Plecarea e întodeauna grea

Atunci când pleci undeva, care este primul lucru pe care îl faci în această privinţă? Îţi faci bagajul, logic. Îţi spui că îţi împachetezi doar strictul necesar, dar când colo, ce să vezi? Îţi iei ditamai valiza. Plină de lucruri nefolositoare pe care o să le cari după tine degeaba.

Cam aşa este şi în viaţă. Când decizi să pleci de undeva, de lângă cineva, de multe ori te încetineşte bagajul de sentimente. Prea multe amintiri inutile, sentimentele te fac să târăşti efectiv valiza după tine şi să nu ajungi prea departe.

Când decizi că nu îţi mai găseşti locul lângă cineva sau undeva şi vrei să fugi de acolo, lasă bagajele dincolo de uşa pe care o închizi în urmă. N-ai nevoie de ele, ai nevoie doar de ceea ce probabil îţi lipseşte, şi pleci să cauţi, un gram de hotărâre, să te descătuşezi de tot ce ţi se agaţă de picioare, de fiecare colţ de materie lăsat descoperit.

Nu ai nevoie de nimeni. Urcă-te în tren, în autobuz, în avion, în maşină sau pe vapor. Nu privi în urmă, priveşte înainte, şi chiar dacă nu zăreşti nimic, continuă să priveşti, ceva-ceva se va întrezări la un moment dat.

Agaţă-te de el, agaţă-te de lumina aia slabă, aşa slabă cum este te va ajuta să vezi. Plecarea e întodeauna grea.

Să-ţi iei rămas bun, să te descotoroseşti de toate amintirile şi de tot trecutul.

Dar odată ce-ai făcut asta, poţi să o iei de la început, uşoară şi senină, fără să tot târăşti după tine sentimente ponosite.

Fii curajoasă şi atunci când decizi să pleci, pleacă definitiv. Nu mai lua frânturi din ce a fost în ce va fi. Spune “adio” tare şi răspicat, şi pleacă fără să te uiţi în urmă.

sursa: http://frumusetefeminina.ro/

În dar, de ziua ta...

Nu pot să îți spun ce idei de „La mulți ani!” îmi trec momentan prin galeriile sufletului și felul cum că bucuria veștii că astăzi îți împlinești anișorii îmi stârnesc imaginația creatoare la cele mai frumoase mesaje de prietenie, dar îți voi spune câteva lucruri pentru sufletul tău, cred eu, pe cât de frumos pe atât de încercat. În primul rând vreau să te felicit și să te îndemn la bucurie, dar nu la o bucurie de moment ci la una a cărei intensitate să îți copleșească toate tristețile pe care le ai. Indiferent că s-au împlinit multe sau puține din dorințele pe care le-ai avut, indiferent că oamenii te iubesc sau te vorbesc pe la spate, indiferent că vezi viața în roz sau trăiești sub semnul unei vieți în gri, astăzi tu trebuie să te bucuri. Bucuria de astăzi dă valoare vieții tale de până acum și are rolul de a pune în umbră toate neîmplinirile tale sufletești sau materiale. Știi ce este mai important, nu-i așa? Nu trebuie să îți spun eu de două ori, nu? Faptul că Dumnezeu te iubește enorm și că tu te străduiești să păstrezi curățenia în sufletul tău. Acesta este lucrul cel mai important. În rest, că ești trist, îți lipsesc lucruri, nu toți oamenii te plac, prietenii tăi de-o viață sunt sau nu sunt prezenţi, copiii sunt lângă tine sau nu, acestea sunt de ale vieții și trebuie să le iei și să le suporți așa cum îți vin. Dacă Dumnezeu te iubește iar tu știi că ai încercat să nu îl superi cu nimic, restul bucuriilor vor veni de la sine la timpul lor. Și nu o lua ca și cum ai fi îmbătrânit cu încă un an! Nu poți gândi așa! Nu trebuie să gândești așa! Adevărata tinerețe este atunci când un om matur se străduiește să aibă nerăutatea unei inimi visătoare de copil. Gândurile tale frumoase și dragostea ta de Dumnezeu și oameni sunt cele care îți umplu sufletul de vigoarea tinereții. Nu felul cum vorbești, gândești, scrii sau arăți. Dacă ai vreun sfânt ocrotitor, atunci mulțumește-i astăzi mai mult ca oricând. Dacă vrei să ai toată ziua plină de bucurie, atunci fii atent la inima ta ca să nu se întristeze cu toate nimicurile pe care cel rău le va scorni împotriva ta. Astăzi m-am uitat cu recunoștință în sufletul meu la numele scrise acolo, iar în dreptul numelui tău am mai adăugat o steluță, așa ….ca să îmi aduc aminte de omul care m-a ajutat în lungul meu drum spre Doamne Doamne! Astăzi nu meriți să plângi, ci lasă-L pe Doamne Doamne să se poată bucura pe deplin de seninul zâmbet al inimii tale recunoscătoare! Ascultă sfatul meu și bucură-te astăzi, mai mult ca oricând! Cu drag, pentru sufletul tău.….

de Ochii Caprui
sursa: https://www.facebook.com/pages/Ochii-Căprui-blog-personal/469613529832815

Nu mai am răbdare...

“Nu mai am răbdare pentru anumite lucruri, nu pentru că am devenit arogantă, ci pur și simplu pentru că am ajuns într-un punct al vieții mele în care nu mai vreau să irosesc timp cu ceea ce-mi displace sau îmi face rău. Nu mai am răbdare pentru cinism, critică și cereri exagerate de orice natură. Mi-am pierdut dorința de-a le face pe plac celor care nu mă plac, să-i iubesc pe cei care nu mă iubesc și să le zâmbesc celor care nu vor să-mi zâmbească. Nu mai pierd un singur minut cu cei care mint sau manipulează. Am decis să nu mai coexist cu pretinsul, ipocrizia, falsitatea și cu laudele ieftine. Nu tolerez nici erudiția selectivă, nici aroganța academică. Și nici nu mă adaptez la bârfa mondenă. Urăsc conflictul și comparațiile. Cred într-o lume a contrariilor și de aceea îi evit pe oamenii cu personalități rigide și inflexibile. Îmi displac lipsa de loialitate și trădările între prieteni. Nu mă împac cu cei care nu știu să facă un compliment sau să spună un cuvânt de încurajare. Exagerările mă plictisesc și am greutăți în a-i accepta pe cei cărora nu le plac animalele. Și peste toate acestea, nu am răbdare pentru oricine nu-mi merită răbdarea.”

Ei, ce spuneți despre această declarație atribuită lui Meryl Streep și care a devenit virală tocmai de aceea?

De fapt, tocmai am aflat și noi, citatul îi aparține unui mai puțin celebru pământean - José Micard Teixeira, un autor portughez de texte motivaționale. Nu știm cui i-a venit ideea de a-i răspândi vorbele folosind un așa “vehicul”, ce garanta succesul, dar chiar după ce am aflat că nu Meryl Streep a ajuns la concluziile de mai sus, ele nu și-au pierdut din impact. Deci, rămâne valabil ce-am gândit când am scris așa:

“Trebuie să fii o celebritate și să ajungi la o vârstă respectabilă ca să-ți poți permite luxul sincerității? Ori tot ce spune ea sunt lucruri pe care le-am putea face fiecare și viața noastră ar fi mai frumoasă și mai ușoară? Dar de ce nu le facem? De ce ne e cel mai teamă? De ce să aștepți o viață ca să decizi că nu vrei să fii înconjurat decât de oameni buni, oricât de puțini ar rămâne? Cu cât mai repede, cu atât mai bine, nu? Și dacă ne-am educa așa copiii, acasă și în școli, oare cum ar arăta lumea de mâine? Că cea de azi prea se sprijină pe rele…”

 

sursa: http://www.catchy.ro/

Nu e ciudat?

Avem timp să stăm la televizor, dar de rugăciune nu avem timp. Ne facem timp întotdeauna să ne îngrijim trupul, să-l spălăm, să-l hrănim, să-l plimbăm, dar pentru suflet nu găsim niciodată timp; îl neglijăm, îl lăsăm murdar, zdrențuit, nespovedit. Acceptăm întotdeauna invitațiile la cinema, la teatru, în cluburi, restaurante, dar când ne invită cineva duminica la biserică, ne rușinăm și găsim mereu motive de a nu merge. Găsim întotdeauna putere și răbdare să stăm în picioare la meciuri, dar nu și la biserică. Avem putere să stăm ore în șir la concerte în aer liber, pe ploaie și pe vânt, dar considerăm proști pe cei care așteaptă la rând la sfintele moaște sau la agheasmă.

Avem întotdeauna bani de aruncat pe petreceri, mobilier, mâncare, haine și bijuterii, dar pentru un pomelnic, sau o milostenie nu avem bani. Ni se par întotdeauna folositoare investițiile pentru trup, dar lucrurile necesare sufletului: icoane, cruciulițe, slujbe sau cărți religioase, le considerăm scumpe și inutile. Ne ducem de urgență la doctor când se îmbolnăvește trupul, ne îngrijorăm pentru însănătoșirea lui, cheltuim sume enorme, dar când se îmbolnăvește sufletul de prea multe păcate, nu alergăm la doctorii sufletești, la preoți, să ne vindece boala sufletului; lăsăm rana deschisă, nevindecată, adăugăm păcate peste păcate, și nu ne pasă nici dacă ne moare sufletul.

Ne încredem în psihologi când suntem tulburați de problemele vieții, cheltuim în zadar banii, dar la duhovnici nu alergăm. Avem întotdeauna lacrimi de râs pe la petreceri și emisiuni, dar să facem o rugăciune sinceră de pocăință, cu lacrimi, nu avem. Ne mândrim întotdeauna cu hainele, mașinile și accesoriile ce le purtăm pe noi, dar ne rușinăm a purta Crucea Mântuitorului la gât, sau să o facem când trecem pe lângă o biserică. Ne interesează toate știrile și emisiunile, suntem la curent cu toate filmele și noutățile, dar știrile folositoare de suflet le considerăm false sau neinteresante.

Ne regăsim în muzica rock, scuturăm din cap ca îndrăciții, dar să ne liniștim în cântări religioase, nu ne face plăcere. Dansăm până când transpirăm, dar ca să facem metanii, nu vrem să ne obosim trupul. Ne rușinăm cu toții când suntem numiți neglijenți în treburile gospodărești, pământești, dar când cineva ne spune că suntem leneși și nepăsători față de suflet, nu ne doare și nu ne pasă.

Ne interesează părerea oamenilor despre noi, imaginea noastră în ochii lumii, dar nu ne întrebăm niciodată ce părere are Dumnezeu despre noi, nu ne interesează. Plângem și ne întristăm cu toții când ne pătăm haina trupului, dar nu dăm nici cea mai mică importanță când ne murdărim haina sufletului. Ne asigurăm cu mult timp înainte locuri de veci, ne interesează unde va sta trupul nostru după moarte, ne achiziționăm cavouri și grilaje scumpe, dar unde ajunge sufletul, dacă avem loc în rai, nu ne panicăm.

Să ne oprim puţin din drumul frământărilor noastre şi să ne întrebăm cu toată sinceritatea, de ce ne iubim mai mult trupul care este vremelnic şi supus putrezirii, decât sufletul care este veşnic şi este cel mai mare dar cu care ne-a înzestrat Dumnezeu. De ce iubim atât de mult împodobirile trupului, iar virtuţile sufleteşti şi faptele bune le trecem cu vederea?! De ce ne înşelăm şi ne duşmănim pe noi înşine prin ceea ce avem mai scump şi nemuritor, sufletul?! De ce ne amăgim cu o credinţă de suprafaţă şi nu păşim mai adânc trăind ca adevăraţii creştini?!

sursa: https://luminapentrucandeladinsuflet.wordpress.com

Oameni...de obicei

Ne-am obişnuit să le cerem oamenilor să fie pre-vizibili. Să-i putem aşeza în cutii, în viaţa şi în mintea noastră. Să nu ne surprindă, ca să dormim liniştiţi. Să nu facă alegeri noi, diferite de la o zi la alta, ca să nu ne deranjeze cutiile prin cap şi să fie cumva nevoie să trăim şi să răspundem creativ. Să nu cumva să ne trezească, să ne provoace la viaţă, să ne mişte... Să nu facă un pas prea mare înainte, dar nici în lateral, ci să stea în locul spre care ne-am obişnuit să privim, să-i găsim mereu acolo unde i-am lăsat, exact cum îi ştim... Să nu spună că-i doare, dacă n-au mai făcut-o şi înainte. Să nu fie fericiţi, dacă până acum n-au fost. Să nu se schimbe nimic în ei. Ca să murim liniştiţi...

Şi dacă am învia? Dacă ne-am trezi şi am trăi astfel încât nimeni, vreodată, să nu ne mai poată aşeza într-o cutie? Dacă am arde cutiile şi am îndrăzni să fim mereu proaspeţi, înnoiţi de zorii fiecărei zile, de fiecare răsărit? Dacă am zbura şi i-am lăsa şi pe ceilalţi să zboare, să fie? Dacă nu ne-am mai supăra când cineva se schimbă şi ne surprinde?

Dacă, în loc să trăim gândindu-ne cum să evităm să dezamăgim, am face exact ceea ce vrem să facem, ce ne bucură sau ne e util ca experienţă? Dacă ne-am permite salturi, schimbări de ritm, viteză şi alegere? Dacă am fi cine vrem să fim, neintimidaţi de judecata şi dezamăgirea celor care (încă) n-au înţeles şi încă nu-şi permit să zboare?

Şi dacă n-am mai căuta să ştim cum suntem şi cum sunt ceilalţi, de obicei? Şi dacă n-am mai bate în cuie ceea ce ştim despre noi/ei, în schimb lăsând liberă viaţa şi şansa descoperirii a cine putem fi iar şi iar?

Din pre-vizibili, am deveni vizibili. Ne-am vedea unii pe alţii cu adevărat. Ne-am privi cu curiozitate, nu cu pretenţia că ne ştim de tot, cu tot, deja... Scopul ar fi să descoperim astăzi ceva nou, nu să verificăm dacă totul a rămas la fel ca ieri. Să ne creştem unii altora, împreună, cu aripi bune de zbor nu doar de ţinut moale sub noi când dormim în toate felurile... Cu momente bune de respirat în inimă. În permanentul şi miraculosul acum. În noi, infiniti... precum întreaga existenţă.

de Nicoleta Svârlefus

De-am fi în fapte ca în vorbe...

Ne spunem cuvinte mari pe care le-am învăţat citite prin cărţi. Ne spunem cuvinte mari...

Ne spunem cuvinte despre suflet, despre iubire, despre adevăr, despre unitate... Atâtea cuvinte frumoase ce n-ar avea de ce să nu fie crezute. Peste tot tronează cărţi cu titluri ce îndeamnă spre tot ce se aude în spusele multora. E vremea în care toţi au învăţat cuvintele şi este la modă să se spună aceste cuvinte. Cuvintele au ajuns o haină pe care tocmai cei mai mari mincinoşi o îmbracă spre a se arăta bine pentru a atrage pe cei care, în sinceritatea sufletului trăind, ajung înşelaţi.

Cuvintele înţelepţilor sunt bune de ţinut pe buze. Au valoare mare în timpurile de azi, dar nimeni nu dă un bănuţ pe ele, dacă e să ţină să le arate prin faptele celor ce ţin să spună tuturor, să le fluture în scrieri pe care să le poată împrăştia celor ce caută să-şi îndemne viaţa înspre mai bine, mai frumos. Se scriu cărţi, se scrie prin reviste, cuvintele sunt puse înşelător să arate că frumosul şi adevărul este carte de căpătâi.

Dar trăim în vremurile prezentului ca să ne fie arătat adevărul spuselor din începuturi, trăim vremurile în care oamenii se aseamănă mai degrabă cu animalele sălbatice, însetate de sângele semenilor. E atâta iubire în cuvinte, dar iubirea adevărată nu e de găsit. Fidelitatea a fost aruncată la gunoi punându-i în cârcă ideea co-dependenţei. Dragostea este delimitată de marginile patului, iar cuvântul dat se cere doar să fie respectat, uitându-se că şi ceea ce se spune trebuie respectat.

Se mai priveşte cineva pe el când îl priveşte pe cel din faţa lui? Se mai uită cineva spre propriile fapte când le judecă pe acelea pe care crede că le poate face altul? Mai are cineva în gând binele celorlalţi mai presus de răul lor, de care nu sunt ceilalţi vinovaţi? Mai e cineva care are tristeţe în suflet când aude că se luptă tatăl cu fiul, fraţii între ei, mama cu fiica? Câţi trec dincolo de a încerca să înţeleagă motivele înainte de a face ceva să oprească aceste lupte?

Ştim acum multe, avem cunoaştere despre multe, dar chiar şi dacă ştim tot am ajuns să ne privim unii pe alţii de după o linie de demarcaţie pe care mai tot timpul spunem că nu o punem, dar în aproape tot timpul există. În existenţa de oameni suntem separaţi de fluviul diferenţelor sociale şi materiale, prin care, fără să ni se ceară de cineva, împins este cel care este altfel, pe celălalt mal. Cuvintele se spun şi sunt frumoase, dar ascund realitatea faptelor. Şi ca şi cum asta nu e de ajuns, ducem fluviul despărţirii, tot atât de lat, şi pe razele luminii ce nu are de-a face cu cele ce aici sunt motive de a nu fi aproapre. Şi nici acolo aproape nu ne suntem. Ne mirăm că viciul, crima, distrugerea corpurilor şi a sufletelor domneşte fără limite, că familiile se împrăştie, şi căutăm motive în stânga, în dreapta, în mari aranjamente şi conspiraţii, dar în ceea ce facem nu vrem să căutăm, orbiţi de cuvintele învăţate ce le rostim şi ni le rostim ca să ştim că nu le-am uitat şi nu ne dăm vreodată de gol.

De-ar fi să nu fim aşa cum am ajuns să fim nu ne-ar fi nici haina, nici chipul, nici treapta socială, motiv de a ne lăsa de ceea ce, înainte de a fi în alţii sau dinspre alţii, e în noi, dezbinaţi şi slabi.

Căci de-ar fi faptele precum vorbele, ne-am putea măcar în noi încrede spre a face ca lumea să aibă un nucleu puternic şi un catalizator de bunătate. Dar vorba zboară şi fapta ce rămâne, cu toate cuvintele frumoase şi înălţătoare spuse, trimite-n margine de lume sau chiar în moarte pe cei ce pe din afară se arată ca nedemni de ceea ce suntem noi, cei care ne aflăm, efemer, undeva, pe cei care au rămas în urma modernităţii. Noi, cei care dăm cu piciorul uităm însă că nici efemeră, nici modernă nu este credinţa, căci ea este perenă şi eternă. Şi uităm să ne întrebăm dacă nu cumva dăm cu piciorul, dând în ceilalţi, tocmai eternităţii noastre.

Atâtea mari cuvinte se aud şi se văd. Şi mă simt îndurerată că multe din ele sunt spuse sau scrise de unii ce, căutaţi în faptele prezentului, sunt imorali şi mincinoşi. Chiar se poate spune, dintre cei mari! Şi tocmai ei, imoralii, scriu cărţi despre iubire iar mincinoşii despre adevăr. Pe deasupra sunt mereu supăraţi că nu sunt văzuţi la adevărata valoare. Oare care valoare, a realităţii?

Sunt triste vremurile de azi când multele cuvinte nu ne învaţă mai mult decât să le rostim, căci sunt citite doar şi rar trăite. Sunt frumoase coperţile cărţilor, dar ascund în ele bucăţi de întuneric învelite în staniol. La vremurile noi, care vor fi oamenii noi? Noi, cei care faptele nu ni-s ca vorbele, ori ei care ne trag de lanţ cu prea-nfrumuseţatele lor cuvinte, spuse ca să fie priviţi ca salvatori? Iar cu vorbele puse în cărţi, cu cărţile ce se va-ntâmpla?

Triste vremuri, tristă lume...

sursa: crestinortodox.ro

Frumusețea care nu dispare

 

De-a lungul timpului, filosofii, artiştii, iubitorii de artă au afirmat că frumuseţea este o stare de spirit, iar eu cred cu tărie că aşa este. Cred că nobleţea, bunătatea, sensibilitatea oferă omului o aură specială ce îi luminează chipul, îi dictează caracterul, atitudinea şi conduita.

Eu nu cred în imaginea de păpuşă promovată de mass-media în spoturile publicitare, în emisiunile tv, etc. Cred în acel tip de frumuseţe pe care nu ţi-l poate dicta nimeni pentru că este al tău. Cred că emoţiile tale pot eclipsa şi cele mai scumpe bijuterii, că mâna ta, întinsă spre cel căzut, devine frumoasă în ochii celui de lângă tine, cu sau fără manichiură franţuzească.

Frumuseţea care nu face riduri este aceea care ţine de înţelepciune, de iubire, de dăruire celor din jur. Din punctul meu de vedere, frumoasă este femeia ce îşi alăptează pruncul sau îl veghează când doarme, care pregăteşte cu dragoste cina pentru iubitul ei, care râde cu poftă şi ştie să ia ce este bun din viaţă, care ştie să fie femeie oferind dragoste şi bunătate.

 

Viaţa mi-a oferit nenumărate surprize. Am întâlnit şi oameni seci, care puneau preţ pe ambalaj mai mult decât pe ceea ce există dincolo de el. Dar şi oameni care prin blândeţea, onestitatea, căldura lor au rămas în sufletul meu. Din această frumuseţe m-am înfruptat sufleteşte, ori de câte ori mi-am dorit să cred în oamenii din jurul meu.

 

Am păstrat imaginea lor de fiecare dată când au fost buni cu mine, dar şi cu cei din jurul lor, de fiecare dată când au ştiut să ofere un cuvânt de sprijin, de fiecare dată când au ştiut să fie oameni.

 

Nu mai reţin dacă aveau sau nu haine de firmă, dacă purtau accesorii scumpe, dacă aveau telefon mobil ultimul tip, reţin doar ceea ce au reuşit ei să îmi transmită.

 

Bunătatea – mereu la modă

 

Omul frumos este acela care ştie să primească cu bucurie fiecare clipă care i-a fost dăruită. Indiferent că are nasul lung sau strâmb, picioare lungi sau scurte, omul frumos va avea mereu un zâmbet cuceritor, o privire caldă, o atitudine pozitivă în faţa vieţii. Iar acest tip de frumuseţe nu piere niciodată şi îl clasează în rândul frumoşilor, pentru totdeauna.

 

Este minunat că după ani de căsnicie, omul de lângă tine să te vadă frumoasă pentru ceea ce exprimi în privire, pentru modul în care îl înconjori cu afecţiune, dar mai ales pentru că tu ai avut înţelepciunea să alegi un om minunat pe interior. Căci doar omul, cu adevărat frumos, te poate preţui ca om şi ca femeie.

 

Tu cum vezi adevărata frumuseţe?

 

de Magda Câmpeanu

sursa: http://www.frumusete-fara-limite.ro/

Cum te pot contamina cei din jur. Sau cum să rămâi în adevărul tău...

Oamenii sunt atenţi să nu ne "dea" bacterii şi virusuri, dar unii sunt foarte determinaţi să ne contamineze, poate într-un mod mai distructiv decât ar face-o o bacterie. Cu păreri şi sfaturi necerute, cu încercarea de a ne convinge să preluăm un punct de vedere, cu tot felul de informaţii şi poveşti, cele mai multe goale şi fără valoare pentru viaţa noastră.

E impropriu spus că ei ne contaminează, pentru că sună ca şi cum e responsabilitatea lor. Nu e. E responsabilitatea noastră ce primim, ce lăsăm să ajungă la noi, ce ne însuşim.

Iată câteva moduri în care poţi fi contaminat de către cei din jur, sau pe care tu însuţi le foloseşti să-i contaminezi pe ceilalţi:

1. Îşi dau cu părerea despre tine şi viaţa ta, fără ca tu să le fi cerut asta. Îţi spun ce e greşit, ce e de reparat la tine... O părere de acest gen, mai ales dacă vine într-un moment nepotrivit, de pildă într-un moment în care nu prea-ţi vine să te lauzi, nu eşti prea mândru de tine şi alegerile tale, poate fi ca o lovitură la temelie. Nu te împuterniceşte, ci te slăbeşte

2. Încearcă să te convingă să împrumuţi punctele lor de vedere. Vrei nu vrei, îi întrebi sau nu, ei te mitraliază cu argumente şi nu cedează cu una cu două. Vor să aibă dreptate şi vor să le-o dai tu. Acesta este un abuz, e ca şi cum ar intra în casa ta cu forţa. În orice caz, fără nicio urmă de respect pentru tine, părerea ta, experienţa şi cunoaşterea ta, ei vor să le cumperi părerile. Să te facă să accepţi că tu greşeşti şi ei au dreptate. Da, e posibil să aibă dreptate şi nu e exclus ca şi tu să ştii asta, dar aici nu e vorba despre cine are dreptate, ci despre o atitudine care contaminează.

3. Îţi dau sfaturi fără să le ceri. "Ai făcut aia? Ai făcut ailaltă?" "Eu zic să faci aşa şi pe dincolo"... Sunt momente în viaţă în care cei din jur se simt responsabili pentru tine şi par că vor să se asigure că nu-i dezamăgeşti. Da, ai ghicit, când te presează cu tot felul de indicaţii şi sfaturi, de fapt de ei le pasă. Dacă le-ar păsa de tine, ar fi delicaţi, nu te-ar invada, te-ar asigura de sprijinul lor dacă ai nevoie şi... te-ar iubi. Te-ar respecta, respectându-ţi alegerile, procesul şi călătoria aici. Aşa cum e. Aşa cum eşti.

4. Încearcă să te manipuleze prin vinovăţie. Una-două, ceva ai făcut greşit şi ei nu ratează nicio ocazie să-ţi amintească să te simţi vinovat. Să stai acolo, la "locul tău", să nu îndrăzneşti să te crezi cumva bun de ceva. Da, e contaminare şi, dacă nu te prinzi la timp astfel încât să nu te mai laşi prins în jocul asta, te-ai ars. O să preiei acel punct de vedere că ai greşit, iar şi iar, apoi vei încerca să compensezi prin a fi drăguţ, bun, performant, adică pe placul lor. Nu vei fi tu, ci vei fi cineva pe care îl vor ceilalţi în forma pe care o vor.

5. Îţi spun poveşti. Multe poveşti. De obicei sunt plângeri, drame sau întâmplări senzaţionale care îi fac pe ei să pară grozavi. Tu nu ai chef mereu să-i asculţi, dar o faci pentru că nu ştii să spui nu... Ei bine, poveştile celorlalţi sunt una dintre cele mai uşoare şi subtile căi de contaminare. Umplându-ţi capul de poveşti, preiei puncte de vedere, frici şi alte emoţii care nu-ţi aparţin. Începi să creezi scenarii şi temeri false care te vor ţine blocat pe loc, ca să nu mai vorbim de starea (uneori dureri de cap, greaţă, nervozitate...) pe care o creează ascultarea de poveşti nesfârşite.

Ei bine, dacă-ţi place să asculţi şi să spui poveşti, fă-o. Dar dacă eşti conştient că uneori te minţi ascultând ceva ce nu te interesează, atunci poate că e timpul să economiseşti ceva mai mult timp, energie şi...succes în viaţă :)

6. Fac mult zgomot. Ţi s-a întâmplat, cu siguranţă, să simţi nevoia să-ţi acoperi urechile sau să o iei la sănătoasa, pur şi simplu, pentru că nu mai puteai suporta gălăgia din jur. Există momente şi există oameni care fac foarte multă gălăgie. Fie vorbesc tare, râd zgomotos în mod forţat, fie devin agresivi, ridică tonul şi îl păstrează aşa minute în şir, iar tu, chiar dacă nu eşti ţintă directă ci doar te nimereşti prin preajmă, tocmai te afli într-un proces de poluare fonică şi emoţională...

7. Te întreabă, îţi spun şi îţi cer mereu ceva. Vor atenţia ta. E şi asta un fel de contaminare, pentru că a avea atenţia mereu la altcineva, la problemele sau întrebările sale existenţiale, nu te lasă să te concentrezi la drumul tău.

Sună cunoscut pentru tine? Dacă da, atunci e necesar să devii conştient, prezent, pentru a identifica situaţiile în care eşti pe cale să te contaminezi. Când nu eşti prezent, e mult mai probabil să te impregnezi cu stări, emoţii şi puncte de vedere din exterior. Toate acestea pot fi interpretate ca fiind ale tale, deşi doar le auzi sau percepi.

De fapt, cea mai eficientă soluţie este să fii în adevărul tău, să funcţionezi din el, din tine. Să ai curajul de a spune şi face exact ce vrei, să opreşti o conversaţie, de exemplu, dacă nu te interesează sau simţi că nu creează nimic pentru tine, nu contribuie şi nu face o diferenţă.

De asemenea, e important să fii mereu orientat către ceea ce e potrivit şi bun pentru tine în fiecare moment. Să te întrebi cum te poţi ajuta, ce poţi fi, spune sau face, pentru a-ţi fi bine şi uşor. Cum poţi crea mai mult spaţiu curat în jurul tău... Astfel de întrebări şi soluţiile care le vor urma, auto-observarea permanentă, îţi vor da putere, îţi vor economisi timp şi energie. Evident, vei putea folosi această energie în sensuri mult mai împlinitoare.

Până la urmă, tu eşti singurul stăpân al timpului, energiei şi vieţii tale. Tu alegi ce, unde, cât, cu cine şi cum... Sau nu?

Tu eşti singurul responsabil pentru liniştea, împlinirea, fericirea şi bunăstarea ta. Deci doar tu poţi şti cum arată binele pentru tine.

de Nicoleta Svârlefus

Pentru un suflet comunicativ din toate punctele de vedere, tăcerea este un liman de liniște, de reglare a conturilor cu tine însăți, este o provocare extraordinară

Tăcerea...

Tăcerea este una dintre puținele metode prin care am reușit să aflu multe răspunsuri la întrebările pe care viața mi le-a pus ori zâmbindu-mi, ori pretinzând de la mine acel ceva destul de necesar ei pentru a evolua. 

Pentru un suflet tăcut, tăcerea nu are valoarea ei maximă. Pentru că, fiind tăcut din fire, reușești să faci din tăcerea ta doar o carapace sub învelișul căreia ceilalți nu pot pătrunde sau nu au idee în totalitate despre ce se poate petrece acolo. Însă tăcerea este mult mai mult decât o carapace. 

Pentru un suflet comunicativ din toate punctele de vedere, tăcerea este un liman de liniște, de reglare a conturilor cu tine însăți, este o provocare extraordinară. 

Tăcerea, după câte am observat eu, poate fi de trei feluri: de aur; diplomatică sau de protecție; otrăvitoare. 

Cea mai cunoscută tăcere este cea diplomatică, starea în care o lași să se înțeleagă ca un răspuns la întrebările care ți s-au pus sau starea de tăcere a buzelor în care atent fiind la conversația cu partenerul de discuție, reușești să punctezi prin tăcere sau vorbe cu două înțelesuri numai punctele pe care vrei să le câștigi. Este o artă și în această chestiune, dar o artă care ajută doar la diplomație, nu și la mântuirea personală în totalitate. 

O altă stare a tăcerii este cea otrăvitoare. Atunci când taci cu îndârjire și ai starea sufletească a unui vulcan care fiind gata de erupție, hotărăște să mai amâne o vreme erupția, chiar dacă în adâncurile sale lava clocotește din plin, doar pentru a putea întărâta la maxim localnicii de prin împrejurimi. Ei bine, această clocoteală, acest zbucium sufletesc cu ură împotriva celuilalt, a celui care te-a mâhnit sau te-a înjosit, se vede și se simte în toate acțiunile tale, dar mai ales în tăcerea pe care ți-ai impus-o. Nu e o tăcere pentru a te liniști, ci un protest sub formă de tăcere. Un continuu zbucium sufletesc animat de ura ta pentru celălalt. Ura va înceta sau se va ameliora doar în momentul în care vei hotărî să vorbești cu celălalt, iertând și cerandu-ti iertare cu smerenie. Astfel chinul tău sufletesc va lua sfârșit. Însă dacă tăcerea aceasta va dura mult mai mult decât până la apusul soarelui, să știi că sănătatea sufletească îți este în mare pericol. 

Și în sfârșit, tăcerea pe care și-o dorește fiecare, tăcerea de aur! Atunci când taci pentru a te putea liniști, a te putea ruga sau vorbi cu Doamne Doamne înlăuntrul tău, a observa gândurile și calitatea lor, a fi atent la mișcările inimii tale în orice moment al zilei, atunci înveți să vorbești cu măsură. O măsură care dă valoare vorbelor tale. Vorba este un copil al tăcerii, născut pentru a duce mai departe sau la bun sfârșit lucrurile pe care tăcerea și le-a propus. Oricât de bine ai vorbi și oricât de frumos, la un moment dat sufletul îți cere odihnă, pentru că vorba multă are darul de a împrăștia darul atenției pe care l-ai câștigat cu atâta osteneală. Deci tăcerea cea de aur dă valoare vorbei. Dar până la tăcerea cea de aur...e cale lungă!

sursa: https://ochiicapruiblog.wordpress.com/

Drobul de sare sau grijile de zi cu zi

Fii întotdeauna o persoană plăcută! Indiferent de împrejurare. Știu, este tare greu, însă e un sfat minunat pe care-l veți descoperi la un moment dat fiecare dintre voi. Eu l-am descoperit de curând și mi-a umplut viața de seninătate.

Este foarte important ca în orice moment să-ți păstrezi buna dispoziție și să încerci pe cât posibil să nu te lași distrasă sau enervată de mărunțișuri. Încearcă să găsești o modalitate prin care să vezi partea bună a lucrurilor și să-ți atragi și gândurile în aceeași direcție.

Mi se întâmpla în trecut să mă las afectată de dispoziția celor din jurul meu. Chiar dacă plecam de acasă bine dispusă și cu zâmbetul pe buze era suficient să mă întâlnesc cu cineva cunoscut care să arate abătut, trist sau supărat că starea se transmitea și mă transformam într-o persoană ursuză, plictisită sau enervată. Dar, cel mai ciudat lucru este că odată ce treceam la acea stare negativă nu mai puteam să-mi revin indiferent ce făceam.

O perioadă bună de timp am continuat să fiu influențată de cei din jurul meu, de mentalitatea lor, de gândurile și grijile lor, de modul în care percepeau ceea ce li se întâmplau.

Mi-am dat seama la un moment dat că procedez greșit și asta datorită mamei mele, care mi-a spus că mă îngrijorez fără motiv și că mă stresez din orice. Ea a fost „ mentorul ” meu, acea persoană care îți deschide calea spre ceva mai bun și te lasă pe tine să descoperi potențialul interior.

Acum, chiar dacă îi mai ascult și îi mai cert câteodată pentru gândurile lor negativiste, nu mai am probleme cu buna dispoziție. Am devenit un liant, atât pentru mine cât și pentru cei din jur, pentru că gândind și simțind speranță reușesc să ajung mai rapid la o soluție de compromis. Poate că nu este cea mai bună variantă cea găsită de mine, însă mie mi se potrivește și mărturisesc că sunt mult mai relaxată.

Buna dispoziție, glumele, zâmbetul, sinceritatea și credința în Dumnezeu nu ar trebui să lipsească din sufletele noastre. Oricum viața ne pune la încercare indiferent de starea noastră, așa că cel mai bine ar fi să privim cu seninătate tot ceea ce ni se întâmplă și să ne provocăm la identificat soluții.

Oamenii zâmbitori, încrezători în forțele proprii sunt văzuți și acceptați diferit față de cei care nu reușesc să treacă de propriile temeri.

În loc să-ți spui „ dacă mi s-ar întâmpla și mie la fel ce aș face? și să te îngrijorezi în mod absurd de ceva care poate nu o să ți se întâmple niciodată mai bine caută să fii fericită, să profiți de fiecare moment, să te bucuri de liniștea, pacea și extraordinarul din viața ta.

Ce mod mai frumos de a celebra viața pe care ai primit-o în dar decât să fii fericit și să molipsești și pe cei din jurul tău cu pozitivism, încredere și voie bună!?

sursa: https://anasstassya.wordpress.com/

Suferinţă şi desăvârşire.

Sunt oameni care au luat drumul bunătăţii în viaţă, dar i-au încercat în vremea aceea atâtea poveri, atâtea dureri, atâtea atacuri şi pierderi, încât şi-au spus, fie în taină, fie cu voce tare, că Dumnezeu i-a părăsit.

"Am decis să merg des la biserică şi să fac bine cât de mult pot. Mă simţeam chemată către Dumnezeu mai mult decât oricând. Între altele, le-am dus alimente unor călugări de la un schit izolat, am dat bani şi am ajutat oameni bolnavi. Dar, ca un făcut, în anul acela m-am îmbolnăvit şi eu şi am suferit o operaţie cu nişte complicaţii severe. Apoi, l-am pierdut pe tata şi firma pe care o aveam a dat fa­liment", îmi spune o prietenă, care-a observat adeversitatea fantastică a "experienţelor" ce au însoţit decizia ei de a se apropia de Dumnezeu.

Părintele Arsenie Boca a dat un răspuns pentru acei oameni porniţi pe calea desăvârşirii şi încercaţi, în acelaşi timp, prin nenumărate şi, uneori, grele întâmplări; "Acesta e focul celei mai mari nevoinţe prin care au să treacă cei ce ajung desăvârşirea, că Dumnezeu însuşi se ascunde din faţa lor şi se prăvălesc asupra lor puhoaie de ură, căutând cum să-i înghită. Dar de dragostea lui Dumnezeu nimic nu-i mai desparte; nici suferinţa, nici îngerii, nici viaţa, nici moartea, nici iadul, de care se do­ve­desc mai presus, căci desăvârşirea dragostei nu mai are pe aceasta îngrădire şi hotar. În Biserică se nasc de sus şi cresc pe pământ, câştigând în războaie, oamenii mai presus de fire sau dumnezei după har". Ce ne spune părintele Arsenie Boca? După puterea luminii tale eşti încercat şi poţi ajunge încercat într-o asemenea măsură că poţi vedea cum Dumnezeu te-a părăsit. Dar, iată ce veste minu­na­tă, ce cuvânt profund ne spune pă­rin­tele; existenţa marilor nevoinţe, a marilor atacuri în experienţa vieţii, clipa în care necazurile cele mai grele ne încearcă este şi semnul că suntem pe drumul desăvârşirii. Ce taină-i aceasta, ce mare taină! Ce bine de-ar fi înţeleasă şi ţinută minte, pentru că în clipele noastre de mare durere, în momentele de pierdere, atunci când deznădejdea şi suferinţa ne pot pune în genunchi şi ne pot face să credem că Dumnezeu nu există, să ne amintim că exact acelea sunt semnele care ne arată că suntem pe drum. Să nu abandonăm calea bunătăţii şi calea iubirii în faţa atacurilor, a urii, a pierderilor şi suferinţelor omeneşti, ba chiar să ştim şi să vedem în ele indiciul precis al dreptei noastre călătorii către Dumnezeu. 

Dacă în faţa durerii nu ne pierdem sufletul, dacă pierdem orice, dar nu ne pierdem pe noi înşine şi na­dăj­duim la ieşirea din labirint, fără să ne ra­mână pe tălpi zgura urii, a impot­rivirii răutăcioase, a emoţiilor distructive şi a judecăţilor noastre, suntem "mai presus de fire". Iată că "a fi mai presus de fire" nu-i un dat, nu vine de la sine, nu-i ceva ce câştigi ca la loterie sau ceva ce ţi-a fost plantat în gene, iar tu nu ai decât să iei la cu­nostinta de aceasta. A fi mai presus de fire înseamnă a păstra sufletul tău în dragoste, în pofida tuturor în­cer­că­rilor vieţii şi a face efort pentru asta. A înţelege, a tolera, a accepta, a trece prin foc şi prin sabie, printr-un răz­boi crunt, dar nu atât cu lumea, nu cu nedreptăţile şi suferinţele ce se ivesc pe drumul tău către de­să­var­sire, ci cu ura, cu respingerea, cu fră­man­tarea şi cu deznădejdea din tine în­şuţi. Firea omenească se lamen­tea­ză. Firea omenească simte durerea şi, pe bună dreptate, nu-i uşor să ac­cepti durerea, să nu te opui, să nu strigi, să nu fii deloc mânios, să nu-ţi pui întrebări şi să nu te gândeşti atunci când te simţi zdrobit că Dumnezeu te-a părăsit. Cu toate acestea, iată, preoţi cu mare har, se poate spune chiar sfinţi, au trecut prin experienţa ome­nească a suferinţei pentru a ne spu­ne că urgia ei este semnul desa­vâr­şirii noastre. Câtă lumină-i în tine, atâta întuneric se poate năpusti prin viaţa ta. Dar, dacă ştii că-n cea mai mare disperare-i semnul celei mai mari lumini se poate să sclipesti şi se poate ca strălucirea inimii tale să izbândească chiar în clipa aceea. Să nu disperi în suferinţă şi să nu crezi că-i totul pierdut, orice ar părea pierdut, căci acela-i momentul în care lucrurile lumii se prăbuşesc, iar cele ale lui Dumnezeu se înalţă în tine.

de Maria Timuc

Când nu înţelegi ceva, ai răbdare!

Uneori nu înţelegem cum şi de ce se întâmplă un lucru sau cum de ni se întâmplă tocmai nouă. Sau nu înţelegem ce avem de înţeles de acolo. Şi e atât de mare tentaţia de a intra cu totul în povestea lui "de ce?" încât începem să ne învârtim în jurul acestei întrebări, nu pentru că am vrea să găsim răspunsuri, ci mai ales pentru că dorim să stăm în dramă şi luptă. Există o anumită plăcere în a sta acolo şi e ca o esenţă a vieţii pe care vrem să o extragem din centrul problemei. Poate că de aia ne tot adâncim în ea, şi tot săpăm, chipurile pentru a ajunge la adevăr.

Numai că, ce să vezi, cu cât sapi mai mult, cu atât te îndepărtezi de adevăr, pentru că începi să vânezi, de fapt, doar răspunsurile care se potrivesc în şablonul poveştii tale, în definiţiile pe care le-ai dat experienţei, în judecăţile pe care deja le-ai emis şi continui s-o faci despre tine şi cei implicaţi. Practic, cauţi şi permiţi să ajungă la tine doar răspunsurile care-ţi validează durerea, lupta, încrâncenarea, dreptatea pe care vrei să o ai, tiparul în care vrei să stai.

De aceea, în astfel de situaţii, deşi ne simţim pierduţi (şi pe bună dreptate, pentru că ne pierdem de cine putem fi dincolo de problemă), persistăm în situaţia respectivă, croşetând gânduri, plimbându-ne între o judecată şi alta, între dorinţa declarativă de a înţelege şi dorinţa inconştienţă de a NU înţelege cu adevărat.

Acesta este unul din modurile în care ne lăsăm distraşi din prezent, din starea naturală a fiinţei de uşurinţă şi graţie. Suntem împotriva curentului şi singurul lucru pe îl avem de acceptat poate fi că, în acel moment, singura soluţie sau cea mai potrivită şi benefică este să avem răbdare.

Da, când nu înţelegi ceva, ai răbdare. Nu scotoci, ci aşteaptă. Nu iscodi, ci priveşte. Nu (te) certa, ci îngăduie să fie ce este. Nu forţa, acceptă.

Viaţa are căile ei prin care ne ajută să înţelegem tot ce avem nevoie. Înţelepciunea nu poate fi grăbită. Fiecare experienţă are anotimpurile ei. Fiecare etapă din viaţă poate fi un pas către un nivel mai înalt de conştiinţă. Orice proiect trece prin nişte anotimpuri. Dacă e în anotimpul îngheţului, degeaba îl forţezi să fie în cel al înfloririi. Degeaba grăbeşti o plantă să crească, rişti s-o omori din prea multă "bună intenţie".

În plus, fiecare cădere este mereu urmată de un salt. Cădere, salt, cădere, salt... nimic nou, nu-i aşa? Diferenţa o face CUM treci PRIN ele. Cât de conştient eşti de importanţa acestora. Şi cât de deschis spre a creşte şi a câştiga înţelepciune prin tot ce apare în viaţa ta.

Până la urmă asta e frumuseţea vieţii, acesta este jocul. Imaginează-ţi, dacă ai avea toate răspunsurile, dacă totul s-ar întâmpla şi crea cât ai pocni din degete, ar mai fi aşa de atractiv/distractiv jocul? Nu şi-ar pierde rostul? Dar dacă toate lucrurile ar arăta instant, exact aşa cum le gândeşti şi le impregnezi cu emoţie? Cum ar arăta viaţa ta? Unii îi mulţumesc Cerului că nu le dă tot ce gândesc şi mai ales după cum gândesc în fiecare moment. Că Universul pare să aibă un delay în a răspunde. De fapt, întârzierea este la noi, ne ia ceva până să ne fie clar. Şi mai ales, ne ia ceva până obosim şi renunţăm la luptă.

Aşadar, când nu înţelegi, ai răbdare! Când te prinzi că ai un "de ce" în cap, sau mai multe, opreşte-te. Ai o cădere? Crezi că ai un blocaj? Aşa, şi?! N-ai mai avut? :)

Ce altceva e posibil? Cu altfel poţi privi? Ce-ar fi dacă ai aştepta, pur şi simplu, să se aşeze totul? Ce-ar fi dacă ai fi atent cu adevărat şi te-ai extrage din "problemă"? Cum ar fi dacă nu te-ai mai scufunda în drame, mai mult sau mai puţin ale tale? Şi ce ai crea dacă ai alege să te dai jos de pe gânduri şi să recunoşti ce vrei cu adevărat?

Poţi să alegi lupta. Sau poţi să alegi pacea. Nici una, nici cealaltă nu e greşită. Doar că... să ştii, e mereu alegerea ta.

de Nicoleta Svârlefus
sursa: http://www.astrocafe.ro/blog/

Nu e prost cine cere, e proastă cine dă

Postare dedicată celor care îmi scriu, disperate de starea de umilință îndurată în relații.

Mă revolt cu demnitate pe femeile naive care își plâng de milă în batiste după ce bărbații lor au făcut din ele cârpe de șters pe jos, le-au băgat apoi în noroi, le-au tăvălit timp îndelungat, apoi le-au aruncat în stradă (metaforic), la făcut oameni de zăpadă.

Mă revolt pentru lipsa demnității lor, din vremurile în care se rugau la toți sfinții să le schimbe bărbații iubiți, să-i facă ce au fost la început, să le dea putere să treacă prin încercările vieții cu ele de mână, să le dea lor forța de a mai face un pas, numai unul, răbdarea de a mai aștepta un ceas, doar un ceas, până își revine el după beție, după medicamente, după vreo aventură, după vreo boală, după vreo stare depresivă, după vreo dezamăgire sau după vreo mare iubire pierdută.

Mă revolt cu demnitatea ce și mie mi-a scăpat de câteva ori în viața asta printre degetele împreunate în rugăciuni înlăcrimate de: ”Fă, Tu, Doamne, o minune!” Pe voi, femei plămădite să dați vieți altor vieți, să educați și să iubiți simplu și definitiv, să (vă) sacrificați și să vă puneți pe orice alt loc decât primul!

Mă revolt din lipsa puterii de a mă răzbuna, de a blestema și de a arunca brusc cu noroi în fața bărbaților ce au învățat de la viață să folosească femeia pe post de psiholog, menajeră, medic, confidentă, și alte câte n-au legătură cu femeia iubită.

Mi-e peste puteri să pricep cum de femeile au atâta forță să suporte jigniri, lovituri, trădări, înjosiri, dezgust, beții, acuze? De unde au naivitatea să creadă suferința bietului bărbat însurat, care nu e iubit de soție, a celui încă singur care își bârfește fosta ce nu i-a dat cele de trebuință, a celui care jură pe toți sfinții că e curat ca lacrima, blând ca mielușelul și fosta o nebună ce-l alerga prin casă cu farfuriile, așa, tam-nisam, – fără a-i spune că, de fapt, farfuriile erau destinate beției lui periodice, lipsei de acasă în detrimentul unei dudui mai sexy ca ea. Cum de nu văd femeile mitocănia, lipsa de scrupule, a bunului simț, mârlănia, prefăcătoria și toate adevărurile ascunse sub masca perfecțiunii bărbatului ce le ocupă toată inima?

Cum de ajung femeile victime ale violenței domestice, ale violurilor unor bărbați alcoolici sau psihopați, abuzurilor emoționale de tot felul, pe paturile de spital ale renumiților medici psihiatri, cu depresii majore, cu psihoze și tot felul de boli psihice, răsplată pentru iubirea ce-au dat-o bărbaților de porțelan?

Și mai presus de toate, de ce îi fac ele responsabili de aceste nenorociri pe bărbați?

Cu ce-s ei răspunzători că noi, femei crescute sub semnul sacrificiului, le permitem să ne denigreze, să ne sfideze, să ne lovească, să ne priveze de afecțiune, să ne dea afară din viața lor și să ne cheme înapoi la nevoie, să ne iubească în funcție de context și să ne facă să-i credem că pentru toate neînțelegerile din cuplu este vina noastră?

Vinovați ei, de iubirea ce le-o purtăm obsesiv?

Vă spun cu siguranța unei iubiri pe care am purtat-o și eu, ca voi toate, unor bărbați care nu dădeau doi bani pe mine, o floare sau un concediu surpriză în locuri cu gust de ciocolată amară. Care n-ar fi ridicat pentru mine o piatră, în timp ce au ridicam pentru ei munți:

Dragelor, singurele vinovate de suferință sunteți voi! Știți vorba aceea: nu e prost cel care cere, e prost cel care dă! Măcar cu ultimul strop de demnitate care ne-a mai rămas, să recunoaștem că suntem vinovate pentru jocul murdar în care am decis să continuăm a plusa, deși știam bine că el trișează, pentru dragostea oarbă care ne-a ținut lângă ei suficient timp pentru a ajunge să ne credem urâte, proaste, slabe, murdare, vinovate și responsabile pentru relație.

Suntem vinovate pentru că rămânem legate de bărbați care ne dezleagă la prima sfoară trimisă de alta să-i salveze din chinul în care trăiesc cu noi, pentru că ne aruncăm în brațe care nu ne doresc, pentru că ne împreunăm mâinile în rugi strigate către cer pentru a-i vindeca pe ei, nu pe noi de dependența de iubiri toxice. Suntem vinovate pentru că aruncăm la gunoi sfaturile mamelor, prietenilor, psihologilor care ne arată harta către salvarea de sine, și alegem să păstrăm harta trasată de ei, către pieire.

Suntem vinovate pentru că Dumnezeu ne-a înzestrat cu talente la care renunțăm de dragul lor, cu calități de a vindeca oameni cu probleme, cu care renunțăm să ne petrecem timpul, cu putere să escaladăm munții reușitelor profesionale, la care renunțăm să-i ajutăm pe ei să urce spre împlinirea de sine, cu dragoste necondiționată pentru copiii noștri, la care renunțăm să-i iubim pe ei necondiționat.

Suntem vinovate pentru că ne lamentăm, în loc să-i lăsăm în brațele celor care sunt suficient de slabe încât să admită în viața lor jumătăți de măsură, alcool, droguri, aventuri, agresiuni și mediocritate.

Suntem vinovate pentru că ne comparăm absurd cu fostele lor, cu actualele lor, femei care au acceptat și care vor accepta la nesfârșit înjosiri și locuri secunde în topul preferințelor acestor bărbați pentru care femeia e un obiect. Sexual, profesional, psihologic.

Și mai vinovate suntem pentru că lăsăm furia și suferința să ne invadeze când ei s-au întors la fostele, spășiți. Nu pentru că le iubesc, ci pentru că ele sunt exact femeile slabe care le vor admite lipsa respectului, dependențele, amantlâcurile. Femei care nu vor trăi niciodată demnitatea adevărată, ci pseudo demnitatea caracateristică celor ce preferă confortul material în locul respectului și al iubirii față de Dumnezeu.

Suntem vinovate mai ales pentru că Îl insultăm pe Dumnezeu rămânând cu bărbați care nu au nici o treabă cu El, care nu sunt lideri spirituali pentru familia lor, care nu-L recunosc pe El ca unic salvator. Pentru că, deși li s-au arătat minuni, ei continuă să creadă că doar o femeie îi va salva, le va dărui pacea și iubirea necondiționată care îi va liniști, fără a trebui să se sacrifice. Cu bărbați care cred că tot ce au ei de făcut este să muncească, să aducă bani acasă și să își facă datoria de mascul feroce o dată pe săptămână. Sau pe an…

Suntem vinovate pentru că îi învinovățim pe ei, când n-au nici o responsabilitate pentru viața noastră. Pentru sentimentele noastre, pentru iubirea ce le-o purtăm.

de Monica Berceanu
sursa: http://www.catchy.ro/

Când eşti tu însuţi atragi oamenii şi experienţele potrivite

La început, s-ar putea să nu ştii cum să fii tu însuţi. După atâta timp în care am fost învăţaţi să ne conformăm şi să ne încadram în definiţii, nu înţelegem că există şi alt mod de a trăi. Când în sfârşit înţeleg, mulţi devin rebeli, non-conformişti. Nu pentru că încep să fie tot mai mult ei înşişi, ci pentru că scot la suprafaţă tot ce au reprimat în trecut. Pentru că înţeleg cât de mult i-a constrâns societatea şi se revoltă. Aşa că încep să facă lucruri care nu-i reprezintă cu adevărat. Pe unele dintre ele le regretă mai târziu. Aceste acte de libertate personală nu le împlinesc cu adevărat nevoile. Sunt doar o etapă. Unii trec de ea, alţii rămân în ea şi o transformă într-un stil de viaţă.

Cei care reuşesc să înţeleagă mai mult, încep să guste cu adevărat libertatea de a fi ei înşişi. Nu exprimată ca revoltă, ca furie împotriva normelor sociale sau ca nevoie permanentă de a fi altfel decât ceilalţi. Ci ca acceptare a lucrurilor aşa cum sunt, ca recunoştinţă pentru tot ce este şi ca dorinţă de a se apropia progresiv de cea mai bună versiune a lor.

Când eşti tu însuţi o faci în linişte. Devii tot mai conectat cu trăirile tale şi îţi respecţi tot mai mult spaţiul interior. Înţelegi că ceea ce eşti este ceea ce dăruieşti celor din jur. Înţelegi că doar fiind tu însuţi poţi atrage oamenii şi experienţele potrivite.

Să fii tu însuţi înseamnă să fii sincer cu tine. Să-ţi saluţi cu zâmbetul pe buze fricile şi să recunoşti în ele cei mai buni profesori. Pentru că sunt. Să nu încetezi niciodată să creşti şi să vrei mai mult pentru tine, bucurându-te de tot ceea ce ai deja. Să te iubeşti cu tot ceea ce eşti. În linişte, în intimitatea spaţiului tău în interior. S-ar putea să nu ieşi în evidenţă la fel de mult ca atunci când eşti rebel şi cauţi în permanenţă să te distingi de ceilalţi. Dar te vei simţi în largul tău oriunde te vei duce. Pentru că vei şti că eşti acasă. Vei avea încredere în tine şi vei şti cine eşti. Chiar dacă procesul de autocunoaştere este într-o continuă derulare. La nivel intuitiv, vei şti întotdeauna cine eşti. Iar asta se simte.

Să fii tu însuţi înseamnă să-ţi fii loial. Astfel, vei fi loial fiecărui om cu care te vei intersecta de-a lungul vieţii, indiferent de natura sau calitatea relaţiei. Este o chestiune de atenţie interioară. De curaj şi tăria de a-ţi onora atât slăbiciunile, cât şi calităţile. Este o chestiune de conştientizare a potenţialului personal şi de dorinţa de stabili conexiuni autentice cu cei din jur. Cu fiecare om cu care relaţionăm suntem altfel în funcţie de nivelul pe care se stabileşte conexiunea. Dar esenţa este aceeaşi: sufletul în continuă creştere, revelare de sine şi îmbogăţire.

sursa: https://atractiasuccesului.wordpress.com/

…pentru oamenii care știu ce vor de la viață.

Pierdem foarte multe din cauză că nu reușim să găsim acel echilibru atât de necesar unei vieți pline și satisfăcătoare. Pierdem pentru că nu știm cum să gestionăm toate lucrurile care ni se întâmplă, toate situațiile care pur și simplu „lovesc” în noi. Pierdem pentru că ne lăsăm „fugăriți ”în zeci de direcții, fără a putea spune „nu”. Pierdem pentru că în momentul în care ne aflăm în fața unei circumstanțe anume nu știm cum să reacționăm, nu știm cum să evităm să ne încărcăm timpul și sufletul totodată cu lucruri inutile. Pierderile sunt pe toate planurile, inclusiv cel personal sau intim. Din dorința de a avea cât mai mult sau de a fi apreciați de alții devenim mai permisivi, mai înțelegători cu cei din jur, însă nu și cu noi. Reușim să facem față tuturor obiectivelor propuse, însă nu ne întrebăm cu ce preț.

Ne epuizăm resursele corpului și ne „obosim” sufletele încercând să fim un exemplu pentru cei din viața noastră. Tragem, însă la un moment dat nu mai știm pentru ce. Suntem chinuiți de „lipsa banilor” și vânăm orice afacere care ne-ar putea ajuta în acest sens. Uneori, această vânătoare de succes, de valori, de bunuri, ne transformă în niște roboței care nu mai pun preț pe sănătatea lor, pe ei înșiși. Mizăm foarte mult pe tinerețe și ne „înșelăm” mintea cu principii de genul „când ești tânăr poți”. Ei bine, la un moment dat nu o să mai poți. La un moment dat o să te saturi de tot ce ai făcut „prost” și lipsit de calitate. La un moment dat „peticitul ” propriei vieți nu ți se va mai părea atât de ușor de suportat. La un moment dat vei privi înapoi și vei vrea să faci inventarul acțiunilor tale. Și cine știe dacă rezultatul se va dovedi satisfăcător.

Nu este greu să spunem „până aici” sau „vreau altceva de la viața mea”. Nu este greu să visăm altfel de vise sau să ne dorim să fim altfel decât suntem acum. Nu este greu să ne oprim din ceea ce facem dacă considerăm că nu mai avem nici o satisfacție. Nu este greu să o luăm de la început, să facem ceea ce ne-a fost teamă să încercăm. Nu este greu, însă este inconfortabil. Iar confortul în zilele noastre este un drog. Sunt mulți cei care nu nu pot face primul pas. Cei care se mulțumesc cu locul „călduț” care nu le aduce cine știe ce satisfacții. Sunt mulți cei care aleg calea ușoară, pentru că puțini sunt cei care reușesc să-și croiască propriul drum.

Pierdem foarte multe pentru că nu îndrăznim să ne ridicăm din propria lașitate. Pentru că ne-am obișnuit cu puțin, pentru că ne-am obișnuit să lăsăm pe alții să construiască imperii cu visele noastre, pentru că ne-am obișnuit să muncim ca alții să ducă o viață de vis.

Pierdem foarte multe și nu realizăm acest lucru pentru că suntem foarte implicați în lucrurile mărunte ale vieții. Suntem 99% serviciu și 1% familie. Ce spune asta despre noi? Ce spun copiii noștri? Familia noastră? Soțul, soția? Iubitul, iubita? Ce spune viața asta atât de frumoasă și minunată când observă că nu este trăită la maximum? Ce simte Dumnezeu când te vede trist, surmenat și plictisit de viață, deși ai numai 20 de ani? Ce spui tu când privești la ziua de ieri? Ce vei face astăzi pentru tine? Va avea impact aceste rânduri pentru tine sau pur și simplu vei considera că este o altă aberație.

Acest post nu este pentru oricine. Aceste gânduri sunt doar pentru oamenii care știu ce vor de la viață și nu se tem să ceară ce li se cuvine.

sursa: https://anasstassya.wordpress.com/

Nuferii cresc în noroi... La fel ca ei, oamenii buni "cresc" prin dificultăţi şi suferinţi.

Calea florii de nufăr

Cele mai strălucite minţi ale lumii s-au născut în familii sărace. Au plecat prin viaţă cu picioarele goale, dar cu sufletul şi cu mintea deschise către acel "ceva lăuntric", care le-a spus în taină: "Mergi înainte, orice ar fi, tu poţi să reuşeşti, tu poţi să-ţi împlineşti visul!". 

Vocea lăuntrică sau acea parte din tine însuţi care-ţi ştie drumul şi te călăuzeşte necondiţionat atunci când te deschizi să o asculţi nu se vaită, nu-ţi plânge de milă şi nu spune că ceva ar fi prea greu sau altceva ar fi cu neputinţă pentru tine. Vocea aceasta misterioasă, atât de şoptită, încât adesea ar părea că nu-i altceva decât propria ta voce, se aude pe frecvenţe mai înalte şi mai strălucitoare decât frecvenţele vieţii, în care domină suferinţa, lipsurile sau nefericirile omului. Unii o numesc voce divină. Alţii îi spun intuiţie. Oricum am numi-o însă, vocea interioară ne însoţeşte pe toţi într-un univers interior al armoniei, al speranţei şi al frumuseţii, pe când mintea de zi cu zi pare să vieţuiască... pe coordonatele zbuciumului şi ale îndoielii. Logica existenţei ar spune că un copil sărac, desculţ şi lipsit de sprijin nu are şansa de a cunoaşte succesul dacă nu are părinţi să-l sprijine, dacă nu are o ţară care să-l ajute, nişte legi care să-l favorizeze. Dar realitatea experienţei umane dovedeşte că nu-i aşa. Ba ea arată în atât de multe cazuri că logica ni se surpă în faţa realităţii care face ca nufărul cel frumos să înflorească în mlaştină. Logica ni se surpă în faţa existenţei savantului, a omului bogat, a inventatorului strălucit, a artistului minunat, care-a crescut - ca şi nufărul - din suferinţă şi privaţiune. 

Cel născut în privaţiune nu mai priveşte cu teamă privaţiunile. Nu mai priveşte spre viitor cu spaimă, nici nu condamnă pe cineva pentru lipsurile sale. El se concentrează asupra soluţiilor. El îşi ia urechile de la zumzetul şi vaietele lumii, îşi ia ochii de la ceea ce-i lipseşte şi, prin aceasta, nu mai emite energie emoţională negativă. Nu mai emite pe frecvenţele joase ale suferinţei, aşa încât... suferinţele îl lasă în pace în cele din urmă. Un câine te latră de îndată ce te vede. Se ţine după tine un timp, apoi - dacă nu-l antrenezi sau conversezi cu el fără teamă, câinele se retrage încetişor. Nu are de ce să fie furios pe tine. Nu mai are motiv să fie nervos şi să te muşte. Asta se întâmplă şi cu oamenii care reuşesc strălucit în viaţă. Ei lasă "câinele suferinţei" să latre, eventual coexistă cu el o bună bucată de drum, dar în timpul acela caută soluţii. Îşi umplu mintea de speranţă şi de credinţă. Şi, mai presus de toate, îşi ascultă vocea lăuntrică. Ea poate spune într-o zi: "Du-te în locul acela sau învaţă cutare lucru. Citeşte cutare carte sau mergi pe drumul acela. Dă un telefon acum, pune întrebarea asta sau cealaltă!". Şi omul ascultă. Caută, lucrează cu sârg, crede în şansa lui, îşi ascultă intuiţia şi acţionează aşa cum îi spune ea. 

Să-ţi asculţi vocea lăuntrică înseamnă să ştii - înainte de toate - că ea nu se lamentează niciodată. Nu-ţi plânge de milă pentru suferinţele pe care le înduri. Nu-ţi spune "nu poţi, eşti bolnav, ţi-e rău, nu eşti în stare de nimic, dacă n-ai pe nimeni nu reuşeşti niciodată, dacă n-ai bani eşti pe nicăieri". Aceste gânduri vin din lume. Sunt gândurile suferinţei lumii. Vocea lăuntrică sau vocea călăuzitoare a Sinelui tău îţi spune că poţi, că eşti în stare, că ai şanse în orice situaţie ai fi. Chiar dacă o auzi ca prin vis, important este să ştii că gândul cel bun este gândul vocii tale interioare. Gândul care te îndeamnă să cauţi, să speri, să crezi, să vrei şi să visezi se naşte din vocea lăuntrică, din partea divină a fiinţei tale. Tu trebuie să faci diferenţa dintre gândul care-ţi spune că poţi şi cel care-ţi spune că nu poţi. Tu alegi pe care dintre ele îl asculţi. Oamenii care reuşesc în viaţă îşi ascultă gândul cel bun, oricâte obstacole le-ar sta în cale, oricâte piedici ar părea mai reale decât gândul lor. Pentru că ei fac distincţia corect între vocea minţii şi vocea interioară, izbutesc să depăşească obstacolele şi să găsească în propria viaţă calea florii de nufăr.

de Maria Timuc

Greşelile în relaţii, despărţirea şi eşecul

Te așteptai să-ți enumăr care sunt greșelile pe care oamenii le fac în relații? Ei bine, n-o să fac asta pentru că e irelevant. A greși e foarte uman și folositor, iar eșecul de care mulți vorbesc…nu există, pentru că dragostea nu e un trofeu.

Mă amuză când văd cum la fiecare despărțire oamenii își pun problema greșelilor și a eșecului într-o relație, dar știu ce înseamnă că și eu am căzut cândva în această iluzie. Ca și cum despărțirea ar fi o pedeapsă și trebuie identificat păcătosul.

În majoritatea cazurilor, păcătosul e…celălalt Sau, în cazuri mai deosebite, cineva face pe martirul și își asumă responsabilitatea pentru tot ceea ce nu a mers în relație. Pe acest martir îl poți identifica ușor după tonul tragic cu care îți spune „iar am eșuat în relație”…

Din păcate, mulți oameni confundă despărțirea cu eșecul. De cele mai multe ori din cauza programului inserat încă din copilărie „și au trăit fericiți împreună până la adânci bătrânețe”. Nu pot să nu mă întreb oameni buni, dar dacă am scoate cuvântul „împreună”, nu mai poate exista fericire?

E musai să fie așa? De ce trebuie să condiționăm fericirea de durata unei relații?

Bunicii mei au trăit împreună mai bine de 50 ani și ai fi zis că sunt un cuplu reușit. În realitate abia se tolerau unul pe altul, dar erau deja într-o relație de dependență căreia doar moartea i-a pus capăt. Pentru mine, relația lor a fost un exemplu de „așa nu”.

Adevărul e că nicio relație fie ea de lungă sau de scurtă durată nu-ți garantează fericirea, așa că tot ce poți face este să o savurezi la maxim, iar dacă relația s-a terminat să accepți asta, fără a căuta vinovați, nici măcar pe tine. Dacă te simți bine cu cineva acum, asta nu garantează că așa va fi toată viața.

Vin la mine oameni care mă întreabă ce să facă pentru ca relația lor să meargă? Sunt n metode pentru așa ceva, dar mereu întreb, ești sigur că asta vrei? Unii vor să vopsească frumos pe dinafară o mașină căreia i s-a stricat motorul de multă vreme, de dragul de a păstra aparența fericirii în familie.

Alții par să-și dorească să împingă un bolovan la deal toată viața, de pentru că cred că o relație „se muncește din greu” și presupune mult sacrificiu și efort.

O relație nu e o competiție pe care trebuie s-o câștigi sau în care ai ceva de demonstrat. Despărțirea nu e o pedeapsă așa cum fericirea în relația de cuplu nu e o recompensă.

Ești fericit(ă) sau nu, indiferent de relațiile tale. Dacă nu te simți bine singur mai mult de un minut, cât timp crezi că te vei simți bine cu cineva? Dar ești liber(ă) să te minți cât vrei tu.

Aș spune, din experiență, că fericirea apare atunci când relațiile din interiorul tău sunt armonizate (relația minte-corp-emoții-suflet), iar relațiile astea nu ți le poate armoniza altcineva (cel mult temporar) decât tu însuți .

Suferința la despărțire

Văd oameni care suferă foarte mult timp de pe urma unei despărțiri. Am fost și eu cândva unul dintre ei și pot spune că suferința aceasta nu apare decât dacă în subconștientul tău ai asociat fericirea cu acea relație și nu mai vezi altceva.

Vorbesc de „acea relație” pentru că în realitate noi relaționăm zilnic și avem parte de diverse tipuri de relații care cam reflectă ce se întâmplă de fapt înăuntrul nostru și pe care le ignorăm destul de mult.

În momentul în care alegi să te focalizezi exclusiv pe un anumit tip de relație de care îți condiționezi starea de bine (fie că e relația de cuplu, cu copilul, relația cu partenerul de afaceri, etc), începe suferința. Mulți nu sesizează genul ăsta de suferință până când nu se amplifică suficient de tare ca să-și dea seama că relația e disfuncțională deja de mult timp.

Atunci când ești cu adevărat prezent și atent într-o relație, indiferent de natura ei (și atunci când îți saluți vecinul sau îi mulțumești vânzătoarei de la magazinul cu fructe), cu siguranță vei avea parte de o relație de calitate și în cuplu.

Altfel, vei fi la fel de superficial în relația aparent superbă cu care te afișezi în public sau pe facebook, precum ești în toate celelalte relații pe care le consideri irelevante pentru că nu te interesează decât atunci când poți obține ceva prin ele.

Cu alte cuvinte, nu poți avea o relație de cuplu autentică dacă tu te comporți cu falsitate (cu măști) în alte relații. Și da, e perfect în regulă să faci greșeli și să înveți din ele.

Problema în relații nu sunt greșelile (acestea ne fac mai umani), nici măcar nerecunoașterea lor (care ne fac mai inumani), ci faptul că nu suntem cu trup și suflet acolo, unul cu celălalt.

Nu ești cu acel om atunci când aștepți mereu să îți dea ceva sau să fie la dispoziția ta, când cauți să-l înțelegi mental, când cauți să-i dai sfaturi sau să-l critici sau când îi spui cuvinte de dragoste pe pilon automat (din minte și atât) sau când îi pui etichete care limitează din start relația (chiar și termenul de „soț”, „soție” poate limita mult o relație).

Fiecare relație pe care ai avut-o sau o ai e foarte importantă, iar dacă îi recunoști rolul, fără a mai arăta cu degetul sau fără a avea remușcări, te vei simți din ce în ce mai împlinit(ă). Căci fiecare relație reflectă și hrănește o parte din tine. Paradoxul e că tot ce îi oferi celuilalt îți oferi ție. So relax, nu e comerț și nimeni nu-ți datorează nimic!

Cel mai probabil relațiile nu-ți garantează fericirea, dar felul în care le tratezi te poate duce la o stare de fericire greu de descris în cuvinte…sau nu.

de Adela Haru

sursa http://lifeinbalance.ro/

Binecuvântează şi mulţumeşte pentru tot ce primeşti...

Vei înţelege mâine lecţia de astăzi!

"Aşteaptă raza de soare şi binecuvântarea lui Dumnezeu" 

Te întorci în casa sufletului tău. Ești fidel inimii tale. Mintea are legi, uneori cam reci. Oameni frânţi sufleteşte găsim la tot pasul. Au fost, sunt şi vor mai fi. Ne rănim între noi din orgoliu, invidie, neputinţe. Postiţi, rugaţi, iertaţi. Spăşiţi sau nu. Societatea cu al ei carusel a ameţit conștiințe. Sunt succese care coboară și înfrângeri care te înalță. Important e să poți dormi liniștit noaptea…Este loc și de căință.

Oamenii au nevoie de timp ca să te ierte, Doamne însă are nevoie de Clipă: „Adevărat grăiesc ţie, astăzi vei fi cu Mine în rai” (Luca, 23, 43). Cine te iartă, te va ierta, iar cine te urăşte, te va urî. Mai ales dacă ţine morţiş să rămână mic. Şi nu are nevoie de ani, de dovezi, de… Ce bine că Dumnezeu nu e ca omul, că demult ar fi trebuit să fie sfârşitul lumii! Doamne încă mai aşteaptă întoarcerea, iertarea, iubirea, recunoştinţa, comuniunea.

Caută noi începuturi și descoperă bucuria de a lăsa trecutul în urmă. Reproșurile sunt mai grele ca necazul în sine. În viață nu poți să spui oricui orice. Mulți rămân doar la ambalaj, oricât am povesti despre gustul miezului. Fiecare om are taina sa. Inimă fină sau cu multe crestături. Intuiții, inspirații, structuri logice. Iartă! Strângerea de inimă să devină strângere de mână. Roagă-te! Fiecare grăunte are făină, dar şi tărâţe. Şi cel mai bun vin are drojdia lui. În fiecare rău e un bine, depinde de noi ce alegem să folosim, să vedem. Binecuvântează şi mulţumeşte pentru tot ce primeşti. Vei înţelege mâine lecţia de astăzi!

Durerea unui suflet uneori e atât de mare ca şi cum ar fi durerea întregii lumi. Poartă în el toată umanitatea. La fel e şi cu bucuria. Şi cu plânsul. Durerile sufletului sunt mai puternice decât durerile trupului. Viermele neîncrederii pătrunde în solul sufletului și roade toate rădăcinile plantelor îngrijite, mai ales a florii încrederii. Şi e tare greu de semănat după ce pământul inimii e uscat şi sunt bolovani acolo. Udă cu lacrimi ce e de udat, ară cu iertare, discuieşte cu bunătate şi seamănă iar seminţele iubirii. Aşteaptă raza de soare şi binecuvântarea lui Dumnezeu. „Fereşte-te de rău şi fă bine, caută pacea şi o urmează pe ea.” (Ps.33,13)

Atât sentimentul aroganței și al superiorității, cât și al insuficienței și al inferiorității sunt atitudini extreme ale vieții ce pot dărâma ființa oricui. Dumnezeu, făcând pe om, nu a vrut să creeze un rob, un sclav, ci un suveran, un împărat al creaţiei. Omul nu e făcut să fie înfrânt. Greutăţile din corabia vieţii ne fac să avem stabilitate în furtunile şi valurile nopţii. Cuminte, năstruşnic, trist sau vesel, filmul vieţii rulează clipă de clipă în premieră doar o singură dată. Filmezi sau te laşi filmat?

Crede-mă că nu vrei averi. Vrei pace şi iubire. Te-ai agitat în zadar: “Gol am ieşit din pântecele mamei mele şi gol mă voi întoarce în pământ! Domnul a dat, Domnul a luat; fie numele Domnului binecuvântat!” (Iov, 1,21) Totul este atât de simplu şi de frumos. Sufletul tău e pur. Ai răbdare. Păstrează sănătatea sufletului aşa cum ţii la sănătatea trupului. Frumuseţea, gingăşia inimii şi a gândului curat fac ca orice om să devină frumos şi la exterior, indiferent ce urme are pe trup… Lumina din interior radiază şi acoperă orice rană, orice minus, orice…Înnobilează sufletul, curăţă ochii să vadă cele bune şi mintea să gândească plusurile şi viaţa se va schimba.

Dumnezeu nu este o balanță, un cântar: ți-am dat, îmi dai.Dumnezeu este iubire. Dumnezeu este un Tată iubitor, înțelegător, atotcuprinzător, iertător. Fii suflet nobil şi pe mormântul tău nu va fi doar o floare, ci şi o lacrimă fierbinte, iar din cer vei primi un surâs de soare…

Nimic nu e rău, noi le folosim rău. Din ce suntem transmitem celorlalți. Fiecare zi este o viaţă în miniatură. La fel şi judecata de apoi este gustată zilnic de fiorii conştiinţei. Vă dăruiesc speranţă şi linişte interioară. Veşnicia este acum. Buzele miros a rugăciune.

Dragostea = Răbdare, Iertare, Bucurie.

Autor-ieromonah Hrisostom Filipescu

sursa-hrisostomfilipescu.files.wordpress.