Sunt lucruri în viaţă care e mai bine să se întâmple la vremea lor.

Chiar aşa, de ce ne grăbim? de ce avem senzaţia că ne găsim mai repede drumul dacă alergăm prin pădurea în care ne-am rătăcit? De ce credem că dacă noi ne grăbim şi universul se grăbeşte ca să ne facă pe plac. Lucrurile se întâmplă la vremea lor şi dacă nu se întâmplă înseamnă că nu le-a venit timpul. Nerăbdarea este cea care ne face de multe ori să pierdem clipa, pentru că fiind ocupaţi să fim nerăbdători şi să ţesem tot felul de planuri şi de aşteptări pierdem momentul prezent, contactul cu minunea ce tocmai se întâmplă! 

Sunt lucruri în viaţă care e mai bine să se întâmple la vremea lor. Ce ar fi dacă soarele s-ar grăbi să răsară sau să apună, dacă pomii s-ar grăbi să înflorească în ianuarie pe zăpadă şi nu ar mai face roade? Numai oamenii se grăbesc, noi nu am văzut niciodată un animal care să se grăbească, până şi când antilopa este vânată de leu, parcă şi vănătorul şi vânatul sunt într-un fel de acord şi se vede cum lucrurile se întâmplă la vremea lor! Totul în natură respectă un ritm şi o muzică pentru că Dumnezeu nu se grăbeşte, el face totul în tihnă şi pe îndelete! Şi atunci noi de ce ne grăbim? Sau mai bine zis ce parte din noi se grăbeşte şi mai ales încotro?

Aţi ghicit! Şi de data asta este vorba de egoul nostru cel minunat, cel mereu cu ochii pe ceas şi în competiţie cu totul şi cu toate, cel care ne face să pierdem timp preţios şi clipe magice tocmai atunci când ni se pare că lucrurile se întâmplă prea încet. Şi uite aşa în timp ce ne grăbim ca să nu pierdem timpul, pierdem chiar legătura aceea subtilă şi armonioasă cu timpul, legătură care ne face să simţim undeva în sufletul nostru… că avem tot timpul din lume!

Cei care se grăbesc o fac doar pentru a sta...ne grăbim pe străzi şi şosele, doar pentru a sta la un semafor sau la o barieră, ne grăbim să ajungem acasă, doar pentru a sta pe canapea la televizor cu o bere în faţă sau telefonul în mână! Ne grăbim doar pentru a sta, uitând că este mai important să călătoreşti decât să ajungi şi că doar călătoria înseamnă de fapt viaţă restul este un fel de moarte lentă aşa că, să nu ne mai grăbim să nu mai scuturăm în februarie mărul pentru a ne da mere şi să aşteptăm cuminţi luna octombrie pentru a simţi gustul fructului pârguit la vremea lui. Să nu grăbim moartea în celulele noastre având mai multe asteptări decât ne-ar face bine, să nu mai credem că timpul este bani şi să învăţăm să trăim în armonie cu clipa indiferent ce aduce ea!

Şi dacă tot ne grăbim, atunci să ne grăbim să ne bucurăm, să ne minunăm, să sărbătorim tot ceea ce ni se întâmplă!

sursa: astrosofia.ro

Răspuns cuiva

Bucuria, liniștea, pacea, blândețea, dragostea sunt virtuți care îi caracterizează în totalitate pe oamenii lui Dumnezeu. Când îi întâlnești și îți oglindeşti furtunile din ochii tăi în seninul blândeții pe care îl zărești în privirea clară a ochilor lor, rămâi mut de admirație. O admirație care se transformă încetul cu încetul în dragoste față de ei. Simți nevoia, o nevoie ciudată, chiar aparent inexplicabilă, de a fi bun stând în preajma lor. Sufletul tău se transformă. Se modifică, iar tu conștient fiind de acest lucru, privești mirat la tine însuți cum harul îți scaldă sufletul, limpezindu-l de toate pornirile rele. Și aceasta datorită rugăciunii oamenilor buni. Dar te-ai întrebat vreodată cum au ajuns acești oameni să fie ai lui Hristos? De ce s-au dedicat Lui? De ce ei simt neapărat nevoia să fie buni și nu pot trăi fără rugăciune? Ar trebui să știi în primul rând că acești oameni au o lucrare în ei însăși. Ei nu spun ușor lucrurile care îi mâhnesc, pentru că sunt învățați să ierte îndreptând și să îndrepte iertând. Nu vor să împovăreze pe nimeni cu neputințele și nemulțumirile lor. Din prea multă dragoste. Ai văzut cred, lumina aceea de Rai de pe blândul lor chip? Până să ajungă să oglindească în realitate acel Rai, ei au trăit de foarte multe ori stări sufletești asemenea cu iadul. Dar știi ce i-a făcut diferiți față de noi, muritorii de rând? Faptul că s-au încăpățânat să lupte împotriva răului din ei însăși, s-au încăpățânat să spere chiar atunci când li se părea că Dumnezeu nu îi ascultă și că le este împotrivă. S-au încăpățânat să rabde un semn al milei lui Dumnezeu, chiar atunci când au simțit că sunt la capătul puterilor. Iar mai presus de toate, s-au încăpățânat să rabde necazurile cu mulțumire, resemnându-se sub puternica voie a lui Dumnezeu. S-au încăpățânat să fie recunoscători lui Dumnezeu pentru toate, și pentru cele bune și pentru cele rele, mai ales atunci când oamenii ceilalți îi provocau la rele. S-au încăpățânat să aibe inima trează și să nu uite de Dumnezeu în bucuriile lor. S-au încăpățânat ca izolați și urâți fiind de oameni, să se roage pentru aceștia. De ce au făcut așa și de la cine au învățat să fie așa încăpățânați? Au învățat de la binele care nu se dă niciodată bătut în fața răului. Au făcut astfel pentru a avea mulțumire sufletească. Această încăpățânare spre a săvârși binele este taina luminii de pe chipul oamenilor buni. Vrei să fii un om bun? Nu te da în lături de la nimic pentru a-ți atinge scopul. Dumnezeu așteaptă acest lucru de la tine. Tot El va fi Acela Care te va ajuta și tot prin mila Sa vei reuși să fii un om bun. Dumnezeu e totul.

Ochii Caprui

sursa: https://www.facebook.com/ochii.caprui777

Conotația de astăzi a cuvântului "iubire"

Lumea s-a învățat astăzi să spună cuvântul "iubire" mult prea repede și mult prea simplu. Cât de adâncă este conotația acestui cuvânt fabulos, vom vedea în următoarele rânduri. Iubire în sus, iubire în jos! Iubire la tot pasul! Fii fericit, trăiește fericit, gândește pozitiv, și alte bla-bla-uri de genul acesta ce nu-i oferă omului nimic stabil, nici măcar începutul, pe care tot el sărăcuțul de la atâtea indicații de New Age și iluminați care mai de care, i s-a acrit în mod conștient. 

Nu confundăm Ortodoxia cu sensul cuvântului "iubire" de astăzi. 

Știți, omul în mintea sa și în sufletul său înțelege astăzi cuvântul iubire în felul următor: 

-când nu îți reproșează nimeni nimic, înseamnă că te iubește; 

-când găsești pe cineva care se comportă precum se comportau cu tine părinții tăi in momentele lor bune, înseamnă că acel om te iubește;

-când te simți apreciat pentru felul tău de a fi și de a gândi, înseamnă că ești iubit;

-trebuie neapărat să fie și pentru tine un loc în univers, să ai și tu un umăr pe care să plângi la nevoie, să fie și ție cineva care să îți zâmbească, pentru că le meriți, ești om și ți se cuvine să fii iubit, ca toată lumea de altfel. 

Desfășurarea modului de a gândi sensul acestui cuvânt paradoxal de clar și de ambiguu în același timp, "iubire", ar putea continua la nesfârșit. 

Dar de ce totul se rezumă la "eu trebuie", "mie mi se cuvine", "fii tu însuți" și alte tertipuri psihologice de gen New Age? 

Dumnezeu unde este? El este numai iubire? Celălalt om, pentru că în fond și la urma urmei suntem oameni și interacționăm unii cu alții, unde este? De ce luăm numai partea comodă a iubirii și cea responsabilă o dăm uitării, sau mai nou, îi schimbăm sensul ? 

Astăzi s-a înlocuit "Purtați-vă sarcinile unii altora și așa veți împlini legea lui Hristos" sau "Poruncă nouă dau vouă, să vă iubiți unii pe alții" cu "Fii fericit!" , "Fii tu însuți!", "Acceptă-te așa cum ești" și alte mentalități de genul acesta. Nu mai este bună legea dragostei, legea lui Hristos. S-a învechit. E bună legea iubirii de noi înșine sub forma sau numele iubirii de " Dumnezeu". Un Dumnezeu care este numai și numai iubire, dreptate deloc. El ne înțelege și ne rabdă așa cum suntem și noi? Noi nu trebuie să facem nimic decât să fim fericiți, să inventăm terapii, să fim noi înșine și alte lucruri de genul acesta. Mai practicăm puțin Reiki, nițel Zen creștin ca să putem dezvolta bine de tot dracii părerii de sine din noi, mai o vrajă, mai un farmec, mai o spovedanie, mai o Împărtășanie...și așa merge viața înainte, amestecându-le pe toate. Facem o ciorbă de religii, o salată de concepții și la groapă tot preotul acela creștin pe care îl mediatizăm și îl blamăm atâta, tot acela ne înmormântează. Când ne simțim bine și avem de toate, atunci "Dumnezeu este iubire". Când Dumnezeu ne pune la încercare atunci "Dumnezeu este dreptate" sau "am un destin crunt " sau "soarta îmi este împotrivă". 

Să nu creadă nimeni că mergând pe șapte cărări va avea aceeași liniște ca și când ar fi mers cap coadă pe o singură cărare. Hristos nu spune "Fii fericit" sau "fii tu însuți" ci spune "Întru aceasta vor cunoaște neamurile că sunteți ucenicii Mei, dacă veți avea dragoste între voi"

Așa că mai lăsăm iubirea de astăzi deoparte, cu New Age-ul ei cu tot și ne vedem serios de Ortodoxia noastră veche din străbuni. 

Dacă am deranjat pe cineva, îmi cer scuzele de rigoare. A fost părerea mea publică, scrisă aici.

de Ochii Caprui

Gândurile mele, gândurile tale

Viața ne așază pe toți în genunchi, mai devreme sau mai târziu. Ce am simțit o să știu doar eu și Dumnezeu. Învăț să iubesc până la cer şi înapoi.

"Gândurile sunt cele mai valoroase comori personale ale fiecăruia"

Îți trebuie timp pentru cele mai multe lucruri din viață: să ridici o casă, să înveți o meserie, să faci o mâncare. Și totuși, timpul este inutil pentru cel mai important lucru în viață: întâlnirea cu sinele, să știi cine ești dincolo de sinele de suprafață, de numele tău, de povestea ta.

Sănătatea (fizică, psihică și spirituală), este printre cele mai mari daruri ale vieții. Lipsa umorului este nocivă pentru sănătate și fericire. Gândurile sunt lucruri vii, fascicule mici de energie. Calitatea gândurilor determină calitatea vieții. O minte puternică, disciplinată, cultivată zi de zi, poate face miracole. Gândurile sunt cele mai valoroase comori personale ale fiecăruia. Ele ne ajută să trăim viața plenar sau să ne înnegrim cu propria cenușă existențială. Gândurile depășesc orice graniță și cine își stăpânește mintea, stăpânește, de fapt, lumea. Mintea noastră este asemenea unei grădini și pentru ca aceasta să înflorească, trebuie să o hrănim zilnic. Oamenii de știință afirmă că, într-o zi obișnuită, fiecăruia dintre noi ne trec prin minte în jur de 60.000 de gânduri. Dintre acestea, noi oferim valoare doar unora dintre ele. Gândurile de peste zi ne definesc și ne formează imaginea de sine, iar noi ne vom simți după modul în care gândim: frumoși, urâți, sănătoși, dinamici, lipsiți de entuziasm… Voia bună aduce lumină în cuget și îl umple de o seninătate netulburată și perpetuă. Un gând în stadiu incipient e ca un embrion: începe prin a fi cât un sâmbure, apoi crește constant până capătă viață proprie. Gândirea care nu este înrădăcinată în conștiință ajunge egoistă și disfuncțională. Inteligența lipsită de înțelepciune este chiar distructivă.

Faptele vorbesc atât de tare, încât cuvintele nu se mai aud. Situațiile de criză sunt o ocazie minunată de a ne cunoaște cine suntem cu adevărat. Presiunile pot duce la performanțe mai bune, așa cum diamantele se formează la presiuni uriașe. Când ieșim din starea de bine, de confort apare oglinda adevărului în care vedem cine suntem cu adevărat. Eșecul este un factor esențial pentru dezvoltarea personală. El ne testează și ne deschide calea spre înțelepciune, spre creștere; personal, profesional sau spiritual. Creștere interioară, simțiri și sensuri psihice, apropiere de Dumnezeu, atenție față de semeni sunt câteva din beneficiile eșecului. Singura modalitate de a ne face mai bună și mai frumoasă ziua de mâine este să conștientizăm greșelile de astăzi. Ne putem trezi în fiecare dimineață cu resurse nelimitate de energie și entuziasm, dacă ne cunoaștem menirea în viață. Lucrurile bune sunt atrase de cei care fac bine, iar când dăruim tot talentul și devotamentul muncii noastre, de fapt, ne asigurăm o experiență mai bogată a vieții, mai fericită și mai plină de sens. Depășește standardele. Desprinde-te de mulțime. Dă tot ce ai mai bun. Pasiune.

Punându-ne din când în când în pielea celuilalt, cu trecut și dureri, cu răni și răceală, începem să simțim iertarea, compasiunea, împăcarea. Nu vedem lumea așa cum e ea, ci așa cum suntem noi. Adică înțelegem lumea din jurul nostru prin prisma temerilor, limitărilor, falselor ipoteze și prejudecăților pe care le avem. Păcatele le-am spovedit. Odată limpezit geamul prin care vedem lumea, vor apărea gânduri, convingeri, realități noi. Armonie. Nu trebuie să luăm mereu ceva de la viață și de la ceilalți, ci să oferim. Singurul lucru pe care-l luăm cu noi la finalul vieții este conștiința, de aceea se cuvine să o lăsăm să ne ghideze și să o spălăm în apa vie a Duhului Sfânt. Ea ne va dicta că menirea noastră în viață este să-i ajutăm, să-i mângâiem pe alții, într-un fel sau altul.

Chiar și în cea mai inacceptabilă și dureroasă situație există ascuns un bine profund, iar în fiecare dezastru o sămânță de lumină. Au existat de-a lungul istoriei o mulțime de oameni care, confruntați cu boli grele, închisoare sau moarte, au acceptat ceea ce la prima vedere era de neacceptat și astfel au găsit liniștea care depășește orice înțelegere. Tocmai acceptarea inacceptabilului este cea mai mare sursă de bucurie. În ce relații ești cu moartea? Sigur știi că o să mori, dar acest adevăr rămâne un simplu concept mental până te întâlnești prima dată cu moartea: un accident, o boală, moartea cuiva apropiat – moartea intră în viața ta ca o conștientizare a propriei mortalități. E bine să accepți natura trecătoare a tuturor formelor de viață și vei simți împăcare și liniște.

Fiecare moment al vieții noastre este o minune, fiecare zi din viața noastră este un dar de care trebuie să ne bucurăm neîncetat. Cuvintele, gândurile, acțiunile, gesturile pe care le facem determină viața pe care o trăim. Trăiește prezentul, indiferent de ora pe care o arată ceasul. Ține minte, nu există zi lipsită de importanță. Astăzi este cea mai frumoasă zi din viața ta. Și mâine mai frumoasă ca cea de astăzi. Și poimâine. Și tot așa. Zilele devin săptămâni, săptămânile se transformă în luni, iar lunile în ani și, chiar fără să-ți dai seama, ajungi în Vârf. Nu uita că schimbările pozitive se întâmplă lent, pas cu pas, delicat, frumos. Marile salturi pozitive ale lumii au fost făcute prin pași mărunți, constanți, care au rezistat testului timpului. Profunzimea ființei tale caută liniștea. Zgomotul exterior îl auzim în viața cetății. Zgomotul interior sunt gândurile. Citește! Roagă-te! Contemplă o icoană! Privește natura! Spală mintea și învață de la natură ce înseamnă liniștea. În acea baladă dulce va vorbi Dumnezeu… Și mie, și ție.

de ieromonah Hrisostom Filipescu

Lecții de viață

În jurul persoanei tale vor roi mulți oameni. Oameni de care ai nevoie. Unii vor fi incompatibili cu personalitatea ta, dar te vor învăța un lucru pe care ceilalți nu pot să te învețe. Te vor învăța să apreciezi ceea ce ți s-a dat de Sus. Cum te vor învăța? Râvnind ceea ce ai tu ca fiind ceea ce le lipsește lor. Cu acești oameni nu vei avea niciodată bătaie de cap pentru că nu vor fi niciodată alături de tine. Vor pleca și vor veni plecând din viața altora. Mai mult decât un subiect interesant de bârfă spontană nu vei însemna pentru ei, niciodată.

Alți indivizi, vor dovedi o compabilitate cu ideile tale, dar nu deplină. Aceștia sunt cei care îți împărtășesc ideile pentru că au nevoie de ele, nu de tine ca persoană. Nu sunt sinceri în totalitate, decât când au vreun interes. Și aceștia vin și pleacă când nu mai ai ce au nevoie de la tine. Trist, nu? Dar adevărat. Însă aceștia te vor învăța măsura încrederii, o lecție de viaţă foarte importantă. Numai ei te pot învăța acest lucru.

Sunt persoane care dovedesc o incredibilă compatibilitate cu tine, deși gândesc diferit, simt diferit, au idealuri diferite dar aveți ceva în comun; Dumnezeu și căldura sufletească. Oamenii aceștia nu te vor părăsi niciodată. Ei au nevoie și e interesul lor ca tu, cu toate ale tale, să fii prezent în viața lor. De ce? Pentru că ei te iubesc cu adevărat și știu ce înseamnă acest lucru. Poate Îți vor spune ce cred despre tine, poate nu, dar oricum cuvântul lor nu va fi doar o părere. Acești oameni te vor învăța și ei un lucru; să iubești cu adevărat.

Mulți oameni îţi vor spune păreri care vor rămâne doar păreri, pentru că aceia care le spun, le spun fără să le trăiască, sau fără să se pună cu adevărat în locul tău. Se gândesc numai la ei cu adevărat și de aceea părerile lor vor rămâne fără doar și poate, doar păreri.

Alții, suferind de boala "băgării în seamă " Îți vor relata mereu și mereu, numai nimicuri. Nimicuri care au darul de a te plictisi. Aceștia vorbesc cai verzi pe pereți, doar de dragul de a vorbi. Nici măcar la ei însăși nu se gândesc. Suferă de limbuție și de împrăștiere totală.

Puțini sunt cei care sunt conștienți de adevărurile pe care le trăiesc și pe care le spun altora cu mare greu. Adevărul nu își face reclamă. Oamenii care spun adevăruri sunt numai aceia care sunt conștienți de ele. Aceștia vorbesc rar despre ei dar o fac numai și numai pentru a te ajuta pe tine, suflete drag.

De toți oamenii aceștia ai nevoie în viața ta, pentru că îți vor preda lecții de viață. Nu evita pe nimeni, altfel vei rămâne corigent la școala vieții.

de Ochii Caprui
sursa: https://www.facebook.com/ochii.caprui777

Optimism vs. Pesimism

Cum stabilești dacă un om este pesimist sau optimist? În funcție de ce criterii? De dispoziția lui dintr-o zi în care i-au mers toate prost? De clipele alea în care e atât de fericit că aproape începe să zboare? Hm… care o fi treaba cu aceste două etichete odioase pe care toată lumea se grăbește să ți le atribuie?

„Ești un pesimist!” – va spune el, optimistul, cel care azi s-a trezit bine dispus, iar pe tine te-a auzit spunând că viața-i mai amară ca pelinul uneori și că ești dezamăgit și abătut pentru că x persoană din viața ta te-a rănit într-un fel sau altul. În fruntea ta stă de-acum lipită eticheta pe care scrie cu litere de-o șchioapă, cu dezgust „Pesimist”.

„Optimistule!” – va spune cu jumătate de gură el, pesimistul, cel căruia ieri i s-au înecat corăbiile, iar astăzi sunt la fel de scufundate ca în ziua precedentă.

Uneori am senzația că unii oameni trăiesc într-un univers paralel. Sau poate că în lumea lor nu există nici răutate, nici minciună. Acolo oamenii nu te trădează, nu te mint, nu îți fac rău intenționat și nu te dezamăgesc niciodată.

La naiba fraților, dați-ne și nouă o mână de ajutor, întindeți-ne o scară, ceva, să urcăm și noi la voi. La noi unele zile sunt groaznice, atât de groaznice încât ne rezervăm dreptul de a fi nemulțumiți în ziua respectivă. Și chiar să ne văietăm. Și nu, nu suntem pesimiști, doar că ne lovim rău de tot de colțurile ascuțite ale realității. Da, există un ceva care se numește realitate. Și în realitatea asta a noastră șefii te calcă pe nervi și îți strică ziua încă de dimineață, prietenii îți mai pun câte o piedică exact când te aștepți mai puțin, pământul îți mai fuge din când în când de sub picioare, cafeaua nu e întotdeauna dulce și cerul nu e în fiecare zi senin. Uneori clacăm și începem să plângem ca niște copii, dorindu-ne cu disperare să vină mama și să ne dea o îmbrățișare. Așa, ca atunci când eram mici.

Ei, ce zici? Încă mai crezi că totul e dulce ca vata pe băț? Dacă da, bravo ție, norocosule. Dacă nu, nu-mi lipi cu forța în frunte o etichetă care nu mă definește doar pentru că tu ești astăzi într-o formă de zile mari, iar eu m-am trezit cu fața la cearșaf.

© Iustina Ţalea

sursa: http://momenteinviata.ro/

În viaţă, iubiţilor, învăţaţi să vă clădiţi sentimentul de încredere

Uluirea este un lucru bun. Te anunţă că eşti în viaţă şi îţi spune că viaţa îţi rezervă mai multe decât ştii că îţi rezervă în prezent. Este bine să fiţi uluiţi. Nu ştiţi unde vor duce toţi paşii. Nu ştiţi care este întreaga semnificaţie a paşilor pe care îi faceţi. Şi de ce credeţi că trebuie să ştiţi aceste lucruri? 

Atunci când înţelegeţi viaţa, sau credeţi că aţi înţeles-o, voi proiectaţi planuri şi rezultate. Credeţi că le proiectaţi, dar şi atunci voi nu cunoaşteţi. Aşa că preziceţi o anumită rută şi o anumită destinaţie. Iubiţilor, este mai bine să urmaţi, pur şi simplu, calea. În loc să descifraţi, mai bine descoperiţi. Harta nu vă oferă starea reală a lucrurilor. Probabil că mulţi au mers pe o anumită cale, şi totuşi, până nu urmaţi ruta, cine poate spune că e potrivită pentru voi? Şi cine poate spune că nu este potrivită? 

În viaţă, iubiţilor, învăţaţi să vă clădiţi sentimentul de încredere. Poate aţi crezut că viaţa v-a învăţat să nu aveţi încredere. Atunci când nu aveţi încredere, aţi tras anumite concluzii şi aţi decis asupra unui curs de acţiune, şi anume de a lăsa lipsa de încredere să învingă. Mai bine să clădiţi sentimentul de încredere, decât pe cel de lipsă de încredere. Când aveţi încredere, nu gândiţi atât de mult înainte. Când aveţi încredere, sunteţi mult mai deschişi, pentru a lăsa ca viaţa să-şi urmeze cursul. Încrederea vă va purta spre multe locuri neexplorate. Lipsa de încredere vă ţine legaţi acolo unde sunteţi. Lipsa de încredere va îndeamnă să fiţi precauţi. Lipsa de încredere crede că încrederea este prostească şi periculoasă. 

Încrederea nu gândeşte aşa. Încrederea este deschisă spre viaţă şi aventură. Încrederea ştie că leii şi tigrii trăiesc în junglă. Încrederea nu se pripeşte şi nu este nesăbuită, dar ştie întotdeauna că în junglă există şi păsări şi flori divine, nuci de cocos şi comori neştiute. Încrederea pariază pe posibilităţile pe care le favorizează. Încrederea ştie că neîncrederea este mult prea costisitoare. 

Neîncrederea vă face să sacrificaţi ceea ce ar putea fi, pentru ceea ce a fost. 

Neîncrederea se bazează pe trecut şi pe statisticile sale. Neîncrederea este un jucător foarte slab la jocurile de noroc. 

Încrederea se aventurează înainte. Încrederea se îndreaptă către ceea ce poate fi şi se îndepărtează de ceea ce a fost. 

Deoarece inima voastră a fost frântă cândva, asta nu înseamnă că se va frânge şi a două oară. 

Pentru că aţi fost respinşi cândva, asta nu înseamnă că se va mai repeta. 

Pentru că nu aţi avut şanse cândva, nu înseamnă că nu veţi mai avea. Puteţi să vă bazaţi pe schimbare, dar bazaţi-vă cu încredere. 

Dacă ar domni doar neîncrederea, nu aţi putea să faceţi nimic, iubiţilor. A venit timpul ca neîncrederea să dispară. A venit timpul ca încrederea să înflorească. Voi sunteţi Tarzan ce zboară deasupra junglei, cu ajutorul unei liane. El nu poate să testeze fiecare liană înainte. Nici voi nu puteţi. Uneori, trebuie să alegeţi, pur şi simplu, liana care vi se oferă, să o trageţi spre voi, să o apucaţi bine şi să vă luaţi zborul cu ea. 

Dacă trebuie să va gândiţi la eventualităţi, gândiţi-vă la acelea pe care vi le-aţi dori. 

Câţi oameni sunt accidentaţi, în fiecare zi, în afara casei lor? Cifrele v-ar face să rămâneţi acasă. 

Câţi oameni sunt accidentaţi, în fiecare zi, în casele lor? Cifrele v-ar face să ieşiţi afară. 

Şi totuşi, sunt mulţi mai mulţi oameni care nu sunt răniţi nici în afara caselor, nici în interiorul lor. 

Este în regulă dacă zâmbiţi. Nu vă mai păziţi atât, iubiţilor! În schimb, orientaţi-vă mai mult spre iubire. Preziceţi că viaţa nu este periculoasă pentru voi, că străinii nu sunt periculoşi, că lumea nu este periculoasă. Acest lucru nu înseamnă să vă acoperiţi ochii. Acest lucru presupune să înlăturaţi viziunea îngustă despre pericol pe care o dă purtatul de ochelari. 

Priviţi dintr-o perspectivă mai largă, iubiţilor! 

sursa: internet

Propun, să fim buni unii cu alții măcar o zi!

Eu aș propune să ne iubim unii pe alții. Să fim buni unii cu alții, să avem răbdare, să nu ne mai pândim fiecare gafă, să nu mai vânăm greșeli, să nu ne mai irosim cu discuții neconstructive, cu orgolii și lupte care ne fac urâți. Să acceptăm că niciunul dintre noi nu este și nu va fi perfect, că avem dreptul să mai și greșim, iar asta nu înseamnă că trebuie să devenim detestabili și să fim judecați și respinși. Mai frumos și mai constructiv decât să ne criticăm și să ne dăm în cap ar fi să ne ajutăm unii pe alții, să învățăm unii de la alții. 

Să lăsăm măștile jos și să recunoaștem atunci când avem câte o cădere, fiindcă slăbiciunile sunt omenești. Să nu mai fim într-o continuă competiție, să nu ne mai străduim să arătăm că știm mai mult, că putem mai mult, că avem mai mult, că suntem diferiți... fiindcă niciunul dintre noi nu știe, nu poate și nu are totul... Întotdeauna va exista cineva mai bun, mai frumos, mai deștept, mai fericit...ideea este să încercăm fiecare să fim cea mai bună variantă a noastră, așa cum putem și cu resursele pe care le avem. 

Relațiile nu sunt despre a arăta mereu că ești superior, nu sunt despre oameni cu bani și oameni fără bani, nici despre oameni cu carte și oameni fără carte, nu sunt despre competiții, sunt pur și simplu despre OAMENI și singura condiție necesară într-o relație este iubirea. Când iubești, respecți, înțelegi, nu te simți inferior și nici superior, nu invidiezi, nu te preocupă să concurezi, să depășești, să dovedești... 

Eu aș propune să fim buni unii cu alții măcar o zi. Să încercăm și să vedem cum arată lumea cu noi buni și cum ne simțim după o zi în care ne-am purtat cu ceilalți cu iubire. O zi în care să nu punem înaintea oricui cuvintele "eu", "mie", "al meu", în care să nu fim egoiști și nici concentrați strict pe scopurile proprii. O zi în care să ne gândim că fiecare din noi duce o luptă interioară neștiută de ceilalți, că fiecare are un defect, un complex, un dor, o durere, un vis... dar mai ales nevoie de iubire. 

de Irina Binder

Cred, Doamne, ajută necredinței mele!

Când ajunge un om să Se minuneze Dumnezeu de el, atunci se poate numi a fi un om adevărat.

Cum se poate tălmăci versetul: Cred, Doamne, ajută necredinței mele? 

Acest verset este una dintre cele mai frumoase alocuțiuni pe care le cunoaștem din Sfânta Evanghelie. Este vorba despre stăpânul unui serv, care vine la Iisus cu rugămintea de a-i vindeca sluga. Nu era iudeu. Mântuitorul îl întreabă: Crezi tu că pot să fac eu asta? Iar el spune: Cred, Doamne, ajută necredinței mele! Aceasta înseamnă că era conștient de ce spunea, deoarece el credea. Dacă nu ar fi crezut, nu s-ar fi dus la Iisus. Trebuie, însă, să înțelegem că, în sine, credința omului nu este niciodată suficientă în fața lui Dumnezeu. Eu v-am vorbit de rugăciune, de puterea credinței, dar să știți un lucru: omenește, noi suntem limitați. Întotdeauna, între ceea ce putem noi să realizăm și deplinătate, rămâne un gol, iar acest gol este umplut de Dumnezeu. Acest act de a umple această diferență, pentru că trebuie neapărat să ajungi la plinire, se numește har. Părintele Nicolae Steinhardt are o imagine care mi-a plăcut, într-o predică de-a lui, făcând o paralelă între cum se comportă diavolul și cum se comportă Dumnezeu. Diavolul se comportă ca un contabil: stă cu tăblița și cu condeiul după tine și te notează: toate păcatele, mai mari sau mai mici, tot, tot, ca să umple tăblița. Și-o umple cu multă trudă, dar, până la urmă, vine Dumnezeu, care se poartă ca un boier, ia mâneca și șterge tăblița. Dumnezeu se comportă ca un rege, care e foarte bogat, dar și foarte generos. De aceea, în Cred, Doamne, ajută necredinței mele, pe de o parte este vorba de expresia credinței, iar, pe de altă parte, de expresia corectă a conștiinței, căci credința ta de om nu este niciodată suficientă ca să umple măsura de sus și numai Dumnezeu este Acela care ți-o umple. Când ajunge un om să Se minuneze Dumnezeu de el, atunci se poate numi a fi un om adevărat.

(Mitropolitul Bartolomeu Anania, Rugăciunea izvor de putere în încercările vieții, Editura Doxologia, Iași, 2013, pp. 64-65)

Nu vă tăiaţi rădăcinile! Restabilirea armoniei energetice cu părinţii noştri

Nu vă "tăiaţi" rădăcinile, veţi suferi mult energetic şi spiritual. Părinţii sunt veriga energetică de bază. Chiar dacă au greşit fundamental faţă de noi, sunt părinţii noştri - o verigă energetică solidă pe care, oricât de mult te-ai chinui s-o tai definitiv, nu vei reuşi s-o "anihilezi" niciodată.

Tot mai mulţi oameni, în ultima vreme, îmi solicită ajutorul pentru că întâmpină mari probleme cu părinţii, "tata mă jigneşte mereu", "mama nu este de acord cu căsătoria noastră", "mama îmi spune că soţul meu este un nenorocit şi că eu sunt oarbă şi nu văd, să aleg: ori ea, ori el"....etc.

"Cinsteşte pe mama şi pe tatăl tău". De ce este esenţial să restabilim armonia energetică cu părinţii noştri?

Uneori, părinţii greşesc. Chiar foarte grav. Este de luat în calcul faptul că şi părinţii noştri au fost, cândva, copii. Poate că şi ei, la rândul lor, au fost lipsiţi de iubirea părintească.

Oricât de grea vi se va părea lecţia, fără a stabili armonia energetică între noi şi ei, nu vom putea construi spiritual mare lucru. Părinţii sunt rădăcinile noastre. Sunt prima verigă pe acest pământ - că ne convine sau nu. Fără rădăcini (oricât de proaste ar fi ele), orice plantă moare. Te poţi hrăni artificial, o vreme, dar spiritului tău nu-i va fi bine, în final.

Soluţia? IERTAREA! Iartă-ţi părintele care greşeşte, căci pe tine te ierţi, de fapt.

de Alina Albert

Eu cred în tine. Că tu poți. Că tu ești puternic.

Eu cred în tine. Cred că poți găsi în tine forța de a te ridica după ce cazi, că după ce plângi îndeajuns vei zâmbi mai frumos ca niciodată, că după ce pierzi nu te vei lăsa copleșit de sentimentul că ai fi putut face mai mult și vei lupta din nou, că după ce te-ai simțit trădat sau folosit vei putea să crezi din nou în oameni și în prietenie. Cred că tu poți. Poți să crezi din nou, să speri din nou, să iubești din nou, să dăruiești, să ierți, să te schimbi. Da, poți să te schimbi, să devii mai înțelept, mai calm, mai încrezător în propriile tale forțe.

Poate că acum ești acolo jos, poate că nu te-ai ridicat încă pentru că nu crezi că mai poți, nu crezi că ești suficient de puternic ca să depășești și asta. Dar poți. Tu poți. Pentru că, vezi tu, sunt momente când viața te surprinde și te obligă să fii puternic pentru că nu-ți oferă altă variantă. Adevărul este că uneori poți fugi, te poți ascunde o vreme, îți poți repeta într-una că ești slab și că nu poți, dar la un moment dat, va trebui să ieși din ascunzătoare sau să te ridici din locul în care ai zăcut o vreme, plângându-ți de milă, să te înfrunți pe tine însuți și să-ți înfrunți problemele, pierderile și să-i înfrunți pe oamenii care te-au doborât. Crezi sau nu, deși totul pare întunecat și fără scăpare acum, va veni un moment în care cu curaj sau fără, vei trece peste. Și vei lupta. Și vei câștiga. Sau nu vei câștiga. Dar ai fost acolo, ai stat în picioare, ai luptat. Ai devenit un om mai puternic decât credeai, decât sperai să fii vreodată. În cele din urmă, toate aceste bătălii în care luptăm pentru supraviețuirea spiritului sunt cele care ne întăresc.

Notă: Am scris aceste rânduri în primul rând pentru mine, pentru momentele mele de slăbiciune, pentru toate acele zile în care nu vedeam decât întuneric și tânjeam să aud de la cineva toate aceste cuvinte. Că eu pot. Că eu sunt puternică. Și le-am scris pentru fiecare dintre voi, pentru acele zile în care nici măcar tăcerea nu vă mai răspunde la întrebări, iar singurul lucru de care ai nevoie este să auzi de la cineva că poți. Că tu poți. Că tu ești puternic.

de Iustina Ţalea

sursa: http://momenteinviata.ro/

Întrebări pe care mi le pun zilnic…

Oare de ce ?

Oare de ce oamenii își pun atât de des sufletul în ghipsul grijilor zilei de mâine și caută afecțiune în locurile în care nu ar trebui să o cerșească, ci să o merite cu demnitate?

Oare de ce atunci când mintea nu se mai îndulcește de înțelesul cald și tainic pe care privirea ochiului îl desprinde din literele rugăciunii ce-i fug pe dinainte, sufletul simte că obosește în rugăciune?

Oare de ce inima omului visează la ceea ce a avut sau scrie scenarii visând la ceea ce va fi și face orice numai să nu prețuiască ceea ce are?

Oare de ce trupul își simte puterile slăbite atunci când sufletul se îmbolnăvește subit de vreo obișnuință cu influență rea asupra lui?

Oare de ce unii dintre noi ne ascundem sufletul în spatele minții și căutăm să hrănim orgolii, iar nu necesități?

Oare de ce mai toți cerem sinceritate și visăm la un suflet bun și cald care să ne ofere siguranță, dar noi nu îndrăznim să fim sinceri cu noi atât cât ar trebui să fim?

Oare de ce ne-am obișnuit să scoatem masca fericirii din cutie și să ne afişăm cu ea în public, pentru a ne ascunde durerile? Contează oare atât de mult ce spun alții despre noi? Nu e mai bine oare să ne înfruntăm durerea cu demnitate?

Oare de ce îndrăznim să spunem că durerea noastră este cea mai grea fără să ne gândim câtuși de puțin că și a aproapelui nostru e la fel de grea sau poate chiar mai mult?

Cert este un singur lucru. Intensitatea cu care Îl iubești pe Dumnezeu este egală cu intensitatea cu care îți iubești viața sau sufletul.

sursa: https://ochiicapruiblog.wordpress.com/

Cum Să Elimini Suferinţa Din Viaţa Ta

Pentru cel rănit, pentru cel care suferă, pentru cel care-a căzut şi crede că nu se va mai putea vreodată ridica pentru tine scriu acum! Pentru cel ce nu mai vede frumuseţea vieţii, pentru cel ce se zbate, pentru cel ce şi-a pierdut speranţa pentru tine scriu acum! Pentru cel derutat, confuz, dezamăgit, pierdut, înfricoşat, neputincios, pentru tine scriu acum! Pentru că vreau să ştii că în tine este puterea, în tine este comoara, în tine domneşte, amorţit, arhitectul propriei tale vieţi!

Tu, cel ce suferi profund acum, trebuie să ştii şi să înţelegi că viaţa este o succesiune de lupte. Lupte din care cu toţii ne dorim să ieşim învingători. Uneori câştigăm, alteori ne prăbuşim, sfâşiaţi, în tranşee. Uneori ne aruncăm cu capul înainte, încrezători că vom reuşi, alteori ezităm, de frică de a fi învinşi. Din când în când ne predăm, în speranţa că vom reuşi să mai salvăm ceva.

Unele lupte sunt duse în exterior, însă cel mai grele lupte sunt acelea pe care le duci cu tine însuţi, cu demonii interiori. Sunt luptele în care, de cele mai multe ori, capitulezi, încercând să limitezi pagubele. Pentru că nu ştii cum să pui capăt haosului care domneşte înăuntru. Opreşti sângerarea, îţi tratezi rănile, aduni bucăţile de suflet care s-au împrăştiat pe parcurs şi încerci să recreezi întregul. Pentru că doar aşa poţi merge înainte.

Dar o viaţă fără lupte este o viaţă netrăită. Iar suferinţa nu va dispărea nicicând din viaţa ta. Pentru că face parte din natura umană. Poţi să-o accepţi şi să îi scazi intensitatea. Dar nu poţi să o elimini.

Şi chiar dacă fiecare luptă doare, e necesar să o duci şi să rezişti, ştiind că în tine există întotdeauna o flacără. O flacără ce uneori arde intens, alteori pâlpâie, iar câteodată pare că aproape se transformă în scrum. O flacără pornită din scânteia vieţii, activată prin însăşi propria ta existenţă. Chiar dacă intesitatea nu este întotdeauna aceeaşi, ea nu se stinge niciodată şi, atâta timp cât trăieşti, în interiorul fiinţei tale va exista măcar o mică sclipire, gata oricând să reaprindă torţele sufletului şi să le facă să ardă mai intens, mai mult şi mai puternic decât până acum. Indiferent de pagube, indiferent de cât de devastatoare a fost lupta, indiferent de câte răni a trebuit să-ţi coşi…

Şi ce dacă doare? Şi ce dacă plângi, suferi şi te zbaţi? Dacă crezi că vei scăpa vreodată cu adevărat de suferinţă, te înşeli! Şi cred că până la urmă în viaţă lucrurile se întâmplă cu un scop. Cred că eşti acolo unde eşti şi duci lupta pe care o duci, cu un motiv. Şi când ajungi să-l înţelegi, viaţa capătă sens. Iar când viaţa capătă sens, dincolo de nori vezi curcubeul, dincolo de furtună vezi soarele, dincolo de ceaţă vezi culorile. Când ajungi să înţelegi scopul vieţii, dincolo de durere vezi bucurie.

Chiar dacă câteodată pare că focul interior te-a mistuit moleculă cu moleculă, atom cu atom, din camerele sufletului tău nu vei colecta niciodată scrum. Pentru că, deşi uneori nu-ţi dai seama, eşti puternic! Mai puternic decât ţi-ai putea vreodată imagina. Şi, când iei contact chiar şi cu o părticică din puterea ta interioară, devii măreţ. Devii de neoprit… Iar fiecare luptă câştigată te duce mai aproape de propriile comori.

Da, poate că uneori simţi că eşti în prăpastie, şi că nu va fi niciodată mai bine, că în loc să te ridici către lumină, te afunzi din ce în ce mai mult în întuneric. Şi poate că e adevărat tot ce trăieşti. Dar vreau să înţelegi un singur lucru… În tine e puterea! Puterea de a te ridica, de a te aduna, de a te scutura, de a-ţi reîncărca armele şi de a conţinua lupta. Pentru că doar aşa, la sfârşitul fiecărei zile, te poţi declara învingător!

Tu ce lupte duci azi?

de Andreea
sursa: http://artaeducatiei.com/

"Nu, n-o fotografia! În inima mea este şi va rămâne mult mai frumoasă decât o poate surprinde orice aparat..."

‒ Un prieten bun la naşterea fetiţei sale...

Mi-a reamintit că unele lucruri, poate cele mai dragi sufletului nostru, ar rămâne mai bine şi mai frumos păstrate, cu tot cu taină, dacă le-am fotografia doar cu inima. Părintele Amfilohie Brânză spunea că trebuie să alegem: "Sau în inimă, sau pe cameră".

O lecţie pe care încă încerc să mi-o însuşesc...mă convinge însă exemplul acesta, mai mult decât orice până acum ‒ ce cameră ar putea surprinde cu adevărat mirarea şi lumina unui suflet care tocmai a fost trimis de Dumnezeu pe pământ, făcându-i cu adevărat dreptate? Prinzându-i pe de-a-ntregul frumuseţea şi taina?

Poate că ar trebui totuşi să fotografiem mai mult cu inima... Fiindcă, într-adevăr, se pare că trăim zile în care facem mii de fotografii, însă vedem cu adevărat din ce în ce mai puţine lucruri. Avem computerele pline de mii de poze, pe care nici nu mai apucăm să le revedem, însă trăim din ce în ce mai puţin. (Spunem că o să se uite la ele urmaşii noştri, dar în ritmul ăsta ei n-o să aibă timp să îşi vadă propriile poze. Am doar câteva poze de la bunici şi străbunici, şi totuşi sunt atât de vii în inima mea!) Trăim zile în care alergăm bezmetici dintr-o parte în alta cu camerele în mână, dar rareori ne luăm timp să privim îndelung ceva, grăbiţi să prindem un alt cadru. Fotografiem tot ce ni se întâmplă, fără să ne mai luăm timp să înţelegem. Avem albume superbe de nuntă ‒ dar câţi dintre noi mai înţeleg ce înseamnă taina cununiei? Copiii noştri au mii de fotografii, dar când ne-am luat timp să stăm cu adevărat de vorbă cu ei? Avem mii de fotografii din vacanţe din care ne întoarcem din ce în ce mai obosiţi. Fotografiem din ce în ce mai mult, în contexte din ce în ce mai intime, iubiţi şi iubite pe care îi cunoaştem din ce în ce mai puţin şi îi părăsim din ce în ce mai repede. Arătăm din ce în ce mai bine în poze din ce în ce mai retuşate şi suntem din ce în ce mai goi pe dinăuntru. Ne luăm modele, standarde şi repere de frumuseţe false din fotografii photoshopate, care nu au nicio legătură cu realitatea şi suntem din ce în ce mai dezamăgiţi de noi, de cei din jur, de viaţă. Ne preocupăm din ce în ce mai mult de cum arătăm în fotografii, decât să aflăm cine suntem. Pozăm din ce în ce mai bine, însă îndrăznim din ce în ce mai puţin să fim noi. Avem mii de fotografii ale aparenţelor şi idei din ce în ce mai vagi despre esenţial. Ne aruncăm cu mii de clickuri în vâltoarea superficialului şi ajungem din ce în ce mai rar la profunzimi. Fotografiem din ce în ce mai mult. Privim, cunoaştem, înţelegem, iubim din ce în ce mai puţin.

Gata. De azi incerc sa fotografiez mai puţin şi iubesc mai mult. De astăzi mă voi concentra să fac singurele fotografii care surprind cu adevărat frumuseţea şi nu îţi pot fi niciodată furate, şterse sau aruncate în uitare. Azi am descoperit cel mai minunat aparat foto. L-am avut mereu la mine, l-am folosit însă prea puţin: Inima!

"Floarea din asfalt" - Alexandra Svet

Rugăciunea părinților pentru luminarea minţii copilului

Pentru toţi copiii care susţin examene în aceste zile. 

Doamne, Iisuse Hristoase, Dumnezeul nostru, luminează minţile copiilor noştri cu harul Tău cel dătător de viaţă. Tu, Care dai celor înţelepţi înţelepciunea şi celor pricepuţi priceperea, trimite peste ei Duhul Tău cel Sfânt, dătătorul înţelepciunii, al cunoştinţei şi al înţelegerii.

Tu i-ai luminat pe aleşii Tăi în toată vremea. Tu i-ai insuflat pe cei trei mari dascăli ai lumii şi Ierarhi, Vasile cel Mare, Grigorie de Dumnezeu cuvântătorul şi Ioan Gură de Aur, de s-au arătat vase alese ale sfinţeniei, răspândind în lume dreapta credinţă. Tu ai luminat-o pe Sfânta Mare Muceniţă Ecaterina, şi ea a ruşinat mulţimea ritorilor păgâni. Tu, Doamne, luminează-i şi pe copiii noştri (numele), ca să înveţe cele bine plăcute Ţie şi să se umple de cunoştinţa adevărului. Dă-le lor ştiinţă, pricepere, răbdare şi chibzuinţă. Să nu primească ei cunoştinţe pierzătoare de suflet, nici să înveţe ce e urât lui Dumnezeu.

Fă-i ascultători faţă de dascălii care îi învaţă cele bune şi sârguincioşi în îndeplinirea celor ce li s-au rânduit. Iar la vremea potrivită, Doamne, ajută-i să găsească locul în care să folosească cele pe care le-au învăţat şi să muncească spre binele lor şi spre folosul aproapelui. Tu îi osândeşti pe cei care îşi îngroapă talanţii şi îi binecuvântezi pe cei care îi înmulţesc cu pricepere. Rânduieşte-le Tu, Doamne, Cel ce rânduieşti toate spre mântuire, unde să muncească, ce să muncească şi cum să muncească. Dă-le lor, Doamne, spor în toată lucrarea cea bună şi-i întăreşte în credinţă ca să Te mărturisească printr-o vieţuire curată până în ultima clipă a vieţii lor. Amin.

sursa: http://www.ganduridinierusalim.com/

Câți oameni se vor mântui?

Părintele Tadei: Păi, Domnul știe! Domnul vrea ca toți să se mântuiască. Toți sunt chemați. Dar sunt mulți chemați, puțini aleși!

Să ne rugăm Domnului să fim în rândul aleșilor Săi. Să nu ne părăsească, căci sântem slabi. Sântem firi atât de iubitoare de lumea aceasta! Nu suntem ca îngerii. Îngerii nu se îndrăgostesc de lucruri. Dar noi, orice vedem că ne ajută și e după gustul nostru, degrabă am vrea să fie al nostru. Și de îndată ce-l dobândim, degrabă ne plictisim de lucrul acela. Și numai pentru puțin timp, și de îndată trecem la alt lucru. Am dori altceva. Și niciodată nu sântem mulțumiți de aceste simțăminte ale noastre. Dacă noi sântem astfel, ce să așteptăm de la semenii noștri – când noi sântem atât de nestatornici? Acum una, mâine alta, poimâine a treia… 

Așadar, trebuie să ne lipim de ceea ce este neclintit. Noi căutăm reazem aici pe pământ, și fiecare sprijin piere. Nu avem acel sprijin care să fie neschimbător, statornic. Singurul astfel de sprijin este Domnul. El este neschimbător, același, în veci. Și cine nădăjduiește în El nu va fi rușinat!

Stareţul Tadei de la Mănăstirea Vitovniţa, Pace și bucurie în Duhul Sfânt, Ed.Predania 2010
sursa: http://ortodox.md/

Viața este frumoasă, simplă, minunată, nu ai cum să n-o adori, să nu dorești să ți-o apropii, să nu tânjești după „banalitatea” ei.

Sunt îndrăgostită. De viață. De frumos. De provocările zilnice. De fiecare oportunitate care-mi trezește pasiunea și încrederea. De fiecare prilej care îmi permite să demonstrez cât de puternică sunt. 

Ador mersul rapid al timpului. Viteza cu care străbate suflete, minți, kilometri întregi. Magia pe care o lasă în urma lui, parfumul amintirilor și al trecutului, amprenta fiecărei decizii luate de mine. Îi ador metodele, mângâierile, lecțiile dar și forța cu care ne împinge dincolo de limitele noastre. Îi iubesc fiecare trăsătură, fiecare impuls pe care mi-l dă, fiecare schimbare pe care chipul și sufletul meu le poartă, cosmetizarea pe care o face minții și gândurilor noastre, modul în care mă determină să conștientizez câte lucruri mi-au mai rămas de făcut, câte bucurii de trăit, câți oameni de iubit. 

Iubesc fiecare zi , fiindcă nici una nu este la fel, fiindcă fiecare zi este un dar prețios și deosebit, care trebuie privit ca atare. Cum nu pot întoarce această binecuvântare fac tot posibilul să mă bucur de acest minunat dar și să-mi arăt recunoștința în fiecare clipă. 

Sunt îndrăgostită de simplitate, de naturalețe, de fiecare loc sau om care mă ajută să mă schimb în bine.Viața este frumoasă, simplă, minunată, nu ai cum să n-o adori, să nu dorești să ți-o apropii, să nu tânjești după „banalitatea” ei. O iubesc și mă bucur că ea îmi întoarce iubirea. 

Așadar, sunt îndrăgostită de viață, pe viață. 

de anasstassya

A înțelege totul înseamnă a ierta totul!

Emoții de artist. Arunc fluturi în păr. Așez zâmbetul pe buze. Doamne, spune-mi povestea de noapte bună! Sunt o sărbătoare cu suflet de copil. Mărgăritare. Nu mă lăsa să mă pierd când visez cu ochii deschiși! Răul este amestecat cu bine. Cred că totul e posibil! Iubirea este cheia cu care deschid orice dimineață a vieții mele și tot iubirea este zăvorul care îl pun pe ușa nopții… Iubirea A Fost, Este și Va Fi nemuritoare!… Ce mohorâtă ar fi viața fără iubire!… Oamenii reacționează frumos, oamenii sunt sensibili, oamenii vibrează la poezii. Căutare 
nesfârșită. Iubirea nu se explică, iubirea se trăiește și atât, cu bucuriile și lacrimile ei… O iubire teoretizată nu mai este iubire, ci o ideologie… Adunare de cuvinte. Cuvinte grele, cuvinte ușoare. Pansament sau ciocan. Iubesc iubirea. Magnet. Iubirea nu are margini, nici spațiu, nici timp. Este atât de puternică încât străbate cerul, străpunge iadul, mângâie mormântul și topește orice inimă înghețată… Iubiți mult, Hristos vă poruncește!

Sunt tuturor toate. Nu sunt un moft. Viața mea este un poem, o carte, un film și mai mult de atât. Îmi doresc să ajung la contemplație, acolo, la începutul cuvintelor. Carte de despărțire. Mărturisire. Și cuvintele cele mai alese ne varsă în simplitate. Am învățat că în viață este de folos să nu găsești toate răspunsurile la o întrebare… Adâncimea lucrurilor e o taină; dincolo de om, de cuvânt, de trăire. Atât înseamnă atât… Clipă de taină. Este nedrept să cred că toți înțeleg totul. Scurtimea nu se condamnă și nici nu trebuie confundată cu virtutea. Dumnezeu ne cheamă să cuprindem abisul prin experienţă cu celălalt. Privesc dincolo, din spatele tabloului… Mai fac pași în urmă ca să pătrund prezentul rostuit. Mă bucur!

La început cei doi îndrăgostiți vor să se impresioneze unul pe celălalt. El îi scrie ei o poezie, ea îl mângâie într-un fel anume. El îi spune cuvinte dulci și moi, ea îi dăruiește desene cu el. El îi aduce trandafiri în care și-a înțepat inima, ea îi cântă balade de dor. Pasiune, romantism, dragoste, afecțiune, neîndoială, vis, magie. Iubirea crește… Apoi ajung la acea măsură când stau unul lângă celălalt și se privesc în ochi sau își reazemă capul unul pe pieptul celuilalt. Și nu mai au nevoie de cuvinte, de gesturi, de dovezi, de… pentru că ei ştiu totul. Doar simplul fapt că sunt împreună, în comuniune, e tot ce contează. Sunt în Sine. Se bucură într-o stare de prezenţă continuă unul în celălalt şi invers. Simţiri. Întrepătrundere reciprocă într-o împreună petrecere. Perihoreză. După ce trecem de rugăciunea buzelor, de rugăciunea minții și a inimii, ajungem şi noi în relaţia cu Doamne la starea de prezenţă continuă şi mai mult de atât. Ne bucurăm Unul de celălalt şi nu mai avem nevoie de cuvinte că ştim Totul. Ne împărtăşim din dragoste şi dulceața netrăcătoare într-o pace lăuntrică și bucurie sfântă. Și asta rămâne peste timp şi spaţiu. Uneori timpul se dilată, alteori ne fuge de sub picioare. Întotdeauna vor exista cuvinte nespuse aduse până la marginea inimii și uitate acolo ca niște semințe nesemănate. Ziua despărțirii…

Hoinăresc prin viață, dar știu căutarea. Mă mut de pe un deal pe altul al inimii și privesc tot mai departe. Toate sunt la îndemână la momentul potrivit. Scrisul este un gest al dragostei… Nu pot să nu scriu. Dacă scrisul nu ar fi existat ce dureri am fi suferit. Suflet nobil. Uneori chinui texte în prisosul inimii. Revin. În inimă și în minte se duce un ultim ceas al concluziilor, al dăruirilor, al vederii. Sufletul se deschide și notez. Binele trăit bine. Uit. Nu mă mai tem! Cât de bogată poate fi clipa! Cât de multe se pot întâmpla în inima unui om!… Doamne nu mai calculez eu, ci Te las să lucrezi în viața mea. A înțelege totul înseamnă a ierta totul! Iubirea nu se comentează, ea nu iubește comentariul. Felul în care „citim” iubirea îi dă valoare și putere. Când iubim dăruim. Taina Treimii este Taina Iubirii. Când nu ne mai bucurăm că ne vedem, unul pe celălalt, în ceasul acela am murit… Când închidem uşa spre celălat, ni s-a închis uşa în cer…

Dacă timpul ar avea fulgi de zăpadă, ce iarnă…

de ierom. Hrisostom Filipescu

sursa: http://www.doxologia.ro/

Tot eu să mă schimb?

O cititoare m-a întrebat de ce într-o relație tot ea trebuie să facă primul pas, să se schimbe, de ce nu scriu și cum îl poți schimba pe celălalt, în așa fel încât relația să meargă mai bine.

În primul rând trebuie să-ți definești clar ce înseamnă pentru tine să meargă o relație mai bine. Apoi, dacă aș scrie un articol despre cum să schimbi partenerul de cuplu, ar conține câteva cuvinte și anume: Poți să-ți schimbi partenerul; cu un altul.

Cel mult, poți să inspiri un om, să-l susții în transformările pe care el simte să le facă și să-i oferi un cadru unde să-și manifeste potențialul. Poți să fii un catalizator. Însă să-l schimbi doar pentru că așa vrei tu și crezi că așa relația ar fi satisfăcătoare, nu merge. E o formă perversă de a crede că știi tu cel mai bine cum vă este bine la amândoi. Nu este un câine ce trebuie dresat să-ți împlinească așteptările și să-ți aducă jucăria la pat, ci este o ființă umană cu valori, experiențe, convingeri și atâtea altele, de cele mai multe ori diferite de ale tale.

Uită-te în oglindă!

Nu fugi la baie, mă refer la omul cu care împarți viața. El este oglinda ta. Ce te scoate din minți la el? Cum te simți în acele situații? Ce parte din tine a atins și ce anume din comportamentul lui practici și tu cu tine însuți?

De exemplu, dacă te simți ignorat, întreabă-te tu în ce măsură te ignori? Cât te iubești pe tine și câtă atenție îți acorzi ție, gândurilor, emoțiilor, visurilor tale?

Ce răni ți-a activat? Gândește-te ce roluri joci în relație. Scrie o listă care să descrie cum te definești tu într-o relație și alea sunt rolurile tale preferate. Când îți sunt amenințate, scoți colții. Nu din răutate, ci mai degrabă ca măsură de protecție.

Punctul comun.

Care este punctul comun al relațiilor din viața ta? Ce anume s-a repetat în istoria ta din nou și din nou…și din nou?

Fii sincer cu tine și conștientizează care este punctul tău vulnerabil. Acolo e bine să lucrezi, Partenerul n-are nicio treabă cu rana ta. Te doare pentru că nu e tratată, așa că te poate atinge și cu iubire că tot te va chinui. Dacă sângerezi și pupi tot doare, nu te lăsa păcălit.

De ce tot eu să mă schimb?

1. Pentru că tu ești nefericit. Celuilalt poate îi e bine așa cum e și e mulțumit de atitudinea lui.

2. Pentru că ai responsabilitatea doar asupra vieții tale. Dacă ți-o asumi vei înțelege cum se simte libertatea. Și puterea.

3. Pentru că experiențele vieții tale nu sunt împotriva ta, ci pentru tine. Tu ești punctul lor comun, iar dacă nu schimbi tu ceva, istoria se repetă până când vei înțelege. Alt actor, același rol. Altă ramă, aceeași poză.

4. În momentul în care tu faci o schimbare (chiar și mică) la tine, universul tău se lărgește și va fi influențat un întreg sistem.

5. Și cel mai important motiv pentru care să începi cu tine este că o viață întreagă o vei petrece în compania ta. Este singura relație asupra căreia ai controlul și dacă schimbi ceva aici, ceea ce va veni spre tine se va schimba de la sine.

Fii responsabil.

Și pentru că știu că teoria este una, iar practica vine la pachet cu provocări, îți spun că cel mai important pas pe care-l poți face este să-ți asumi responsabilitatea asupra vieții tale. Gândurile, emoțiile, acțiunile și experiența ta îți aparțin. Nu te judeca sau învinovăți, însă învață să lași oamenii din jurul tău să-și vadă de treaba lor. Tu poți să le transmiți ce ai prefera, ce ți-ai dori, însă ei au libertatea de a spune “da” sau “nu”. Tu ai de asemenea libertatea de a accepta omul de lângă tine și a-ți schimba percepția sau a pleca de lângă el pentru a trăi așa cum dorești.

Când dai vina pe ceilalți, îți pierzi puterea. De fiecare dată când te încrunți la partenerul tău că nu e așa cum ai așteptat tu sau pretinzi să-ți umple golurile, îi lași pe el la cârma vieții tale. Și habar n-are ce să facă. Poate că ai dreptate să învinovățești anumiți oameni. Cu siguranță ți-au greșit câțiva, însă și aici este tot responsabilitatea ta, căci să ai dreptate nu te ajută cu nimic. Ce te susține din interior este să fii responsabil pentru cum percepi lucrurile, cum mergi mai departe și ce atragi în continuare în viața ta, în funcție de energia pe care o emani.

Ai dreptul să-ți trăiești emoțiile negative

Poți să te superi, să te enervezi sau să te revolți. Ai dreptul să faci asta și este chiar de preferat să-ți îmbrățișezi stările, în loc să le alungi sau ascunzi. Însă asumă-ți în totalitate emoțiile și decide ce vrei să faci mai departe. Schimbarea celuilalt nu este o alternativă. Știi și tu că e ușor să te schimbi în momentul când dorința vine din interior, însă în caz contrar, e doar o formă fără fond.

Ție îți ești dator cu o schimbare și meriți să te eliberezi din lanțurile învinovățirii și a victimizării.

Acum eu te întreb. Tot tu să te schimbi? Răspunsul îți va veni tot dintr-o întrebare. Ești fericit? Daca da, perfect. Dacă nu…atunci cine altcineva să schimbe asta? Este viața ta! Partenerul tău, oricât de mult și-ar dori să te facă fericit, nu știe, nu poate și nu are toate uneltele necesare pentru a te conduce într-o direcție pe care nici măcar tu nu o știi clar. Ia-ți propria viață în mâini și condu-o tu! Pentru că poți!

Te îmbrățișez cu dragoste și entuziasm.

sursa: http://entuziasm.ro/

O rugăciune este un remediu puternic

Fiindcă astăzi este o zi de mare sărbătoare, vă invit să ne întoarcem spre rugăciune, însă nu numai acum! Fiți binecuvântați cu iubire și lumină. Daniela.

Rugăciunea este cea mai firească mişcare sufletului smerit, care îşi recunoaşte neputinţa şi aleargă la Ziditorul său, Dumnezeu, pentru a lua izbăvire şi uşurare în durerile sale. Fără rugăciune, credinţă în puterea divină şi optimism, vindecarea nu ar fi posibilă.

Sfântul Ioan Gură de Aur spunea despre puterea rugăciunii: “Rugăciunea este arma cea mai tare vistierie care niciodată nu se goleşte, bogăţie nesecată, liman fără valuri, temelia păcii, rădăcină, izvorul, mama tuturor bunătăţilor, mai puternică decât o împărăţie.

Eu însă vorbesc de rugăciunea care nu zace numai pe buze, ci se ridică din adâncul inimii. Cu atât mai sus se înalţă rugăciunea când iese dintr-o inima strâmtorată şi evlavioasă. Şi, ca să ştii că rugăciunea care se săvârşeşte la moment de nevoie, este mai întâi ascultată, iată ce zice profetul: „În necazul meu am chemat pe Domnul şi m-a auzit” (Ps. 119.1).”

Despre forţa rugăciunii s-au convins şi oamenii de ştiinţă, iar rezultatele studiilor au fost, de-a dreptul spectaculoase. “O rugăciune este un remediu puternic”, spunea Valeri Slezin, şeful Laboratorului de Neuropsihofiziologie al Institutului de Cercetare şi Dezvoltare Psihoneurologică Bekhterev din Petersburg. “Rugăciunea nu numai că reglează toate procesele din organismul uman, ea repară şi structura grav afectată a conştiinţei.”

„Stingerea” completă a cortexului

Profesorul Slezin a făcut ceva de necrezut: a măsurat puterea rugăciunii. El a înregistrat electroencefalogramele unor călugări în timp ce se rugau şi a captat un fenomen neobişnuit – “stingerea” completă a cortexului cerebral. Această stare poate fi observată numai la bebeluşii de trei luni, atunci când se află lângă mamele lor, în siguranţă absolută. Pe măsură ce persoana creşte, această senzaţie de siguranţă dispare, activitatea creierului creşte şi acest ritm al biocurenţilor cerebrali devine rar, numai în timpul somnului profund sau al rugăciunii, aşa după cum a dovedit omul de ştiinţă. Valeri Slezin a numit această stare necunoscută “trezie uşoară, în rugăciune” şi a dovedit că are o importanţă vitală pentru orice persoană.

Grijile dispar

Este un fapt cunoscut că bolile sunt cauzate mai ales de situaţii negative şi afronturi care ne rămân înfipte în minte. În timpul rugăciunii, însă, grijile se mută pe un plan secundar sau chiar dispar cu totul. Astfel, devine posibilă atât vindecarea psihică şi morală cât şi cea fizică, spun oamenii de ştiinţă. Cercetările medicale din ultima vreme au demonstrat ca rugăciunea pentru sine, dar şi cea spusă pentru alţii scad nivelul hormonilor de stres, reduc tensiunea arterială, durerile cronice, tulburările de somn, anxietatea.

Biserica ortodoxă binecuvântează rugăciunile făcute „pentru tot sufletul necăjit şi întristat”, mulţi credincioşi adresându-se Maicii Domnului.

„Sunt sfinţi care ocrotesc îndeosebi pe cineva, dar Sfânta Parascheva, Sfânta Filofteia apără, în general, de toate relele. Noi o avem întotdeauna pe Maica Domnului, apărătoarea tuturor celor necăjiţi, aşa se numeste şi acatistul pe care i-l adresam. Deci, pentru orice situaţie ne adresăm unor sfinţi cu puteri mari, cum e Maica Domnului, la care ne rugăm în toate împrejurările”, spune părintele Nicuşor Dascălu.

Fecioara Maria este pomenită la fiecare slujbă prin rugăciuni, cântări religioase, acatiste sau paraclise. Pe Fecioara Maria o au ca şi ocrotitoare copiii care au fost botezaţi cu numele ei sfânt şi tot ea este purtătoarea de grijă a tuturor mănăstirilor din ţara noastră. Când avem necazuri, când suntem bolnavi, când suntem în grele încercări cerem ajutor de la Maica Domnului. Sfânta Fecioară este o bună mijlocitoare către Dumnezeu şi ori de câte ori îi cerem ajutorul, rugăciunile noastre nu rămân neascultate.

Există numeroase rugăciuni atrunci când trupul este slăbit şi măcinat de boală. Ele pot fi rostite de cei apropiaţi bolnavului, de preoţi sau chiar de cel căzut în suferinţă. Preoţii spun că se fac rugăciuni pentru omul bolnav, pentru bolnavul căzut în deznădejde, pentru bolnavul înainte de operaţie. Există, de asemenea, rugăciune de mulţumire pentru însănătoşire, rugăciunea bolnavului pentru cei ce-l îngrijesc, rugăciunea doctorului pentru bolnavii săi, dar şi rugăciunea la sfâna Muceniţă Filofteia care aduce alinare şi mângâiere prin vindecarea celui suferind.

Rugăciune către Maica Domnului pentru vindecarea de boli:

Preasfântă, Preacurată şi Preaminunată Fecioară şi Maică a Domnului nostru Iisus Hristos, Te rugăm ascultă rugăciunea nevrednicilor robi (numele) şi vindecă-ne pe noi, pe cei din familiile noastre şi pe toţi suferinzii din lumea asta bolnavă, de bolile grele, transmisibile sau netransmisibile, de bolile ştiute şi neştiute de noi. Fie ca toţi creştinii să Te preamărească şi să Te preacinstească pe Tine, iar noi să avem tot ajutorul cel bun, sfânt şi ceresc. Îţi mulţumim Maică Sfântă pentru vindecare, pentru tot ajutorul Tău, pentru mijlocirea Ta la Preabunul Dumnezeu, că Tu eşti scară la Cerul Sfânt, pentru rugăciunile noastre şi ajutor nemijlocit în cererile noastre cele îndreptăţite. Amin!

http://adevarul.ro/