imperiul roman, stârnind în el o revoluţie fără arme, cum nu s-a mai văzut alta. Au cutreierat până la marginile pământului, înfruntând toate primejdiile vremii şi locurilor, câştigând credincioşi lui Dumnezeu, nu numai prin viaţa şi cuvântul lor, ci până şi cu moartea lor, ultimul gest, şi cel mai puternic, de biruinţă a spiritului asupra materialităţii lumii acesteia.

Iată ce destin are un om îmbrăcat în Duhul Sfânt: ce poate o limbă de foc a divinei prezenţe.

- Unde mai sunt astăzi limbile de foc? 

Aceasta nu e o întrebare, ci o propunere, pentru Pogorârea Duhului Sfânt ...

Parintele Arsenie Boca

sursa: http://www.crestinortodox.ro/

Viața e un amestec. Un amestec ciudat și inegal.

„smile to life and life will smile to you”

Viața a fost comparată de-a lungul timpului cu o mulțime de lucruri pentru a i se evidenția sensul. De când e lumea oamenii au încercat să îi dea definiții, să îi caute sensul, să o înțeleagă. Și absolut toți, independent de definițiile pe care i le-au atribuit, au ajuns la concluzia că ea, viața, e o mare surpriză, că deși conștienți că are și suișuri și coborâșuri, ea reușește mereu să ne surprindă în diferite moduri.

Viața e un amestec. Un amestec ciudat și inegal. AZI ne poate dărui speranță, frumusețe, veselie, fericire, iar MÂINE ne poate nărui toate visele în câteva clipe. Și zilele curg, iar noi nu știm dacă mâine e soare sau e furtună, dacă urcăm sau îngenunchem, dacă vom radia zâmbind sau vom sughița lăcrimând. Probabil că aceste lucruri alcătuiesc frumusețea ei: surpiza, neprevăzutul, echilibrul.

Nu-mi amintesc să fi cunoscut vreun om mereu vesel sau un altul mereu trist.

Nu-mi amintesc să-mi fi povestit cineva că a avut o viață perfectă, fără lipsuri sau dezamăgiri.

Nu-mi amintesc să fi întâlnit vreun om care lovit de viață a fost din cale afară de optimist.

Nu-mi amintesc. Și nu cred că există. Pentru că viața e un amestec ciudat și inegal.

Viața e un cocktail amețitor de fericire și de tristețe, de speranță și de dezamăgire, de iubire și de neiubire, de vise frumoase și de coșmaruri, de noroc și de ghinioane, de oameni și de neoameni, de zâmbete și de lacrimi, de încredere și de trădare, de prietenie, de așteptări. Asta e viața.

Iar oamenii ar face bine să se mai și trezească din când în când la realitate.

© Iustina Ţalea

http://momenteinviata.ro/

”Iubirea este...când îmbrățișezi pe cineva” - spune un copil

”Iubirea este..când îmbrățișezi pe cineva și-l pupi pe obraz”, a spus - la serbarea de la grădiniță -copilul Alexandru Guzu, în vârstă de cinci ani și zece luni. Aceasta e o definiție profundă/inteligentă a iubirii manifestate, vedeți? Dacă i-am întreba pe adulți ”ce este iubirea”, dacă am întreba un filozof sau un alt gen de intelectual, am fi surprinși să vedem că ei vor căuta răspunsuri laborioase, vor scotoci prin minte, vor găsi citate și ne vor spune - poate - lucruri mărețe, dar e posibil ca esența să fie diluată. De ce? Fiindcă asta-i specialitatea minții umane, să dilueze esența trăirilor și esența manifestărilor acestor trăiri, ba chiar să complice iubirea însăși. Noi, adulții, asta facem: complicăm iubirea, complicăm viețile noastre, tulburăm simplitatea și frumusețea experienței, o îmbibăm cu negativitate, cu mânie, cu gelozie și cu o mulțime de alte gânduri și sentimente discordante. Asta face să ciuntim iubirea și să ciuntim manifestările ei. Asta face să credem că iubirea e complicată, e complexă, e misterioasă, pentru unii e chiar periculoasă, e ceva de care trebuie să-ți fie frică, să nu cumva să se întâmple. Pentru alții, pentru foarte mulți dintre noi - neînțelegerea merge până acolo unde credem că iubirea poate fi pierdută și, ca o consecință, ne trezim măcinați de gelozie și nici măcar nu putem accepta că această stare trebuie vindecată în noi înșine.

Iubirea e simplă, exact ca în definiția copilului. Iubirea nu poate fi pierdută fiindcă, așa cum spune copilul, ”iubirea e când îmbrățișezi pe cineva și îl pupi”! Observați nuanța? Copilul nu spune: ”Iubirea e când ești îmbrățișat și pupat tu”, ci când tu îmbrățișezi și pupi pe cineva. Asta-i esența iubirii: să o ai în tine, să fie în conștiința ta, să ardă în ființa ta, să lumineze și să trăiască în tine în așa manieră încăt să o manifești ”îmbrățișându-l și sărutându-l pe celălalt”! Frumusețea interioară a copilului, apropiată de frumusețea și de puritatea îngerilor, neîmbibat cu negativitate mentală și emoțională, netulburat de Egoul spiritual și de acumularea informațiilor, merge direct la esență, o pătrunde și o expune limpede. Copilul nu spune: să îmbrățișezi și să pupi persoana iubită, ci ...să faci aceasta cu ”cineva”. Cineva..e întreaga lume, cineva e totul, cineva suntem noi, cu toții. Cineva e oricine, oricare, e lumea întreagă. Asta-i iubirea. Nu se adresează unei singure persoane, nu cere exclusivitate, dimpotrivă: iubirea care a creat lumea și populează întreaga existență, este o stare de dăruire continuă. Iubirea pentru o singură persoană e minunată, e dorită de noi toți, e râvnită și trebuie trăită, dar ea e numai o treaptă către iubirea despre care vorbește copilul. Îndrăgostiții simt că iubesc totul când iubesc o persoană: dar această simțire e o fază de început, e una pe care mintea o tulbură repede, mintea o îngroapă și o dezintegrează, condiționându-l pe celălalt și asaltându-l cu așteptări.

Prima treaptă a îndrăgostirii e aproape ..de iubirea reală, fiindcă aici, pe această treaptă, care vine ca o furtună și se impune în trăirea îndrăgostitului, iubirea transcede condițiile, sabotează mintea și se împrăștie peste tot, peste toți, precum face soarele. Încetul cu încetul, însă, revine mintea și logica strâmbă iubirea. Încetul cu încetul, în loc să dăruim, să îmbrățișăm totul, cum ne-a arătat iubirea de la început că putem face, așteptăm să fim îmbrățișați. Intrăm în așteptări, îi punem condiții celuilalt, ne este teamă că-l pierdem, ne e frică de pierderea iubirii și asta pentru că o identificăm cu ”celălalt”. Transformăm stimulul în cauză și plasăm sursa iubirii în afara noastră, iar copilul simte și știe clar că iubirea nu e la celălalt, nu să fim îmbrățișați...e iubire, ci să îmbrățișăm. Să îmbrățișăm totul și să nu ne mai temem de pierderea iubirii, căci iubirea nu depinde decât de noi înșine. Dacă e în noi, nu ne-o poate lua altcineva. Ne pot părăsi persoane, ne părăsec mulți oameni într-o viață, părăsim și noi mulți oameni, dar iubirea, dacă e-n noi, nu poate pleca niciodată. Dacă ne separăm de ființe iubite, dacă suntem părăsiți, dacă suferim, primul lucru pe care-l avem de făcut este să restaurăm în interiorul nostru starea de iubire. Să pășim către oameni, către ceilalți, cu dragoste, să-i îmbrățișăm și să le fim aproape cu toată inima: aceasta înseamnă vindecare. Cum spune atât de inteligent și de frumos copilul, ”iubirea e când îmbrățișezi și pupi pe cineva”! Îmbrățișează și tu și pupă pe 

”cineva”, pe cel de lângă tine, pe străinul care-ți iese în cale, iar brațele acestea să fie făcute din căldura inimii, din frumusețea intențiilor și a gândurilor tale și așa...vei iubi și te vei simți întreg! 

de Maria Timuc

Viaţa e riscantă. Dar într-o astfel de lume, viaţa este ca un joc de ruletă rusească, în care fiecare „clic” nu înseamnă că ai mai trăit o rundă, ci că ai mai murit o dată.

Lumea este un carusel sordid în care încercăm cu toţii să ne găsim locul. Unii reuşesc, alţii nu. Unii ajung în vârf, alţii alunecă şi cad. Dintre cei care cad, nu toţi se ridică. Şi dintre cei care se ridică, nu toţi continuă să urce. Dar ce ne-am face dacă această maşinărie odioasă (şi ridicol de frumoasă în acelaşi timp) s-ar opri?

Unii oameni nu mai vor să meargă „acasă”. Pentru alţii, iubirea se stinge. Pentru unii, familia e doar un concept. Pentru alţii, fraţii sunt duşmani. Unii oameni trăiesc în închisoarea propriei vieţi. Alţii o construiesc, cărămidă cu cărămidă. Pentru unii, iubirea este otravă. Pentru alţii, e doar o simfonie amară de sentimente şi emoţii. Şi dacă unii încearcă să fie optimişti, castelele lor de nisip se demolează de fiecare dată, transformându-le visele în iluzii şi planurile în ţărână.

Nimic nu e ceea ce pare şi ignoranţa înseamnă fericire. Nimic nu e perfect şi adevărul doare. Banii nu aduc fericirea, dar o pot cumpăra. Oamenii preferă minciuna şi iluziile în locul realităţii doar pentru că aşa pot fi mai fericiţi. Ezită să lupte pentru ceea ce îşi doresc, crezând că astfel evită dezamăgirile. Dar cea mai mare dezamăgire este aceea că în final, oamenii nu realizează altceva decât că au devenit sclavii propriului destin, în loc să şi-l scrie singuri.

Pagubele au fost produse şi maşinăria a plecat pe calea distrugerii. Avem nevoie de un leac pentru a repara ce am stricat, o soluţie care să ne salveze de la ce am devenit. Dar cine mai poate opri caruselul, odată pornit? Şi ce ne-am face dacă maşinăria chiar s-ar opri? Cu precizia unui ceas, şi-a văzut de drumul ei până acum, acceptând să fie împinsă în orice direcţie. Dar cu încăpăţânarea timpului nu se va opri vreodată şi nu se va lăsa judecată pentru ce a făcut. Toată iscusinţa criticilor şi tot sarcasmul comedianţilor nu îi poate dezvălui adevărata faţă şi nu îi poate ajuta pe oameni să schimbe lucrurile.

Toată lumea iubeşte soluţiile perfecte care stau împotriva celor cu cele mai mici şanse, chiar dacă asta înseamnă că majoritatea se mulţumeşte să spună „asta e” şi să treacă mai departe ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic. Asta pe când tot ce avem nevoie se află în interiorul nostru. Speranţa, ambiţia, voinţa, iubirea, altruismul, compasiunea... dar toate acestea pălesc în faţa ipocriziei, mândriei, egoismului, urei, vanităţii, lăcomiei şi invidiei. Ne mulţumim să ne complacem în situaţia curentă pentru că ne temem de schimbare. Ne temem de viitor. Ne temem de ce am putea fi dacă nu am fi noi, cei pe care îi arătăm cu degetul, râdem de ei şi îi jignim. Nu ne este teamă să ne subestimăm, dar ne este teamă că alţii ne-ar putea critica sau judeca. Nu ne sfiim să ne judecăm singuri şi să ne pedepsim aspru chiar şi pentru lucruri pe care nu le-am făcut, dar ne este teamă că alţii nu ne-ar putea ierta sau accepta aşa cum suntem.

Maşinăria aceasta a devenit un parazit care se hrăneşte cu visele şi idealurile oamenilor. Poate transforma cel mai dur bărbat într-un sclav şi cea mai ambiţioasă femeie într-o damă de companie. Fiecare va fi dezgustat de ceea ce a devenit, dar obligat să se suporte pentru că nu ştie cum să îşi depăşească condiţia. Nu găseşte motivul sau motivaţia, modul sau cauza, ideea sau scopul. Şi le va căuta mult timp, dar tot ce va găsi va fi doar personalitatea odioasă pe care o poate scoate la iveală lumea aceasta.

Viaţa e riscantă. Dar într-o astfel de lume, viaţa este ca un joc de ruletă rusească, în care fiecare „clic” nu înseamnă că ai mai trăit o rundă, ci că ai mai murit o dată. Şi mori, încetul cu încetul, dar nu fizic, pentru că fizic poţi lăsa impresia că niciodată nu ai fost mai bine. Îl omorî pe vechiul „tu”, acel copil naiv din tine care visa să devină „om mare”, să fie „cineva” şi să facă „ceva”. Îţi omori sufletul şi conştiinţa până când vocile lor nu te mai mustră pentru ceea ce laşi să facă alţii din tine. Căci ştii bine că nu e vina lor pentru ce te pun să faci, e vina ta pentru ce devii în preajma lor. Aşa că ce zici, eşti dispus să mai joci o rundă, ştiind miza? Ce alegi între tine şi „tine”?

sursa: http://un-alt-blog.blogspot.ro/