Nu irosiți niciodată sentimente adevărate pe oameni ieftini!

 

Niciodată să nu îți bați joc de un suflet bun pentru că niciodată nu o să știi când vei cădea și tu….și atunci să te ferești de cei cărora le-ai făcut rău. Ura persoanei care te-a iubit din tot sufletul o să te lovească și o să te doară, o să te îngenuncheze exact cum ai facut și tu… Să știi că în viață totul se plătește, nimic nu rămâne neachitat. Suferința celui care te-a iubit nu rămâne nepedepsită, nopțile nedormite, visurile spulberate, zilele care au trecut fără rost, clipele de durere și singuratate, strigătul surd al inimii zdrobite, sângerande, toate se plătesc.

Cum oare pot sta unii oameni calmi, liniștiți, cum pot pune capul pe pernă atunci când știu că undeva un suflet sângerează din cauza lor?! Am citit undeva că “oamenii și-au pierdut umanitatea”….Tu, suflet bun să nu îți clădești niciodată fericirea pe nefericirea altui suflet, nu te încadra în categoria oamenilor care calcă totul în picioare, păstrează-ți bunătatea, căldura în suflet, inima pură, pentru că altfel zâmbetul de acum de pe buzele tale va fi plătit mai târziu cu râuri de lacrimi, te vei îneca în propria suferință.

Dacă nu mai iubești o persoană ai demnitatea și spune-i acest lucru, chiar dacă suferă la început sau o perioadă de timp , va aprecia sinceritatea ta, faptul că nu ți-ai bătut joc și ai avut curajul să ieși din viața ei elegant. Nu-i rupe inima în bucăți, nu s-a inventat până acum un medicament care să vindece o inimă rănită de prea multă suferință din dragoste. Și doare…doare atât de rău…Dar unii sunt atât de egoiști încât se gândesc doar la ei, la sufletul lor, la binele lor și calcă în picioare totul, chiar și sufletul care le-a fost alături ani la rând, care le-a fost alături atunci când au căzut, care i-a ridicat, i-a susținut și nu le-a cerut nimic în schimb. Dar cine să mai aprecieze azi un suflet bun?! Când totul se bazează pe minciună, falsitate, lașitate, ipocrizie…Adevăratele valori au intrat în umbră, au fost detronate. Omul bun este luat de fraier, dar ai grijă că universul lucrează și totul ți se va întoarce la un moment dat, atunci când crezi că ești cel mai fericit om de pe pământ.

Nu-ți bate joc de un suflet bun, nu merită să-i faci rău, nu-l înțepa inima cu spinul trandafirului dăruit căci va sângera atât de tare încat lacrimile vor forma un ocean roșu, plin de pești răpitori în care tot tu îți vei găsi sfârșitul. Și atunci să nu aștepți milă, pentru că nu meriți. Păstrează un suflet bun, nu-l păta cu egoismul tău, dacă nu-l meriți pleacă și lasă-l curat, asa cum l-ai găsit. Nu irosiți niciodată sentimente adevărate pe oameni ieftini!

de Dorobantu Oana Daniela

Imaginează-ți că nu ai nicio grijă. Apoi crede!

 

Hai să fim un strop singuri cu noi, în linişte de toate!

 

Nu ştiu cât de puţin, nici cât de mult... Să fie doar până când privindu-te în oglindă ai să-ţi poţi spune doar adevărul şi n-o să mai rămână de auzit decât vocea inimii, cea care nu-ţi greşeşte niciodată. Să fie doar până n-ai să te mai vezi doar cu cele care crezi că-ţi lipsesc ci doar cu cele pe care le ai deja împlinite. Până n-ai să mai simţi nevoia să-ţi schimbi culorile doar pentru a fi văzut, înţeles, plăcut.

 

Să fii altfel decât ceilalti e greu. Cu timpul ai să înţelegi că e greu doar pentru ei. Dacă trebuie să vorbești, vorbeşte din Iubirea ta, împarte cheia gândurilor tale şi uită că a fost vreodată încuiat locul acela din tine. Nu întoarce niciodată spatele credinței că fiecare clipă te găseşte exact acolo unde trebuie.

 

Învaţă! Asta nu înseamnă că nu știi nimic. Caută! Dar nu uita să te laşi găsit. Călătoreşte! Dar nu-ți uita să-ţi rămâi Acasă. Schimbă(-te), dar nu uita să-ţi îngrijești rădăcinile.

 

Iubeşte, dar nu uita să încerci harul asta întâi pe tine, ca să-i poţi deprinde miezul de meşteşug bun.

 

Iubeşte! Asta nu înseamnă că poţi robi inima cuiva, o poţi dărui doar pe a ta, pe a celuilalt trebuie să o laşi liberă să te aleagă.

 

Spune Mulţumesc! La fiecare bucurie, la fiecare deznadejde. Prima îţi va lumina sufletul, a doua te va învăţa să luminezi după ce-i vei fi trecut umbrele.

 

Scrie undeva – sunt perfect(ă) aşa cum sunt! De fiecare dată când vei crede că nu eşti o să trebuiască să-ţi aminteşti de ce ai avut dreptate scriind-o. Iartă ceva care acum nu-ţi încape măcar în inimă! Dacă reuşeşti o să poți apoi să ierţi tot. După ce capeţi libertatea asta nu mai poţi trăi în nici o cuşcă oricât de frumos ai fi scris la intrare – „dar eu am avut dreptate !!”

 

Joacă-te! Dacă e ceva ce poţi face ca să Creşti, e să creşti din nou copilul care ai fost.

 

Dă-ţi voie să greşeşti!

 

Lasă-te ajutat!

 

Prețuiește-te! De la tine vor învăța și ceilalți să o facă.

 

Îmbrăţişează un străin pentru niciun motiv, poate doar pentru că... poți!

 

Bucură-te, dansează, cântă, scrie, lasă lumii o urmă din toate luminile inimii tale!

Imaginează-ţi că nu ai nici o grijă!

 

Apoi crede!

 

Când ai ascultat ultima oară greierii? Pentru tine cântă. Zâmbești? Ești o bucurie când zâmbești. Ce ți-ai dorit până acum și n-ai reușit să faci? Aruncă regretele, nu te crampona de pierderi, lasă să intre în inima ta doar bucuriile pe care le-ai primit. Pentru celelalte n-a fost încă vremea. Păstrează-ți încrederea, fii recunoscător pentru ce ai și nu renunța la vis! Nu renunța la tine! Vei primi tot ce îți trebuie. În momentul cel mai potrivit. Va fi întotdeauna mai bine decât ce ai vrut. Va fi ce ai nevoie!

 

Noi suntem singurii care ne socotim viaţa pe zile, ne zidim speranțele pe cifre goale, ne ferecăm puterea cu frici, Universul nu ne-a pus stavilă întru nimic.

 

Când vreodată a stat matematica supraviețuirii în calea visului? Fă-ți cald în suflet Acum, nicio clipă mai târziu!

 

Suntem dăruiţi să ne putem începe viaţa cu fiecare zi, nici una prima, nici una ultima, doar clipe egal de vii între Sunt, Cred, Iubire, Mulţumesc.

 

de Anca Constantin

Ce pleacă din interiorul tău nu se poate uita niciodată.

 

Câte persoane ai întrebat ce fac și răspunsul din partea lor a fost același: „Bine”. Cu câte persoane ai interacționat în mediul online și cu câte ai purtat o discuție față în față, aici facând bineînțeles exceptie cele de la locul de muncă, deși de multe ori și aceste discuții au loc tot în mediul online? A devenit mai simplu să îi trimiți colegului un mesaj pe calculator decât să îl întrebi direct. Ne gândim dacă nu cumva îl deranjăm și atunci mai bine tastăm.

E păcat că așa am început să ne comportăm și cu prietenii apropiați, a devenit mai ușor să ne urmărim sentimentele și stările în mediul virtual. Dacă și-a postat o poză în care zâmbește sau e în concediu atunci e fericit, ce rost are să îl mai bat la cap cu întrebări stupide. Și la urma urmei, răspunsul va fi același “Bine”. Dăm același răspuns indiferent dacă suntem triști, supărați sau dezamăgiți. Oare chiar am uitat să ne exprimăm sentimentele și tot ce simțim? Ne gândim deseori că ar fi mai bine să nu îi incărcăm și pe ceilalți cu problemele noastre, dar oare acest lucru nu ne depărtează și mai mult?

E trist să vezi relații în care cei doi abia își mai vorbesc și atunci când acest lucru se întâmplă, relația se degradează, și fiecare începe să își trăiască viața separat. O relație între doi oameni începe să se distrugă în momentul în care aceștia nu își mai vorbesc, în momentul în care nu își mai exprimă sentimentele, oricare ar fi acestea. Mai bine strigați-vă nemulțumirile unul altuia decât să lăsați comunicarea și mai apoi sentimentele să moară. Când vorbiți transmiteți emoție și afecțiune, când tăceți transmiteți doar indiferență. Iar când începe să apară indiferența va urma teama, suspiciunea, gelozia și poate chiar infidelitatea. Toate acestea se nasc din lipsa comunicării. Ați văzut cupluri care să își vorbească, să își zâmbească și să se înșele? Sau mai degrabă ați văzut cupluri care s-au degradat în momentul în care cei doi abia că se mai priveau, zâmbetele de pe chipurile lor au dispărut și o liniste profundă le măcina sufletul. Chiar dacă erau aproape, sufletele lor se depărtau cu o viteză incredibilă.

Rețele de socializare prezente astăzi în viața fiecăruia nu fac decât să accentueze lipsa de comunicare dintre oameni. Ne dau senzația că avem o mulțime de prieteni, că lumea ne ascultă și că suntem în centrul atenției, când de fapt realitatea e cu totul alta și în fața încercărilor vieții ne trezim mai singuri ca niciodată. E păcat că am început să folosim atât de greșit toate aceste rețele de socializare. Am ajuns să nu mai transmitem ceea ce simțim și afișăm doar ce vrem ca ceilalți să vadă sau să creadă despre noi. Am început să ne ascundem în spatele unor poze care nu vor transmite emoții sau sentimente și astfel nu facem decât să ne îndepărtăm de realitate și să devenim din ce în ce mai superficiali. Te-ai întrebat vreodată de ce pe Facebook toată lumea e fericita? Te-ai întrebat vreodată înainte să postezi ceva dacă e cu adevarat ceea ce simți sau e doar ce ai vrea să vadă alții?

Ar trebui să ne amintim să redevenim oameni, să avem puterea de a ne exprima sentimentele, fericirea sau tristețea, bucuriile sau dezamagirile. Să nu ne fie frică să fim vulnerabili, deoarece întotdeauna sinceritatea a apropiat oamenii. Nu vă fie frică să spuneți ce simtiți cu adevărat și nu vă mai ascundeți în spatele unor monitoare de unde vă creați imagini superficiale și false.

Când va veni timpul să îți pui întrebarea legată de ce ai lăsat în urmă, oare ce vei răspunde?

O pagină de facebook, mesajele de la mulți ani pe care le-ai scris din reflex, pozele cu ce ai mâncat sau ai băut în oraș, check-inurile din aeroport sau complimentele gratuite pe care le-ai făcut apăsând butonul Like? Oare e de ajuns?

Folosiți rețelele de socializare, dar luați doar ce este bun din toate acestea și nu le lăsați să vă dezumanizeze. Simtiți și lasați-i pe cei de lângă voi să simtă la rândul lor, deoarece lucrurile pe care nu le simţi se uită. Oamenii vor uita întotdeauna ce ai spus, vor uita ce ai făcut, dar nu vor uita niciodată cum i-ai făcut să se simtă, iar ceea ce pleacă din interiorul tău nu se poate uita niciodată.

 

sursa: http://www.dragaviata.ro/

 

Dragul meu Moș Nicolae...

Închid ochii şi încerc să mi te imaginez: un moş încărcat de dulciuri şi cadouri colindând din casă în casă şi împărţind bucurie în cizmuliţe de copii...

Mă întrebam astăzi de ce nu te-a zărit nimeni nici măcar cu coada ochiului?! Pentru că... tu eşti în fiecare din noi, Moş Nicolae, tu eşti Iertare.

Se spune că aduci o nuieluşă celor care nu au fost cuminţi. Ca să fie bătuţi? Nu, ea este doar crenguţa iertării, aşa cum în vechime se oferea rămurica de măslin în semn de pace. Moş Nicolae, tu ştergi amintirile neplăcute şi oferi un nou început. Tu aduci dulceaţa acestui sentiment chiar şi în sufletele cele mai încrâncenate. Dar, de cele mai multe ori, uiţi greşelile şi obrăznicia chiar înainte de noaptea magică în care colinzi lumea şi strecori în cizmuliţele înghesuite sub geam dulciuri, surprize şi, mai ales, iertare!

Moş Nicolae, tu oferi ocazia sublimă ca părinţii supăraţi pe copiii neastâmpăraţi să observe că înverşunarea de a-i pedepsi se topeşte sub bucuria din ochii micuţilor. Le oferi si lor uitare şi iertare...

Ne pregăteşti sufletul pentru a primi deplin ceea ce urmează: venirea lui Moş Crăciun!" 

("Scara lui Iacov", Ed.PIM, 2013) Iuliana Costiuc

sursa: astrocafe.ro

A venit timpul să primim atmosfera magică a sărbătorilor de iarnă în sufletul nostru, să ne lăsăm cuprinşi de dragostea celor din jur, şi să o răspândim la rândul nostru aşa cum o floare emană propria mireasmă şi împreună vom crea minunatul parfum pe care deja îl simţim că pluteşte în aer şi în sufletele noastre, începând cu această zi de 6 decembrie în care trebuie să încercăm să fim mai buni, mai înţelegători, să iertăm, să dăruim şi cu siguranţă vom fi răsplătiţi înzecit .Vă doresc multă sănătate, o mie de gânduri bune, o mie de zâmbete şi o mie de pupici. La mulţi ani sărbătoriţilor de astăzi! Cu iubire şi lumină, Daniela.

Șapte „reguli” pentru comunicarea dintre soți

A lăsa pe cineva în inima ta poate fi incomod. Câteodată este de-a dreptul înfricoşător. Aduce la suprafaţă lucruri pe care nu ştiam că le avem în noi, printre care se numără şi împotrivirea.

Când vorbesc cu unele cupluri care urmează să se căsătorescă, întotdeauna îi întreb cum se descurcă în conversațiile de zi cu zi. Aproape fără excepție primesc răspunsul: „Acesta este unul dintre punctele noastre forte!”. Ani mai târziu, însă, se întorc și îmi spun doar „El refuză să vorbească!” sau „Ea se închide în sine!”. Din astfel de reproșuri se poate observa că pălăvrăgeala pe care o iubeau înainte, și pe care o considerau o binecuvântare, a încetat să mai existe.

Vei fi un soţ înţelept doar dacă stabileşti clar faptul că aşa ceva nu se va întâmpla şi la tine în casă.

Mama ta şi cu mine am avut o perioadă dificilă în primele luni petrecute împreună, când am început să ne deschidem unul faţă de celălalt. Şi asta ne-a surprins pe amândoi. Nu observaserăm că în anii petrecuţi înainte de căsătorie existaseră unele reţineri foarte mari. Dar ele erau acolo, chiar dacă noi nu le vedeam.

Când am început să analizăm împreună problema, a devenit clar faptul că eu eram speriat de unele lucruri si că ea tindea să țină în sine multe, si asta nu putea duce la nimic bun. Aşa că într-o zi am hotărât să luăm taurul de coarne. Am hotărât să discutăm până la capăt, cel puţin ca să determinăm dacă vom putea comunica vreodată aşa cum trebuie.

În timp ce analizam doar acest punct de început, am descoperit faptul că multe dintre motivele care stăteau la baza ezitărilor noastre erau de mult trecute. (Această întâmplare este o mare descoperire. Când ai ajuns faţă în faţă cu adevărul că nu mai eşti legat de trecut, înseamnă că ai făcut deja un important pas înainte.) Aşa că ne-am luat angajamentul de a ne strădui mereu să mai dezgropăm câte ceva, ici şi colo, totul după nişte reguli care ne-au ajutat să ajungem la rezultate bune.

Aşa că am încropit acest mic acord, pe care am să ţi-l relatez aici în speranţa că îţi va fi de ajutor. Evident că nu are forma unui document, ci a fost mai mult o înţelegere tacită. Am să îţi înşirui aici, aşa cum ni le-am scris şi noi în inimile noastre:

1. Scopul nostru este să devenim „cei mai buni prieteni”. De vreme ce prietenia se formează în timpul petrecut împreună, vom avea zilnic cel puţin o mică „vizită” la celălalt. Ne vom aranja programul astfel încât aceasta să fie mereu printre priorităţile zilei.

2. Vom ieşi împreună în oraş cel puţin o dată pe săptămână. La cină, prânz, sau cu orice altă ocazie, timpul petrecut citind ce se întâmplă în sufletul celuilalt este întotdeauna timp bine folosit. Nu vom lăsa niciodată copiii sau serviciul, banii sau orice fel de întâlnire, şi nici tirania momentelor în care „nu putem” sau „trebuie” să facem altceva, să ne înghesuie timpul pe care ni-l facem unul pentru altul.

3. Ne vom face un scop din a fi sinceri până la capăt. Întrucât asta presupune sinceritate faţă de sine, vom dedica pentru început o perioadă analizei sinelui. Prin citire, studiere şi discutare, vom căuta să înţelegem cum poveştile noastre, ale fiecăruia, ne afectează căsnicia.

4. Ca ideal, patruzeci şi opt de ore va fi limita noastră de „ascundere”. Dar cum bineînţeles că sincerităţii absolute nu i se poate impune un termen-limită, am convenit ca atunci când nu suntem în stare să ne exprimăm cum trebuie, ne vom strădui în continuare. Vom recunoaşte în faţa celuilalt că ne aflăm intr-un impas şi îi vom cere să ne mai acorde încă puţină răbdare şi înţelegere.

5. În relaţia noastră vor domni iertarea şi înţelegerea totală. Vom întreba, dar nu vom condamna. Vom căuta ca între noi să existe o atmosferă unde mărturisirea unui lucru se loveşte de urechi înţelegătoare şi blânde. Şi ne vom bucura că există un loc unde ne putem înfrunta pe noi înşine.

6. Vom respecta intimitatea celuilalt. Nu vom sufoca prin curiozitate excesivă. Conştienţi că lucrul pe care îl ascundem ar putea să doară, vom oferi totuşi celuilalt spaţiul necesar. Întrucât revelaţia vine din interior, nu vom întinde niciodată coarda.

7. Vom ţine minte mereu faptul că misterul este o binecuvântare. Va dura probabil o viaţă întreagă pentru a umple toate golurile şi pentru a ajunge la o relaţie perfectă şi de aceea va trebui să fim blânzi. Vom iubi din toată inima ceea ce ni se oferă azi, şi vom aştepta răbdători ziua de mâine.

La un moment dat, o să devină evident de ce le-am spus „scopuri”. După acel prim salt înainte, drumul către Rai va mai avea cu siguranţă şi obstacole. A lăsa pe cineva în inima ta poate fi incomod. Câteodată este de-a dreptul înfricoşător. Aduce la suprafaţă lucruri pe care nu ştiam că le avem în noi, printre care se numără şi împotrivirea. Acesta este termenul folosit de psihologi pentru atunci când fugim în direcţia opusă, spunând „Hai s-o lăsăm baltă”.

(Charlie W. Shedd, Scrisori către Filip, sfaturi unui tânăr căsătorit, Editura Bizantină, București, 2011, pp. 33-36)

Iubirea e Prezență

Doi oameni în balanţă cu liniştea lor, împărţind un vis. Acelaşi. Îmbrăţişaţi. Privind pe aceeaşi fereastră. Acelaşi Drum. Sunt ei sau am putea fi noi. Oricare dintre noi, egal binecuvântaţi de a fi doi. Pereche. Împreună.

Oamenii care adună poveştii lor ani şi ani, se schimbă, se rup şi se cuprind unui nou întreg cu fiecare treaptă pe care o urcă împreună. Cresc până spaţiul dintre ei piere.

Aud mereu sfaturi care mai de care despre cum să păstrezi o relaţie vie, pasională, condimentată, proaspătă, şi alte cuvinte de reviste glossy.

Aud mereu că în tine, femeie fiind, trebuie să încapă cât mai multe, pe deasupra şi într-o siluetă fără cusur: mamă, soţie, pe stradă una, în pat alta şi încă una în bucătărie parcă. Şi nici bărbat nu mai e uşor să fii, ca odată. Ne trebuieşti când erou, când Făt-Frumos, când Batman (nu, ăsta nu-i erou!), când puternic, când sensibil, împărţind cu noi şerveţelele în miez de noapte, privind a douaăsutepaişpea oară, The Notebook.

Toate în acelaşi timp, toate năvală de „trebuie”, de nisipuri mişcătoare în care primul lucru pe care-l uiţi e cine eşti tu.

Dar dragostea nu-i toată şi nici plină până nu-i pricepi toate colţurile, rotunjimile, treptele, luminile, umbrele. Până nu-i trăieşti toate vârstele, până nu ajungi să-ţi poţi iubi omul cu toate iubirile pe care le cunoști – ca pe un copil, iubit, prieten, părinte, camarad şi iar copil.

Toate pe rând şi în acelaşi timp, toate năvală de „am ales” şi linişte de „acasă”.

Iubirea e atunci când omul tău îţi poate vedea cea mai cruntă disperare fără să te judece, te poate strânge în braţe chiar dacă ţipi, te poate spăla ca pe un copil şi îţi poate şterge lacrimile fără să vadă niciodată vreun cearcăn.

Iubirea e atunci când treci dincolo de trup, de simţirea de carne, de atingere, mai sus de frumos şi urât, de nou şi vechi, de mult şi puţin.

Iubirea e atunci când e greu, dar rămâi.

Iubirea e precum în Cer, aşa şi pe Pământ.

Sau nu e deloc.

Iubirea e Prezenţă.

Putere.

Putere să-l duci pe celălalt pe braţe când nu-şi mai poate merge paşii.

Putere să rămâi când toate sclipirile de graţie ale tinereţii şi dorinţei pălesc în faţa unei suferinţe sau molcom firesc, în faţa timpului.

Putere să vă ţineţi de mână strâns înainte de a vă arunca, tineri, necunoscutului.

Putere să creşteţi amintiri din plinul zilelor senine, din foamea celor de furtună. Pe care le-aţi trecut strânşi unul în altul.

Putere să vă îmbrăţişaţi unul altuia, a ocrotire moale, somnul unei după-amiezi, oricând, până la ultima toamnă.

Putere să nu mai fiţi femeie şi bărbat, ci un singur trup întreg, fără fisura îndoielii, fără ridurile bănuielii, fără vârste, măsuri, judecăţi.

Ştiu, nu-i uşoară deprinderea asta de forţă, curaj, nebunie şi cuminţenie deopotrivă.

Dar e simplă, ca toate minunile pentru care suntem născuţi a fi parte.

Cere Iubire. Timp.

Iubire.

Aşa cum pâinea cere făină, apă şi sare.

Un fel de eu, tu şi noi. Cu care n-ai să mai fi flămând niciodată.

de Anca Constantin

sursa: https://www.facebook.com/bunadimineatainimi

De-a viaţ-ascunselea

 

Hai să ne jucăm de-a viaţ-ascunselea. E foarte simplu. Jocul are o singură regulă: trebuie să îţi trăieşti viaţa fără a te gândi vreodată la ea. Să te imersezi în experienţele prezente, să râzi şi să plângi şi să investeşti în relaţiile cu ceilalţi. Adică…să te trezeşti, să mergi la serviciu, să iei masa, să te întalneşti cu prietenii, să-ţi creşti copiii şi să mergi în concediu. Fără a te întreba vreodată “de ce?”. “De ce-ul” este o întrebare necruţătoare, cu efecte secundare ciudate. Când te întrebi “de ce”, pentru că vrei să aflii rostul vieţii tale, brusc începi să gândeşti obiectiv, ca şi cum te-ai uita la viaţa altuia. Şi începi să te îndoieşti că există ceva mai mult… sau din contră, îţi doreşti ceva mai mult. Apoi, fie că vei considera că viaţa ta este tot ce îţi poate oferi Viaţa sau vei simţi o lipsă nedefinită, vei fi nemulţumit. Ceea ce e neplăcut. Chiar mai neplăcut decât să te trezeşti şi să mergi la serviciu, fără să ştii de ce. Prin urmare, s-a inventat jocul de-a viaţ-ascunselea. Şi toată lumea e mulţumită. Nici măcar nu e o aparenţă, adică oamenii nu se prefac mulţumiţi, ci jocul chiar e satisfăcător. Unii ajung să creadă că scopul vieţii în general este să fim fericiţi. Pai, dacă e aşa, atunci de ce avem creier? Ar fi suficient să avem organe de simţ şi o inimă. Creierul strică totul…pentru că nu permite niciunei emoţii să dureze la nesfârşit. Cu orice te înnebuneşte de plăcere azi, creierul se va obişnui mâine. Poate nici nu îţi va mai face plăcere la un moment dat, ci va fi doar o “trebuinţă”. Ba mai mult, noi chiar nu ne dăm seama măcar când suntem fericiţi, decât în retrospectivă, după ce trece starea (fiindcă mereu trece). Pe de altă parte, nemulţumirea lui “de ce” nu trece pentru că e o emoţie pur raţională. Deci, mai bine ne jucăm şi evităm toată neplăcerea.

Cu toate că…există momente în care viaţa însăşi ne poate întreba “de ce”. Precum există (cel puţin) un moment în viaţa fiecăruia în care inevitabil, îşi va vedea viaţa ca şi cum s-ar uita la viaţa altuia. E mai rău să fii atunci nemulţumit… decât pe parcurs când ai opţiunea de a-ţi face curaj să-ţi cauţi răspunsul.

În concluzie…prea mult m-am gândit. Mă duc să mă joc.

de Larisa Cristina

Să vedem încotro aleargă cerneala…

 

„Oamenii promit lucruri pe care nu le vor înfăptui niciodată. Și ei știu asta, dar se mint mult prea frumos. Fac legăminte, încheie contracte, dar dragostea și încrederea au dispărut. Cuvântul nu mai e cuvânt. E golit de duh și are nevoie de ștampilă. Amândoi aveau privirea în jos și nu mai îndrăzneau să se caute. El purta în spate o rană, ea mai multe. Și frica îi paraliza. Când alegem o cale, celelalte dispar în noaptea întunecată a sufletului…

- Și te voi săruta pentru fiecare zi în care nu am putut să o fac. Lasă lumea să creadă că ești slab iar apoi fă-le o surpriză.
- Și dintr-o dată știu, cu cea mai mare claritate și certitudine, că a fi cu tine merită orice sacrificiu din lume.
- Ce faci toată ziua?
- Te iubesc.
- Te voi mai vedea?
- Când te vei privi în oglindă…

…Vine un moment în viață când se trage linie și se plătește un preț: pentru muncă, pentru iubire, pentru neiertări, pentru răutăți, pentru gândurile toxice, pentru… Călătoria vieții poate începe cu adevărat în orice clipă. Într-o secundă viața se schimbă. Și nu întotdeauna ce dăm mai departe putem păstra pentru noi… ”

 

de Hrisostom Filipescu

Scrisoare către liceeni

Noi am pierdut. Dar voi, voi mai aveţi o şansă. Noi am fost fericiţi că am descoperit Coca-cola şi bananele şi am crezut că dacă noi citim, şi ei vor citi. Şi că toţi vom progresa şi ţara o să aibă scăpare. Noi ne-am înşelat. Unii dintre noi au plecat de aici. Câştigă bani acolo şi tânjesc după oraşul ăsta împuţit. Voi însă, voi aveţi o şansă. Voi, aveţi şansă.

Nu vă gândiţi la furat. E calea cea mai simplă. Ştiu că aţi aflat că aşa te îmbogăţeşti. Dacă ai pământ sau dacă faci afaceri cu statul. Ştiţi voi ceva despre tva şi cum ai putea să-l furi, dar nu vă e încă foarte clar. Nu ăsta e drumul. Cu cât se va fura mai mult, cu atât se va construi mai puţin, iar copiii copiilor noştri vor moşteni un imperiu de cenuşă. Sunteţi tineri şi totuşi habar n-aveţi ce înseamnă un Bucureşti în care se circulă normal. Dacă voi habar n-aveţi şi dacă Ei continuă să fure, gândiţi-vă la copiii noştri. Nu e nici o şansă.

Citiţi. Citiţi mult. Citiţi tot ce va pică în mână. Nu-i mai ascultaţi doar pe profesori. Citiţi orice, fără discernământ. Nimic nu e mai important ca lectură, acum. Apoi, căutaţi-vă între voi. Vedeţi care citiţi aceleaşi lucruri şi înhăitaţi-vă. Numai în haită de oameni deştepţi o să reuşiţi. Unul singur dintre voi va fi mâncat. Zece însă, s-ar putea să reuşiţi. Gândiţi-vă de pe acum să-l înlocuiţi. Timpul lor trebuie să se termine. Trebuie să-i dominaţi. Dar nu cu gândul că veţi fura mai mult ca ei. Asta e calea simplă care vă va sufoca moştenitorii. Ce-o să faceţi cu milioanele într-un oraş mort? Ce-o să cumpăraţi, cu banii grămezi? La ce-ţi foloseşte un Lamborghini când n-ai o autostradă? De ce să ai o vilă într-un cartier sufocat de inundaţii?

Nu vă duşmăniţi profesorii. Sunt oameni amărâţi, din ale căror drame puteţi învăţa. Îşi dau priceperea pe un salariu de nimic şi vă învaţă carte. Nu vă bateţi joc de ei. Au muncit, şi nu e vina lor că părinţii voştri s-au descurcat mai bine. N-aveţi nici un drept să-i dispreţuiţi. Nu le sunteţi superiori. Banii părinţilor voştri nu vă reprezintă. Vă reprezintă doar ceea ce puteţi scoate pe gură. Aveţi grijă ce scoateţi pe gură. Vremea pumnului şi a bodiguarzilor a trecut. O să călătoriţi, iar copiii francezi învaţă carte, englezii la fel. Vă confruntaţi cu o lume care acum e mai deschisă decât oricând. Hoţii de la putere nu sunt în stare să va spună cine este Delacroix sau Chagall. Nici Duchamp. Nu vă pot spune care e influenţa lui Schopenhauer în Sărmanul Dionis şi nici de ce este Eminescu un romantic întârziat. Foarte puţini o să vă spună cine a pictat Cina cea de taină şi de ce Visconti a ales romanul lui Thomas Mann ca să facă un mare film. Ei vor şti doar să vă înveţe să furaţi. Iar calea asta, mai devreme sau mai târziu, se va înfunda şi ne va asfixia copiii.

Nu vă mai luaţi după ziare. Nu dau doi bani pe generaţia voastră, nu vă daţi seama? Pentru ei, cu cât sunteţi mai proşti, cu atât le va fi mai uşor să vă vândă orice căcat. Iar căcatul pe care îl veţi cumpăra va fi obţinut de la proşti, plătiţi pe măsură. Adică prost. Eleva porno este un exemplu. Nu citiţi ziarele. Citiţi câteva, cele care va informează. Nu marşaţi la orice promoţie. Fiţi mai selectivi.

Nu fumaţi iarbă şi nu vă daţi în cap cu alcool, cu orice preţ. O să le daţi apă la moară inculţilor şi hoţilor de la putere. Le va fi mai simplu să vă catalogheze drept o generaţie de distruşi, iar banii destinaţi salvării voastre, îi vor fura. E timp şi pentru iarbă, e timp şi pentru tequilla. Acum însă trebuie să învăţaţi, pentru că în curând nu va mai fi timp pentru asta, căci veţi intra în viaţă adânc de tot, şi e mai rău ca în junglă. Animalele au reguli nescrise. Oamenii au legi scrise.

Nu alergaţi după bani cu orice preţ. Banii trebuie să vă fie doar mijloc, nu scop. Scopul vostru trebuie să fie cunoaşterea. Cu cât veţi şti mai multe, cu atât veţi fi mai înalţi. Orice carte citită, orice lecţie învăţată, se vor aşeza sub voi şi vă vor ridica deasupra celorlalţi. Veţi domina cu mintea. Nu e nimic mai frumos decât asta. Europa cumpără inteligenţă. România nu cumpără nimic pentru că hoţii nu construiesc, hoţii fură. Nu uitaţi că vă fură pe voi şi asta trebuie să vă oprească. O să auziţi toată viaţa de Napoleon şi de Nicolae Titulescu, dar sigur copiii voştri nu vor şti cine a fost Emil Boc. Istoria o scriu cei care construiesc.

Sunteţi tineri. Nu vă gândiţi că sunteţi slabi. Puterea voastră stă în curăţenie. Sunteţi curaţi, n-au apucat să vă mânjească, dar dacă dintre voi nu se vor ridica luptătorii, o să vă împroaşte cu noroiul străzilor pe care nu le-au reparat. Fiecare picătură de noroi sunt banii care n-au ajuns pe strada aia. Trebuie să schimbaţi asta. Care e calea? Să citiţi. Literatura universală o să vă înveţe să deosebiţi Binele de Rău. Balzac, Stendhal, Dumas, Dostoievski, Dickens, Tolstoi, Goethe, toţi deosebesc Binele de Rău. Din prezentul amărâtei ăsteia de ţări nu puteţi învăţa Binele. Binele puteţi fi voi. Şi cu cât veţi fi mai mulţi buni, cu atât veţi sufoca răul. Nu e imposibil. Daţi scrisoarea asta mai departe. Deveniţi buni, mai buni, cei mai buni şi răspândiţi-vă precum lăcustele.

Nu-i invidiaţi pe oamenii cu bani. Nu vă faceţi modele din băieţii de bani gata, din băieţii de oraş. După treizeci şi nouă de ani le va rămâne doar o listă lungă de femei. Or trofeele astea sunt trecătoare. Când îmbătrâneşti şi trofeul tău va fi o babă. După asta vine singurătatea. Voi aveţi şansa să lăsaţi ceva în urma voastră. Banii nu sunt Calea. Priviţi unde ne-a adus setea de bani.

Nu vă resemnaţi, asta nu duce nicăieri. Capul plecat, sabia îl taie. Protestaţi, luptaţi, protestaţi. Cu scop, însă. Nu degeaba, că altfel se transformă în lătrat. Învăţaţi legile. Învăţaţi-vă drepturile. Atunci veţi şti când are cineva voie să vă legitimeze. Veţi şti cum să luptaţi, dacă veţi şti legile. Apoi o să vedeţi că legile sunt proaste. Şi veţi înţelege că trebuie să le schimbaţi. Pare greu şi cere timp. Dar, Doamne, voi aveţi timp şi pentru voi nimic nu e greu. Voi nu înţelegeţi că SUNTEŢI SCHIMBAREA? Dacă voi lăsaţi ţara asta pe mâna hoţilor, atunci, de-abia copii voştri vor mai avea o şansă! Căci şansa vine o dată la o generaţie. Noi am pierdut. Câţiva dintre noi, şi nu suntem puţini, vă putem ajuta. Noi suntem Fomilă şi Setilă, dar voi sunteţi Harap-Alb. Alegeţi dintre voi pe adevăraţii lideri. Să-i alegeţi şi să nu-i invidiaţi. Lor le va fi cel mai greu. Vor avea gloria, dar şi coşmarul. Vor fi salvatorii voştri, dar se vor pierde pe ei înşişi. Liderii trebuie să fie dintre voi. Şi trebuie să-i căutaţi de pe acum. Uitaţi-vă unii la alţii în fiecare zi şi căutaţi-vă căpitanii. Altfel veţi pieri o dată cu noi. Şi atunci porţile libertăţii ne vor fi închise şi EI vor castiga. Cine sunt ei? Ştiţi foarte bine. Îi vedeţi în ziare, în fiecare zi.

Salvaţi-vă! Salvaţi-ne! Este o singură cale! Lupta cunoaşterii!! Şi când veţi fi câştigat lupta cunoaşterii, de-abia atunci veţi cunoaşte să luptaţi cu adevărat!!!

Nu vă amăgiţi cu prezentul... Salvaţi-vă în viitor. Noi am pierdut. Voi? Ce faceţi?

de Tudor Chirilă

Te iubesc fără nici un semn de punctuaţie

Te iubesc, 

Virgulă 

... Urmează un "Dar" 

un "Însă", 

un "Şi", 

un "Poate..." 

Te iubesc! 

Semnul Exclamării 

Aici. Acum. Nebuneşte. Ard. 

Cu fluturi în stomac, 

Cu bătăi nebune de inimă, 

Cu crize de-a dreptul copilăreşti de gelozie, 

Cu senzaţia acută că nu mai am aer dacă nu eşti lângă mine. 

Şi că îmi ia sângele foc atunci când eşti. 

Cu dor. Cu poftă. Cu durere. 

Mai mult decât am iubit vreodată pe altcineva. 

Pătimaş. Posesiv. Hotărât. 

Vreau să fii a mea/al meu. A nimănui altcuiva. 

Vreau să am drept de viaţă şi de moarte asupra ta. 

Vreau să îţi dau şi să îmi dai totul. 

Te iubesc. 

Punct. 

Asumat. Conştient. Acum mai liniştit. Echilibrat. Determinat. 

Putem începe să construim următoarea propoziţie împreună. 

Te accept. Cu bune şi cu rele. 

Am trecut împreună prin bune şi prin rele. 

Avem cicatrici. 

Dar avem şi amintiri frumoase. 

Nu pot fără tine. 

Vreau să fim împreună. 

La bine şi la rău. 

Te iubesc 

Dincolo de timp spaţiu şi limită 

Veşnicie. 

Unul. 

O singură inimă. 

Tu îmi răspunzi fără măcar că eu să ştiu că mă întreb.... 

Pur 

şi simplu 

Te iubesc 

Fără condiţii. 

Multumindu-ţi că te iubesc. 

Fără aşteptări. 

Iubindu-ţi defectele pe care alţii ţi le acceptă. 

Mulţumind pentru bucuria de a mă putea jertfi pentru tine. 

Pentru bucuria de a-ţi dărui. 

Fericirea ta mă face fericit. 

Chiar dacă are preţul nefericirii mele. 

Pot fără tine. 

Pentru că eşti în mine. 

Oriunde şi cu oricine ai fi. 

Te port în inima mea. 

Dintotdeauna. 

Pentru totdeauna. 

de Sasha

Gust amar

Tot ceea ce se petrece cu noi, bun sau rău, ne influențează gândurile și deciziile. Tot ceea ce se petrece în jurul nostru ne marchează viața, ne schimbă pe dinăuntru, ne transformă complet.

Nu poți alege să nu treci prin încercări dificile. Nu poți alege o viață doar cu împliniri, zâmbete și vise împlinite. Nu poți alege doar oameni veseli, optimiști și sinceri în jurul tău.

Însă poți alege să înveți lecțiile predate de viață și să iei atitudine.

Dacă un prieten continuă să te dezamăgească fă-ți curaj și rupe-te de el. Dacă prietenii cu care ieși continuă să se comporte urât, deși le-ai spus că acest lucru te deranjează scoate-i din viața ta.

Nu îți recomand să nu-i ierți dacă ți-au greșit, însă dacă simți că ceea ce fac te sufocă, te deprimă, îți știrbește încrederea și speranța pune punct.

Lucrurile care te deranjează, vorbele care nu-ți plac, trădările, bătaia de joc, bârfele reacționează ca o otravă pentru sufletul tău.

Nici nu vei ști când te vei trezi cu sufletul trist, obosit, neputincios și cu sentimente de ură. Nici nu vei simți când te vei contamina de răutate, invidie și vei fi și tu asemeni lor.

Îți recomand să ai grijă pe cine primești în viața ta. Gândește-te la sufletul tău ca la cea mai frumoasă cameră unde primești oaspeții. Este luminoasă, caldă, colorată, aerisită, primitoare. Nu vrei să o vezi aglomerată și intoxicată de oameni cărora nu le pasă dacă intră încălțați și murdari.

Tot ceea ce nu-ți place la o persoană se va alipi sufletului tău ca pata de o cămașă urâtă. Nu imediat, ci cu timpul. Dacă nu ai grijă și nu sortezi sentimentele bune de cele neplăcute te vei simți ca o rufă murdară aruncată într-un colț prăfuit. Te vei simți ca și cum nimănui nu-i pasă de tine, nimeni nu te mai vrea în viața sa, nimeni nu dă doi bani pe tine.

Nu permite nimănui să te facă să te simți așa.

Suntem unici în felul nostru. Și putem trece cu zâmbetul pe buze peste orice defect al oamenilor pe care-i iubim. Dar, asta nu înseamnă că ar trebui să ne lăsăm dominați și călcați în picioare. Nu înseamnă că nu avem un cuvânt de spus în privința lor. Nu înseamnă că trebuie să acceptăm totul și să închidem ochii.

Între prietenii adevărați, indiferent de ceea ce a fost sau va fi, întotdeauna va exista sinceritate. Întotdeauna vei putea spune ceea ce vei simți, întotdeauna le vei împărtăși gândurile tale, întotdeauna te vei simți ca făcând parte din viețile lor.

Nu permite fricii de singurătate să te facă victima celor mai negre sentimente. Nu îți dorești sufletul încărcat cu emoții negative, cu temeri și regrete, cu dezamăgiri și gelozii.

Ia o decizie pentru binele tău. Nu atât pentru binele fizic, cât pentru cel mental și sufletesc. Ai nevoie de căldură, iubire și înțelegere în viața ta. Dă-ți voie să simți aceste lucruri și să te bucuri de viață și prieteni. :)

de Anasstassya

Atât de simplu să fim fericiți

 

Atâta lume aleargă după fericire. Şi-o doresc mai ceva ca pe un bilet câştigător la loto. Visează la ea cu ochii deschişi sau închişi. O pretind de la ceilalţi şi speră să aibă parte de ea. Dar ce înseamnă fericirea, de fapt? Mulţi nu ştiu, o cer, o vor, apoi o aşteaptă. Şi ea vine, întotdeauna vine, dar dacă nu ştii ce-i, nu poţi s-o recunoşti. Şi trece pe lângă tine, se duce la altcineva. Iar tu rămâi să o aştepţi, poate revine… Fericirea e lângă tine, întotdeauna, la o privire distanţă, dacă ai şti să o vezi. Cu ochii sufletului, pentru că cei ai trupului se uită întotdeauna după altceva.

Fericirea e în micile bucurii de peste zi. Nu trece zi fără să nu ai motive de fericire. Îţi garantez. Indiferent de felul în care arată viaţa ta. Indiferent de câte lipsuri ai, tot ai motive să fii fericit.

Fericirea începe de dimineaţă, atunci când te trezeşti lângă cineva drag, atunci când ai cui să spui “bună dimineaţa”. Atunci când ai cui să zâmbeşti şi cine să-ţi zâmbească. Fericirea înseamnă să ai părinţii în viaţă, să ai copii, să ai o casă şi ce să pui pe masă, să ai ce îmbrăca, să vezi, să simţi, să te plimbi, să ai un job, să fii sănătos. Mai ales să fii sănătos. Preţuim aşa puţin faptul că suntem sănătoşi încât nici nu considerăm că ăsta ar fi motiv de fericire. Nu apreciem că tot ceea ce facem se datorează faptului că suntem sănătoşi.

Fericirea este în pupicul pe care ţi-l dă copilul tău, cu braţele strânse în jurul gâtului, în momentele de tandreţe şi alint, în privirea aceea inocentă şi sinceră. Când îi citeşti povestea de seară, când alergaţi în parc, când îi oferi jucăria mult aşteptată. Când îţi oferă primul surâs, când face primul pas, când te strigă prima dată.

Fericirea stă în îmbrăţişarea persoanei iubite, în atingerea umărului pe care ştii că te poţi baza să muţi munţii, dacă ar fi nevoie. Fericirea e în dragostea ce vă uneşte şi vă face mai frumoşi, mai buni, mai puternici.

Fericirea stă în vorba bună venită de la un prieten, exact atunci când ai nevoie, în sfatul care te ajută să mergi mai departe când nu vedeai nicio ieşire. În telefonul salvator, în întâlnirea potrivită.

Fericirea stă în dragostea părinţilor care te-au crescut cu trudă şi iubire, în casa părintească unde te poţi întoarce oricând să-ţi încarci bateriile sau să-ţi lingi rănile. În ajutorul necondiţionat pe care ştii că îl găseşti oricând acolo.

Fericirea înseamnă să poţi să ajuţi, să ştergi lacrima unui om, să-i dai motive să zâmbească, să-i redai speranţa. Aceasta este pentru mine fericirea. Să te bucuri de ceea ce ai şi să fii recunoscător. De aceea cred că foarte puţini sunt oamenii care pot afirma că nu au motive de fericire. Şi aceia sunt oameni care se luptă cu multe lipsuri şi poate chiar cu o boală.

Dacă tu citeşti acest text de pe computer/smartphone/tabletă, nu cred că te poţi plânge de lipsuri. Totul este o chestiune de percepţie, depinde unde te uiţi, ce alegi să vezi şi ce înseamnă fericirea pentru tine.

 

sursa: http://psihologinconcediu.ro/

Scrisoare mie…

 

De când mă știu, am căutat să pășesc cu grijă în sufletele oamenilor pe care i-am cunoscut. Fără să îmi las prea multe amprente ale personalității mele pe la ei prin suflet. Aceasta am încercat eu și nu pot spune că mi-a reușit în mare măsură. Dar măcar am încercat. Nu m-am dat în lături. Nu m-am îngrețoșat niciodată de neputințele oamenilor pe care îi iubesc, considerând că și ei sunt oameni ca și mine. Și eu sufăr de aceleași traume ca și ei. Și ei sunt sensibili ca și mine. La toate. Pentru aceasta am căutat să îi respect, oricât de greu mi-ar fi fost în anumite situații.Unii mi-au deschis bucuros sufletul și mi-au oferit ceea ce aveau ei mai frumos și mai de preț: dragostea lor. Alții însă, mi-au dat jos doar un lacăt din cele șapte pe care le aveau pe suflet. Și le sunt recunoscător că au încercat și astfel. Înseamnă mult pentru mine. Am învățat lucruri mici despre oameni mari și lucruri mari de la oameni mici. Cine a spus că ”Aparențele înșeală”, a știut profunzimea lucrurilor în sine.

Am avut și am in continuare mare grijă să nu poposesc în sufletul unui om care nu m-ar iubi. Nici măcar de fațadă. Că poposește el în sufletul meu și va sta acolo mult și bine, aceasta-i altă treabă. Dar eu nu stau acolo unde nu mă simt dorit. Nu îmi priește. Prefer să plec singur cu aceeași decență și demnitate pe care am avut-o atunci când am intrat, decât să fiu dat pe ușă afară. Sufletele oamenilor sunt ca și locurile pe care le vizitezi. În unele dintre ele, datorită terenului accidentat, pășești repede și cu grijă, ca nu cumva să strici sau să te lovești instantaneu, având mereu tendința ca să te aperi. În altele, când ochii ți-s răpiți de atâta frumusețe și desfătare, la fel: tinzi să pășești rar, cu grijă, cu atenție, ca să nu rupi ceva, să nu distrugi ceva din neatenție. Cert însă este faptul că dacă vei umbla cu dragoste în orice loc, vei reuși să treci fără să deranjezi. Se vor deranja doar aceia cărora nu le convine dragostea. Și dacă ai umblat în multe locuri și ai experiența călătoriilor în sine, atât de adânc încrustată în sufletul tău încât ai ajuns ca să deduci ceea ce va urma să vizitezi încă de la început, sigur trebuie să știi că vor fi multe locuri în care nu vei fi primit cu brațele deschise și atunci nu te descuraja, dar nici nu te victimiza. Viața are legile ei, iar tu ca să poți călători în pace, trebuie să îți creezi reperele tale. Nu contează câte suflete ai vizitat, ci felul în care ai făcut-o. Nu contează câți oameni ai iubit, ci intensitatea iubirii pe care ai avut-o către ei. Nu contează câți au vrut să scape de tine, ci felul în care tu te-ai despărțit de ei. Nu contează cine ești, atâta timp cât te-ai străduit să devii, să fii, să rămâi un om bun. Cine nu te-a vrut, nu te va plânge. Cine nu te-a iubit, nu își va aminti de tine. Cine nu ți-a cunoscut sufletul în profunzime, te-a și uitat de atunci demult. Și la final, viața se va decide între voi doi: Tu și Doamne Doamne pe care L-ai iubit.

sursa: https://ochiicapruiblog.wordpress.com

Amărăciunea

 

Suntem amari pentru că trăim ce ar trebui să fim. Suntem acri deoarece considerăm că viaţa pe care o trăim nu e ceea ce ar trebui să fie viaţa; dacă asta e tot, atunci e nimic. Trebuie să mai existe ceva şi parcă nu găsim acel ceva în plus, nu ne putem lepăda de amărăciune. Din această amărăciune rezultă supărarea, invidia, violenţa, ura - tot felul de trăiri negative.

Suntem nemulţumiţi continuu, însă adevărata nemulţumire se află în altă parte, ascunsă adânc în noi. Este nemulţumirea împotriva existenţei. "Ce caut eu aici? De ce mă aflu aici? Nu se întâmplă nimic. De ce sunt obligat să trăiesc dacă tot nu se întâmplă nimic?" Timpul trece şi viaţa nu aduce nici o fericire. Aşa apare amărăciunea.

Nu e deloc întâmplător faptul că bătrânii sunt persoane foarte amare. E greu să trăieşti cu bătrânii, chiar dacă sunt părinţii tăi. E greu din simplul motiv că toată viaţa lor s-a dus pe apa Sâmbetei şi ei sunt amărâţi. Profită de orice prilej ca să-şi verse negativismul. Se agită şi le sare ţandăra din orice. Nu suportă să le fie copiii fericiţi, să cânte, să danseze, să strige de bucurie. Nu tolerează lucrurile astea, pentru că ei şi-au ratat viaţa. Orice toană a lor vrea să spună: "Cum îndrăzneşti să fii atât de vesel?!". Ei sunt împotriva tinerilor, şi tot ce fac tinerii, bătrânii consideră că e greşit.

De fapt, amărăciunea lor e cauzată de viaţă şi ei caută întruna pretexte. Foarte rar întâlneşti un bătrân care să nu fie amar - asta înseamnă că acel bătrân a trăit cu adevărat frumos, că este cu adevărat adult. Astfel de bătrâni au o frumuseţe pe care nu o are nici un tânăr. Ei au văzut şi au trăit atâtea încât îi sunt fantastic de recunoscători Lui Dumnezeu.

Dar e greu de găsit genul ăsta de bătrâni. Pentru cei mai mulţi - majoritatea copleşitoare - bătrâneţea nu e nici o fericire, căci viaţa s-a dus, moartea bate la uşă, de ce să fii fericit? Eşti amărât, supărat, acru.

Amărăciunea este o stare a ignoranţei. Trebuie să o depăşiţi! În clipa în care ai depăşit toate nemulţumirile, energia care a fost amară devine parfum.

 

sursa: http://www.astrocafe.ro/

Emoţii care ”ne leagă” de trecut

 

La o anumită vârstă, mulţi oameni pot privi în trecut cu uimire. O iubire, care te-a sufocat, te-a durut, te-a întors pe toate feţele cândva, poate deveni peste ani...un soi de ”nimic”. Faţă în faţă cu omul pentru care ţi-ai fi dat viaţa, se poate ca acum să priveşti spre el ca dinspre ”un deşert”. ”Probabil nu l-am iubit/n-am iubit-o, a fost o amăgire”, te gândeşti.

 

Etapa iubirii, etapa urii, etapa respingerii, etapa oricărei alte emoţii s-a stins ca o flacără, sub mâna vindecătoare a timpului. Iubitul sau iubita din trecut nu-ţi mai spun nimic şi se întâmplă asta pentru că...au dispărut gândurile, s-au topit emoţiile şi s-au disipat miraculos sentimentele care te purtau prin iluzia unei poveşti de viaţă. Emoţia şi sentimentul, propriul tău gând, propria ta lume interioară îţi arătau o lume reală, o poveste, o iubire, o realitate, dar – iată – una care a dispărut la fel de straniu ca lumea dinozaurilor.

Sunt, însă, oameni care rămân blocaţi în trecut, agăţaţi de trecut şi asta în virtutea emoţiilor dureroase, pe care nu le-au vindecat. Fără acele emoţii, fără acele sentimente şi fără acele gânduri, care au deformat cumva experienţa, ei ar privi în trecut cu detaşare, ca spre o şcoală binefăcătoare a vieţii. Sentimentul de a nu fi fost iubit în copilărie capătă forme de manifestare dintre cele mai ample, mai stranii şi creşte o dată cu fiecare experienţă. ”Eu nu sunt iubit/a nu m-a iubit mama/tata/ femeile/bărbaţii/ fraţii/surorile/ prietenii etc”, iată adevărata traumă, adevărata iluzie a minţii omeneşti, durerea durerilor, rana din care-şi trage seva toată neliniştea minţii şi a sufletului unui om. Rana din trecut rămâne agăţată în memorie şi pare să creeze acolo, în interiorul nostru, o legătură cu toate experienţele în care am simţit că nu suntem iubiţi, cu toată nesiguranţa, cu abandonul, cu neliniştea şi angoasa pierderii de sine. Rădăcina durerii e o simplă percepţie, dar gândurile, emoţiile şi sentimentele o perpetuează, o fac vie, încă, fac ca ea să ardă în noi şi să ne ţină legaţi de sentimentul că nu avem iubire. Fără sentiment, fără resentiment, fără gânduri care judecă, doar cu puţină compasiune, cu un strop de răbdare, cu puţină râvnă pentru înţelegere şi pentru iertare a celor care părea că nu ne iubesc, dispar emoţiile negative şi, de îndată ce emoţia negativă s-a topit, începem să trăim în prezent.

Trecutul rămâne în noi atâta vreme cât nu corectăm lăuntric trăirile, mai ales cele nefericite, percepţia suferinţei şi a lipsei de iertare. O problemă pe care o avem în prezent este, de asemenea, atât de importantă pe câtă emoţie, pe cât sentiment şi câtă atenţie investim în ea. La baza emoţiei negative stă o percepţie greşită; la baza blocării noastre în trecut sau într-o poveste care ne zdruncină chiar acum stă o neiertare, o percepţie care trebuie corecată. Corectarea percepţiei greşite înseamnă vindecare interioară, detaşare şi desprindere de trecut. Dispariţia emoţiei e semnul clar, fericit, consistent al faptului că ne-am învăţat lecţia în relaţia cu o persoană, o situaţie sau un subiect de viaţă. Fără emoţie dispare legătura şi, pentru ca emoţia să dispară, noi trebuie să schimbăm ceva în mintea noastră, în felul nostru de a gândi, să înţelgem – mai presus de orice – că oamenii (problemele) care trec prin viaţa noastră sunt expresia întrupată a propriei conştiinţe. Ca nişte oglinzi fidele ei ne arată ridurile minţii şi deformările inimii, iar atunci când păstrăm legătura cu ei, fie şi numai prin durerile emoţionale, este semnul că nu am schimbat ceva important în mintea noastră şi ceva a rămas încă nevindecat.

 

de Maria Timuc

Dumnezeu, preocuparea mea?!

Îmi place să-l citesc pe Tolstoi atunci când vreau să petrec momente de linişte, o manieră prin care să meditez la Dumnezeu. Iată una dintre notiţele sale: „Demonstrarea existenţei lui Dumnezeu! Poate fi ceva mai prostesc decât ideea de a demonstra existenţa lui Dumnezeu? E ca şi cum ţi-ai demonstra propria existenţă. A-ţi demonstra existenţa? Pentru cine? Cui? Prin ce? În afara lui Dumnezeu nu există nimic.”

Vă mărturisesc că sunt frapată de numărul îngrijorător de mare al oamenilor care nu vor să creadă în Dumnezeu, care neagă existenţa Lui şi se cred proprii dumnezei. E dureros să vezi atât de mulţi oameni care uită că viaţa nu atârnă de ei, dar – mai ales – dureros pentru Hristos (care a murit pentru ei şi totuşi aceştia refuză să accepte darul Său, viaţa veşnică).

Mă doare că uneori noi suntem vinovaţi pentru faptul că nu purtăm în noi chipul lui Dumnezeu ori evităm fie că ne este ruşine fie că nu vrem fie că nu avem curajul să le vorbim oamenilor despre Dumnezeul nostru, Dumnezeul în care credem.

Existenţa noastră, viaţa de zi cu zi, ar trebui să fie o nouă dovadă a trăirii lui Dumnezeu în noi sau – cum acelaşi Tolstoi spune mereu, adresându-se lui Dumnezeu „eu, trăitorul în Tine” – dacă noi, trăitorii în Dumnezeu am lăsa la vedere această faţetă a vieţii noastre poate că multe dintre îndoielile şi întrebările oamenilor care sunt nesiguri de existenţa lui Dumnezeu s-ar spulbera. Dacă L-ar vedea pe Dumnezeu în noi…

Obişnuim să ne cerem drepturile în calitate de oameni şi am merge până în pânzele albe să avem sorţi de izbândă, uităm însă că, oameni fiind, avem şi responsabilităţi, nu doar drepturi. Tindem mai degrabă să-L avem pe Dumnezeu la degetul mic şi uităm că datoria noastră este să purtăm chipul Lui în noi, pentru a fi văzut în preajma noastră!

Încerc să-mi imaginez cum ar arăta lumea dacă am începe fiecare dimineaţă preocupaţi de cum să-L arătăm mai bine pe Dumnezeu peste zi, preocupaţi de cum să facem să fie mai clar şi mai luminos chipul Lui, din noi, pentru cei din jur, preocupaţi să vorbim despre El! Cred ca mulţi, mulţi nu s-ar mai îndoi de existenţa lui Dumnezeu!

sursa: https://camarasufletului.wordpress.com/

Intrarea în Biserică a Maicii Domnului

Pe cea mai aleasă din toate neamurile, pe Sfânta Pruncă ce se aduce astăzi de Sfinţii săi Părinţi în Biserica Domnului şi se aşează în Sfânta Sfintelor, spre sălăşluirea Împăratului tuturor, cu cântări de laudă şi cu mulţime de făclii să o întâmpinăm. Iar tu care ai milostivire nemărginită, slobozeşte-ne din toate nevoile pe noi, care îţi cântăm: Bucură-te, bucuria noastră, Sfântă Pruncă, pururea Fecioară!
http://www.doxologia.ro/viata-sfant/intrarea-biserica-maicii-domnului

Timp. Fiecare cu timpul lui.

 

Trece timpul. Oh, dar cum trece timpul! Parcă nu mai sunt omul de ieri, de săptămâna trecută, de acum 5 ani. Nici în oglindă, nici în suflet. Timpul mi-a erodat şi chipul şi sufletul, aşa cum apa modelează piatra după ciocniri repetate. Tot ce am simţit, ce am trăit, ce m-a bucurat şi ce m-a durut şi-a pus amprenta pe care omul care sunt astăzi şi o va face în continuare cu omul care voi fi peste ani.

Sunt momente uneori, când mă filtrez prin oglinda timpului şi parcă nu-mi vine să cred că cea pe care o privesc faţă în faţă sunt chiar eu. Nu-mi vine să cred că a fost o vreme când idealurile mele erau altele, că oamenii care mă înconjurau erau alţii sau altfel, că eu însămi aveam un alt spirit. Parcă în fiecare an devin un alt eu, iar acest lucru, recunosc, mi se pare destul de straniu uneori. Să par aceeaşi, dar să fiu totuşi altfel.

A trecut timpul, au trecut anii, unele iubiri au dispărut în neant, ca şi cum n-ar fi fost, unii oameni au rămas prezenţi în sufletul meu ca şi cum n-ar fi plecat niciodată, viaţa mi-a dat şi mi-a luat, m-a ingenucheat şi m-a ridicat.

A trecut an după an, timp în care în viaţa mea s-au produs schimbări mai mici sau mai mari, care cu o precizie nevăzută mi-au modelat atât chipul, cât sufletul.

Astăzi, văd pe chipul meu o seninătate de care uitasem, iar în suflet simt o linişte pe care o pierdusem.

de Iustina Dinulescu

Când nu înțelegi ceva, ai răbdare

 

Uneori nu înţelegem cum şi de ce se întâmplă un lucru sau cum de ni se întâmplă tocmai nouă. Sau nu înţelegem ce avem de înţeles de acolo. Şi e atât de mare tentaţia de a intra cu totul în povestea lui „de ce?” încât începem să ne învârtim în jurul acestei întrebări, nu pentru că am vrea să găsim răspunsuri, ci mai ales pentru că dorim să stăm în dramă şi luptă. Există o anumită plăcere în a sta acolo şi e ca o esenţă a vieţii pe care vrem să o extragem din centrul problemei. Poate că de aia ne tot adâncim în ea, şi tot săpăm, chipurile pentru a ajunge la adevăr.

Numai că, ce să vezi, cu cât sapi mai mult, cu atât te îndepărtezi de adevăr, pentru că începi să vânezi, de fapt, doar răspunsurile care se potrivesc în şablonul poveştii tale, în definiţiile pe care le-ai dat experienţei, în judecăţile pe care deja le-ai emis şi continui s-o faci despre tine şi cei implicaţi. Practic, cauţi şi permiţi să ajungă la tine doar răspunsurile care-ţi validează durerea, lupta, încrâncenarea, dreptatea pe care vrei să o ai, tiparul în care vrei să stai.

De aceea, în astfel de situaţii, deşi ne simţim pierduţi (şi pe bună dreptate, pentru că ne pierdem de cine putem fi dincolo de problemă), persistăm în situaţia respectivă, croşetând gânduri, plimbându-ne între o judecată şi alta, între dorinţa declarativă de a înţelege şi dorinţa inconştienţă de a NU înţelege cu adevărat.

Acesta este unul din modurile în care ne lăsăm distraşi din prezent, din starea naturală a fiinţei de uşurinţă şi graţie. Suntem împotriva curentului şi singurul lucru pe îl avem de acceptat poate fi că, în acel moment, singura soluţie sau cea mai potrivită şi benefică este să avem răbdare.

Da, când nu înţelegi ceva, ai răbdare. Nu scotoci, ci aşteaptă. Nu iscodi, ci priveşte. Nu (te) certa, ci îngăduie să fie ce este. Nu forţa, acceptă.

Viaţa are căile ei prin care ne ajută să înţelegem tot ce avem nevoie. Înţelepciunea nu poate fi grăbită. Fiecare experienţă are anotimpurile ei. Fiecare etapă din viaţă poate fi un pas către un nivel mai înalt de conştiinţă. Orice proiect trece prin nişte anotimpuri. Dacă e în anotimpul îngheţului, degeaba îl forţezi să fie în cel al înfloririi. Degeaba grăbeşti o plantă să crească, rişti s-o omori din prea multă „bună intenţie”.

În plus, fiecare cădere este mereu urmată de un salt. Cădere, salt, cădere, salt… nimic nou, nu-i aşa? Diferenţa o face CUM treci PRIN ele. Cât de conştient eşti de importanţa acestora. Şi cât de deschis spre a creşte şi a câştiga înţelepciune prin tot ce apare în viaţa ta.

Până la urmă asta e frumuseţea vieţii, acesta este jocul. Imaginează-ţi, dacă ai avea toate răspunsurile, dacă totul s-ar întâmpla şi crea cât ai pocni din degete, ar mai fi aşa de atractiv/distractiv jocul? Nu şi-ar pierde rostul? Dar dacă toate lucrurile ar arăta instant, exact aşa cum le gândeşti şi le impregnezi cu emoţie? Cum ar arăta viaţa ta? Unii îi mulţumesc Cerului că nu le dă tot ce gândesc şi mai ales după cum gândesc în fiecare moment. Că Universul pare să aibă un delay în a răspunde. De fapt, întârzierea este la noi, ne ia ceva până să ne fie clar. Şi mai ales, ne ia ceva până obosim şi renunţăm la luptă.

Aşadar, când nu înţelegi, ai răbdare! Când te prinzi că ai un „de ce” în cap, sau mai multe, opreşte-te. Ai o cădere? Crezi că ai un blocaj? Aşa, şi?! N-ai mai avut?

Ce altceva e posibil? Cum altfel poţi privi? Ce-ar fi dacă ai aştepta, pur şi simplu, să se aşeze totul? Ce-ar fi dacă ai fi atent cu adevărat şi te-ai extrage din „problemă”? Cum ar fi dacă nu te-ai mai scufunda în drame, mai mult sau mai puţin ale tale? Şi ce ai crea dacă ai alege să te dai jos de pe gânduri şi să recunoşti ce vrei cu adevărat?

Poţi să alegi lupta. Sau poţi să alegi pacea. Nici una, nici cealaltă nu e greşită. Doar că… să ştii, e mereu alegerea ta.

de Nicoleta Svârlefus

Poate că o mare parte din gesturile mărunte care ne fac fericiți au, la capătul lor, un suflet care s-a dăruit pentru noi.

Ni se întîmplă, tuturor, să acceptăm unele lucruri în tăcere. Ni se arată, fără să înțelegem, senzații și fapte pe care nu le putem explica. Căutăm răspunsuri, explicații, sensuri sau orice altceva. Și nu găsim… În tăcere.

Am asistat, recent, la o imagine de acest gen. Un creator, foarte cunoscut după nume, dar foarte puțin după chip, stătea alături de opera lui. Gînditor, mulțumit și întrebător, cu chipul emanînd lumină. Prețuind ce mai e de făcut și unde mai trebuie să insiste. Scormonind idei pentru ce ar trebui, de acum încolo, să dea lumii. Alături de el, o mare mulțime care venea și aprecia capodopera, într-un flux continuu. Oamenii auziseră de rodul mîinilor și minții lui și veniseră aici ca în pelerinaj. Și admirau. El, tăcut, stătea și privea…

Am stat și m-am gîndit că astfel de momente avem multe în viață: cînd trecem pe lîngă lucruri frumoase, le admirăm, le apreciem și le lăudăm, ne umplem de starea pe care ne-o inspiră și de bucuria pe care ne-o dau, însă nu știm să vedem dincolo de aceste lucruri. Poate că – și așa este – în spatele lor este de multe ori cineva care, în tăcere, stă și privește.

Poate că o mare parte din gesturile mărunte care ne fac fericiți au, la capătul lor, un suflet care s-a dăruit pentru noi. Iar noi reușim să apreciem rezultatul, nu și omul care s-a jertfit, făcînd un bine. Ni se întîmplă chiar cu cei apropiați, care poate că, uneori, au nevoie și de recunoașterea noastră sinceră. Și nu știm să mulțumim pentru grija pusă în palme și dăruită prin lucruri și gesturi care, de multe ori, avem impresia că ni se cuvin… Așa e truda mamei, care nu va fi înțeleasă și apreciată de copii la adevăratul ei sacrificiu. Pînă la schimbarea rolurilor.

Se spune că oamenii mari fac lucruri în tăcere. Capodoperele nu sînt însoțite de gălăgie sau trîmbițe. De reclamă sau zgomot. De baloane colorate sau artificii. Lumina nu coboară pe pămînt cu sunet, cu excepția fulgerului, care e de scurtă durată. Lumina adevărată, plină, care coboară în lume vine încet, în tăcere, cuprinzînd și copleșind noaptea, învingînd întunericul.

Lumina de pe chipurile celor dragi din jurul nostru ar trebui, mai mult, să ne dea de gîndit. La fel ca și gesturile lor. În tăcere.

de Mihai Pătrașcu