Când e timpul de „Adio”

 

Dacă e toxică, nu e iubire.

Dacă trăiești într-un stres permanent că ceea ce faci sau spui îl va deranja pe celălalt, nu e iubire.

Dacă simți că gelozia lui îți îngrădește libertatea de a fi și de a interacționa cu alți oameni, nu e iubire.

Dacă te jignește, te desconsideră, te face să te simți mărunt și neînsemnat, nu e iubire.

Dacă azi îți aduce flori, iar mâine te rănește, nu e iubire.

Dacă ceea ce spun alții e mai important și mai credibil decât ceea ce spui tu, nu e iubire.

Dacă te simți manipulat sau folosit, nu e iubire.

Nu lăsați omul de lângă voi să vă terfelească sufletele, pretinzând că e iubire. E ușor să cazi în capcana unei așa-zise iubiri, să te agăți de ea ca și cum ar fi ultima ta șansă la viață și să cazi apoi într-o prăpastie adâncă de depresie și de pustietate atunci când el întoarce spatele și pleacă.

Dacă te regăsești într-una dintre variantele de mai sus, pleacă tu, chiar dacă îl iubești, pentru că el nu te iubește.

Nu vă irosiți. Sufletul, timpul, iubirea. Da, nu irosiți iubirea pe oameni care nu vă iubesc. Plecați la timp. Cu curaj, cu încredere, cu speranță. Nimeni nu e de neînlocuit, indiferent cât de mare e golul pe care îl lasă atunci când pleacă.

E incredibil de trist și de descurajant câți oameni își pun toate visele, toate speranțele și toată ființa într-un singur om și rămân ancorați în niște relații în care nu se simt fericiți decât într-o zi din șapte, doar pentru că au falsa impresie că viața nu ar avea sens fără acel rău.

Iubiți-vă pe voi înșivă atât de mult încât să găsiți în voi puterea de a vă elibera de o iubire toxică.

Pentru că, așa cum spuneam încă de la început, dacă e toxică, nu e iubire.

de Iustina Dinulescu

sursa: http://momenteinviata.ro/

Fiecare judecată pe care o faci vădeşte cu mare precizie ceea ce urăşti sau nu poţi accepta la tine însuţi

 

Viaţa nici nu te binecuvântează, nici nu te pedepseşte. Ea colaborează cu tine pentru a te ajuta să te trezeşti la adevărul a ceea ce eşti. Viaţa este învăţătorul tău; ea îţi oferă un continuu feedback, o continua corecţie, dar tu nu alegi să asculţi…
Dacă încerci să găseşti forma perfectă – serviciul perfect, relaţia perfectă – vei fi mereu frustrat. Lumea nu oferă perfecţiunea în această privinţă; ea îţi oferă pur şi simplu oportunitatea de a evolua şi de a te schimba.

Dacă te uiţi în jurul tău, vei vedea multe căi deschise autoexprimării; unele îţi vor cere să te adaptezi. E ok, e bine să fii adaptabil, e bine să înţelegi că acelaşi lucru poate fi spus şi făcut în multe feluri. Desprinde-te de ideile tale preconcepute, fiecare moment este nou şi fiecare situaţie cere ceva diferit de la tine. Fiecare experienţă ce vine spre tine te va întreba dacă eşti dispus să nu te mai cramponezi, dacă eşti dispus să ai încredere, dacă eşti dispus să păşeşti afară din timp.

Lumea nu-ţi poate oferi o viaţă stabilă şi previzibilă; toate lucrurile din lume se află într-un proces de schimbare, nimic nu e stabil şi previzibil. Nimic nu-ţi va oferi altceva decât securitate temporară. Gândurile vin şi pleacă, relaţiile încep şi se termină, trupurile se nasc şi pier. Iată tot ce îţi poate oferi lumea: evoluţie, schimbare, caracter tranzitoriu al lucrurilor.

Ca să pricepi ceva din această lume, trebuie să înveţi să priveşti dincolo de formă, către intenţia creativă; fii receptiv la intenţia aflată în spatele modului de exprimare a unei persoane şi vei vedea mai clar ce înseamnă aceasta pentru ea. A privi dincolo de formă este un alt mod de a spune “priveşte dincolo de propriile tale idei preconcepute“.

Ca să-l vezi pe semenul tău aşa cum este el în realitate, trebuie să priveşti dincolo de prejudecăţile tale despre el. Dacă vrei să-l cunoşti, trebuie să te apropii de el, să-ţi deschizi inima şi să-l întrebi care îi este intenţia.
Fiecare situaţie din viaţa ta îţi oferă oportunitatea de a căpăta o mai mare apropiere de ceilalţi şi o mai mare libertate. Dacă vrei să găseşti adevărul, priveşte înăuntrul tău, priveşte-ţi propriile intenţii. Atunci nu este cu putinţă să interpretezi greşit intenţiile altuia. Până nu vei înţelege că oricine este bun, îţi va fi greu să găseşti bunătate în tine însuţi sau în alţii. Renunţă la judecăţile pe care vrei să le faci, căci ele nu sunt altceva decât un atac lipsit de sens împotriva cuiva a cărui bunătate nu o poţi vedea.
Nu există fiinţă umană care să nu merite iertarea şi iubirea ta. Fiecare judecată pe care o faci despre aproapele tău vădeşte cu mare precizie ceea ce urăşti sau nu poţi accepta la tine însuţi; nu urăşti pe cineva decât în cazul în care îţi aduce aminte de tine însuţi…
Această lume este o şcoală şi ai venit aici ca să înveţi; a învăţa înseamnă a face greşeli şi a le corecta. A învăţa nu înseamnă a face tot timpul ceea ce este bine; dacă ai face tot timpul ceea ce e bine, ce nevoie ar mai fi să vii la şcoală?

Nu încerca să fii perfect, este un ţel nepotrivit; doreşte în schimb, să recunoşti fiecare greşeală pe care o faci, ca să poţi învăţa din ea. Perfecţiunea vine spontan şi fără efort numai atunci când spui adevărul, când renunţi la dorinţa de a-i impresiona pe alţii, când îţi abandonezi falsa mândrie.
Împărtăşeşte altora din experienţa ta, dar nu cauta să le-o impui, căci nu ştii ce nevoi au alţii şi nu este treaba ta s-o ştii; aminteşte-ţi de ceea ce este bun în aproapele tău şi în tine însuţi, recunoaşte-ţi greşelile şi fii tolerant faţă de greşelile pe care le fac alţii.

 

sursa: https://drumuricatretine.wordpress.com/

8 lucruri de reținut atunci când crezi că totul merge prost

 

Scriitorul și bloggerul Mark Cernov consideră că, indiferent de cât de proastă zi, săptămână sau lună nu am avea, ar trebuie să apreciem și să fim mulțumiți pentru lucrurile pe care le avem. El accentuează că de fapt fericirea nu constă într-o viață fără probleme, ci modul în care le soluționezi, pentru că anume aceste experiențe acumulate te fac să iubești viața și mai mult și să apreciezi mai tare oamenii de lângă tine și să te bucuri mai des pentru tot ce ai.

Iata o listă cu 8 sfaturi de care să ții cont mereu, dar în mod special, atunci când crezi că totul îți merge prost.

1. Durerea este o parte din creștere.
Uneori, viața îţi închide ușile, pentru că e timpul să mergi mai departe. Şi ăsta e un lucru bun pentru că noi de multe ori nu facem o schimbare dacă nu suntem obligaţi de circumstanţe. Când vremurile sunt grele, aminteşte-ţi că nici o durere nu vine fără un scop. Treci de ceea ce te-a rănit, dar nu uita ceea ce ai învățat din asta. Fiecare mare succes necesită un anumit tip de luptă. Lucrurile bune iau timp. Aminteşte-ţi că există două tipuri de durere: durere care doare și durerea care te schimbă.

2. Totul în viaţă este temporar.
După fiecare ploaie răsare soarele, de fiecare dată când eşti rănit, te vei vindeca. Nimic nu durează pentru totdeauna.
Deci, dacă lucrurile sunt bune acum, bucură-te de ele. Acestea nu vor dura pentru totdeauna. Dacă lucrurile sunt rele, nu vă faceți griji, pentru că acestea se vor remedia. Doar pentru că viața nu este uşoară în acest moment, nu înseamnă că nu poţi să zâmbești. Fiecare moment îţi oferă un nou început.

3. Plângându-te şi îngrijorându-te nu te ajută cu nimic.
Cei care se plâng cel mai mult, realiză cel mai puțin. Nu s-a terminat, dacă ai pierdut este mai bine să încerci de cât să te plângi mereu că viaţa nu te ajută sau că nu ai şansa de a face ceva. Dacă crezi în ceva, încearcă până reuşeşti. Nu lăsa umbrele trecutului să întunece pragul viitorului tău. Fă o schimbare și nu privi înapoi. Și indiferent de ceea ce se întâmplă pe termen lung, aminteşte-ţi că adevărata fericire începe să sosească numai atunci când nu te mai plângi despre problemele tale și vei fi recunoscător pentru ceea ce ai.

4. Cicatricile sunt simbolurile puterii tale.
Să nu îţi fie niciodată ruşine cu cicatricele pe care timpul le-a lăsat în viaţa ta. O cicatrice înseamnă o durerea peste care ai trecut deja. Aceasta înseamnă că: ai învățat o lecție, ai crescut puternic și ai trecut la o altă etapă din viaţa ta. O cicatrice este un tatuaj care reprezintă o victorie cu care te poţi mândri.
Rumi a spus odată, “Rana este locul unde Lumina va intra.” Nimic nu poate fi mai aproape de acest adevăr.

5. Fiecare mică luptă este un pas înainte.
În viață, răbdarea de fapt, nu este aceeaşi cu aşteptarea ci este capacitatea de a menține o atitudine bună în timp ce lucrezi din greu la visele tale. Deci, dacă ai de gând să încerci, mergi aşa tot drumul, nu te întoarce. În caz contrar pot interveni pierderi de stabilitate și de confort pentru o vreme.
Și dacă vrei, o vei face, în ciuda eșecului și respingerilor. Deci, dacă ai de gând să încerci, mergi până la capăt. Nu există nici un sentiment mai bun în lume …

6. Negativitatea altor oameni nu este problema ta.
Fii pozitiv, atunci când negativitatea te înconjoară. Zâmbeşte atunci când alții încearcă să te tragă în jos, poate chiar involuntar. Este o modalitate ușoară de a menține entuziasmul și concentrarea. Nu lăsa niciodată amărăciunea altcuiva să schimbe persoana care eşti. Nu poţi lua lucrurile prea personal, chiar dacă aşa par. Rareori oamenii fac lucruri negative din cauza ta, ei fac astfel de lucruri din cauza lor.
Mai presus de toate, nu te schimba niciodată doar pentru a impresiona pe cineva care spune că nu ești suficient de bun, schimbă-te pentru că te face o persoană mai bună și te va duce la un viitor mai luminos.

7. Ceea ce este menit să fie în cele din urmă va fi.
Există binecuvântări ascunse în fiecare luptă cu care te confrunți, dar trebuie să fii dispus să îţi deschizi inima și mintea pentru a le vedea. Nu poţi forţa lucrurile să se întâmple.
Poate fi o călătorie pe termen lung. Trebuie să îţi opreşti îngrijorările, întrebările și nu pune la îndoială fiecare pas din drumul tau. Râzi de confuzie, trăieşte conștient de prezent și bucură-te de viața ta.

8. Cel mai bun lucru pe care îl poţi face este acela de a continua.
Nu-ți fie frică să te întorci sus pentru a încerca din nou, să iubeşti din nou, să trăieşti din nou și să visezi din nou. Nu lăsa o lecție dură să îţi împietrească inima. Cele mai bune lecții de viață sunt de multe ori învățate din cele mai grave greșeli. Când simţi că eşti pe cale să renunţi, aminteşte-ţi că, uneori, lucrurile trebuie să meargă foarte rău înainte de a putea fi corecte iar uneori trebuie să treci prin ce e mai rău pentru a aprecia ceea ce va veni bun.

sursa: http://suflare.ro/

Să ne dezghețăm!

 

Ai ținut cuiva de cald, cât să nu-i înghețe sufletul și să nu-i tremure inima?

Tuturor ne-a fost la un moment dat, frig. Știm bine că e rău când o fereastră rămâne deschisă și în afară se stârnește brusc un vânt rece. În afara ta. Iar de acolo aerul acela rece pătrunde imediat în interior prin ferestra deschisă.

Sufletului i se face frig de cele mai multe ori în tăcere. Pentru că nu simte nicio plăcere să primească sentimente care în loc-l să încălzească, încep să-l lovească – și-l fac să nu mai vorbească.

Am văzut multe suflete înghețate de egoism. De indiferență. Sau de absență. De fapt, absența gândului bun, îngheață chiar orice drum.

Acum, după ce sufletul a experimentat și stări care l-au înghețat, a învățat să așeze lângă uși și ferestre sisteme de protecție. Draperii de vorbe bune, radiatoare de răbdare – și uși prin care orice trece, transformă în cald ce-i rece.

Uneori, instalația interioară e scoasă de priză – pentru că simte c-a venit sezonul cald, cel în care primește exact ce-i priește. Și de aici crește, ca un copil sincer și inimos, încrederea. În mărinimia ei, încrederea nu se gândește la factorii externi, care se pot schimba după cum bate.. vântul.

De aici i s-a dus vorba încrederii că odată pierdută, ea nu se mai întoarce. Dar de fapt ea nu s-a pierdut – ci doar a înghețat, când frigul brusc a intrat.

Pe suflet, un singur lucru poate să-l mai dezghețe: o inimă în care a intrat – sentimentul cel mai înalt. Iubirea. Acea iubire necondiționată – care rezistă și fără sisteme de aer condiționat, și bate cu inima doar pentru ce-i adevărat.

M-am întors la această iubire necondiționată într-un moment în care toate sistemele mele interioare nu mai funcționau. Pentru că ele nu mai erau în priză. Doar așa, inima mea n-a mai tremurat – și sufletul s-a dezghețat.

Iubirea aceasta necondiționată vine de Sus, și coboară prin noi, pentru a ne da aripi noi.

Astăzi, Îl rog iar pe Dumnezeu, să ne scoată din ce-i greu. Adică să Îl iubim, pentru ca și noi să primim – draperii de vorbe bune și radiatoare de răbdare la fiecare intrare în suflet.

Asta, pentru că-i o lume tot mai înghețată, pe care poți ușor aluneca, dacă nu te ții de Dumnezeu prin ea.

 

de Camelia Capitanu

sursa: http://cameliacapitanu.ro/sa-ne-dezghetam/

Iubirea reciprocă

 

Când vorbim despre ”probleme” în cuplu, o singură întrebare este – cred – relevantă și numai răspunsul fără echivoc la această întrebare dezvăluie și viitorul acelei relații. ”Îl/o iubești”? Asta-i întrebarea, a cărei simplitate dezarmantă ascunde complexitatea cauzelor care sapă distructiv sau constructiv la rădăcina unei relații, a unei căsnicii sau a unei povești cu El și cu Ea. Răspunsul de tip ”da” ”nu” și chiar răspunsul echivoc ”poate”/”nu știu” au semnificații profunde, în lăuntrul cărora regăsim puterea interioară a persoanei de a călători alături de celălalt în și peste timp. Din arealul luminos al sufletului face parte un singur răspuns la această simplă întrebare și acela este ”Da, eu iubesc”! Dar, în aceeași măsură ca importanță este un răspuns pe care cel ce iubește trebuie să și-l dea, să-l cunoască, să-l privească deschis, cu sinceritate și cu întreaba claritate; ”Eu sunt iubit/ă”? Dacă aceste două întrebări primesc răspunsul categoric ”da”, alte răspunsuri care introduc dubiul, teama, neputiința , neliniștea sau suferința de orice fel nu sunt altceva decât reflecții mentale, în miezul cărora se ascund tipare și proiecții inconștiente, cu rădăcini în trecutul emoțional al persoanei. Relațiile noastre de dragoste viețuiesc și pendulează, uneori greu și frustrant, alteori tainic și fără speranță, între inimă și minte, între iubire și gândurile noastre despre iubire, între poezie și matematică, între confuzie și claritate. Trecutul nostru amoros se ivește ca o fantomă în prezent, iar noi nu izbutim să recunoaștem fantoma aceasta, să ne-o arătăm nouă înșine, să o aducem la lumină și să-i dizolvăm corpul plin de suferință, așa încât să trăim cu inima azi și să vedem cu mintea chiar ființa iubită de acum, nu iubitele și iubiții din trecut, ale căror umbre stau pitite în inconștientul nostru.

Răspunsul sincer de tip ”DA” la cele două simple întrebări; ”iubesc eu”? și ”sunt iubit/ă” este – aș spune – ipostaza ideală, aceea ce face obiectul dorinței sufletului, dar care sfârșește mult prea des printre hățișurile minții, locul în care sufletul care iubește pare a fi sfâșiat de stafiile trecutului. Felul în care am iubit în trecut, felul în care ne-am exprimat emoțiile sau nu, felul în care am perceput iubirea reapar cu îndârjire, sugerându-ne că trebuie să schimbăm ceva pentru ca iubirea să nu rămână o perpetuă stare de vis în noi. Acest ”DA” mare și sincer conține formula terapeutică cea mai puternică și mai luminoasă, deopotrivă pentru suflet și pentru relația cu ființa iubită. Puterea lui ”DA – ca răspuns la ambele întrebări” e puterea iubirii care poate muta și munții din loc: obstacolele pe care mintea le vede, le înalță, le inventează, le crează și cele ce se ivesc din expresiile palpabile ale existenței, sunt dizolvate prin iubire. Iubirea reciprocă e iubirea dorită și dăruită, în același timp, și de aceea în ea se ascunde însuși fluxul natural al curgerii energiei în toate planurile experienței omenești(mental, emoțional, fizic). Curgerea iubirii sub forma ”darurilor” care vin și pleacă de la el către ea și invers, de la ei către lume și invers, topește balastul, opozițiile, obstacolele, frustrăirle, tensiunile, neputiințele, recontextualizând orice situație și izbutind s-o învingă. Într-o relație în care iubirea este reciprocă nu poate lipsi ceva, dar dintr-o relație în care iubirea are orice altă formă, exceptând reciprocitatea iubirii, lipsește totul. Acolo unde iubirea nu-i reciprocă, teama, dubiile, neclaritatea, neliniștea, agitația minții, lipsa de comunicare și toate obișnuințele de reacție din trecut nu-s altceva decât semnale că se poate să fi omis sufletul în relațiile noastre trecute și avem nevoie să ne vindecăm. Numai iubirea poate menține o relație, căci ea are energia necesară pentru a depăși toate gardurile pe care lumea, viața, natura omenească și, mai ales, năbădăioasa structură mentală tind să le ridice în calea noastră. Apostolul Pavel, în marea sa înțelepciune, a spus că ”Iubirea rabdă totul, iartă totul, poate totul”, dezvăluindu-ne astfel că-n iubire e tainica noastră putere de a călători prin viață și-n sufletul care-o trăiește deschis și conștient e ascuns leacul nostru pentru toate bolile sufletului și ale minții. Dacă suntem într-o relație în care iubește doar unul, ne aflăm pe marginea drumului către suflet; drumul corect e – îndrăznesc să spun – acela pe care fuzionăm cu cel iubit grație puterii iubirii de a ne cununa sufletele, a ne arăta că nu există separare și că cel iubit nu poate pleca niciodată din sufletul tău. Abia atunci sufletul este vindecat, căci în el sălășluiește credința că iubești și ești iubit. Atunci contează mai puțin prezența sau absența celui iubit, cât încrederea sufletului în iubire și aceasta este o trăire care ”vindecă, vindecă, vindecă”...în mod absolut! 

 

de Maria Timuc

Da, oamenii cu suflete frumoase primesc multe greutăţi de la viaţă, dar aceste greutăţi îi ajută să fie oameni şi mai frumoşi

Ei nu se lasă descurajaţi de nimic şi nu renunţă, devin mai puternici… Oamenii cu suflete frumoase se încăpăţânează adesea să lupte cu viaţa şi, de cele mai multe ori, ei chiar reuşesc şi primesc ce îşi doresc.
 

Ştii, viaţa nu e nimic altceva decât o călătorie care îţi oferă şi bune, dar şi rele. E o călătorie în care contează fiecare pas, nu destinaţia, contează ce laşi în urma ta în timp ce te îndrepţi spre lucrurile sau oamenii pe care ţi-i doreşti. Anumitor oameni viaţa le oferă multe greutăţi, mult mai multe decât ar merita pentru că, din păcate, de lucruri mai puţin frumoase au parte adesea oamenii cu cele mai frumoase suflete, cei mai frumoşi oameni. Iar cel mai frumos lucru la ei este că luptă pentru fericirea lor şi nu se lasă descurajaţi de nimic, nici de răni ale sufletului, nici de oamenii parşivi, mincinoşi sau egoişti şi nici de dezamăgiri.

Ştii… Câteodată e chiar nedrept şi ajung şi ei să se întrebe ce au făcut să merite atâtea greutăţi de la viaţă, dar nu îşi pot răspunde, nimeni nu poate… Probabil nu au făcut ceva doar că… Viaţa îi pune la încercare pe cei mai puternici dintre noi. Ne lasă pe suflet greutăţile pe care le putem duce, ne oferă lecţii grele, lecţii pe care unii nu le vor învăţa niciodată pentru că nu sunt în stare să poarte povara întâmplărilor care le aduc după sine. Uneori avem impresia că viaţa ne pedepseşte, adesea în iubire, dar vine o vreme în care ne dăm seama că doar ne pregătea ceva mai bun, ceva ce nu puteam aprecia la adevărata sa valoare dacă nu am fi fost pierduţi sau nu am fi pierdut oameni care ne-au fost lecţii grele de viaţă. Mie-mi plac oamenii puternici, oamenii încăpăţânaţi şi frumoşi. Oamenii care nu renunţă la dorinţele lor… Îmi place să fiu un astfel de om şi niciodată nu voi renunţa să cred că eu pot reuşi orice, mai ales să găsesc un om pe care să îl merit şi care să mă merite.

Da, oamenii cu suflete frumoase primesc multe greutăţi de la viaţă, dar aceste greutăţi îi ajută să fie oameni şi mai frumoşi. Ei nu se lasă descurajaţi de nimic şi nu renunţă, devin mai puternici… Oamenii cu suflete frumoase se încăpăţânează adesea să lupte cu viaţa şi, de cele mai multe ori, ei chiar reuşesc şi primesc ce îşi doresc.

sursa: http://damadetrefla.com

Ca atunci când mergi cu haina la croitor

 

într-o zi, începuse să mă strângă haina sufletului. așa c-am intrat într-un loc ce mi-a devenit o altfel de casă. mi-am întâlnit acolo așteptări și plecări, doruri și regăsiri, iubiri și despărțiri, bucurii și dezamăgiri.

eram într-o croitorie de fericire. și din toate acestea, se refăcea haina mea.

pentru că atunci când trăiești, viața e asemeni momentului în care îți ajustezi o haină la croitor – trebuie să o probezi, să vezi cum îți cade pe margini, iar până te îmbracă exact cum îți dorești, o mai înțeapă acul și o mai taie și foarfecele de câteva ori.

* * *

cea mai frumoasă haină pe care ne-o putem dori, e fericirea. la ea lucrează mulți croitori și nu de puține ori te-ai întrebat dacă nu cumva au uitat care e modelul pe care trebuie să-l croiască. pentru că haina nu părea că ia forma dorită de tine. ba mai mult, câteodată ajustările deveneau tot mai greu de suportat – mai ales când foarfecele tăia din bucăți dragi ție.

însă fără acele renunțări, n-ai putea ajunge la forma de fericire care să îți vină bine.

cumva, asta e haina cea mai importantă. e haina care ne îmbracă sufletul.

în croitoriile de fericire ai nevoie de răbdare. de înțelegere și acceptare. chiar dacă fiecare cusătură doare. asta îți va face haina mai rezistentă.

 

de Camelia Capitanu

sursa: http://cameliacapitanu.ro/

 

A irosi înseamnă a regreta

 

Îmi dau seama că am uitat cu totul de cuvinte frumoase şi de tot ce e frumos. Nu le mai ştim sau nu mai vrem să le ştim. Pentru că în loc să folosim vorbe calde, le folosim pe alea urâte care rănesc şi smulg lacrimi.

Nu mai ştim să zâmbim, stăm mereu morocănoşi de parcă problemele pe care le avem noi sunt cele mai mari de pe pământul ăsta.

Soare, pomi înfloriţi, parfum de flori? Ce-s astea? Cum să le vedem dacă mergem cu privirea în pământ? Ne ascundem ca într-o carapace de parcă toată lumea e împotriva noastră şi vrea să ne facă rău.

Uităm... uităm esenţialul. Uităm să fim fericiţi, să iubim, să ajutăm, să înţelegem, să felicităm, să ne bucurăm. Uităm o grămadă de lucruri care contează enorm! Şi toate astea în favoarea cui? A problemelor, a dezamăgirilor, a rănilor suferite.

Să ne hrănim atunci cu necazuri, să înlăturăm tot ce-i frumos şi se află chiar sub ochii noştri, pentru ca mai târziu să avem ce regreta. Pentru că vă asigur că timpul ne va forţa să vedem dincolo de această nepăsare de care dăm dovadă acum şi să realizăm câte lucruri minunate au trecut pe lângă noi fără să ne bucurăm de ele.

Închide ochii minţii şi priveşte cu cei ai inimii! Vezi ce-ai pierdut?

de Georgiana R. - Pasaje din viata

Vă rog, treziți-vă!

 

Văd tot mai des postări în care adulții se mândresc cu rezultatele deosebite ale unor copii la fel de fel de concursuri internaționale. La o primă vedere ești tentat să spui “copiii ăştia sunt apreciați și iubiți”. Eu nu văd lucrurile chiar așa. Dincolo de tabloul acesta feeric, eu văd niște adulți cu vise frânte care își proiectează neputința asupra odraslelor, şi niște copii care își iubesc părinții atât de mult încât ar face orice sa îi vadă fericiți. Asta incluzând sacrificarea orelor de joacă sau de interacțiune cu alți copii. Copiii care câștigă medalii la concursuri internaționale se joacă făcând exerciții la mate, la 8, 9, 10 ani, vârstă la care eu mă jucam toată ziua pe-afară cu amicii de la bloc. Asta nu m-a făcut mai proastă la învățătură (am terminat ASE – Finanțe Bănci, fără pile și spăgi, legănându-mi copilul în timp ce învățam), ba chiar mi-a dat ceva în plus – capacitatea de a relaţiona sănătos.

Este minunat că sunt instruiți şi excelează într-un domeniu, însă asta e doar antrenarea capacității de memorare. Ne concentrăm pe competitivitate. Fiecare își dorește ca propriul copil să fie cel mai bun. Cel mai bun e doar un loc. UNUL. Lupta aia pentru locul unul, crema cremelor, asul din cărți, se lasă cu sacrificiul relațiilor interumane.
Unii vor spune că exagerez. Da?! Când ați privit ultima oară în jur, să analizați tabloul general al societății prezente? Câți prieteni buni aveți în prezent? Nu mă refer la cei care vă umplu listele de Facebook și care dau like la postări, nici la ăia care vă sună mereu să se plângă. Ăştia sunt o specie aparte, care au bani pentru orice, dar nu pentru psiholog. Când spun prieteni, mă refer la oamenii ăia care vă știu toate buzunarele, chiar şi pe alea rupte, care au plâns împreună cu voi, au râs cu lacrimi împreună cu voi, care au avut curajul să vă împărtășească visele, cărora le-ați împărtășit voi visele şi nu v-au pus tălpi sau v-au tăiat aripile. Câţi dintr-ăştia aveți în viața voastră?

Toate diplomele din lume și toate joburile de top din lume nu pot înlocui oamenii care îți hrănesc sufletul.

Ce fel de viață doriți copiilor voștri, când îi antrenați să fie buni executanți, dar inapți să lege și să dezvolte relații interumane sănătoase? Alegeți varianta comodă vouă? Cine v-a păcălit spunându-vă că educarea şi creşterea unui om nou e de fapt despre voi? Sunteți atât de buni încât v-ați hotărât că un om nou nu ar trebui să aibă propriul drum și propria personalitate, ci mai degrabă să fie niște replici eșuate ale voastre?

Ei au venit să ne învețe pe noi toți cum să iubim și să ne lăsăm iubiți. Ar face orice să fie iubiți, să îşi vadă părinţii mulţumiţi. Vă rog, treziți-vă! Nu le ucideţi inocenţa. Nu repetaţi greșelile părinților voștri. Și eu fac parte din generația celor pe care părinții îi mânau de la spate pe repede înainte și îmi tremura sufletul pentru fiecare notă sub 8, pentru că atunci nu venea Protecția Copilului dacă mi-o luam pentru o notă mică. Cu toate astea, eu am avut o copilărie, am explorat, mi-am cunoscut mediul, am interacționat cu oamenii de mică. Cărțile sunt minunate, dar ele sunt pline de experiențele altora, care nu se compară cu propria experiență.

Nu vă sechestrați copiii la masa de lucru. Educați-i să fie oameni întâi!

sursa: http://www.catchy.ro/

Altfel?

 

–  Auzi, crezi că mă voi schimba vreodată?

–  Să te schimbi? În ce sens?
–  Păi să fiu altfel decât sunt acum…
–  Mai puternică, mai încrezătoare? Asta da, cred.
–  Da, și asta. Dar altfel? Crezi că aș putea fi vreodată opusul a ceea ce sunt acum?
–  Stai puțin. Tu te referi să nu mai fii așa sensibilă, să nu mai iubești oamenii, să nu te mai emoționezi, să nu-ți mai pese, să întorci spatele, să vorbești urât, să judeci în dreapta și-n stânga, să pui preț pe lucruri și nu pe sentimente, să nu mai plângi atunci când te doare ceva, să nu îți fie dor, să fii un om rece? Asta vrei tu să spui?
–  Cred că da…
–  Serios? Tu crezi că vei fi altfel decât ești în acest moment?
–  Nu știu. Întreb doar.
–  Păi nu mai întreba, că e inutil. Nu vei fi altfel. Nu ai cum. Da, poți fi mai puternică, poți avea mai multă încredere în tine, dar să nu mai fii un om bun, asta nu. Nu-ți poți schimba sufletul după cum îți vine ție. Sau după stările pe care le ai… Sufletul îți va rămâne același, indiferent de orice.
–  Dar mă pot preface.
–  Poate o vei putea face în fața lumii, dar nu în fața ta. De ce-ai vrea să te schimbi?
–  Nu vreau… Doar că uneori am impresia că e mai bine să nu fii atât de bun…
–  Asta nu înseamnă că te vei schimba. Ți-am spus, pe ceilalți îi poți păcăli, dar pe tine niciodată. Tu vei fi întotdeauna așa cum ești acum, poate cu mici îmbunătățiri, dar cu schimbări radicale nu.

Oricâte experiențe ar avea, undeva în adâncul sufletului oamenii vor rămâne aceiași care au fost la început.

de Georgiana R.
sursa: https://pasajedinviata27.wordpress.com/

Dor de suflete

 

Parcă prea ne ies oamenii din suflete. S-a întâmplat ceva cu noi, cu sentimentele noastre, cu sufletele noastre. Ne îndepărtăm cu prea multă uşurinţă unii de alții, ne greşim prea des sau mai degrabă, ne iertăm prea rar.

Oamenii se întorc împotriva oamenilor din atât de multe motive lipsite cu adevărat de esenţă. Şi se rănesc. Pentru că nu le pasă, pentru că au ambiţii, pentru că nu mai ţin cont de ce îi leagă cu adevărat. Se uită. Pentru că nu se acceptă aşa cum sunt, pentru că nu mai au răbdare să privească dincolo de tăcere, pentru că sunt preocupaţi cu satisfacerea propriul ego, astfel încât nevoile altora nu îi mai interesează. Încetează să se mai iubească, să se mai respecte, să mai fie unul pentru altul, pentru că nu mai sunt învăţaţi să fie loiali. Se îndepărtează încet, dar sigur. Se îndepărtează de tot.

Parcă am uitat, noi toţi, să ne legăm unii de alţii sufleteşte. Poate că ăsta e motivul pentru care ne pierdem prea repede. Poate că noi suntem singurii vinovaţi şi trăim realitatea învinuindu-ne reciproc. Căutăm scuze în loc să găsim soluţii. Ca să nu ne mai rătăcim cu atâta ușurință. Ca să nu mai trăim atâta neputinţă.

Cu riscul de a mă repeta, o spun iarăşi: mi-e dor de oameni. De suflete. Mi-e dor de armonie în jurul meu. Mi-e dor să văd oameni mulţumiţi şi exuberanţi. De optimism. Mi-e dor de oameni ai sufletului meu, care şi-au păstrat locul lor, chiar dacă acum sunt departe şi poate că nu o să-i mai văd vreodată.

Eu nu pot să uit oamenii. Nici să-i urăsc. Pot doar să-i iubesc, să-i iert şi să-i las să plece dacă nu mai vor să stea. Dar nu să-i uit. Nu să-i scot din suflet.

Mi-e dor. De suflete legate pe viaţă. De poveşti cu oameni, care te fac să vibrezi şi să crezi că mai avem o şansă. Noi, ca omenire. Mi-e dor, mă crezi? Parcă îmi tremură sufletul de dor de suflete. Parcă văd numai carcase goale. De asta cred că mi-e atât de dor…de suflet, de uman.

de Iustina Dinulescu

momenteinviata.ro

Misterele iubirii…

 

Iubirea nu este un semn de slăbiciune, aşa cum nici indiferenţa nu este un semn de putere!

Atunci când o femeie iubeşte, devine vulnerabilă. Ea se expune fără nicio grijă în faţa unui bărbat care i-a câştigat deplin încrederea.

Nu mă refer la expunere fizică. Dacă ar fi doar atât, femeia nu ar putea fi aşa de profund rănită uneori.

Mă refer la deschiderea inimii. Căci o femeie nu poate iubi dacă nu-şi lasă armele deoparte.
Dacă mai are aspecte pe care încă le mai ţine ascunse faţă de bărbatul care-i este alături, înseamnă că nu-l iubeşte. Nu că nu ar vrea asta, dar nu a fost suficient de bine înţeleasă.

Poate că va alege să stea cu el, dar asta înseamnă convieţuire, relaţionare, dar nu iubire.

O femeie ar putea să trăiască şi singură, dar atunci cum şi-ar mai testa capacitatea de-a iubi? Cum şi-ar mai vedea propriile slăbiciuni decât prin abandon?

În momentul în care ea observă că nu primeşte la fel de multă iubire pe cât oferă, ceva din interiorul ei se închide.

Uneori pune capăt relaţiei, alegând să sufere pe termen scurt, dar să aibă încredere că va găsi pe cineva capabil să primească darurile ei.

Alteori, rămâne agăţată în acea relaţie, sperând să facă din bărbatul rece care este lângă ea un bărbat capabil de înţelegere şi de căldură.

Va dori în zadar să transforme un mecanic într-un poet.

Şi va sta şi va suferi pentru că nu poţi să te simţi iubit de un om care nu te înţelege…

Însă, dacă va avea curaj să lase totul în urmă, îşi va da seama că ar putea avea şansa de a cunoaşte un alt bărbat care ar fi în stare să-i audă poezia inimii.

Nu înseamnă că el trebuie să fie neapărat poet! Nici pe departe! Poate fi tot mecanic.

Dar unul suficient de bun pentru a-şi da seama că sufletul unei femei îndrăgostite este tot un mecanism.

Un mecanism al iubirii!

 

de Adrian Cutinov

sursa: http://www.desprerealitate.ro/

Să nu spunem niciodată „Lasă că-ţi trece!”

 

Să stăm în preajma celui bolnav, să îi oferim răspunsurile şi ajutorul de care are nevoie. Să fim împreună cu el în durerea aceea. Nu există cuvânt mai greu pentru un suflet care suferă, decât acesta: „Lasă că-ţi trece!“. Să nu spunem niciodată acest cuvânt! Trece, dar atunci doare şi acea durere trebuie respectată. Indiferent dacă motivul e mic sau mare, durerea aceea trebuie respectată şi a sta lângă el nu înseamnă a-l anestezia, ci a nu-l lăsa singur în necazul lui şi-n frica lui.

Dacă vom primi necazurile ca pe o întâlnire cu Dumnezeu şi-L vom întreba: „Doamne, ce vrei Tu să mă înveţi? Ce vrei Tu să-mi spui prin această întâmplare?“, vom afla minuni mari. Vom afla acolo lucruri direct de la Dumnezeu, care ne vor face să ne simţim mângâiaţi în necazurile noastre.

Maica Siluana Vlad, în conferinţa „Necazul, o călăuză pe Cale”

Dumnezeu n-a venit ca să ne scape de necazuri

Noi, de obicei, când trăim ceva neplăcut, aşteptăm să scăpăm, sau strigăm la Dumnezeu să ne scape. Or, Dumnezeu n-a venit ca să ne scape de necazuri. Noi să zicem aşa: „Doamne, iată, necazul acesta este un loc de întâlnire cu Tine. Tu când ai spus: „în lume necazuri veţi avea”, Te-ai gândit la necazul pe care îl am eu acum. Şi Tu spui că ai biruit lumea. Uite, asta e o ocazie ca eu să trăiesc biruinţa pe care ai avut-o Tu. Fă ceva cu mine. Ajută-mă să Te întâlnesc, să Te simt în această încercare!”

Necazul, de obicei, este o întâmplare care mă duce mai aproape de inima mea, îmi înmoaie inima. Un om, când nu are necazuri, trăieşte neatent, nici nu ştie ce a făcut. Când e necăjit, e mai atent. Aşa că punerea în faţa lui Dumnezeu a acestui necaz şi chemarea Lui ne schimbă mult. Să-I facem loc lui Dumnezeu în orice necaz al nostru. Cele mai potrivite situaţii pentru a face acest salt sunt cele în care omul nu mai poate să facă nimic. Cei care lucrează cu dependenţii spun: „Pacientul nostru a ajuns la fundul sacului”.

Se întâmplă de multe ori în viaţă, sau în zi, să intrăm într-o situaţie fără ieşire. Atunci să zicem: „Doamne, treci la volan, că eu nu mai pot, nu mai ştiu pe unde să o iau!”. Şi veţi vedea cât de frumos iese Dumnezeu din încurcătura în care noi L-am băgat… Cu o condiţie: să lăsăm totul deoparte şi să zicem: „Fă Tu asta!”. Din păcate, ne e greu să facem asta pentru că avem ceva de spus, avem dreptate, avem explicaţii. Tendinţa asta de a ne face dreptate ne mănâncă bucuria şi ne aruncă în mari şi nenumărate necazuri. Numai de am înţelege şi am renunţa la „dreptatea noastră”!

Maica Siluana Vlad, în volumul „Deschide cerul cu lucrul mărunt”

sursa: http://altarulcredintei.md/

Suntem căderi și încercări. Eșecuri și vise deopotrivă.

Tuturor ne este teamă de eșecuri în viață. Poate de multe ori nu îndrăznim să ne luăm inima în dinți și să încercăm ceva nou din cauza gândurilor negative pe care mintea noastră le produce. Uneori, ne gândim prea mult la ce am făcut prost în trecut și parcă nu mai avem curajul să încercăm. Parcă simțim inima cum bate în piept de fiecare dată când ne aflăm față în față cu o decizie importantă. Parcă nu am vrea să eșuăm din nou, dar nici să pierdem oportunitatea.

Nimeni nu vrea să cadă. Căderea nu este plăcută. Să fii jos, la pământ, și toți să te privească, unii cu milă, alții cu superioritate și îngâmfare, nu este un sentiment plăcut. Căderile ne umilesc. Ne iau din strălucire. Ne fură din poleială. Și prin urmare facem tot ce putem ca să nu ne mai aflăm pe marginea prăpastiei. Să rămânem în picioare. Să fim niște învingători. Să ne aflăm deasupra tuturor. Să fim noi cei care privim la alții cum se zbat să se ridice și să-și reia mersul.

Căderile ne amintesc de eșec. De vise neîmplinite. De eforturi și sacrificii inutile. De ambiție și perseverență care nu au condus nicăieri. De drumuri înfundate. De uși închise. De cum ne simțeam atunci când eram la pământ. De teamă. De privirile celor din jur. De compătimire. De prieteni falși și singurătate. De mândrie. De ceea ce spun vecinii sau cunoștințele dacă nu vei reuși. De pași pe loc. De o viață formată doar din încercări, fără reușite.

Și într-un fel poate fi adevărat. Putem avea mai multe eșecuri decât realizări. Putem stagna, putem rămâne la pământ, putem să nu ne asumăm riscuri, putem să trăim în comoditate.

Întrebarea este dacă merită? Merită banalitatea unei vieți trăită după principiul „turmei”? Merită să nu avem propriul nostru drum în viață? Merită să fim simpli spectatori ai vieții noastre? Merită să nu cunoaștem adevărata bucurie a unei vieți împlinite și fericite? Merită să nu simțim succesul și propria noastră valoare? Merită să nu avem parte de vise împlinite?

Nu merită. Oricât de mult ne-ar durea eșecul. Oricâte lacrimi am vărsa din cauza căderilor. Oricât de slabi ne-am simți pe moment. Nu merită.

Dumnezeu Nu ne-a creat cu scopul de a face umbră pământului. Nu ne-a creat să ieșim la numărătoare. Nu ne-a creat să fim simpli roboței. Nu ne-a creat fără să aibă un plan cu noi, un scop pe care nu-l vedem, dar care există. Dumnezeu nu ne-a creat să fim legume. Asta trebuie să înțelegem. Faptul că ori de câte ori am cădea este de datoria noastră să ne ridicăm. Să încercăm. Cădem de 7 ori, ne ridicăm de tot atâtea ori. Lamentările nu ne ajută la nimic. Rugăciunile da. Plângerile nu ne sunt de nici un folos. Credința ne este.

Întotdeauna există ceva de învățat din eșecuri. Din căderi. Întotdeauna. Nu trebuie să ne fie teamă să cădem. Căderile fac parte din viață. Ele sunt cele care ne fortifică. Ne arată că suntem mai puternici și mai rezistenți decât avem impresia. Ne arată că Dumnezeu are un plan diferit de al nostru. Ne arată că trebuie să ne schimbăm, că trebuie să încercăm ceva diferit, că avem nevoie să găsim propriul nostru drum, neumblat și necunoscut altora.

Avem vise. Avem dorințe și așteptări. Avem gânduri îndrăznețe. Căderile nu pot lua aceste trăiri și emoții de la noi. Eșecurile nu ne pot fura speranța, încrederea și credința în ceva mai bun, în Dumnezeu. Cădem și ne ridicăm. Cădem și învățăm. Cădem și încercăm. Cădem și reușim.

Să nu vă îndoiți de asta. Veți reuși! Dar depinde de voi când și cum. Depinde de voi în ce fel. Depinde de voi să vă ridicați de fiecare dată când sunteți puși la pământ. Căderile durează o clipă, succesul o viață.

sursa: https://anasstassya.wordpress.com/

Ceea ce faci zi de zi contează mai mult decât ceea ce faci din când în când

 

Este un mesaj pe care l-am văzut pe pagina de Facebook a Institutului Gottman.

Dacă stai bine şi analizezi, dinamica de cuplu este cel puţin haioasă – oamenii abia aşteaptă marile momente, ignorând aproape total micile clipe.

Ei bine, partea proastă este că tocmai micile clipe alimentează marile momente (gesturi).

Da, cei de la Institutul Gottman au dreptate – “ceea ce faci zi de zi contează mai mult decât ceea ce faci din când în când”.

Sigur că şi un buchet de flori contează, sigur că şi o vacanţă îţi umple sufletul de bucurie, sigur că şi un parfum sau un inel reprezintă gesturi frumoase.

Pe de altă parte, toate aceste “mari” momente pălesc în faţa unei priviri pline de iubire, în faţa unei îmbrăţişări din tot sufletul, în faţa unui sărut plin de înţelesuri. Dacă iubirea nu există în celălalt, toate obiectele enumerate mai sus sunt doar obligaţii!

Am senzaţia că uităm să ne privim unul pe celălalt zilnic, am senzaţia că am ajuns să ne programăm fericirea – doar de Sărbători, în perioadele de vacanţe, în week-end-uri şi cu ocazia zilelor de naştere.

În rest, avem tot timpul din lume să ne distrugem reciproc prin ignorare, reproş, cicăleală, control şi sete de putere.

Interesant este că oamenii care nu sunt atenţi la clipă, sunt foarte pretenţioşi cu marile momente. “Ahaaa, nu mi-ai adus şi mie un buchet de flori de nu ştiu cât timp. Nu îţi pasă de mine! Ştiam eu că aşa eşti” – spune ea.

“Da, este adevărat, nu ţi-am adus, dar ţi-am sădit iubire în suflet în fiecare clipă” – ar putea răspunde el.

Nasol este momentul în care oricât te-ai chinui să sădeşti iubire, obţii doar taskuri. Acolo e nasol!

Din păcate, foarte mulţi oameni greşesc în relaţii încercând să impună marile momente! Mi se pare o greşeală fantastică. Iubirea nu este ceva ce fluturi, nu este un inel cu care te dai mare. În definitiv ce este un inel? Un obiect de fală în rândul prietenilor (sau prietenelor) sau o încununare a iubirii dintre doi oameni?

Atunci când iubeşti cu adevărat, chiar nu te mai interesează ce fel de piatră porţi pe deget sau câte carate are inelul. În locul aurului poate fi un tatuaj sau o simplă sfoară.

Iubirea nu poate fi redusă la obiecte.

În schimb, ea este un ocean de clipe şi trăiri… sublime!

Relaţiile nu se strică din cauza absenţei gesturilor mari, ci din cauza ne-grijii vis–a-vis de clipele mici. De acolo se rup.

Aşa că da, oamenii lui John Gottman au dreptate – “ceea ce faci zi de zi contează mai mult decât ceea ce faci din când în când”.

Păcat că mulţi ignoră această lecţie…

 

sursa: http://www.vulpescu.eu/

 

Povara comunicării.

 

A trecut ceva timp de când nu am mai scris un articol de genul acesta. Nu am avut motive să o fac până astăzi pentru că nu mi-a trecut prin cap că nu știm cum să vorbim unii cu alții. Astăzi am învățat o lecție importantă, oamenii nu se cunosc după haine, ci după suflet. Indiferent cât de cult și educat pare un om, în momentul în care deschide gura s-ar putea să ți se schimbe complet percepția avută la început.

 

Am un respect deosebit pentru oamenii care vorbesc în public, pe de o parte pentru că știu despre ce vorbesc și pentru că știu cum să o facă. Empatic, drăguț, subtil, stilul lor îi face plăcuți și interesanți. Însă, ce facem cu cei care nu știu să vorbească? Și aici nu vreau să bat toaca despre cei care nu știu gramatica limbii române, ci de acei care o știu, dar modul în care se exprimă lasă mult de dorit.

 

Prin urmare am făcut câteva reguli în pripă pentru toți cei care sunt conștienți că nu dețin arta vorbitului:

1. Vorbește doar dacă ai ceva esențial de vorbit! Nu-l plictisi pe cel de lângă tine cu povești din trecutul tău sau cu ce ai visat aseară. Este important ca discuția cu respectiva persoană să fie calitativă și concentrată pe subiect. Deci, nu divagăm și nu sărim de la una la cealaltă!
2. Ai grijă la tonalitatea pe care o folosești. Am auzit foarte multă lume în mijloacele de transport în comun că aproape urlă la interlocutor. Atunci când este aglomerat, încearcă să-ți temperezi vocea sau dacă este posibil să eviți discuțiile cu interlocutorul pentru mai târziu. E jenant să asculți conversațiile celorlalți, chiar și chestiile intime, doar pentru că cei care vorbesc nu se sfiesc să-și împărtășească ideile în public. Apoi, o doua categorie des întâlnită este cea a oamenilor care vorbesc la telefon îngrozitor de tare. E ca și cum ar vrea ca tot autobuzul să știe că are o problemă, că este nervos pe administrator sau că s-a certat cu soția. Dacă poți, evită să răspunzi la telefon și vorbește în particular ori de câte ori ai ceva personal de spus.
3. Gestica și mimica. Transportul în comun cred că este cel mai bun exemplu de oameni care nu se deranjează să gesticuleze în timp ce vorbesc. Și o fac chiar dacă este foarte aglomerat și chiar cu prețul de a se balansa pe oamenii din jur. Este nepoliticos să nu te ții de bare, să-i calci pe cei din jur pentru că ești foarte ocupat să gesticulezi la cel / cea cu care discuți. Mimica își are și ea importanța ei, mai ales atunci când nu te poți abține din rânjit, iar dantura nu este în perfectă stare. Nu vreau să dau cu pietre, însă cel mai potrivit ar fi să te controlezi și să înțelegi că ești într-un mediu social, și nu la tine acasă.
4. Modul în care spui ceea ce gândești. Unii vorbesc ca și cum ar da cu toporul. Tare, crud și secerător. Nu au nimic bun de spus și te împroașcă cu noroi. În afară de faptul că respectivul se va simți mizerabil și cei care te vor auzi din întâmplare ( nu pentru că ar trage cu urechea, ci pentru că tonalitatea ta lasă de dorit ) vor fi jenați de modul tău de comunicare, la un moment dat, atunci când vei sesiza toate acele priviri acuzatoare asupra ta îți va veni să intri în pământ de rușine. Dau aici exemplul unei mame care striga la copilul său că s-a murdărit pe gecuță. Nu vreau să intru în polemici despre cum se cresc cei mici și despre cum trebuie să le vorbești, dar trebuie să ai în vedere că certându-l pe micuț de față cu jumătate de autobuz nu vei face decât să-i minimizezi încrederea în tine și să-l faci să se jeneze de ceilalți. În plus, trebuie avută grijă și la ton. O tonalitatea prea ridicată sau radicală îl poate face să plângă sau se închidă în sine. Și această regulă se aplică și la adulți, nu numai la cei mici. Poate că ai o prietenă care vine la tine să se confeseze, iar tu nu faci decât să o critici prin intermediul cuvintelor. A doua oară crede-mă că nu îți va mai călca pragul. La fel și cu partenerul de viață. Deține controlul asupra conversației și nu arunca doar cu vorbe negative și neplăcute. Nu vei reuși decât să-l iriți și să provoci o discuție inutilă.

 

Sunt foarte multe de spus la acest capitol, însă aceste 4 reguli le consider primordiale în cadrul unei discuții potrivite, pe orice temă, în orice situație, cu orice interlocutor. Gândește-te puțin înainte la cum dorești să decurgă respectiva discuție și du-o într-acolo. Tu ești cel care poate face dintr-o conversație banală și plictisitoare, una interesantă care lasă loc de continuare.

 

Și ține minte un lucru: atunci când vorbești din suflet, când lași sentimentele să te inunde, crede-mă că nu vei scăpa nici un cuvânt nepotrivit. Pentru că îți pasă de oamenii din jur, pentru că ai un suflet mare, pentru că în fond nu îți dorești să rănești pe nimeni cu vorbele tale.

 

sursa: https://anasstassya.wordpress.com/

Despărțirile dor

 

Ne-am despărțit prea repede. Așa cum vântul gonește frunzele de pe asfaltul răcorit de suflul toamnei.

Despărțirile sunt dureroase. Atunci când inima ta plânge dupa inima celui ce-a fost, cândva, Universul tău. Căci in diminețile scăldate în voi, ochii voștri se deschideau în același timp. E greu să știi că cel ce a plecat nu îți va mai săruta pleoapele. Când cel ce ți-a răvășit sufletul te lasă, acum, să îți aduni singur bucățelele împrăștiate de ființă.

În ele îl vei regăsi și pe el. Vei regăsi frânturi de gând, atingeri de zâmbete și lacrimi ce îți pătează obrajii fini. Iar dacă înainte tot el ți le ștergea, acum te vei lua la întrecere cu ploaia. Atât de ude îți vei simți buzele. La inceput un gust Sărat-amar. Ca un aperitiv al sufletului servit în cele mai alese boluri.

Despărțirile sunt dureroase. Atunci cand două inimi nu și-au incheiat recitalul. Când două minți se deconectează brusc și se îndepărtează. Când până și cuvintele nu mai ajung acolo unde-au fost păstrate cu atâta grijă. Acum sunt niște sunete lansate într-un abis de suspine crunte. Cand tăcerile celor doi își spun adio.

Despărțirile sunt dureroase. Când țipi pe interior, deși, nimeni nu te poate auzi. Când omul care a plecat și-a astupat urechile. Și-a închis ochii și și-a amanetat inima, singurătății. A îmbrățișat zări necunoscute, lăsându-și urmele în pragul nebuniei voastre. Iar dacă uși si geamuri se închid acum, mirosul lui îl vei simți aievea. Ca o aromă ce ți-a lăsat amprente în ADN.

Vine un moment când, poate, cel de lângă tine va pleca. Îți va rupe bucăți din inimă si îți va sfâșia din suflet asemenea unui lup înfometat. Iar apoi va dispărea. Precum o nălucă ce îngheață ființe. Când cel de lângă tine nu mai este, nu îl urî. La un moment dat, a fost tot ceea ce ți-ai dorit mai mult de la viață. A fost lumea ta. Poartă-l în minte și în inimă … Poartă-l cu drag.

Ne-am despărțit prea repede! Acum… Ce fac?
Acum… plângi! Iar mai apoi, trăiește! Căci viața ta de-abia acum începe!

 

de Alexandru Chermeleu

Rugăciunile părinţilor pentru copiii lor

Există oare un lucru mai firesc decât acesta - ca mama şi tatăl să se îngrijească prin rugăciune de copiii lor? Ei le doresc binele, doresc să-i crească aşa cum se cuvine. Doresc să le ofere o educaţie solidă, să le rânduiască bine viaţa, să-i vadă întotdeauna sănătoşi, bucuroşi, plini de virtute şi de cinste. Insă nu totul atârnă de buna lor dorinţă. Copiii pot să apuce pe o cale greşită, să refuze orice educaţie, să devină desfrânaţi, să cadă şi să se înece în mocirla păcatelor. Părinţii credincioşi simt toate acestea. Ei ştiu că fără Dumnezeu nu pot să-i păzească pe copiii lor, astfel că se roagă cu osârdie pentru ei, străduindu-se să aprindă credinţa în sufletele acestora.

Fericite sunt acele familii în care părinţii sunt credincioşi, iar copiii sunt crescuţi întru credinţă! Acolo părinţii se roagă pentru copiii lor, iar copiii se roagă pentru părinţii lor. Acolo Dumnezeu ţine cârma corăbiei familiei şi o îndreaptă către limanul cel ceresc. Acolo Hristos ajută în boli şi în necazuri. Acolo Sfântul Duh acoperă şi în bucurii, şi în necazurile ce se ivesc.

S-a îmbolnăvit, de pildă, copilul. Medicul îşi împlineşte datoria. Insă primejdia atârnă în continuare deasupra plăpândei făpturi a lui Dumnezeu. Părinţii conştientizează foarte bine acest fapt. Lacrimile mamei şi ale tatălui care plâng înaintea icoanelor ajută nu arareori. Dumnezeu îl întoarce pe copil la viaţă. Recunoştinţa către El e una fără de sfârşit.

**********

In trecut, când părinţii se rugau cu osârdie pentru copiii lor şi îi creşteau în frica lui Dumnezeu, în credinţă şi în evlavie, copiii le răsplăteau cu dragoste şi cu rugăciune pentru ei. Insă, pe măsură ce părinţii au încetat să se mai roage pentru copiii lor şi să-i crească în credinţa creştin-ortodoxă, şi copiii au încetat să-i mai cinstească pe părinţi şi să li se supună!

Există cazuri în care părinţii îi cresc pe copii în credinţă şi în virtute. Sub influenţa străzii însă, a duhului de necredinţă din societate, nu arareori copiii se leapădă de credinţă, încetează să asculte sfaturile cele bune, apucă pe o cale rea şi devin cei mai mari vrăjmaşi ai părinţilor lor. Mamele îşi frâng mâinile, plâng, se roagă, însă copiii îşi bat joc de aceasta şi îşi văd de ale lor. Ce-ar fi de făcut în cazul dat? Oare să se lepede şi maicile de credinţă pentru că nu văd un ajutor cât mai grabnic de la Dumnezeu? Nu! Ele trebuie să continue să se roage, nădăjduind că, mai devreme ori mai târziu, Dumnezeu le va auzi. Sfânta Monica, mama Fericitului Augustin, s-a rugat ani mulţi pentru fiul ei rătăcit, fără să vadă însă vreo izbândă întru aceasta. Atunci, ea s-a adresat episcopului locului, care a mângâiat-o şi în chip prorocesc i-a spus: „Nu se poate ca fiul unor asemenea lacrimi ale mamei să fie lăsat de Dumnezeu să piară!" Şi, într-adevăr, Fericitul Augustin, după o vreme, s-a întors la Hristos şi şi-a afierosit întreaga viaţă Lui, devenind unul dintre marii dascăli ai Bisericii.

Din păcate, rare sunt întâmplările în care copiii se întorc la Dumnezeu încă din timpul vieţii părinţilor, sub influenţa rugăciunilor lor fierbinţi, a lacrimilor amare şi a sfaturilor bune. Cei mai mulţi fii şi cele mai multe fiice, atraşi fiind de satisfacţiile unei vieţi uşuratice, îi dispreţuiesc pe părinţii doborâţi de necazuri şi astfel îi bagă în mormânt.

Există însă cazuri când, după moartea părinţilor, unii copii se pocăiesc şi-şi îndreaptă viaţa. Părinţii se duc din această viaţă cu ochii deschişi... Greaua pierdere cu-tremură însă inimile tinere care îşi amintesc de dragostea părintească, de jertfelnicie şi de virtute. Sămânţa bună, semănată odinioară în sufletele copiilor, încolţeşte abia acum şi dă rodul cel bun. „Mult prea târziu!" - vor spune unii. Nu! Niciodată nu e prea târziu, câtă vreme omul se pocăieşte! Târzie este pocăinţa după moartea celui vinovat. „însă părinţii nu pot să se bucure de pocăinţa copiilor lor!" Aceasta nu-i adevărat - vom răspunde -, căci se spune că mare bucurie se face în cer pentru un păcătos care se pocăieşte (v. Lc. 15, 17). Prin „cer" se înţeleg nu doar îngerii lui Dumnezeu, ci şi oamenii drepţi, care s-au dus dincolo, printre care pot să se afle şi părinţii credincioşi, chinuiţi, care au trăit atâtea amaruri şi necazuri din partea copiilor lor neascultători, care le-au răspuns lor cu rău la bine. Oare o asemenea dragoste neinteresată nu va primi ca răsplată împărăţia cerurilor?! Părinţii plecaţi la cer, după moartea lor, sunt vii la Dumnezeu şi se bucură nesfârşit, chiar dacă îndreptarea copiilor lor e una târzie.

Un mare scriitor, care în tinereţea sa a fost necredincios, a pierdut-o pe iubita lui mamă. Vestea morţii l-a aflat departe de ea. Când a citit ultima ei scrisoare, în care mama îl sfătuia să se întoarcă la Dumnezeu, a fost cutremurat de acest glas, venit parcă de dincolo de mormânt... „Am plâns... şi am crezut!" - scrie el. Din acea clipă, şi-a afierosit marele dar al scrisului spre slava credinţei în Dumnezeu:

In vremurile noastre atât de confuze se întâlneşte şi un alt fenomen - copiii cred în Hristos şi îmbrăţişează poruncile Lui, suferă din pricina necredinţei părinţilor lor, îi învaţă cele ale credinţei şi se roagă cu osârdie pentru întoarcerea lor la Dumnezeu. Şi cât de mare este bucuria în familia în care copiii îi răsplătesc pentru faptul că i-au născut trupeşte - prin aceea că ei folosesc la naşterea lor duhovnicească!

Arhim. Serafim Alexiev
Darurile rugaciunii de la ostenelile trecatoare la roadele cele vesnice, Editura Sophia

Nu hainele te fac doamnă. Nu machiajul te face frumoasă. E vorba numai despre atitudine, despre educaţie, caracter, despre suflet. Restul contează numai pentru oamenii superficiali.

 

Nu hainele te fac doamnă. Hainele doar te fac să arăţi mai bine, doar îţi oferă mai multă încredere în tine, dar degeaba arăţi dumnezeieşte dacă nu eşti capabilă să legi două vorbe care să fie pe măsura aspectului tău, vei dezamăgi, vei fi încă una dintre acele prostuţe frumoase care plac ochiului şi numai atât. Doamnă te naşti, doamnă eşti educată să fii pentru că dacă nu ai totul în sânge, degeaba ai în minte ideea. Nu vei reuşi decât să realizezi cu stângăcie, după multe chinuri, ceva ce alta face în mod firesc, cu naturaleţe.

Nu machiajul te face frumoasă. Nu are rost să încerci să ascunzi defecte existente sau închipuite sub un strat gros de minciuni frumoase pentru că bărbatul care te iubeşte, te iubeşte şi imediat după ce ai ieşit de la salon, dar şi în dimineţile în care ai cearcăne şi ochi obosiţi. Frumoasă te fac fericirea, iubirea, respectul celui drag, certitudinea că nu e nevoie să fii cumva pentru a-i fi pe plac datorită faptului că el te iubeşte oricum. Încetaţi, dragi femei, să vă minţiţi. Bărbaţii sunt superficiali până la Dumnezeu, dar ştiţi când? Numai atunci când nu iubesc cu adevărat. Atunci când iubesc pot să ignore orice defecte şi pot să le şi iubească.

E vorba numai despre atitudine, despre educaţie, caracter, despre suflet. Restul contează numai pentru oamenii superficiali. Restul e trecător. Ceea ce contează e de fapt ceea ce rămâne după ce s-au risipit iluziile şi s-au aflat adevărurile. Atitudinea, caracterul, sufletul sunt ceva ce primeşti de la natură şi nu le poţi dobândi niciodată prin alte metode, nu poţi pretinde că le ai dacă ele lipsesc cu desăvârşire. Educaţia se capătă în ani mulţi şi continuăm toată viaţa să ne autoeducăm, dar asta pot face doar oamenii care ştiu că încă mai au multe de învăţat. Cei care consideră că ştiu destule ar trebui să ştie că de fapt nu ştiu nimic.

Ar trebui să ştii că un adevărat domn se lasă cucerit doar de o adevărată doamnă, pe cele care pretind că sunt fără a fi, doar le foloseşte. Ar trebui să ţii minte că o doamnă nu se străduieşte să fie o doamnă, ea pur şi simplu este aşa de la natură.

Nu hainele te fac doamnă. Nu machiajul te face frumoasă. E vorba numai despre atitudine, despre educaţie, caracter, despre suflet. Restul contează numai pentru oamenii superficiali.

 

sursa: http://damadetrefla.com/

Viaţa este făcută din alegeri.

 

Alegeri pe care le luăm chiar noi. Uneori sunt bune, alteori sunt rele. Pentru că se întâmplă să alegem greşit şi să facem acelaşi lucru şi a doua oară… Se întâmplă să nu învăţăm lecţiile atunci când trebuie şi să fie nevoie să suportăm consecinţele.

 

Pentru că atunci când decizi să te întorci într-un loc deşi acel loc nu îţi face bine, este alegerea ta.

 

Atunci când laşi oamenii să te mintă frumos zicându-ţi că lucrurile vor merge spre bine cu toate că au mai făcut asta şi a fost în zadar, iar tu îi crezi, este alegerea ta.

 

Atunci când te îndepărtezi de cei care-ţi vor binele şi te apropii de cei care-ţi vor răul, este alegerea ta.

 

Atunci când alergi cu ochii închişi către ceva ce în trecut n-a fost bun, o faci pentru că vrei tu.

 

Atunci când intri în viaţa unor oameni şi pui unele adevăruri deoparte, folosindu-te de minciuni, este pentru că aşa alegi tu.

 

Atunci când viaţa îţi oferă lecţii, iar tu zici că le-ai învăţat, iar peste ceva timp dai dovadă de altceva făcându-te că ai uitat tot ce-ai trăit cândva, este iar alegerea ta.

Tu alegi dacă te foloseşti sau nu de tot ce-ţi predă viaţa în fiecare zi. Tu alegi dacă încerci pe cât posibil să alungi acel nor negru care planează asupra ta sau dacă-l laşi să te facă leoarcă… iar şi iar.

 

de Georgiana R

sursa: https://pasajedinviata27.wordpress.com