Seva durerii unui trecut naşte speranţa unui viitor mai bun doar în sufletul unui om ce îşi lucrează prezentul.

Un duş rece.

Dacă tu ştii că te-ai chinuit atât, ai trecut prin atâtea clipe de durere, ca să poţi sta acum puţin în picioare, să te poţi bucura de viaţă aşa cum se cuvine, atunci de ce îţi aduci aminte iar şi iar de trecutul tău? Te întorci, cu bucurie parcă, la locurile acelea din memoria sufletului tău, locuri care nasc clipe dureroase şi de care te vezi inadmisibil atât de strâns legat? Nimănui nu îi oferă plăcere această privelişte şi nimeni, dar absolut nimeni din lumea aceasta nu îţi poate oferi şansa de a te scăpa de această suferinţă, mai ales dat fiind faptul că ţie îţi este dragă. O urăşti, dar nu te poţi lipsi de ea. Vrei medicamente, dar să nu fie amare. Dumnezeu îţi rânduieşte oameni potriviţi care să te ajute şi vrei să mergi cu ei, dar până la un punct, nu mai mult. De ce?

Dorinţa de a face bine cuiva, implică înainte de toate responsabilitate. Nu poţi fi responsabil de sufletul tău? Atunci te vezi neputincios în a ajuta pe altul. Responsabilitatea este disponibilitatea de a suferi fără crâcnire toate consecinţele născute din relaţia ce va lua naştere din momentul în care te-ai hotărât să ajuţi acel om. Adică indiferent dacă omul acela te va iubi, părăsi, urî, defăima, cleveti, răzbuna sau orice alt rău, tu să nu îl părăseşti la nevoie şi să te rogi tot timpul pentru sufletul lui. În privinţa sentimentelor tale faţă de el,să rămâi permanent neschimbat. Şi atunci, da…eşti responsabil şi mai ales, ştii ce înseamnă binele făcut până la capăt. 

Când faci binele de ochii oamenilor, e doar momentan. Adică ajuţi omul cu scopul de a te lăuda pe moment el şi cei care te vor observa.

Când faci binele cuiva de ochii tăi, e temporar. Adică îl ajuţi până acolo unde omul te va defăima. Iar când te va defăima, îl vei părăsi. 

Când faci binele de ochii lui Doamne Doamne, nu te mai interesează consecinţele ce vor veni asupră-ți. Ci stabilitatea ta în relaţia ta cu Dumnezeu şi omul respectiv. 

De aceea, trebuie să fii responsabil şi să ştii că facerea binelui implică suferinţă. Tocmai de aceea îţi spun. Dacă treci prin această suferinţă, nu te plânge şi nu te mai întoarce în trecut. Fii bucuros de clipa prezentului şi culege harul milei lui Dumnezeu din ea. Culege-l cu dorinţa de a face faţă la furtunile care vor mai veni. Acum e timpul să creşti. Să creşti înaintând în virtute. Nu bătând pasul pe loc şi deprinzandu-te să îţi plângi soarta. Nu prea îi pasă soartei de tine când te vede la pământ. Ci doar atunci şi numai atunci când observă că ai destul curaj cât să îţi poţi aduna toate şansele pentru a o schimba. Gândeşte-te bine. E fericirea ta în joc. Seva durerii unui trecut naşte speranţa unui viitor mai bun doar în sufletul unui om ce îşi lucrează prezentul.

de Ochii Caprui

sursa: https://ochiicapruiblog.wordpress.com

Fiecare din noi avem un trecut...

 

O istorie, fie ea plăcută sau neplăcută, sau, de obicei, amândouă. Amintiri ce ne definesc bucuria şi zâmbetul, sau nefericirea şi durerea. Fiecare suntem astăzi o sumă a acţiunilor noastre de până acum, un rezultat al alegerilor ce le-am făcut, conştient sau inconştient, pe drumul nostru de a fi. O “colecţie” de emoţii, sentimente şi fapte care, puse laolaltă, formează persoanele ce suntem în momentul prezent.

Trecutul nostru e acolo. Nu îl putem schimba. De aceea îi spune trecut….pentru că a trecut! Şi, totuşi, el ne afectează viaţa de zi cu zi. Modul în care o face, în schimb, ţine doar de noi.

Putem vedea trecutul ca o lecţie din care ar fi trebuit să învăţăm. Ce e bine şi ce e rău pentru noi. Bătrânii spun că, dacă nu învăţăm din istorie (trecut), avem şansa să o repetăm. De aceea e bine să învăţăm. Ca să putem corecta, să ne definim sau redefinim ca oameni, cu valori care merită duse mai departe în geanta noastră de zi cu zi. Dacă nu învăţăm nimic, trecutul ne umple geanta cu bolovani, geanta pe care la un moment dat nu o mai putem căra. Şi vom cădea. Atâta timp cât privim înapoi, vom merge înainte cu spatele. Şi probabil ne vom împiedica sau nu vom avansa prea mult. Învăţând din trecutul nostru, însă, vom avea şansa să ne fie mai bine. Chiar dacă suntem jos, vom şti că putem privi în sus şi vom avea forţă să ne ridicăm din nou şi din nou. Sau pur şi simplu ne va fi bine, pentru că nu vom repeta greşelile de dinainte.

Trecutul este acolo. Din când în când ne mai sună la telefon. Dar cu siguranţă nu ne mai spune nimic nou. Poate nu ar trebui nici să îi mai răspundem. Poate ar trebui să îl lăsăm în pace să se ducă unde s-a dus. Şi, dacă totuşi ne lasă un mesaj, poate e timpul să învăţăm lecţia şi să mergem mai departe. Şi să o facem, în primul rând, cu iertare şi cu dragoste pentru noi. Atât am ştiut şi atât am putut să facem la momentul respectiv. Apoi, privind cu aceeaşi atitudine către oamenii din trecutul nostru. Şi ei au ştiut şi au putut să facă atât cât a fost. Abordând trecutul cu dragoste şi iertare, el nu se va schimba, dar ne va deschide o altă perspectivă asupra viitorului. Ne va da speranţa şi încrederea de a fi mai buni în prezent, tocmai pentru ca să avem un viitor mai frumos.

Trecutul e doar o lecţie pe care e bine să o învăţăm. Cu siguranţă nu este o condamnare pe viaţă. Pentru că fiecare dintre noi are capacitatea de a schimba şi de a se schimba în mai bine. Pentru că fiecare dintre noi merită să fie fericit. Ne trebuie doar curaj să putem să lăsăm trecutul acolo unde îi este locul. Ne trebuie puţină credinţă să ştim că ceea ce urmează e mult mai bine decât ceea ce a fost. Ne trebuie să facem o alegere. O alegere care ne va ajuta să trăim cu adevărat pe deplin acolo unde ne este locul: în prezent!

sursa: http://www.benny.ro/

Uităm să trăim...

 

Regretăm prea mult după cei care ne-au abandonat şi uităm să îi preţuim pe cei care ne-au fost mereu alături.

Ne cosumam prea mult din cauza celor care ne-au dezamăgit şi uităm să ne bucurăm de cei care ne înfrumuseţează viaţa.

Plângem prea mult din cauza celor care ne-au rănit şi uităm să râdem împreună cu cei care ne fac să zâmbim.

Aşteptăm prea mult după cei care ne amăgesc cu iluzii și promisiuni frumoase şi uităm să trăim împreună cu cei dispuşi să ne ofere totul.

Avem prea multe resentimente faţă de cei care ne-au făcut să suferim şi uităm să-i iubim pe cei care ne-au făcut fericiţi.

Vorbim prea mult despre cei care nu ne-au meritat şi uităm să vorbim despre oamenii buni şi frumoşi cu care ne-a binecuvântat viaţa.

Povestim prea mult despre eşecurile şi pierderile noastre şi uităm să amintim despre reuşite şi împliniri.

Ne purtăm, deci, de parcă i-am iubi mai mult pe cei care ne-au abandonat şi dezamăgit şi de parcă ei ar conta mai mult decât oamenii buni pe care îi avem aproape. Ne purtăm de parcă ar fi mai importante nereuşitele şi deziluziile noastre, decât împlinirile şi partea frumoasă a vieţii.

Teama de eșec duce la izolare. Culpabilizarea obsesivă pentru toate nereușitele noastre ne secătuiesc de energie și ne lasă fără acel dram de încredere de sine, capabil să ne dea aripi.

Şi astfel, ne reprimăm nevoia de iubire, ne izolăm de oameni, ne inhibăm bucuria și uităm să trăim...

de Irina Binder

Când vei întâlni omul tău, vei înțelege de ce cu alții nu a mers

 

Când vei întâlni omul tău, vei avea deja suficiente lecții de viață și nu odată vei fi plâns de durere. Vei ști ce să aștepți de la un bărbat, cum vei ști și ce așteaptă el de la tine. Îți vei trăi libertatea, dar vei fi gata să primești cu căldură un suflet pereche dincolo de prag. Dincolo de toate barierele pe care le-ai creat, după atâtea relații eșuate. Când vei întâlni omul tău, vei ști să spui mulțumesc bărbaților din trecut, pentru tot ce te-au învățat: fie să iubești mai mult, fie să înțelegi mai mult, fie să lași. Vei mulțumi și cu asta vei înțelege că mai mult decât o lecție de viață nu te leagă nimic de ei. Că nu ai iubit niciodată.

Când vei întâlni omul tău, vei înțelege că tot efortul de până acum nu și-a avut rost. N-ai luptat pentru cine trebuie. N-ai trăit atât de intens. N-ai privit în aceeași direcție. N-ai fost acolo unde voiai să fii. Experiențele din trecut nu au fost decât niște banale trăiri de minut. Nu a fost să fie. Nu ai vrut să fii. Când vei întâlni omul tău, îți vei găsi răspunsurile atârnate ușor pe umerii lui. Pe îmbrățișarea lui care te va face să uiți tot. Pe gesturile lui care te vor surprinde plăcut. Pe gândurile lui care se vor potrivi cu gândurile tale. El va fi un răspuns. Poate cel mai frumos de până acum și cu siguranță cel mai frumos de acum înainte.

Când vei întâlni omul tău, vei ști din prima de ce te-ai forțat până acum, dar nu a ieșit nimic. De ce ai iubit, dar nu ai fost fericită. De ce ai oferit, dar nu te-ai simțit împlinită. De ce ai alergat după unii bărbați, fără să îi vezi lângă sufletul tău. Vei înțelege de ce alții te-au ascultat, dar nu te-au înțeles. Când vei întâlni omul tău, vei găsi liniștea și nebunia ta. Vei fi diferită, pentru că și el va fi diferit. Vei iubi sincer, pentru că el o va face la fel. Și vei avea atât de multe motive să spui că nu mai ești singură. Că nu vei mai plânge. Că de data asta totul e altfel. Pentru că ești omul lui, pentru că e omul tău.

Când vei întâlni omul tău, vei înțelege de ce cu alții nu a mers.

sursa: http://devorbacutine.eu/

Părintele Arsenie Boca ne vorbeşte!

"Când ești cu Dumnezeu nu-ți mai trebuie nimica"

 

Să începem ca și o poveste, ca şi pe vremuri imemoriale când ţăranul român era la munca câmpului şi singura lui grijă era cum îi va fi recolta.

Alte griji nu mai avea. Şi nici de asta nu avea nevoie că ştia că oricum dacă e creștin adevărat atunci Dumnezeu are El grijă de recolta lui. Eh, la acele timpuri trebuie să ne întoarcem noi acuma că tare am luat-o razna.

Așa o luăm noi pe coclauri să fie mai greu decât trebuie. Că așa-i neamul român. El trebuie să se zbată că-i place lui. Îi place să se zbată dar și multe izbândește că e bine, e bine. E bine să fii cu Dumnezeu sa ai pace, să ai pace multă, multă de tot. Când ești cu Dumnezeu nu-ți mai trebuie nimica.

Așa că române ce tot alergi? Ce tot alergi încolo și încoace și nu dobândești nimica.

Cineva tot îți spune că acolo vei găsi nemurirea, dar n-o găsești în lucruri exterioare că n-ai cum. Uită-te acolo înauntru, în inima ta blândă și vei vedea că numai Lumina îți poate aduce valoarea aceea care tu o cauți de atâta vreme, Lumina pe care ai pierdut-o, ai risipit-o.

Dar n-a fost vina ta că de ce ar fi vina ta? Au venit alții și ți-au băgat tot felul de chestii prin cap cum că trebuie să faci aia, și aia, și aia ca să fii fericit, dar fericirea nu vine. Fericirea nu vine așa, ea se dobândește.

Și cum se dobândește ea? Numai prin muncă. Muncă. Muncă interioară. Acolo trebuie să muncești române. Numai acolo, numai acolo, numai acolo.

Așa că ascultă-mă, dacă mai ai acolo, mai găsești undeva în tine voință, ascultă-mă ce-ți spun acum. Tot binele îți vreau eu. De ce ți-aș vrea răul?

Oprește-te! Atâta trebuie să faci, să te oprești, să te oprești și să privești iară firul de iarbă, să vezi floarea, să-i simți parfumul, să te închini la sfântul Soare şi să-I mulţumeşti că ţi-a mai dat o nouă zi. Să asculți foșnetul frunzelor, ciripitul păsărilor și, acolo, acolo, în liniştea aceea, în liniștea aceea multă acolo să te găsești tu pe tine din nou. Și aşa, vei deveni ce-ai fost cândva iară.

Măcar un ruj...

 

Într-una dintre vacanţele petrecute în străinătate, în care am fost cu un cuplu de prieteni (căsătoriţi), am ajuns şi la cumpărături. Am lăsat shopping-ul pe ultima zi, atunci când de obicei se cumpără suvenirurile pentru cei dragi și când se "sparg" banii care-au mai rămas din suma alocată vacanței. Am găsit un Mall prin care am bântuit cu bărbaţii noştri după noi. Ceea ce am observat imediat a fost că soţul prietenei mele comenta la fiecare produs pe care aceasta îl cumpăra. Nu eram atentă la ceea ce făceau ei, dar auzeam din când în când "E pentru mama, cum să nu-i duc şi ei ceva?" sau "E pentru şefa, şi ea mi-a adus mie când a fost în Italia..." Prietena mea dădea explicaţii pentru fiecare magnet de frigider pe care îl cumpăra, iar dacă zăbovea cu privirea asupra vreunui produs, soţul ei o zorea cu câte o replică de genul "Doar nu-ţi trebuie şi prostia aia!"

 

Am înţeles ideea şi le-am propus ca în magazinul de cosmetice unde aveam de gând să îmi caut câte ceva, să nu vină şi bărbații noștri cu noi. Chiar nu voiam să le simţim privirile plictisite şi să auzim pufăituri. Le-am propus să ne aştepte pe o terasă unde să bea o cafea în tihnă, dar au refuzat. Tare incomod pentru nişte femei care vor să testeze pudre, rujuri şi parfumuri, să fie păzite de bărbaţii lor.

 

Eu mi-am cumpărat ceea ce aveam nevoie, iar prietena mea s-a învârtit prin tot magazinul, studiind atent fel şi fel de produse. Era evident că îşi dorea multe dintre ele, dar încerca să se decidă doar asupra unuia, probabil prioritar în acel moment.  Ştiam că îşi dorea mult o pudră pe care o aveam eu şi că îşi propusese să şi-o cumpere când avea să ajungă în străinătate cu prima ocazie.

 

- Vreau să-mi iau pudra asta!, a spus ea încântată că a găsit-o.

 

- La ce-ţi trebuie ţie pudră?, a întrebat-o soţul ei.

 

Dacă aş fi fost în locul ei, i-aş fi povestit lui toată teoria pudrei, cu detalii amănunţite, ca să-l învăţ minte să nu mai pună întrebări aiurea. Dar prietena mea a lăsat pudra pe raft şi a început să studieze alte lucruri. Am avut impresia că-i venea să plângă. Dacă soţul ei n-ar fi fost cu noi, i-aş fi propus să-i dau eu bani împrumut pentru pudră şi pentru tot ceea ce-şi mai dorea, ca să nu mai suporte bombănelile soţului ei şi interogările arogante. Dar el stătea cu ochii pe noi ca pe butelie.

 

După câteva minute, o văd pe prietena mea cu un ruj în mână şi cu o atitudine de copil care implora.

 

- Măcar un ruj, că nu mai am deloc, a spus ea încet.

 

El a privit-o cu un fel de reproş, de parcă-l pusese într-o situaţie ingrată, apoi a scos portofelul şi i-a întins niște bani, cu un aer superior, de ziceai că e cel puţin un Zeu bun şi îndurător cu o biată muritoare care depindea de el. Atitudinea lui mi s-a părut atât de umilitoare, încât mi s-a făcut greaţă. Şi, ca şi cum n-ar fi fost destul, în maşină, când ea mi-a arătat rujul şi se bucura de el, soţul ei s-a apucat de bombănit.

 

- Dai banii pe toate prostiile. Parcă n-ai destule...

 

N-avea destule. N-avea nici măcar strictul necesar pe care ar trebui să-l aibă orice femeie care se îngrijeşte... şi acum înţelegeam de ce nu avea, deşi situaţia lor financiară era bună, amândoi având joburi destul de bine plătite. Un detaliu destul de important ar fi că acel ruj costa cât 3 dintre cele câteva sticle de vin pe care soțul ei obișnuia să le bea seara pe terasa hotelului.

 

Acela a fost unul dintre momentele în care i-am mulţumit în gând tatălui meu care mi-a repetat obsesiv să nu depind niciodată de banii unui bărbat, să am mereu banii mei, să nu fiu nevoită să-i cer bani bărbatului meu când îmi doresc ceva sau să depind de disponibilitatea lui dacă vreau să îmi cumpăr un săpun bun.

 

Desigur, prietena mea nu depindea de banii soțului ei, dar se pare că aceasta l-a educat prost și acum suporta consecințele. Pentru că partenerul de viață nu trebuie să decidă pentru tine și în locul tău ce-ți trebuie sau să-ți impună gusturile și valorile lui. Din contră. Partenerul de viață trebuie să te încurajeze să te respecți, să te îngrijești, să ai lucruri de calitate. Și vreau să cred că toți bărbații își doresc alături femei frumoase și îngrijite. Dar îngrijirea presupune investiții în îmbrăcăminte, în coafor, în produse cosmetice, chiar dacă ei nu le înțeleg utilitatea și li se par doar niște „prostii”.

 

N-am depins niciodată financiar de un bărbat. N-aş accepta să îmi spună un bărbat ce merit şi ce nu, că am sau nu nevoie de ceva sau că un anumit lucru e prea scump pentru mine. N-aş suporta să îmi justific fiecare necesitate şi dorință, să mă milogesc și să îmi stabilească altcineva prioritățile. Şi-i mulţumesc tatălui meu care, în ciuda părerilor anturajului lui, care a considerat mereu că el mă răsfăţa şi că mă obișnuia cu "nărav", m-a învăţat să mă preţuiesc, să mă respect şi să îmi ofer tot ceea ce îmi doresc. Îmi amintesc cu drag de o zi în care i-am spus că îmi doresc mult o pereche de adidaşi. Erau fiţă pe atunci. Şi, pentru că nu îmi doream să abuzez de bunătatea lui, i-am spus să mi-i cumpere pe cei mai ieftini.

"Cum să-i iau cei mai ieftini adidaşi celei mai scumpe persoane din viaţa mea?", mi-a spus tata. Şi mi-a luat cei mai frumoşi adidaşi. Şi nu, gestul lui nu m-a învăţat să fiu răsfăţată şi nici să am nărav prost, ci m-a format așa cum trebuie să fiu, m-a învăţat că merit ceea ce e mai bun, prin urmare să îmi ofer ceea ce e mai bun.

 

Îi mulțumesc tatălui meu că, deși era bărbat, m-a învățat că merit mai mult decât "măcar un..." și că o femeie care se respectă trebuie să aibă din abundență lucruri cât mai frumoase și de calitate.

 

Sper că și doamnele și domnii au învățat ceva din acest articol al meu. ;)

de Irina Binder

sursa: http://www.irinab.com/

Astăzi și în toate zilele de „astăzi” care vor urma, bucură-te de tot ce te înconjoară!

Astăzi nu ai voie să fii trist. Să fii deprimat. Să te gândești la ceea ce ai fi putut face.

 

Astăzi nu ai voie să renunți. Să abandonezi. Să te ascunzi în spatele eșecurilor. 

Astăzi nu ai voie să-ți pui măști. Să te folosești de scuze. Să găsești motive pentru care nu ai reușit în ceea ce ți-ai propus. 

Astăzi nu ai voie să te simți diferit. Incert. Lipsit de curaj. 

Astăzi nu ai voie să spui „ nu pot ”, „ nu știu” „ e prea târziu”, „ sunt obosit”, „ voi încerca mâine”. 

Astăzi nu ai voie să renunți la speranță și încredere, la prezent și la oportunități, la clipa de față și la provocările care o însoțesc. 

Astăzi nu ai voie să nu fii tu. Să alegi ceea ce este mai ușor. Să iei în brațe trecutul și să-ți plângi visele neîmplinite. 

Astăzi nu ai voie să-ți deplângi alegerile care ți-au modelat viața. Să încetezi să mergi. Să eziți. Să-ți fie teamă. 

Astăzi nu ai voie să te simți umilit, simplu, sărac, nelalocul lui. 

Astăzi nu ai voie să greșești. Să uiți ceea ce ești. Cine ești. De unde vii. Ce poți face. 

Astăzi nu ai voie să gândești negativist. Deplasat. Să fii cuprins de îndoieli și frământări. 

Astăzi nu ai voie să privești spre cer și să nu vezi răsăritul. Apusul. Promisiunea tatălui ceresc. 

Magia universului. Frumusețea vieții. Spectacolul naturii. 

Astăzi nu ai voie să tergiversezi lucrurile. Să amâni visele. Să-ți abandonezi principiile. Să te lamentezi. 

Astăzi nu ai voie să eșuezi. Să nu crezi în forța ta interioară. În calitățile care vorbesc de la sine despre tine. În sufletul tău frumos, capabil de atât de multe emoții plăcute. 

Astăzi nu ai voie să nu iubești. Să nu spui cuvinte plăcute. Să nu te folosești de iertare, generozitate, blândețe și armonie pentru a face bine. Să nu zâmbești și să nu dansezi plin de mulțumire sufletească. 

Astăzi nu ai voie să-ți spui minciuni. Neadevăruri care nu fac decât să te arunce în întuneric. 

Astăzi nu ai voie decât să strângi în brațe oamenii pe care îi iubești, să te bucuri de prezența lor, să te simți binecuvântat de iubirea lor, să îi respecți și să te respecți simțind doar sentimente frumoase. 

Astăzi, și în toate zilele de „ astăzi” care vor urma ...bucură-te de tot ce te înconjoară, luptă pentru fericirea ta, caută să fii mulțumit și împăcat cu deciziile pe care le iei, nu te opri din alergarea după cele mai frumoase vise și nu înceta niciodată să crezi în tine.

BUNA DIMINEATA DRAGII MEI, O ZI MINUNATA TUTUROR !!!

sursa: facebook

Cum se face că urâtul, grotescul ajunge să șteargă tot ce a însemnat frumos între doi oameni?

Povestea oricui...

 

Cum se face că după ce aceștia decid că nu mai au nimic de împărțit totul se transformă adeseori într-un circ ieftin, la care poate asista oricine?!

Refuz să accept că iubirea, prietenia, încrederea, respectul se transformă peste noapte în răzbunare, dispreț, ură. Cum e posibil? Niște sentimente frumoase nu pot degenera în ceva atât de urât. E dureros. E nedrept.

Și aici nu mă refer doar la relațiile de cuplu. E perfect valabil și în cazul unei relații de prietenie. Nu înțeleg de ce oamenii își mai spun vreodată că sunt prieteni sau că se iubesc dacă la separarea drumurilor își aruncă unul altuia reproșuri pline de venin. Poate că pentru unii dintre ei dorința de răzbunare e mai puternică decât orice alt sentiment nobil care i-a legat cândva de omul căruia i-au pus acum capul pe ghilotină. Poate că nu-și pot găsi liniștea decât dacă îl condamnă pe celălalt, aruncându-i cu dispreț toate acuzațiile pentru care lucrurile au sfârșit prost. Nu găsesc și nu accept nici o scuză pentru care oamenii aleg să se comporte astfel. Cu toții am fost răniți, dezamăgiți, șifonați sufletește. Am fost mototoliți și aruncați cât colo de oamenii la care ne așteptam cel mai puțin. Dar unii dintre noi au ales să se retragă în tăcere. Au preferat lacrimile singurătății decât rolul victimei perfecte. Au ales să îndure loviturile sub centură de apoi așteptând cu sufletul greoi ca apele să se liniștească. Și… și tot ei au fost cei judecați, cei neînțeleși, cei condamnați. Pentru că oamenii din jur vor fi pentru totdeauna împărțiți în două tabere și din nefericire nici una dintre ele nu va afla vreodată întregul adevăr. Vor primi o frimitură din care vor crea o cu totul altă poveste. Povestea…oricui.

Da, e a oricui. Ce, vrei să spui că tu nu te-ai transformat niciodată peste noapte într-un monstru cu 10 capete din pricina vreunui fost? Fost iubit, fost prieten, fost…?!
Probabil că zâmbești amar, așa e? Ți-ai dat și tu seama cât suntem de naivi și cât de încurcate sunt căile iubirii, ale prieteniei; atât de încurcate încât reușim de fiecare dată să ne rătăcim, să rătăcim drumul spre noi înșine…

© Iustina Ţalea

Când cunoști un om, trebuie să-ți schimbe viața în bine! Omul potrivit te va înțelege printr-o privire.

 

Doar cel potrivit pentru tine nu-ți va cere să renunți la ceea ce faci, nu-ți va reproșa ce ai făcut, nu va răscoli prin trecutul tău și nu te va judeca.

N-am acceptat să-mi trăiesc viața după spusele altora, nu-mi doresc o viață trăită după placul celor din jurul meu. Nu-mi doresc o relație doar din dorința de a spune că sunt cu cineva. Îmi doresc o dragoste adevărată, un om care să mă accepte așa cum sunt, care să vorbească nici prea mult nici prea puțin, care să mă asculte, un om care să mă cucerească prin naturalețe, eleganță și comportament.

Când cunoști un om, trebuie să înțelegi dacă acesta are loc în viața ta, dacă aduce ceva bun sau pur și simplu reprezintă o experiență. Dragostea, prieteniile, dezamăgirile și înfrângerile ne fac să ne maturizăm, să creștem sufletește și să înțelegem care sunt adevăratele valori.

Doar omul potrivit îți va vindeca rănile, te va asculta și va înțelege cum trebuie să-ți vorbească, ce-ți lipsește, ce-ți dorești și ce te doare. Doar omul potrivit se va bucura lângă și pentru tine, nu te va critica atunci când greșești și va rămâne mereu lângă tine. În rest, cei care intră în viața ta grăbiți și știu doar a pretinde, vor pleca repede pentru a elibera un loc care aparține omului potrivit.

de Maria Cristiana

Problemele. Cum le depășim?

Vremea de afară mă îndeamnă la meditat. La a gândi în profunzime despre viață și despre ale sale probleme. Sau despre cum noi, oamenii, nu reușim să trecem ușor peste ele sau prin ele. Problemele cu care ne confruntăm au putere asupra noastră. Ne fac să ne îndoim de noi, ne fac să dăm înapoi, să cedăm uneori, să ne oprim din a visa. Ne fac să ne închidem dorințele și să aruncăm cheile, fără să realizăm că am ales poate cea mai grea dintre soluții.

Au putere pentru că noi le permitem acest lucru. Prin faptul că ne este teamă, că nu suntem încrezători, că nu reușim să ne depășim limitele, hrănim problemele. Le facem mai personale decât sunt. Le apropiem mai mult de sufletele noastre și reușim să-l încărcăm cu lucruri nefolositoare. Nu ar trebui să ne mirăm de oboseala care ne încearcă, de plictiseala și banalitatea de care suntem înconjurați, de nepăsarea cu care tratăm lumea în general, pentru că noi suntem cei care ne facem rău.

Problemele au doar puterea pe care le-o dăm noi. Dacă nu le-am hrăni cu incertitudine, lipsă de curaj și teamă ele nu ne-ar putea domina. Dacă am putea înțelege că ele nu reprezintă un pericol pentru noi, pentru viața noastră, nu le-am acorda atâta importanță, nu le-am lăsa să ne marcheze atât de mult acțiunile, gândurile și deciziile. Le-am lua ca atare, ca pe niște obstacole puse în drumul nostru pentru a ne testa curajul, determinarea și forța interioară și atât. Nu ne-am mai plânge atât, nu am mai suferi atât, nu ne-am mai chinui să supraviețuim atât de mult și ne-am bucura mai mult de viață.

Pe mine problemele m-au frământat mult timp. Știți sentimentul acela când nu poți dormi noaptea pentru că nu ai reușit să găsești soluția potrivită problemei tale? Știți sentimentul acela în care diseci problema și o întorci pe toate fețele, doar – doar să găsești ceva care să te ajute să o elimini? Știți sentimentul acela în care aproape îți plângi de milă pentru că nu ști încotro să o iei sau cum să ieși din impas? Ei bine, le-am încercat pe toate. De la o problemă măruntă și nesemnificată reușeam să-mi fac singură rău imaginându-mi o mulțumire de scenarii. Cum am scăpat de toate acestea? Nu am făcut-o. Încă mai lupt ca să nu mai lupt cu mine însămi. Încă mai încerc să nu mă las influențată de gânduri negative și să nu mai creez diferite scenarii. Am început această luptă interioară în momentul în care am înțeles că modul meu de a trece peste probleme era otrăvitor. Ucigător. Pentru sănătatea mea. Pentru minte. Pentru suflet. Pentru o mine în general. Am înțeles că o problemă nu este uriașă sau mare ci doar că este pur și simplu. Am înțeles că cel mai bine vezi soluția atunci când nu ești foarte implicat în a crea pentru problema respectivă scenarii. Am înțeles că poți fi fericit în ciuda problemelor care apar, pentru că nu ai cum să le împiedici, nu ai cum să le elimini, nu ai cum să le îndepărtezi din viața ta înainte să-și facă apariția. Poți cel mult să te rogi pentru înțelepciune, optimism, credință și ajutor din partea Domnului. Asta poți face. Și îți spun cu certitudine că este cel mai bun rezultat.

Te poți bucura de viață, de oameni, de toate lucrurile care te înconjoară cu toate problemele pe care le ai la momentul respectiv. Amintește-ți acest lucru când te crezi depășit de ele și nu le mai da importanță. Gândește, acționează, simte și trăiește ca și cum nu ar avea nicio putere asupra ta. O să vezi diferența numaidecât. 

sursa: https://anasstassya.wordpress.com/

Daca o iubești, arată-i! Daca nu, las-o să plece!

 

Pentru că nimeni nu poate sta „legat” de tine doar prin vorbe. Nimeni nu poate crede şi spera în promisiuni atât de „sincere” şi în cuvinte atât de alese cu grijă şi cu trudă, o veşnicie.

Există mulţi bărbaţi experţi în arta cuvintelor pompoase. Desăvârşiţi în a le spune. Cuvinte parcă scoase din cele mai fine cărţi potrivite inimii. Cuvinte care mângâie până şi cel mai îngheţat suflet de femeie. Acele cuvinte care, spuse la momentul potrivit, pot înăbuşi certuri, trăiri negative, supărări şi pot înălţa spirite. Sigur, toţi avem nevoie de emulaţie intelectuală şi, de ce nu, spirituală. Toţi savurăm cuvinte şi vorbe pregătite cu atâta iscusinţă. Dar cum rămâne cu faptele? Cum rămâne cu aceste cuvinte ce au uitat să mai fie transformate în acţiuni concrete?

Să umbli cu cioara vopsită o zi, o săptămână sau chiar o lună este atât de obositor. Eu nu i-am înţeles niciodată pe acei oameni care vând gogoşi partenerilor ani de zile la rând fără a obosi, măcar puţin. Îi consider nişte actori teribil de buni şi de „autentici”. Atât de autentici în inautenticitatea lor încât până şi cel mai pragmatic suflet ar cădea pradă şi ar muşca din mărul discordiei şi al promisiunilor deşarte.

Cele mai frumoase femei sunt cele care sunt iubite. Însă iubirea nu o poţi ţine în frâu. În niciun caz prin vorbe dulci şi mascate. Iubirea necesită, înainte de toate, fapte. Iubirea înseamnă acţiune şi nu o continuă contemplare tembelă a fiinţei de lângă tine pe care o abureşti zilnic şi o topeşti din cuvinte.

Iubirea înseamnă să promiţi şi să te ţii de promisiune. Iubirea înseamnă să vorbeşti şi să transformi ce ai vorbit în faptă. Iubirea înseamnă poezie, literatură, teatru şi film. Dar nu un teatru fals şi nici un film de comedie proastă. Iubirea înseamnă să spui, să crezi în ceea ce spui şi mai apoi să înfăptuieşti. Iubirea înseamnă fapte şi nu doar vorbe. Altminteri, nu e iubire. E amăgire. Amăgirea fiinţei şi a simţurilor. E o bătaie de joc sistematică şi de prost gust în care Rişti să răneşti suflete, să otrăveşti inimi şi să intoxici spirite.

Este, în primul rând, amăgirea propriei fiinţe. A celui care amăgeşte şi continuă acest joc dureros al impostorului emoţional. Iar dacă de tine nu îţi pasă, măcar ai grijă ca celălalt să fie protejat.

Aşadar, dacă o iubeşti, arată-i! Dacă nu, las-o să plece! Iar dacă nu pleci tu, va pleca ea! Fii sigur de asta!

de Alexandru Chermeleu

Concentrează-te pe FRUMOS, iubire, bucurie şi fericire, pentru că doar ele contează cu adevărat!

"Aleg să trăiesc azi! Și ochii se bucură de frumuseți tăcute, când sufletul e pace din gânduri senine"

Nu te concentra pe oamenii care îţi fac rău, te supără şi te indispun, ci concentrează-te pe oamenii frumoşi, care îţi spun vorbe frumoase, te încurajează,te ridică şi te sprijină în evoluţia ta…doar ei contează cu adevărat!

Nu te concentra pe situaţiile neplăcute care te fac să te simţi rău, ci concentrează-te pe cele la care visezi…doar ele contează cu adevărat!

Nu te concentra pe amintirile dureroase şi triste, ci concentrează-te pe cele frumoase şi plăcute, care îţi umplu sufletul de bucurie….doar acele amintiri merită atenţia ta!

Nu te concentra pe cât de greu este să îţi îndeplineşti visele, ci pe cât de puternic şi încrezător în tine eşti, şi acestea se vor îndeplini la momentul potrivit…şi doar asta contează cu adevărat!

Nu te concentra pe gânduri de lipsă, ci concentrează-te pe gânduri de prosperitate şi astfel te vei direcţiona spre prosperitate şi nu spre lipsă!

Nu te concentra pe „NU POT”, ci concentrează-te pe a te AUTOMOTIVA: ”EU POT”, ”EU MERIT TOT CE E MAI BUN”, ”Eu POT REUŞI în tot ceea ce-mi propun”….

Nu te concentra pe autocompătimire, ci concentrează-te pe AUTOINCURAJARE. A-ţi plânge de milă NU te ajută la nimic, ci te face să te simţi prost şi să-ţi pierzi curajul şi astfel să NU acţionezi în direcţia dorinţelor tale, dar a te autoîncuraja te ajută enorm să acţionezi şi să realizezi ceea ce-ţi doreşti!

Nu te concentra pe TEMERILE tale, pentru că ele te vor paraliza şi NU îţi vor permite să acţionezi în direcţia dorinţelor tale, ci concentrează-te pe a ACŢIONA cu curaj, ÎNCREZĂTOR ÎN TINE şi în faptul că POŢI reuşi în tot ceea ce-ţi doreşti! Temerile sunt neimportante şi tot ce contează pentru a reuşi e ÎNCREDEREA ÎN TINE!

Nu te concentra pe relaţiile din trecutul tău care ţi-au adus multă suferinţă. Lasă-le în trecut pentru că acolo este locul lor şi concentrează-te pe relaţia ta din prezent pentru că doar ea mai contează!

Nu te concentra pe trecutul tău trist, ci caută să iei lecţiile ce trebuia să le înveţi din el şi caută să te concentrezi doar pe PREZENT pentru că doar prezentul tău contează cu adevărat!

Nu te concentra pe lucruri care te întristează şi te deprimă, ci caută să te concentrezi pe ceea ce te face să te simţi bine şi te bucură!

Starea ta de BINE sau de RĂU, precum şi reuşitele tale în viaţă, depind de ceea pe ce îţi CONCENTREZI mintea! Fii foarte atent pe ce te CONCENTREZI!

Concentrează-te pe FRUMOS, iubire, bucurie şi fericire, pentru că doar ele contează cu adevărat!

Cu multă iubire

de Camelia Şerban

Când simţi că te apasă crucea e semn că mergi în urma Domnului

Nu poţi merge fără cruce în urma Domnului Purtător de Cruce; şi toţi cei care merg în urma Lui merg, negreşit, cu crucea.

Ce e această cruce? Necazurile, strâmtorările şi întristările de tot felul, care vin dinlăuntru şi din afară asupra celui ce împlineşte cu conştiinţă dreaptă poruncile Domnului, trăind în duhul rânduielilor şi cerinţelor Lui. Această cruce se întrepătrunde până-ntr-atâta cu modul de vieţuire al creştinului, încât acolo unde este creştinul este şi ea, iar acolo unde nu e această cruce nu poate fi vreun creştin.

Înlesnirile de toate felurile şi viaţa în dezmierdări nu sunt pentru un creştin adevărat. Sarcina creştinului adevărat e să se curăţească şi să se îndrepteze. El e ca un bolnav care trebuie să fie cauterizat pe ici, tăiat pe dincolo, iar asta nu poate avea loc fără durere. El vrea să se smulgă din robia unui vrăjmaş puternic; poate face asta fără să lupte şi fără să fie rănit? El trebuie să meargă împotriva tuturor rânduielilor (lumeşti) care îl înconjoară, iar asta cum o poate face fără neplăceri şi strâmtorări?

Bucură-te, deci, când simţi că te apasă crucea, fiindcă acesta este semnul că mergi în urma Domnului, pe calea mântuirii, în Rai. Rabdă puţin. Acum-acum vine sfârşitul, însoţit de cununi!

(Sfântul Teofan Zăvorâtul, Tâlcuiri din Sfânta Scriptură pentru fiecare zi din an, Editura Sophia, București, pp. 47-48) Sursa: doxologia.ro

Falsul sentiment de iubire

Nimic nu poate fi mai trist decât iluzia iubirii acolo unde nu există decât teamă, frustrare sau orgoliu. Nimic nu poate răni mai profund decât minciuna care promite dragoste acolo unde nu există decât egoism. Este genul de iluzie care se opune adevărului, este rana care poate cangrena o viaţă, care poate amputa inimi sau poate zidi definitiv un suflet în propria carceră.

Autorii acestor drame sunt cei care îşi anunţă iubirea în gura mare, crezând că vocea îi va face credibili, sunt cei care consideră că gelozia este o dovadă a sentimentelor, sunt cei care observă cu uşurinţă cât de imperfecţi sunt cei pe care îi “iubesc”, sunt cei care confundă un orgoliu rănit cu sentimentul de dragoste. Ei nu iubesc. Sunt inapţi să simtă astfel. Ei, cel mult, se iubesc doar pe sine. De aceea nu cred în iubirea lor. Şi îi plâng pe cei minţiţi, pe cei care ajung în cele din urmă să se consoleze cu iluzia iubirii.

Nu cred în cei care îşi ţipă iubirea, nu cred în iubirea lor trâmbiţată. Nu cred nici în tăcere – doar cei resemnaţi, cei care şi-au pierdut speranţa în fericire şi dragoste rămân tăcuţi. Vocea tare, în schimb, ne anunţă ori o înverşunare împotriva unei iubiri ratate sau neîmpărtăşite, ori o infatuare a unei inimi îngheţate, care speră ca lumea să nu îi observe nepăsarea. Eu cred în iubirea şoptită care zguduie inima cu puternicul ei ecou, cred în gesturile mărunte care tulbură sufletul cu forţa unui uragan…

Nu cred în gelozie, nu cred în sentimentele alimentate de frică. Pentru că gelozia este doar manifestarea egoistă a fricii de singurătate, de desconsiderare, de umilinţă, de vulnerabilitate. Mândria de a avea alături o persoană adorată şi de alţii este înlocuită de supărarea copilărească pe “jucăria” dorită. Nu sunt implicate sentimente ci doar disperarea de a nu pierde “obiectul” pe care cel gelos crede că îl posedă. Nu iubirea este în primejdie, pentru că ea nu există în sufletele celor egoişti – propria imagine, atât de adorată, este în primejdie! De aici agresivitatea şi suferinţa celor care se ascund în spatele sentimentelor de falsă iubire atunci când sunt consumaţi de gelozie. Eu cred în bucuria de a avea alături o fiinţă minunată, cred în iubirea care nu pune condiţii sau bariere, care nu se impune sau care, atunci când se oferă, rezonează firesc cu iubirea primită…

Nu cred în iubirea descoperită când e prea târziu. Despărţirea de fiinţa iubită doare, mai ales dacă dragostea nu este împărtăşită. Cu condiţia ca iubirea să fie reală. Dacă în schimb, sentimentele se “trezesc” abia când partenerul alege să plece, atunci nu este vorba despre iubire ci despre un imens orgoliu rănit. Nu sentimentele se “trezesc” ci furia. A fi părăsit se traduce în: a nu fi suficient de bun, a fi desconsiderat, a părea umilit în ochii lumii, a fi ridicol, a fi lăsat singur. Deseori furia e însoţită de suferinţă, greşit înţeleasă prin “suferinţă din iubire”. Acelaşi gen de confuzie apare şi dacă este vorba doar despre un refuz la o propunere sau o simplă remarcă răutăcioasă, mai ales dacă sunt făcute de o persoană pentru care nu exista vreo consideraţie specială înainte!

Falsul sentiment de iubire prezintă, din nefericire, aceleaşi “simptome” cu iubirea adevărată: dorinţa, căutarea, suferinţa par a fi aceleaşi. Doar că dragostea se consumă cu voce joasă, ea nu cunoaşte teama, ea acceptă şi se dăruieşte necondiţionat.

Nu cred în iubirea care observă şi critică. Dragostea modelează percepţia pe care o avem faţă de persoana iubită. Şi aşa e firesc să fie. Dragostea transformă miraculos frumuseţea în sublim, inteligenţa în geniu, ba chiar şi urâţenia în interesant sau seducător, răutatea în isteţime, prostia în drăgălăşenie. Ataşamentul, apropierea, obişnuinţa, toate sunt menite să altereze realitatea, să o îndulcească sau să anuleze câteodată propriile principii, pretenţii sau “gusturi”. Dragostea ne face să uităm de propriile dorinţe şi pune pe primul plan persoana către care se îndreaptă adoraţia noastră, ne face să uităm de noi şi ne înfăţişează vulnerabili, copilăroşi, sensibili chiar, nicidecum sarcastici, critici sau acizi în legătură cu micile defecte sau cu stângăciile fiinţei iubite…Flacăra iubirii arde voinţa, orgoliul, schimbă visuri, transformă ambiţia în îngăduinţă, aroganţa în smerenie.

Cred în iubirea celor care îşi permit lacrimi în ochi, oricât de duri sau puternici ar fi – lacrimi de duioşie sau de dor…

sursa: http://keraseidl.wix.com/my-books

Baza fericirii tale

 

Nu multă lume poate defini cu adevărat fericirea; se poate spune doar că este o stare de spirit. Fericirea este absenţa nefericirii, absenţa durerii şi a tristeţii. Mai mult decât atât, fericirea este o bucurie profundă ce se ridică de undeva din adâncul tău, apoi se amplifică şi iese la suprafaţă în conştiinţa ta, stârnindu-ţi zâmbetul.

Analizează-te şi vezi ce-ţi generează cu adevărat fericirea - o atingere, un miros, o imagine, un sunet sau un gust? Îmbrăţişarea viguroasă a tatălui tău, cea caldă a unui prieten, cea drăgăstoasă a iubitului(ei)? Aceştia sunt toţi stimuli tactili puternici care încălzesc inima.

Miresmele au şi ele puterea de a te face fericit - mirosul cepei prăjite, parfumul preferat, mireasma iubitului(ei), mirosul tutunului pe care îl fumează tatăl tău - mirosuri care trezesc amintirea unei afecţiuni ce-ţi mişcă inima.

Apoi mai sunt imaginile celor dragi, fotografiile ce înfăţişează zâmbete şi ocazii fericite, momente scumpe, clipe de triumf, peisaje inspiratoare, răsărituri de soare şi roua dimineţii. Simţul vizual este poate cea mai importantă sursă a sentimentelor de fericire.

Baza fericirii noastre mai poate fi construită în jurul sunetelor pozitive şi al muzicii pe care am absorbit-o în subconştient - glasurile celor dragi, o operă preferată, muzica ce aminteşte de o vreme fericită, ritmuri şi bătăi, sunetul apei curgătoare, cântecul păsărelelor dimineaţa.

În fine, există şi fericirea asociată cu senzaţiile tactile, cu plăcerea fizică - cea adusă de gusturi, mâncăruri, băuturi, precum şi de texturile care ne desfată papilele gustative. Unii oameni sunt capabili să se simtă fericiţi fără nici un efort. Cel mai mic pretext le stârneşte hohote de râs. Asemenea oameni pornesc de la ceea ce noi numim baza fericirii.

Aceştia par să se înfurie şi să se întristeze mult mai greu decât oamenii nefericiţi din fire. Cel responsabil de crearea acestei baze eşti tu însuţi. Dacă îţi creezi senzori speciali în creier şi îţi spui că preferi fericirea faţă de nefericire ca stare de spirit obişnuită, ţi se va părea din ce în ce mai uşor să creezi această bază a fericirii şi să construieşti pornind de la ea.

Suişurile şi coborâşurile vieţii fac parte din procesul natural al evoluţiei şi transformării cosmosului. În fericire se află semințele depresiei şi în inima depresiei se află seminţele unei mari fericiri, de asemenea. Cei ale căror vieţi par pline de evenimente tragice, care îi fac să se simtă mereu nefericiţi, ar trebui să se gândească la seminţele fericirii ce se află în miezul nefericirii lor. Aceste seminţe furnizează speranţa ce trebuie să-i convingă că lucrurile se vor schimba în bine.

Cei ale căror vieţi sunt pline de fericire ar trebui să rămână conştienţi cu privire la faptul că împărtăşirea fericirii dă naştere fluxului, şi acest flux va garanta că seminţele nefericirii nu vor încolţi, în aşa fel încât să le submineze senzaţia de bine.

de Lillian Too

De vorbă cu mine, cu noi

 

Se întâmplă o dată în viață să iubești atât de mult încât să simți că te regăsești, chiar dacă ai fost mereu, acolo, în tine. Se întâmplă să nu vrei să dormi pentru că, în realitate, fericirea este atât de prezentă și purificatoare.

Iubești deși niciodată nu ai știut ce e iubirea și mereu ai experimentat sentimente pe care le-ai confundat cu aceasta. Și astfel, în neantul de sentimente din trecut nu mai regăsești sens, dar realizezi că acolo în profunzimi nu ai mai simțit niciodată așa. Nu ai mai simțit cum sufletul dorește cu puterea unei mori de apă ca acela ce te alimentează cu energie să fie fericit, pentru că știi că doar așa vei fi mereu în funcțiune. Da, omul ăsta e ca apa care pune moara de apă în funcțiune și este sursa ta de energie pe care o împarți cu bucurie așa cum nu ai fost niciodată capabilă până atunci. Și în mijlocul acestei fericiri cursul de apă își schimbă direcția și rămâi doar tu cu tine. Ai pierdut motivația de a merge mai departe și… nu știi cum să ieși din această stare.

Soluția e simplă: chiar dacă el nu mai este în viața ta, iubirea a rămas acolo. Folosește-te de ea și mergi mai departe. Înfruntă dificultățile cu demnitatea cu care Dumnezeu, în splendoarea ta, te-a creat. Nu, iubirea nu este un calcul matematic sau o condiționare: te iubesc doar dacă mă iubești și ești cu mine. Iubirea este adevărată și autentică atunci când deliberat alegi să îți dorești cu putere ca celălalt să fie fericit chiar dacă nu va împărți acea fericire cu tine, chiar dacă nu te va mai lua în brațe cum făcea altă dată, chiar dacă vor trece anii peste amintirile create împreună. Iubești pentru că omul acela a fost tot ce ai avut nevoie, pentru că într-o lume în care falsitatea e cea mai avantajoasă alegere el a ales să îți spună adevărul chiar cu riscul de a pierde tot.

Da, sinceritatea doare uneori, alteori te motivează să fii mai bun și el prin sinceritatea lui te-a motivat să fii mai bună, mai autentică, mai adevărată.

 

Ridică-ți privirea și mergi mai departe! Acolo în depărtare amintirile vor păli însă iubirea ce a fost cultivată cu iubire va fi mereu acolo, mai adevărată dar luând alte forme. Ce contează forma când fondul te face să plângi și să râzi în același timp gândindu-te la prima îmbrățișare?

Sunt iubiri care nu apun niciodată, dar sunt oameni care într-o întreagă viață nu văd un astfel de răsărit, ci doar zeci de false apusuri. Fii fericită cu răsăritul tău!

 

de Andreea Moraru
sursa: http://webcultura.ro/

Fiecare dintre noi avem în viață momente ale adevărului...

Momente când adevărul în toată importanța sa ni se revelează de Sus, sau când datorită câtorva evenimente importante sau uneori, chiar si nesemnificative, începem conturând în jurul lor câteva observații importante referitoare la sufletul nostru, sa ne dăm seama de adevărurile pe care, de foarte multe ori le-am avut sub nas, ori ni s-au spus de către ceilalți, dar niciodată nu le-am dat importanța necesară. Pentru că nu am avut nici un interes să aflăm adevărul despre noi, sau poate văzându-l cu ochii noștri, așa sec, gol golut, fără nici o coafură frumoasă, fără absolut nici o pregătire spectaculoasă în prealabil, care să fi avut menirea de a ne feri de un șoc - de altfel binevenit în anumite momente ale vieții - ne-am dat seama că ne place mult mai mult minciuna în care trăim si că amânarea acestui moment extraordinar, când ar trebui să ne confruntăm cu noi înșine, ar fi soluția cea mai bună pentru noi, oamenii comozi. O comoditate care te ferește de esența vieții, care are darul de a te hrăni cu iluzii, cu visuri pe care le vrei dar momentan trebuie să le mai amâni un pic, cu oameni de care ai avea nevoie, dar doar în cazul în care ai vedea străduința lor de a închide ochii la unele principii pe care tu ai reușit să ti le însușești din plin. Si când vei ajunge la concluzia că mulți iubesc adevărul, dar doar despre alții și nu despre ei înșiși, atunci s-ar putea sa fie prea târziu. Să vrei să devii un om moral la o vârstă care arată că toată viața ta te-ai ferit de acest lucru. Și totuși…Dumnezeu e bun si îți mai dă o șansă, două, trei, câte sunt nevoie pentru a înțelege că tu AI NEVOIE DE ADEVĂRUL DESPRE TINE…pentru a exista în parametrii normali, iar nu la nivelul zero sau sub nivelul mării. O astfel de șansă este și atunci când adevărul spus de ceilalți nu te ocolește, dar nici nu ți se bagă pe gât. Pentru că un adevăr băgat pe gât înseamnă constrângere, iar Doamne Doamne nu constrânge pe nimeni la adevăr, iubire sau mântuire. Doar dă șanse. De mântuire, de iubire, de adevăr. Așa că nu trebuie să ne ferim de adevărul despre noi. Trebuie să îl căutăm. Și indiferent cum ne este spus, pe la spate, șoptit, de pe clădiri, de către cei mai apropiați sau de către cei cărora le-a fost dat să ne vadă întâia oară în viața lor, adevărul dacă e adevăr, trebuie acceptat așa cum este el. Fără coafură, fără nici o pregătire în prealabil. Dacă ești om bun, te vei bucura de adevăr, indiferent câte lacrimi ți-ar provoca momentul în care îl afli. Dacă ești om comod, vei căuta un om asemenea ție care să îți spună că adevărul care ți s-a spus verde-n față, de fapt și de drept, e o minciună. A căutat el pe nu știu unde și a găsit la nu știu cine (probabil de același fel ca el) că nu e adevărat nimic și că adevărul e interpretabil. Adevărul nu e interpretabil. E imun la interpretări, pentru că nu poate fi decât unul singur. Percepțiile sunt mai multe sau mai profunde, dar adevărul este unul singur. Și atunci…se merită sau nu să știi un adevăr despre tine, care sigur te va pune pe gânduri? Eu cred că da. Diferența dintre adevăr și minciună este că, adevărul, în momentul în care îl vei afla, s-ar putea cu siguranță să nu îți placă și să te simți rău, dar dacă îl vei aplica, va duce la bine în viața ta. Pe când minciuna, întotdeauna când o porți în suflet, la arătare e totul bine și înlăuntrul tău e chin, neliniște. Pentru că știi, anticipezi răul pe care vei fi nevoit să îl înfrunți atunci când adevărul va ieși la iveală. Nu am bătut apropo-uri nimănui. Doar am scris…

de Ochii Caprui

Teama de a fi privit în suflet

A te înfăţişa lumii fără acoperăminte confecţionate (măşti, false postúri, virtuţi împrumutate sau chiar slăbiciuni convenabile) denotă curaj. A dărâma zidurile, a renunţa la scut şi a te arăta dezbrăcat de armură, vulnerabil, a vorbi deschis despre fricile sau îndoielile pe care le ai sau a spune adevărul oricât de dureros sau de incomod ar fi pentru ceilalţi, e un act de eroism. Iar cel mai greu astfel de gest este să-ţi mărturiseşti sentimentele exact în faţa celui despre care crezi că le va ridiculiza. Cum tu eşti chiar unul dintre ei, să fii sincer cu tine însuţi este poate cea mai curajoasă faptă de care poţi da dovadă. Şi, desigur, cea mai răsplătită dintre toate.

Oricât de pierdut eşti în propriile drame sau, dimpotrivă, oricât de elevată îţi este conştiinta, a păşi gol în lumina reflectoarelor este dificil. Poţi alege să joci rolul măscăriciului, ascuns în spatele glumelor sau poţi fi înţeleptul tăcut, adâncit în contemplare. Oricare dintre înfăţişările cu care crezi că vei face mai uşoară expunerea, teama de a fi privit, descoperit, te paralizează. Totuşi, singura cale spre a te cunoaşte şi accepta, de a evolua în ultimă instanţă, este aceasta. Nu îţi feri privirea, nu te ruşina. Faptul că ai înţeles este salvarea ta. Înainte să cunoşti lumea, trebuie să te înţelegi pe tine. Lumea îţi va fi oglindă, ca apoi să poţi reflecta, la rându-ţi, lumea. La fel ca în faţa unei instanţe, nu vei putea afla adevărul decât spunând adevărul.

Promisiunea revelaţiei îţi dă putere. Chiar dacă ai tendinta de a te plânge, de a dramatiza, de a rejuca rolul de victimă, cu care te-ai obişnuit de mult, simţi déjà că te conturezi ca o persoană reală; autenticitatea te încurajează. De fapt, însăşi lamentarea ta denotă speranţă altfel te-ai fi scufundat într-o tăcere resemnată.

Iar dacă ai îndrăznit să faci pasul, dacă te-ai arătat lumii onest, dacă ţi-ai expus sufletul şi ţi-ai oferit inima fără să aştepţi nimic înapoi, eşti binecuvântat. Căci doar curaţi ne putem înfăţişa Divinităţii, sperând smeriţi că vom înţelege cine suntem în esenţă şi care ne este rostul în scurta dar măreaţa tresărire a acestei vieţi…

de Iuliana Coștiuc

Ne mințim în numele virtuții

"Suferinţa despărţirii ne face să ne dorim să cădem în genunchi şi să implorăm"

 

Trăim cerşind ceea ce credem că ni se cuvine…Cerşim atenţie, respect, simpatie, încredere, prietenie, dragoste. Inteligenţa şi orgoliul creează deseori metode ingenioase, bine cosmetizate, de a cerşi, de a pretinde sau chiar de a fura.

Credem că realitatea nu ne aparţine, că nu ne integrăm în ea decât cu forţa sau de convenienţă, din acest motiv nici măcar nu încercăm vreun sentiment de vinovăţie. Ne consumăm sentimentele crezând că ne cunoaştem adevărata identitate, când, de fapt, ne consumăm pe noi, străduindu-ne să nu părem sclavii propriilor dorinţe, dependenţi de drogurile sintetizate de mintea noastră.

Virtuţile proclamate, precum curajul, demnitatea, respectul de sine, ne justifică inclusiv negarea propriei persoane, a propriilor emoţii. Iubim şi suntem părăsiţi – suferim dar ne alinăm invocând curajul de a crede că vom uita, că vom trece peste; suntem respinşi dar ne păstrăm demnitatea considerând că persoana nici măcar nu ne merită; suntem umiliţi dar respectul de sine ne minte că nici măcar nu ne pasă.

În realitate, suferinţa despărţirii ne face să ne dorim să cădem în genunchi şi să implorăm; iar a fi respins nu ne îmbunătăţeşte nicidecum părerea despre propria persoană şi nu coboară de pe piedestal pe cel care ne-a întors spatele. Cât despre umilinţă, ea lasă urme adânci în sufletul nostru iar nepăsarea este străină de această consecinţă.

Trăim cerşind ceea ce credem că ni se cuvine, dar ne amintim să fim virtuoşi atunci când nu primim. Poate că a te aşeza în genunchi în faţa omului pe care îl iubeşti, a plânge sau a recunoaşte că eşti rănit denotă slăbiciune, frică sau nesiguranţă. Dar ele ne integrează în realitate, ne fac autentici.

Vulnerabilitatea şi sensibilitatea sunt uneori delicioase. Şi poate că cei de lângă noi, cei care contează şi pe care îi iubim au nevoie de slăbiciunile noastre, cum şi noi avem nevoie de ale lor pentru a crea împreună o relaţie durabilă, aşa cum meşterul are nevoie de lut moale pentru a imprima o părticică din sufletul lui şi a modela astfel forma perfectă, desăvârşită în final într-o structură dură. Totuşi, fragilă…

de Iuliana Coștiuc
sursa: http://keraseidl.wix.com/my-books

Să luptăm pentru familiile noastre!

O femeie tânără şi drăguţă, stă în faţa mea şi plânge:

- Părinte, mi-i teamă…Vreau să am şi eu o familie, un soţ, copilaşi…Trec anii, am depăşit deja şi treizeci de ani şi e imposibil să-mi găsesc un soţ, imposibil! Bărbaţii sunt toţi nişte netrebnici, sau beau peste măsură, sau legăturile amoroase din viaţa lor nu au sfârşit. Părinte, mi-i teamă. Căci în marea lor majoritate au nevoie doar de legături care se încep şi se sfârşesc în pat. În genere e greu să găseşti un soţ, dar ca şi să mai aibă răbdare până la căsătorie e în genere ceva miraculos.

Şi atunci, cum să trăiesc o viaţă plăcută Domnului? Să merg la mănăstire? Dar nicicând nu am simţit o chemare spre viaţa monahală. Şi nimic nu e mai straşnic decât singurătatea. Cum să trăiesc, părinte?

Ea plânge…plânge amar, această tânără femeie care nu simte că are nevoie şi de ea cineva. Şi nu găsesc cuvinte să o liniştesc.

Ce se întâmplă cu noi, spuneţi-mi?! O putem numi epidemie, sau o nebunie de masă – cum doriţi. Practic zilnic ascult mărturisiri despre o viaţă trăită alături şi apoi această „îmbolnăvire”, o îmbolnăvire nu a corpului sau psihicului, dar a sufletului. Mărturisiri despre faptul cum după 20, 30 de ani soţii devin monştri adevăraţi, iar soţiile nu femei, ci femele agresive, şi în ambele cazuri o pierdere a minţii şi a controlului asupra trupului, asupra simţurilor.

Şi tot mai multe istorii de acest fel.

Ei au trei copii, o casă trainică şi chiar şi o afacere. Şi iată că într-o zi o loveşte şi o doboară pe soţia sa în faţa icoanelor, înăbuşindu-i respiraţia „Mă jur în faţa icoanelor că te ucid!” Iar faţa sa e a unui om stăpânit de o furie necontrolată… ochii altfel decât demonici nici nu pot fi numiţi.

Cineva va spune, trebuie ascultată şi cealaltă parte implicată. Dar am ascultat şi pe cea de-a doua şi de-a treia…Dar tabloul e acelaşi – frica. Nu există o credinţă adevărată: în Dumnezeu, în viaţa veşnică, în demnitatea aproapelui. Şi iată că către patruzeci de ani, când s-a ajuns la anumite realizări, şi omul îşi dă seama că viaţa va continua cam tot pe acest traseu, dar mai încetinindu-şi ritmul şi mergând deja câte puţin şi spre bătrâneţe se ajunge la o panică…Şi pentru a o depăşi se caută salvarea în „senzaţii tari”. Şi diavolul aceste senzaţii ni le prestează, iar în ziua de azi într-o măsură care pe departe ne întrece dorinţele. O industrie întreagă de „plăceri” pe cele mai desăvârşite gusturi, care ne-a inundat existenţa şi mai având şi pretenţia de a se numi cu cuvântul „dragoste”.

- N-o mai iubesc! Ce să-i faci! – exclamă un domn deja destul de cărunt.

Iată aşa, a iubit, a iubit 25 de ani, iar acum nu o mai iubeşte. Ce să-i faci, de nu o mai iubeşte, nu o mai iubeşte. O aiureală adevărată. E drept că cel mai des anume bărbaţii îşi pierd controlul şi înfăţişarea umană. Parţial înţeleg de ce anume ei. Pentru femei grija de copii, familie are un rol foarte important în viaţă. E şi un refugiu pentru suflet aici. Pentru bărbat cel mai important e cariera, afacerea, avansarea…Şi dacă măcar parţial toate acestea au fost realizate, apare întrebarea – ce urmează?, pentru ce sunt toate acestea? Doar aşa cum cineva se obişnuieşte cu o maşină veche şi o locuinţă care abia de-i ţine adăpostul, tot aşa altcineva s-a obişnuit cu un „ Bently” şi o vilă în străinătate. Şi dacă aceste obiecte de lux ne pot mângâia orgoliul, atunci nicidecum nu ne pot da şi o viaţă adevărată şi împlinită. Căci omul nu e doar trup, dar şi suflet şi …Dumnezeu. Şi dacă omul evită comunicarea cu Dumnezeu, el se privează de ceva foarte important, îşi mutilează singur sufletul, se transformă singur într-un călăreţ în această continuă sărbătoare a vieţii, numai că într-un călăreţ fără cap. Şi un astfel de călăreţ o poate lua în orice direcţie, şi o ia, dar e clar şi încotro.

Sunt multe legi şi canoane care ar trebui să ne trezească la adevăr, de am vrea şi să-l căutăm.

De exemplu la Sfântul Vasile cel Mare găsim canonul care prevede că dacă omul fără vreun motiv întemeiat şi-a distrus căsnicia, nu mai are dreptul la o a doua căsătorie, deoarece nu a păstrat ceea ce i-a încredinţat chiar Dumnezeu. Poate e cam dur, dar cel puţin ar trebui să-i trezească pe mulţi. Doar căsătoria e un dar, pe care ni-l dă Domnul. Un dar pentru păstrarea căruia e necesar să depunem efort, răspundere şi credinţă. Şi anume fără credinţă nu facem nimic. Căci dacă căsătoria e doar rodul oamenilor, atunci se poate destrăma la fel ca şi întemeia. Şi de ce nu ? Suferinţa, lacrimile, trădarea şi chiar copii – doar acestea toate sunt ale omului şi dacă nu există Dumnezeu…sunt doar nişte sentimente şi mai mult nimic. Un personaj literar zicea “Dacă nu există Dumnezeu, atunci eu sunt dumnezeu”. Şi deci, pot face orice.

Şi aşa se distrug toate şi pier de parcă nici nu ar fi existat. Dar sufletul, conştiinţa proprie care e glasul lui Dumnezeu în fiecare dintre noi, nu ai cum să o amăgeşti. Şi iată că de dată aceasta mă întâmpină o altă femeie înlăcrimată, o tânără studentă, care îmi mărturiseşte că are un copilaş de la un bărbat însurat, şi care nu mai vrea să o susţină financiar la fel de mult ca altădată, iar viaţa este foarte costisitoare. Şi ce e de făcut acum?

Cum vi se pare întrebarea? Şi ce aş putea să-i răspund?! De parcă mai înainte era totul foarte simplu, că nu e chiar neapărat să faci cum ţi-o cere Dumnezeu, că să ai frică de El e doar o poveste din bătrâni şi nu are nimic comun cu realitatea vieţii de azi.

Ne înconjoară numeroase ispite şi locuim conduşi de dictatura păcatului. Şi în robia aceasta ne predăm cu miile şi chiar sutele de mii. Şi mai menţionăm că suntem liberi. Sunt nişte judecăţi a maimuţei în faţa şarpelui ce e gata să o înghită. Şi iarăşi toate se întorc la lipsa credinţei. Nu putem exista cu adevărat de nu avem credinţă. Fără o credinţă lucrătoare, fără Ortodoxie! Doar e destul de simplu şi clar pentru fiecare. Noi nu ştim să ne oprim şi nu ştim ce e aceea cu măsură. Aşa cum altădată construiam comunismul cu o faţă antiumană, acum încercăm să nu trecem de vreo plăcere pe care ne-o poate da capitalismul, să luăm de la viaţă totul, totul ce se poate şi ce nu. Daţi-ne fericire pământească şi cât mai multă, iar noi o vom plăti cu orice. Şi nici familia nu ne va reţine, căci oricum e ceva plictisitor, dar noi vrem o viaţă adevărată!

Şi iată că deja nu numai bărbaţii uită de cele sfinte. Nici femeile nu mai vor să rabde greutăţile, neînţelegerile. Şi nu în cazurile extrem de grave, dar nici în micile probleme existente. Femeia începe a crede că viaţa ei trece fără rost, că frumuseţea ei se stinge, anii trec, şi în genere ea ar fi meritat mult mai mult decât are. De fapt motivul e acelaşi ca şi la bărbaţii care caută plăceri, trădând propria familie: viaţa trece atât de rapid şi atâtea încă nu au fost primite de la ea. „Să iau cât mai mult” Şi din nou înţelegi că baza acestei păreri, acestei dorinţe este doar egoismul şi iubirea de sine, lipsa credinţei şi a înţelegerii că nu există nimic mai important decât împăcarea cu Cel, fără de care nici nu există viaţa în toată plinătatea ei.

Se întâmplă că femeile se îndrăgostesc şi-şi părăsesc soţii, care adesea sunt chiar mai demni şi mai iubitori decât noul ales, poate doar mai puţin „de succes”. Dar cel mai des totuşi se întâmplă că motivul despărţirii şi distrugerii familiei este nemulţumirea de starea existentă, este faptul că nu se apreciază acel sfânt dar binecuvântat de Dumnezeu – familia. Şi dacă în urma acestei nemulţumiri şi nedorinţe de a mulţumi pentru această binecuvântare Domnului, femeia ar căuta doar un liman liniştit şi o nouă şansă de a-şi reface viaţa. Ea într-un fel nu mai vrea această linişte, dar iese la o adevărată vânătoare, şi nu o mai interesează de este deja a cuiva această „pradă” sau e liberă de o obţine. Trebuie neapărat să o obţină, să devină a ei. Altfel nu va mai fi fericită…

Odată am sfinţit apartamentul unei femei de o vârstă mijlocie. Soţul cu care a trăit mulţi la rând a plecat la prietena sa, cu care nu o dată a stat la masă şi şi-au destăinuit toate tainele, şi în care avea încredere desăvârşită. Aceasta iniţial şi-a părăsit propriul soţ, care nu o aranja „din careva motiv”, apoi a hotărât că soţul prietenii îi va fi cea mai bună „pradă”. Şi câte cazuri sunt asemenea.

Şi cât e de greu să vezi durerea acestor femei rămase cu această suferinţă şi trădare. Dar cel mai groaznic e că aceşti oameni care încearcă să-şi construiască fericirea pe nefericirea altora nici nu-şi dau seama despre propria ticăloşenie, căci dacă ar conştientiza cu adevărat şi-ar transforma viaţa într-un adevărat chin.

Dar să ne gândim şi ce „fericire” le aşteaptă pe aceste „vânătoare”. A obţinut „lucrul mult dorit”, dar viaţa trece şi tot mai mult ne face să ne convingem despre faptul că acestea au fost lucruri care nu numai că nu vor aduce fericirea, dar şi o adevărată suferinţă, căci au fost departe de a se zidi pe careva sentimente veşnice.

Tot mai des vin la biserică femei tinere care au legături „libere” cu bărbaţi căsătoriţi. Şi încă e bine când vin cu lacrimi de pocăinţă, de părere de rău şi o dorinţă de schimbare, dar adesea nici părere de rău şi nici căinţă, doar o constatare. Mă iau fiorii când îmi relatează aceste fapte şi încă cu zâmbetul pe buze.

Fetelor, dragilor!, oare nu înţelegeţi cât de rea şi urâtă este această viaţă cu un soţ străin. Oare nu înţelegeţi că vă distrugeţi propria viaţă?! Doar să distrugi o familie e un păcat strigător la cer.

- Dar eu nu distrug nimic,- îmi răspunde,- noi doar ne întâlnim uneori.

Şi o spune cu convingerea adevărată că nu face nimic grav, căci crede că să „distrugi” înseamnă să o aduci în pragul divorţului. Iar aceste întâlniri în ascuns nu au nimic cu distrugerea familiei. Unde să mai înţeleagă că doar dorind acel bărbat, doar apărându-i gândul deja a păcătuit, deja a adus o piedică în calea mântuirii acestei familii. Anume de la toate aceste fapte care par drăguţe şi romantice încep cele mai grave trădări, căderi şi nefericiri. Diavolul mereu se maschează cu ajutorul la ceva ce-l face mai atrăgător, dar e prea târziu când îi vezi faţa adevărată, dar deja eşti plin de noroi şi murdărie. Şi la fel sunt toate căderile.

- Dragele mele fete…bărbaţilor, soţilor şi soţiilor haideţi să avem grijă de propriile sentimente. Să ţinem minte că plăcerea cu care e mascat păcatul ne va aduce apoi doar lacrimi şi suferinţe. Aşa a fost şi va fi mereu.

- Iată spuneţi-mi…- îmi continui discuţia. – Mă iertaţi, cum vă numiţi?

- Ala (Svetlana, Tatiana…) – îmi răspunde tânăra fiinţă.

- Iată spuneţi-mi Ala, v-aţi dori să aveţi un soţ iubitor şi copilaşi drăguţi?

- Da.

- Aţi dori ca împreună cot la cot să vă construiţi propria casă, carieră, să depăşiţi împreună toate greutăţile şi să fiţi sprijin reciproc unul pentru altul ?

- Da , desigur – zice.

- Dar aţi dori ca peste vreo 25 de ani când poate nu veţi mai fi la fel de atrăgătoare, dar veţi simţi bucuria şi împlinirea de la existenţa propriei familii să apară în viaţa soţului dumneavoastră o asemenea Ala?

Tace…

- Aţi dori ca soţul să se întoarcă acasă departe după miezul nopţii, tot mai puţin să privească în partea dumneavoastră, în schimb tot mai mult să fie plecat în deplasări, ca la un moment să simtă nu că nici nu vă mai suportă.

- Nu – zice după o pauză.

- Atunci de ce faceţi altora ceea ce nu vă doriţi pentru sine? Doar e a atât de simplu. Aceasta şi este o lege lăsată nouă de Dumnezeu…una din acele care e necesară pentru o viaţă bună şi frumoasă.

- Dar la ei şi fără mine relaţiile erau încordate…

- Cu atât mai mult! Găsim în Evanghelie cuvintele „trestie strivită nu va frânge şi feştilă fumegândă nu va stinge.”. Adică însăşi Creatorul respectă libertatea omului, şi nu intervine între relaţiile dintre oameni pentru a ne lăsa să ne facem propria alegere. Doar se întâmplă că şi o adiere de vânt poate schimba balanţa într-o parte sau alta. Să salveze, sau să distrugă. Şi iată dumneavoastră interveniţi în această legătură dintre alte persoane, care poate fi foarte slabă la moment, dar care se bazează pe ani de căsnicie şi care mai putea şi reînvia. Oare nu înţelegeţi gravitatea acestui păcat?

Uitaţi-vă ce se întâmplă în jur! Toată lumea aceasta care nu vede păcatul care o domină, vrea să ne facă şi pe noi la fel. Ca să nu le mai indicăm şi să nu-i mai demascăm. Poate deja nici nu ar mai face-o nimeni dacă nu ar exista biserica. Anume ea mai numeşte lucrurile cu numele lor adevărate. Frumuseţea o numeşte frumuseţe, iar mizeria – mizerie. Ea mai îndeamnă sufletul căzut spre pocăinţă şi spre împăcarea cu Creatorul său.

Iar noi nu avem dreptul să ne predăm, trebuie să luptăm pentru fiecare familie, pentru fiecare părticică a ei.

Cu vreo jumătate de an în urmă a venit la biserică un bărbat. A făcut şi el nu puţine…după care soţia l-a părăsit luând şi copilul. Şi se pare că deja şi soţia după un timp îşi găsise pe cineva. Cu alte cuvinte, acesta ar fi sfârşitul, nu mai poate avea continuare. O altă istorie de destrămare a unei familii. Dar acestui bărbat brusc i s-a făcut teamă de ceea ce urma, a venit la biserică şi a hotărât cu ajutorul Domnului să lupte pentru salvarea familiei. S-a căit de viaţa sa, nu doar a mărturisit că a greşit, dar şi a hotărât să se schimbe cu desăvârşire. Deşi nu era primit de soţie nici pe pragul casei, deşi nu îşi putea vedea copilul nu deznădăjduia şi spera că cu ajutorul Domnului îşi va reuni familia. Îşi vedea copilul, dar nu putea să se apropie, îşi vedea soţia alături de alt bărbat, dar toată speranţa şi durerea i-o adresa Domnului. Doamne, doar ştii că mă căiesc, dă-mi să fiu din nou soţul acestei femei şi tată copilului meu…Căuta necătând la toate refuzurile căi de împăcare şi a …biruit.

Cu câteva zile în urmă s-a apropiat după Liturghie şi mi-a zis:

- Părinte, suntem din nou o familie!

Ce bucurie e pentru un preot să audă o asemenea mărturisire. Dar ce bucurie e în ceruri pentru întoarcerea unui păcătos, mai mare decât cea pe care ar putea să o aducă viaţa la 99 de drepţi.

Da, el şi-a distrus căsnicia, iar infidelitatea soţiei a adus de parcă punctul final în această istorie. Dar Dumnezeu e în stare şi din scrumul unei relaţii să reînvie ceea ce pare pierdut, de ar fi credinţă, de ar fi pocăinţă şi nu în ultimul rând dragoste. Cine doreşte caută posibilităţi – cine nu, motive, aşa ne spune un proverb. Cât de des căutăm să găsim motive pentru a ne dezice de povara greutăţilor familiare, neînţelegând că povara aceasta “uşoară este”. Şi motivele se găsesc. Şi se distruge încă o familie. Şi cât respect merită acel care şi atunci când nu mai vede şanse pentru salvarea familiei tot le caută…în propriul suflet, în căutarea soluţiilor de împăcare… în milostivirea Domnului. Şi nu-l va lăsa Dumnezeu, şi familia chiar şi aproape distrusă care abia se mai ţine pe un fir al credinţei, va fi salvată şi binecuvântată chiar de Dumnezeu, pentru răbdare, pentru credinţă şi speranţă în ajutorul Domnului. Este o cale de luptă pentru propria familie, o luptă a dragostei care ne va acoperi şi curăţi de multe păcate.

Nu cedaţi, nu cedaţi nici uşor, nici când e foarte greu. Nicicând! Luptaţi pentru familiile voastre cu ajutorul Domnului! Rămâneţi soţii şi mame, soţi şi taţi – în inimile voastre, în gândurile voastre, necătând la desfrâul lumii ce ne înconjoară. Şi pentru această stare şi luptă va veni şi harul şi binecuvântarea Domnului peste noi, şi vom înţelege că nu există nimic mai important decât familia noastră şi decât viaţa alături de Dumnezeu.

sursa pravoslavie.ru

traducere şi adaptare Natalia Lozan

preluat de pe site: http://ortodox.md/