E greu să fii femeie într-o lume în care bărbaţii au uitat să mai fie bărbați.

 

Ştiţi, vă plângeţi mereu că femeile nu mai sunt femei, că nu mai au standarde înalte, că nu mai gătesc ca la mama acasă. Dar voi, dragilor, aţi cam uitat să fiţi bărbaţi. E greu să fii femeie într-o lume în care bărbaţii au uitat să mai fie bărbaţi.

Am fost minţite, când eram mai naive, că vom găsi bărbaţi capabili să ne protejeze, să ne respecte, să ne iubească, să ne asculte şi să ne înţeleagă. Am fost minţite. Vreţi doar să fiţi iubiţi şi să vi se ofere tot ce e mai bun, dar când vine vorba de oferit înapoi… Ştiţi să oferiţi doar flori atunci când greşiţi… Şi pe acelea doar cu scopul de a fi iertaţi.

Aţi început să uitaţi cum e cu prezenţa. Lucrurile nu s-au schimbat deloc din şcoală. Dacă absentezi prea mult, rişti să fii dat afară. Şi cum lucrurile nu s-au schimbat, nu e prea plăcut să fii dat afară din sufletul unei femei care te-a iubit şi te-a aşteptat… De cele mai multe ori, prea mult.

Aţi uitat complet cum e să fii un adevărat domn. Şi e al dracu’ de frumos să ai, ca femeie, un domn lângă tine. Te face să te simţi o adevărată doamnă. Îţi dă încredere în tine, te face mai frumoasă, mai fericită. Nu mulţi mai sunt cei care ştiu să fie domni, însă cu siguranţă sunt foarte mulţi cei care au pretenţia ca femeile de lângă ei să fie adevărate doamne. Păcat că nu aşa funcţionează lucrurile şi că pretenţiile, dacă nu ai dreptul să le ridici, rămân doar pretenţii, nu?!

Într-adevăr, e greu să fii femeie într-o lume în care bărbaţii au uitat să mai fie bărbaţi, dar asta nu înseamnă că nu mai putem găsi oameni demni de iubit, înseamnă doar că trebuie să fim mai selective şi să avem mai mare grijă cu cei cărora le dăm voie să ne intre în suflet. Bărbaţii adevăraţi merită întotdeauna aşteptarea pentru că aduc fericire şi zâmbete.

 

sursa: http://damadetrefla.com/

Femeile puternice sunt acele femei care cândva au pierdut totul şi cu toate astea au găsit în sufletele lor puterea necesară pentru a se ridica şi pentru a merge mai departe

Sunt acele femei care astăzi pot fi fericite chiar dacă, poate, sunt singure.

În spatele zâmbetului unei femei se ascund multe. Lacrimi şi dezamăgiri, oameni pierduţi şi sentimente aruncate în zadar, aşteptări inutile şi multe nopţi nedormite. În spatele zâmbetului unei femei se ascunde ea însăşi de cele mai multe ori.

Oricât de grea ar fi viaţa, de cele mai multe ori îi pune la încercare tocmai pe cei care pot fi puternici, pe cei care pot face tuturor greutăţilor sale. Tot oamenii cei mai buni, cei cu sufletele frumoase au adesea de suferit pentru că ei nu pot fi indiferenţi, nu pot spune nu, nu pot răspunde în acelaşi mod la răutăţi. Iar femeile puternice nu s-au născut puternice, au fost obligate să devină puternice de către împrejurări, de către oamenii pe care i-au iubit cel mai mult şi pe care le-au dezamăgit cel mai tare.

Avem nevoie să ne dăm seama că putem schimba atât de multe dacă ne dorim cu adevărat. Avem nevoie să ne dăm seama că putem renunţa la tot ce ne face rău, chiar şi la cei care ne fac rău. Dar, din păcate, de foarte multe ori se întâmplă ca oamenii care au devenit puternici să fie criticaţi. Femeile puternice, cele care au învăţat că merită mai mult, sunt considerate mofturoase, pretenţioase şi greu de mulţumit. De parcă ar fi vina lor că ceilalţi le-au demonstrat că nu sunt de încredere. Dar aşa sunt oamenii…

Femeile puternice sunt acele femei care cândva au pierdut totul şi cu toate astea au găsit în sufletele lor puterea necesară pentru a se ridica şi pentru a merge mai departe. Sunt acele femei care astăzi pot fi fericite chiar dacă, poate, sunt singure.

 

sursa: http://damadetrefla.com/

Prietenie stinsă…

 

Așa mă încăpățânez să păstrez legătura cu oamenii! Eu o fac pentru că-mi pasă, pentru că mă atașez, pentru că am obiceiul de a-mi dori să mai schimb câte un ce faci cu unii… Și trag de acele legături și încerc să le fac să nu se desfacă.

În mintea mea atunci când stai lângă un om o perioadă destul de mare, darămite ani de zile, nu vrei ca atunci când viața vă separă drumurile să separe și prietenia dintre voi, sau ceea ce credeai a fi prietenie. M-a durut fiecare despărțire de câte cineva drag… și m-a durut și mai rău când am întâlnit omul pe stradă și l-am simțit un străin… Sau ca pe cineva alături de care nu se vede că am stat ani din viață, căruia îi zâmbesc și-i spun un banal „Bună”.
Oare atât a mai rămas? Un salut timid și formal? Oare toate zâmbetele, amintirile, momentele care ne-au unit cândva se pot evapora atât de mult încât să fie constrânse într-un simplu salut?

Ei bine, pentru mine o prietenie înseamnă mult mai mult. Nu spun că sunt cel mai bun prieten din lume, nici pe departe, am și eu minusurile mele și credeți-mă că știu ce spun.
Dacă ar fi după mine aș fi aproape de toată lumea, aș asculta pe toată lumea și le-aș oferi o îmbrățișare. Dar nu pot. Nu pot pentru că nu mă identific cu toți, și să mă prefac nu vreau…
Însă pentru ca o relație să dureze trebuie să mai știi câte ceva din viața acelui om. Ori mie mi se întâmplă să rămân în tăcere pentru că realizez că au trecut ani de când nu mai știu care e viața celor pe care cândva îi numeam prieteni și despre care scriam cu dor.

Oricât de atașat ai fi la un moment dat de cineva, poți ajunge într-un punct în care să-ți dai seama că ai în fața ta un om de care cândva ai fost legată, dar care în prezent e doar cineva pe care-l cunoști…

Prieteniile se schimbă, de la cele pe care le avem din copilărie până la cele pe care ni le formăm azi. Toate pot ajunge la un moment dat să fie doar o amintire.

Mi-am dorit să țin legătura, din păcate nu s-a putut. Și deși mi-am spus că nu mai fac niciun efort pentru a avea o relație de prietenie cât mai lungă cineva care nu depune la rândul său eforturi, undeva în suflet îmi pare rău că s-a terminat așa. Dar nu mă voi mai agăța de nimeni doar de dragul de a o face și pentru a da bine în fața celorlalți.

 

de Georgiana

sursa: https://pasajedinviata27.wordpress.com/

Ai ținut cuiva de cald, cât să nu-i înghețe sufletul și să nu-i tremure inima?

 Deși este caniculă afară îmi/vă doresc, să ne dezghețăm!

 

"Pe suflet, un singur lucru poate să-l mai dezghețe:
o inimă în care a intrat – sentimentul cel mai înalt. Iubirea"

Tuturor ne-a fost la un moment dat, frig. Știm bine că e rău când o fereastră rămâne deschisă și în afară se stârnește brusc un vânt rece. În afara ta. Iar de acolo aerul acela rece pătrunde imediat în interior prin ferestra deschisă.

Sufletului i se face frig de cele mai multe ori în tăcere. Pentru că nu simte nicio plăcere să primească sentimente care în loc-l să încălzească, încep să-l lovească – și-l fac să nu mai vorbească.

Am văzut multe suflete înghețate de egoism. De indiferență. Sau de absență. De fapt, absența gândului bun, îngheață chiar orice drum.

Acum, după ce sufletul a experimentat și stări care l-au înghețat, a învățat să așeze lângă uși și ferestre sisteme de protecție. Draperii de vorbe bune, radiatoare de răbdare – și uși prin care orice trece, transformă în cald ce-i rece.

Uneori, instalația interioară e scoasă de priză – pentru că simte c-a venit sezonul cald, cel în care primește exact ce-i priește. Și de aici crește, ca un copil sincer și inimos, încrederea. În mărinimia ei, încrederea nu se gândește la factorii externi, care se pot schimba după cum bate.. vântul.

De aici i s-a dus vorba încrederii că odată pierdută, ea nu se mai întoarce. Dar de fapt ea nu s-a pierdut – ci doar a înghețat, când frigul brusc a intrat.

Pe suflet, un singur lucru poate să-l mai dezghețe: o inimă în care a intrat – sentimentul cel mai înalt. Iubirea. Acea iubire necondiționată – care rezistă și fără sisteme de aer condiționat, și bate cu inima doar pentru ce-i adevărat.

M-am întors la această iubire necondiționată într-un moment în care toate sistemele mele interioare nu mai funcționau. Pentru că ele nu mai erau în priză. Doar așa, inima mea n-a mai tremurat – și sufletul s-a dezghețat.

Iubirea aceasta necondiționată vine de Sus, și coboară prin noi, pentru a ne da aripi noi.

Astăzi, Îl rog iar pe Dumnezeu, să ne scoată din ce-i greu. Adică să Îl iubim, pentru ca și noi să primim – draperii de vorbe bune și radiatoare de răbdare la fiecare intrare în suflet.

Asta, pentru că-i o lume tot mai înghețată, pe care poți ușor aluneca, dacă nu te ții de Dumnezeu prin ea.

de Camelia Căpitanu
sursa: http://cameliacapitanu.ro/

Rugăciunile părinților pentru copiii lor sunt mai puternice decât ale preoților

Biblia ne dă câteva exemple de părinţi a căror credinţă şi rugăciune pentru copiii lor a fost mai puternică decât a apostolilor înşişi. Cunoaştem foarte puţin, ba chiar aproape nimic, despre cei mai mulţi din aceşti părinţi. Putem presupune că erau oameni obişnuiţi. Erau însă oameni care ajunseseră la limitele lor, la culmea disperării, cu privire la cea mai importantă persoană din viaţa lor: propriul lor copil.

O caracteristică comună acestor părinţi e că ei nu se dau bătuţi. Să-l luăm pe tatăl fiului „lunatic” (Mt 17, 14-21). Acest om se apropie de Iisus şi spune: „Fie-Ţi milă de fiul meu că este lunatic şi pătimeşte rău, căci adeseori cade în foc şi adeseori în apă, şi l-am dus la ucenicii Tăi şi n-au putut să-l vindece”.

Acest sărman tată avea un băiat despre care Matei spune că a fost vindecat de o formă de posesie demonică. Oricare era condiţia fiului, e limpede că băiatul era angajat într-un comportament autodistructiv. Tatăl era la capătul puterilor. Îl adusese pe băiat la ucenici, cărora li se dăduse puterea să scoată demoni, dar n-au putut face nimic. Atunci tatăl a luat el însuşi în mâini problema şi i-a prezentat-o lui Dumnezeu. Iar Iisus i-a vindecat fiul.

Cel mai remarcabil detaliu în vindecarea acestui băiat e că nu l-a vindecat credinţa băiatului însuşi. El nici măcar nu voia să fie vindecat. Nici credinţa preoţilor (adică a apostolilor) la care băiatul a fost adus, şi care n-au putut face nimic pentru el. Ci credinţa tatălui. Ce fel de credinţă? Tatăl băiatului vine îngenunchind înaintea Domnului, implorandu-L din tot sufletul. N-ar fi acceptat un „nu” drept răspuns. Ucenicii înşişi au fost uimiţi şi L-au întrebat pe Iisus de ce ei înşişi nu-l putuseră vindeca pe băiat.
„Dacă aţi avea credinţă cât un grăunte de muştar, veţi zice muntelui acestuia: Mută-te de aici dincolo, şi se va muta; şi nimic nu va fi vouă cu neputinţă. Dar acest neam de demoni nu iese decât numai cu rugăciune şi cu post” (Mt 17, 20-21).

Ce fel de credinţă cere Domnul? Această credinţă poate fi mică cât grăuntele de muştar, aproape invizibil pentru ochiul omului. Dar când e zdrobit, grăuntele de muştar scoate foc la gustarea ei. La fel era şi inima tatălui: zdrobită, frântă de disperare pentru fiul său. Şi în această stare, rugăciunea sa a avut flacăra fierbinte pe care i-o dăduse credinţa. El n-a spus despre fiul său „e fără speranţă”, „e de mulţi ani în starea aceasta”, „depinde de el să vrea să fie vindecat” ori „e propriul său stăpân”.

Marcu ne mai spune un detaliu important despre acest tată: acesta înţelesese că propria sa credinţă în Dumnezeu nu era desăvârşită. Marcu ne spune că „tatăl copilului strigă şi spunea cu lacrimi: „Cred Doamne, ajută necredinţei mele!” (Mc 9, 24). Tatăl şi-a luat toate nedesăvârşirile şi greşelile, cunoscute doar de el singur, şi le-a pus jos la picioarele lui Iisus. Apoi a cerut din nou ajutor pentru fiul său. Şi Iisus l-a vindecat. Dumnezeu aude întotdeauna rugăciunile părinţilor care nu se dau bătuţi.

Un alt exemplu e femeia cananeanca (Mt 15, 21-28). Ea nu era evreică, cu alte cuvinte nu avea religia dreaptă. Ea vine la Iisus fără să aibă cu ea un soţ, din orice motiv era acesta. Poate că era o păcătoasă. Mărturiseşte cine e Hristos atunci când strigă „Miluieşte-mă, Doamne, Fiul lui David! Fiica mea este rău chinuită de demon!”. La început Domnul o ignoră, neraspunzandu-i nici un cuvânt. Cât de adeseori nu se simte un părinte ignorat de Dumnezeu! Ca şi tatăl lunaticului, şi această femeie se dusese la apostoli care, obosiţi de ea, au alungat-o şi l-au cerut şi lui Iisus s-o alunge!

De ce a ignorat-o Iisus? Ea suferea în contul fiicei sale. Ne putem doar imagina starea acestei femei, mai ales dacă presupunem că nu avea un soţ, dar avea o fiică foarte bolnavă. Domnul ignoră cererea ei. Atunci inima ei se rupe: „Iar ea, venind, s-a închinat Lui, zicând: Doamne, ajută-mă!”

Iisus îi răspunde cu o insultă: „Nu este bine să iei pâinea copiilor şi s-o arunci câinilor”

Un copil era cea mai importantă persoană într-o familie, în timp ce în Palestina câinele era un animal necurat. Dar cuvintele lui Iisus nu o descurajează pe această femeie.

O inima zdrobită, umilită, nu mai e afectată de insulte, cum nu mai e afectată nici de mândrie. Nu-i mai rămăsese nimic pentru ea însăşi de dragul fiicei sale. Dacă Hristos se referea la ceva din viaţa ei personală, era gata să mărturisească: „Dar ea a zis: Da, Doamne, dar şi câinii mănâncă din fărâmiturile care cad de la masa stăpânilor lor. Atunci, răspunzând, Iisus i-a zis: O, femeie, mare este credinţa ta; fie ţie după cum voieşti. Şi s-a tămăduit fiica ei în ceasul Acela. (Sfânta Evanghelie după Matei)

Nici unul din aceşti părinţi nu era un sfânt. Unul era lipsit de credinţă, celălalt era probabil imoral. Ceea ce aveau în comun era o iubire care nu voia să se dea bătută.

Această iubire i-a făcut să îngenuncheze înaintea Fiului lui Dumnezeu, să-şi mărturisească nedesăvârşirile şi să ceară vindecare pentru altcineva decât ei înşişi.

Dumnezeu nu trece niciodată cu vederea „inima înfrântă şi smerită“ (Ps 50,17). Potrivit sfântului Chiril al Alexandriei, aceasta e singura jertfă primită de Dumnezeu. Dar oferirea acestei rugăciuni e o răstignire care trebuie suferită pentru a dobândi învierea copilului. Fără răstignire, nu există înviere.

Vechiul Testament ne relatează şi el despre mulţi părinţi nedrepţi a căror pocăinţă şi rugăciune aprinsă la Dumnezeu pentru copiii lor a fost ascultată. Iacob şi David sunt primul exemplu. Când Dumnezeu face un dar unui copil că răsplată a rugăciunii unui părinte sau bunic disperat, acest dar nu e niciodată luat înapoi. Copilul poate folosi, abuza sau poate să nu folosească deloc acel dar. Oricare ar fi cazul, îl va avea însă întotdeauna.

Rugăciunea e o componentă esenţială a faptului de a fi părinte. Aşa că s-ar putea spune: pe de-o parte, nu trebuie cruţată nuiaua (Pr 13, 24); dar, pe de altă parte, mâinile şi genunchii trebuie coborâte în rugăciune. Părinţii trebuie să le vorbească copiilor lor despre Dumnezeu, dar trebuie să vorbească şi cu Dumnezeu despre copiii lor. Menţinerea echilibrului între acestea două ţine, îi revine fiecărui părinte, întrucât fiecare părinte şi fiecare copil e unic. Dar nu trebuie să neglijeze rugăciunea fierbinte, stăruitoare. Ci să desferece puterea ei. Dacă vindecarea nu se limitează la credinţa noastră sau a altora, ci ţine de voinţa tainică şi de scopul lui Dumnezeu, totuşi rugăciunea noastră e o componentă indispensabilă în conlucrarea cu Dumnezeu. Dumnezeu lucrează atunci când ne rugăm stăruitor (cf. Lc 18,7-8).

Pentru cei care nu sunt părinţi: aduceţi-vă aminte să vă rugaţi altruist pentru ceilalţi. Un lucru e să ne rugăm pentru noi înşine, dar cu totul altul atunci când ne rugăm altruist pentru alţii. O rugăciune de la altcineva e un lucru de care are nevoie fiecare din noi.

Dumnezeu aude rugăciunile stăruitoare pentru alţii. Dacă nu avem credinţa de a aduce astfel de rugăciuni, să strigăm: “Cred, Doamne - ajută necredinţei mele!” Dacă atunci când ne apropiem de Dumnezeu ne simţim păcătoşenia, atunci să ne mărturisim căderile şi slăbiciunile, punându-le la picioarele lui Iisus şi strigând din nou “Doamne, ajută-ne!”.

Ierom. Calinic,
Provocări ale gândirii şi vieţii ortodoxe astăzi, Editura Deisis
sursa: http://www.crestinortodox.ro/

Oamenii care sunt sortiţi să se întâlnească, se întâlnesc. Nu contează cât fug unul de altul. Nu contează cât refuză să se vadă. Şi nu contează ce alte planuri au ei cu alţi oameni. La momentul potrivit, aceşti oameni se vor întâlni. Şi se vor iubi.

 

Oamenii care sunt sortiţi să se întâlnească, se întâlnesc. Nu contează cât fug unul de altul. Nu contează cât refuză să se vadă. Şi nu contează ce alte planuri au ei cu alţi oameni. La momentul potrivit, aceşti oameni se vor întâlni. Şi se vor iubi. Viaţa găseşte cele mai încurcate căi pentru a ne conduce în braţele oamenilor potriviţi… De cele mai multe ori întâi ne lasă în suflete oamenii nepotriviţi, ca să-i plângem, să le ducem dorul. Se asigură că în acest fel vom putea zâmbi frumos şi sincer alături de oamenii care ne merită şi pe care, la rândul nostru, îi merităm.

Câteodată ne vom pierde minţile şi inimile pentru oameni fără de care nu vom reuşi să ne imaginăm viaţa, iar ei vor pleca sau ne vor da motive întemeiate să-i părăsim şi pur şi simplu ne vom da seama că suntem oameni puternici şi că putem renunţa la ceea ce iubim dacă ceea ce iubim a început să fie un rău, nu un bine.

Altădată nu suntem capabili să trăim o anumită clipă şi o pierdem definitiiv, iar această clipă ne răpeşte un anume om care, poate, ar fi fost capabil să iubească. Dar noi pierdem clipa, asta pentru că avem răni nevindecate şi ne temem. Ne temem de alt eşec. De parcă eşecul ne-ar defini pe noi ca oameni, nu reuşitele, nu ambiţia, nu determinarea de a găsi fericirea.

Şi la un moment dat o vom găsi pentru că trebuie să ne alăturăm acelor oameni pe care i-am căutat de la bun început, fără să ştim pe cine căutam de fapt. Trebuie să ajungem în braţele oamenilor potriviţi, nu contează dacă pe căi scurte sau lungi, ştie ea, viaţa. De multe ori fugim prea mult de noi până să ne găsim. De multe ori ne refuzăm prea tare până ne acceptăm. Şi o singură dată ne iubim atât de mult încât să nu ne părăsim niciodată şi să ne fim alături întreaga viaţă.

 

sursa: http://damadetrefla.com/

Viaţa o putem înţelege prin surâsul unui copil, prin zborul unui fluture, prin parfumul unei flori sau printr-o strângere de mână.

Parfumul unei flori…

Uneori avem impresia că ne lovim numai de uşi închise. Şi oricât de tare am încerca să batem în ele, acestea rămân la fel de închise…

Dezamăgirea, simțită în acele clipe, ne face să renunţăm! La drumul nostru, la visul nostru, la orizontul care ne cheamă neîncetat!

Dacă avem în astfel de momente pe lângă noi oameni care ne iubesc şi care ne pot sprijini, ne recăpătăm speranţa. Speranţa că într-o altă zi vom încerca iar să trecem de acele uşi.

Poate în acea zi vom avea mai multă forţă interioară!

Un lucru este sigur: oricât de mult ne-ar ajuta cei din jur, pe drumul nostru păşim singuri.

Nu există altă cale de a ne găsi propria strălucire. Doar sufletul nostru ştie cum îşi poate afla liniştea. Noi trebuie doar să facem aşa cum ne cere el. Să-l ducem să cunoască acele experienţe după care tânjeşte de atâta timp…

Cei din jur spun uneori (din simplă politeţe) că ne înţeleg, dar nimeni nu renunţă la propriile convingeri doar de dragul însuşirii altora noi, care nici măcar nu le aparţin. Mai ales că oamenii sunt plini de prejudecăţi.

Un mare om de ştiinţă spunea că este mai uşor să dezintegrezi un atom decât o prejudecată. Ce mare dreptate avea…

Şi obosiţi de-atâtea încercări, înţelegem deodată că liniştea de care avem așa mare nevoie nu se află undeva în exteriorul nostru. Nicidecum!

Nu trebuie să trecem peste şapte munţi şi peste şapte ape pentru a o găsi. Viaţa nu o înţelegem numai plimbându-ne corpul din loc în loc, ci deschizând ochii şi învăţând din cele mai banale situaţii care se desfăşoară în jurul nostru.

Viaţa o putem înţelege prin surâsul unui copil, prin zborul unui fluture, prin parfumul unei flori sau printr-o strângere de mână.

Iar această înţelegere ne deschide deodată toate acele uşi la care băteam cândva în van.

Ignoranţa noastră le ţinea încuiate, iar conştientizarea acestui lucru s-a transformat într-o cheie universală.

O cheie pe care o vom folosi ori de câte ori viaţa ne va închide o altă uşă. Vom şti atunci că ea o închide doar pentru a ne ajuta să creştem.

Doar pentru a păşi cât mai aproape de orizontul care ne cheamă neîncetat.

Acum nu mai avem nevoie să cerem nimănui nimic.

Şi ce am mai putea cere, oare, atâta timp cât toate uşile ne sunt larg deschise?

de Adrian Cutinov

sursa: http://www.desprerealitate.ro/

Iubiți-vă, dar nu pe Facebook!

 

Recunosc, am făcut parte din grupul celor care și-au publicat pozele în brațele persoanei iubite, crezând că toată lumea se va bucura. La un moment dat lumea se bucura pentru relația mea dar nu știa că eu sufăr. Este ușor să zâmbești într-o poză, să-i faci să creadă că totul este roz, că nu există probleme, că aveți de bifat o listă infinită de locuri pe care le veți vizita, că nu aveți griji, că nu vă certați din cauza lipsurilor și că totul merge ca pe roate. Este foarte ușor! Este suficient un feeling loved, un tag cu numele lui sau al ei și restul este poveste. În adevăratul sens al cuvântului!

După ce m-am păcălit cu chestia asta și am văzut cum mincinoșii se laudă cu noua relație după nici măcar o lună, am realizat că n-am să mai iubesc în public, n-am să arăt tuturor cât sunt de iubită sau cum arată chipul omului pe care îl iubesc. Probabil la ceilalți funcționează, personal eu am doar ghinion când fac acest lucru. În timp am realizat că relațiile despre care n-am vorbit și n-am simțit nevoia de a le expune public… au durat mult mai mult și le-am trăit mult mai bine!

Dacă vreți să vă iubiți… nu o faceți pe Facebook!

Așa că am decis să-mi ascund probabila dragoste, să nu-i cunoască nimeni chipul și să-l țin doar pentru mine! DOAR PENTRU MINE! Restul lumii să știe că sunt fericită. Atât. N-am să-mi expun relația doar de dragul de a dovedi altora că iubesc, că am trecut peste dezamăgările fostului sau pentru a mă lăuda. Nu. Am de gând să iubesc la maxim, să dau tot ce am mai frumos și să-mi petrec momentele lângă omul iubit uitând de telefoane, internet și alte mofturi. Nu judec pe nimeni pentru că și eu le-am făcut; problema este că la un moment dat toți iubeau și admirau o relație în care nici eu nu mai credeam.

Iubiți-vă, dar nu pe Facebook!

Iubiți-vă la maxim, călătoriți împreună, bucurați-vă de momentele voatre de intimitate, de zilele libere în care puteți pleca unde vedeți cu ochii, faceți poze împreună, sărutați-vă, lăsați lumea asta virtuală și trăiți momentele de dragoste! N-aveți nevoie de un feeling loved pentru a vă bucura de omul iubit, nu trebuie să postați o poză doar de dragul de a posta ceva, de a arăta lumii cât sunteți de fericiți: protejați-vă dragostea, nu o arătați întregii lumi pentru că oamenii au tendința de a distruge tot ce este frumos, de a critica tot ce este pur și dragostea este un sentiment mult prea firav pentru a fi povestit tuturor. Mulți nu înțeleg dragostea iar voi meritați să aveți parte de o dragoste ca în povești.

PS: eu am ales să o trăiesc așa, ascunsă de lume! Este minunat să ai un secret neștiut de întreaga lume!

de Maria Cristiana Tudose
eusuntfemeie.com

Cele mai frumoase relații de iubire nu sunt postate pe Facebook

 

Ţineţi minte asta: poveştile de dragoste se trăiesc în viaţa reală, nu se numără în like-uri şi comentarii!

Tot mai multe persoane petrec zeci de ore pe Facebook; tot mai multe persoane îşi postează întreaga viaţă pe Facebook. Într-o relaţie, Singur, Este complicat - aceste statutusuri se schimbă mai ceva ca lenjeria intimă.

Există două tipuri de relaţii care apar pe Facebook - şi ambele sunt rele: În primul rând cuplurile care vorbesc mai mult în comentariile de pe Facebook decât în viaţa reală.

Astfel de persoane ţin cu dinţii de relaţia lor şi fac tot posibilul să facă publice sentimentele pe care le au pentru persoana de lângă ei. Pentru ei nu mai există confidenţialitate. Putem spune că nu mai există nici măcar viaţă reală - totul este pe Facebook.

Însă ce trebuie să reţineţi de la aceste cupluri: nu sunteţi o echipă dacă sunteţi dispuşi să intraţi în ringul de bătălie numit Facebook pentru a vă rezolva problemele.

Da, ştiu că este dragoste adevărată... dar postările tale spun că eşti în căutarea unei validări externe a sentimentelor reale. Ştii ce nu ar face niciodată un cuplu adevărat atunci când ceva nu merge bine? Ar vorbi despre această problemă şi ar încerca să găsească o soluţie fără a se răni reciproc în viitor.

A două variantă de cupluri care apar pe Facebook - sunt cuplurile cu relaţia perfectă. Nu fiţi geloşi! Facebook-ul este doar o fațetă. Este ca şi cum ei încearcă să se convingă că sunt fericiţi. Nu ar trebui ca o relaţie să vorbească de la sine?

Sau poate că este o obsesie nesănătoasă să îţi expună constant imaginea, mai degrabă decât relaţia în sine.

Spunea cineva odată: "Când eşti bun la ceva, vei spune tuturor. Când eşti minunat la ceva, toţi din jurul tău îţi vor spune."

Oamenii observă când eşti într-o relaţie minunată. Ea se reflectă în viaţa ta, în atât de multe feluri. Vrei să strigi de fericire de pe vârful muntelui, dar cât de ciudat ar fi să suni fiecare persoană dragă zi de zi şi să le reaminteşti tuturor cât de mult îţi iubeşti partenerul?

Cam despre asta sunt postările Facebook. Pe scurt, relaţiile frumoase sunt antiteza cuplurilor de mai sus. Persoanele fericite nu "se promovează" pe Facebook şi nici nu îşi doresc să prindă trecători nevinovaţi în viaţa lor. Ei îşi doresc să împărtăşească bucuria relaţiei lor doar în cuplu, nu cu sute de străini.

Ei ştiu că există momente mici care trebuie să rămână secrete, amintiri care sunt doar ale lor, clipe care se trăiesc cel mai bine în doi... Ei ştiu că dragostea pusă pe masă slăbeşte sinceritatea când ai un public de care ştii... totul se simte ca un spectacol.

Ei nu petrec timpul pe Facebook... ei îl petrec unul cu celălalt.

sursa: https://www.kudika.ro/

Dumnezeu are un drum clar pentru fiecare. Nu există coincidențe.

 

– Nu toată lumea are parte în viaţa aceasta de iubiri extraordinare. E vină noastră? Ţine de noi să trăim o mare iubire sau ea e un dar de la Dumnezeu?

– Dumnezeu are un drum clar pentru fiecare. Nu există coincidenţe. Faptul de a întâlni o anumită persoană ţine de voia Domnului. Dar felul în care reacţionăm noi la întâlnirea respectivă ţine de noi. Fiecare persoană care ne iese în cale e un dar de la Dumnezeu şi noi trebuie să ne întrebăm, de fiecare dată, de ce a rânduit Dumnezeu să întâlnesc omul ăla. Ce pot eu să fac din relaţia asta? Ce trebuie eu să înţeleg? Ce folos pot să trag? Apoi, să nu confundăm îndrăgostirea cu iubirea. Dacă Dumnezeu îţi trimite dragostea, nu înseamnă că-ţi dă de-a gata şi o mare iubire. Dragostea e doar o arvună de la Dumnezeu. Dacă o cheltui fără ştiinţă, nu mai ajungi niciodată la iubirea adevărată. Poate la început nu pare mare, dar iubirea, dacă se lucrează, creşte tot mai mult. Iubirea nu e emoţie, e o putere. Dumnezeu nu e trup şi totuşi se defineşte pe sine ca iubire. Deci, iubirea nu e trup! Sigur, şi componenta asta trupească intră în iubire, dar nu se reduce totul la ea. Iubirea e o mare putere a omului, primită de sus, o putere care trebuie eliberată şi lucrată de fiecare în parte. Spun eliberată, pentru că cel mai adesea ne iubim pe noi înşine, şi atunci iubirea este închisă în noi, se învârte în cerc. Este o iubire egoistă, întoarsă către sine, în loc să fie liberă şi să nu ceară nimic în schimb.

– Iubirea adevărată e întotdeauna liberă?

– Da, iubirea adevărată afirmă libertatea celuilalt. Nu încearcă să-l stăpânească. Aici se greşeşte cel mai mult în relaţii, când unul încearcă să-l transforme pe celălalt, să-l ajusteze după gustul propriu. Când iubeşti, trebuie să ieşi din tine în sensul de a încerca să-l trăieşti pe celălalt, să-l înţelegi pe celălalt, să vezi lumea prin ochii lui. Dacă îi calci libertatea, apare instinctul de apărare. Şi se va închide în el. Se va feri de tine, se va simţi agresat. Într-o relaţie trebuie să existe un balans între apropiere şi distanţă. Trebuie să-i păstrezi celuilalt taina, să n-o spulberi. Să nu încerci să cotrobăi în toate cotloanele sufletului lui, să nu intri cu excavatorul peste flori. Tupeul, îndrăzneala distrug misterul celuilalt. Exerciţiul acesta al ieşirii din noi înşine uneori e dureros, înseamnă să părăseşti o poziţie sigură, să ieşi din confortul felului tău de a fi, adoptând felul celuilalt de a fi. Dar numai aşa te poţi lărgi, te poţi îmbogăţi şi poţi transforma iubirea în cale de cunoaştere. Dacă rămâi în tine însuţi, eşti foarte sărac. Ba, mai mult, te trezeşti că toţi îţi întorc spatele. Te trezeşti singur.

– Ar trebui atunci să cultivăm toleranţa în dragoste?

– Ar trebui să facem exerciţiul alterităţii, nu al toleranţei. Toleranţa e un fel de îngăduinţă faţă de ceva ce ţie nu-ţi convine, presupui că celălalt are nişte defecte pe care tu, din mărinimie, le treci cu vederea. Adică toleranţa presupune mândria. Or, într-o relaţie de iubire tu nu ai dreptul să consideri felul tău de a fi mai bun ca al celuilalt, n-ai voie să ceri celuilalt să se schimbe, trebuie să-ţi ceri ţie să-l suporţi pe celălalt. În iubire, nu trebuie să te preocupe binele tău, ci trebuie să te pui pe tine în slujba celuilalt, preocuparea ta să fie devenirea lui. Scopul lui nu e să te înfrumuseţeze pe tine, să te facă să te simţi mai frumos şi mai bun. Iubirea trăită drept schimbă oricum lucrurile în bine. Faptul că mă dăruiesc total, că mă arăt jertfitor îl face şi pe celălalt să se corecteze, să se simtă, îl schimbă în bine. Părintele Teofil Părăian spunea că dragostea niciodată nu calculează şi dragostea totdeauna calculează. Cum vine asta? Păi, niciodată nu calculează ce dăruieşte, ca să-i atragă atenţia celuilalt uite, câte am făcut pentru tine, acum da-mi şi tu la fel. Şi în acelaşi timp calculează mereu cât primeşte, ca să poată da mai mult. Asta e iubirea adevărată.

– Câteodată, oricâte ai face pentru celălalt, el rămâne indiferent şi nu-ţi întoarce nici o fărâmă de dragoste. Cum ştii care e omul pentru care merită să dai tot?

– În ordinea firească, important e să nu te implici într-o relaţie până nu eşti sigur de ea. Potenţialul de afecţiune, de iubire, trebuie păstrat până găseşti o persoană cu care te potriveşti cu adevărat, cu care să ai în primul rând o potrivire sufletească, nu trupească. Apoi, un om de calitate, dacă a întâlnit un alt om de calitate şi se jertfeşte până la capăt, reuşeşte să-l învingă pe celălalt prin iubire, chiar dacă celălalt iubeşte mai puţin. Iubirea unuia, cu statornicie, poate să salveze iubirea celuilalt. Am cunoscut multe recuperări miraculoase de relaţii care erau în pragul eşecului şi au ajuns chiar mai puternice şi mai profunde că înainte. Oamenii trebuie să înveţe să aprecieze crizele. Întrebarea mai are însă şi o capcană. Dacă te opreşti la om, rişti să pierzi tot. Dacă îl ai în minte mereu şi pe Dumnezeu, găseşti în jur suficiente persoane care să merite să dai tot, fără să-ţi mai fie teamă că ai putea pierde. Nici un om nu merită în sine să-i dai tot. Pentru că omul ăla nu e ultima realitate, dar Dumnezeul din el, da. În definitiv, prin om ne dăruim, de fapt, lui Dumnezeu.

Extras din interviu cu Părintele Pantelimon de la Oasă, Formulă AŞ, nr. 973, anul 2011

sursa: http://www.ganduridinierusalim.com/

10 sfaturi pentru femeia din tine!

M-am gândit mult timp și am încercat să scriu pe o foaie zece sfaturi pe care le-am primit de la femeile importante din viața mea.

10 gânduri prin care aș vrea să vă amintesc că sunteți frumoase și meritați tot ce este mai bun!

1) Iubește-te așa cum ești: Mama întotdeauna mi-a spus că sunt frumoasă în felul meu deși la început nu o credeam pentru că știam cât mă iubește și cu câtă bunătate îmi înțelege defectele. Fiecare femeie ascunde nenumărate complexe (de multe ori fără rost) și se subestimează. Avem prostul obicei de a ne compara cu celelalte și ne stricăm bunadispoziție gândindu-ne la fosta lui sau la cum ar arăta femeia perfectă pentru el. NU! Singurul om de care trebuie să te îndrăgosești este cel care te iubește așa cum ești! Cel care nu-ți spune defectele pe care le ai ci îți etalează calitățile! Cel care îți iubește zâmbetul morocănos dis-de-dimineață, cel care te privește cu dragoste și cel care te ajută să te iubești!

2) Alege prietenii cu multă atenție, nu pierde vremea cu bârfe și invidii. Nu asculta ce spun oamenii, nu da atenție secretelor pentru că n-are sens să te obosești cu oameni care n-au curaj pentru a spune ce gândesc și se ascund după vorbe fără rost.

3) Nu renunța la răsfățul cotidian: dacă ai un parfum preferat, cumpără-l! Îl meriți! De multe ori femeile greșesc, renunță la un mic răsfăț doar pentru a economisi ceva bani, doar de dragul celorlalți. Este un gest minunat dar nu uitați de voi! Alegeți-vă câteva lucruri absolut necesare și nu renunțați la ele! O zi pe săptămână trebuie să fie a voastră!

4) Nu uita de unde ai plecat! Ajută oamenii la nevoie, ascultă oamenii și nu-i judeca înainte de a-i cunoaște.

5) Citește! Fiți curioase, să vă hrăniți cu informații! Nu trebuie să o faceți pentru a cuceri un bărbat! Învățați pentru voi, pentru viitorul vostru, doar așa puteți fi independente și sigure pe voi! N-aveți nevoie de UN bărbat în viața voastră, aveți nevoie de ACEL bărbat care să știe ce vă place, care respectă ceea ce faceți și nu vă obligă la compromisuri!

6) Nu te baza pe aspectul fizic, fii o doamnă și nu-ți etala frumusețea pentru a ascunde lipsurile! Amintește-ți că inima se îndrăgostește, ochii doar se bucură de ce este frumos! Nu exagera, păstrează eleganța atunci când ceilalți caută cu disperare excesul.

7) Fii răbdătoare atunci când vine vorba de carieră, grăbește-te atunci când vrei să cucerești persoana iubită! Amintește-ți că ce este al tău… TREBUIE SĂ FIE AL TĂU!

8) Ai încredere doar în oamenii care îți sunt aproape, cei care îți sunt alături aproape zi de zi, cei care îți cunosc caracterul și te înțeleg fără a te judeca. Să nu crezi în cuvinte, să n-ai prea mult așteptări! De multe ori este mai bine să ai parte de o surpriză decât să primești încă o dezamăgire.

9) Fii rebelă într-un mod elegant, gândește diferit, surprinde-l cu ceva, încetează să te compari cu restul și concentrează-te asupra voastră! Concentrează-te, luptă pentru visul tău și nu capitula! Când vrei să plângi, plângi! Dar apoi trebuie să zâmbești pentru că viața este frumoasă și fericirea nu este un sentiment imposibil! Gândește diferit, gândește liber, spune ceea ce gândești fără să jignești.

10) NU ÎNJURA! Știu, sună ca un ordin și cred… că este un ordin! Mă deranjează pe mine, ca femeie, să aud o altă femeie înjurând! Îți dai seama ca bărbat! Este jenant și lipsit de educație! Oferă o impresie greșită despre tine! Amintește-ți că oamenii îți răspund după cum te adresezi! Vrei respect? Oferă respect, oferă optimism și educație și vei strânge în jurul tău doar oameni frumoși, care te reprezintă în totalitate.

Acestea sunt sfaturile mele, ale mamei mele și ale străbunicii.

Nu uitați că sunteți SUPERBE, că meritați RESPECT și sunteți LIBERE. Puteți face tot ce vă doriți!

de Maria Cristiana Tudose 

sursa: https://www.eusuntfemeie.com/ro/

Viaţa este in PRIMUL rând despre NOI şi abia apoi despre ceilalţi! Învaţă sa fii independent emoţional!

 

De cele mai multe ori ajungem să suferim pentru că nu ştim să ne ocupăm în PRIMUL rând de sufletul nostru, de fiinţa noastră, de ceea ce ne dorim!

Independenţa EMOŢIONALĂ este un aspect extrem de important al vieţii noastre, pentru păstrarea unei atitudini pozitive şi pentru câştigarea propriei LIBERTĂŢI.

De cele mai multe ori, oamenii au tendinţa să-şi creeze dependente emoţionale faţă de ceilalţi, în special faţă de partenerii de viaţă. Marea majoritate a oamenilor cred că a iubi înseamnă a fi dependent emoţional faţa de celălalt, a simţi ca celălalt reprezintă TOTUL pentru tine, ca fără el/ea nu poţi trăi, ca el/ea îţi dă puterea să mergi mai departe şi să fii fericit, că el/ea te poate scoate din situaţiile emoţionale dificile prin care treci uneori, însă NU este aşa.

Toate acestea nu înseamnă altceva decât DEPENDENŢA emoţională şi nicidecum iubire! A iubi înseamnă în primul rând a fi independent emoţional faţă de celălalt! Atunci când eşti dependent emoţional de celălalt, ai mai mereu tendinţa sa CERI şi să AŞTEPŢI de la el, decât să OFERI. Iar atunci când el/ea nu îţi poate oferi ceea ce aştepţi sau ceri, te simţi dezamăgit şi suferi intens şi începi să-l judeci şi să-l condamni că nu-ţi oferă ceea ce vrei tu.
De multe ori se întâmplă ca partenerul de viaţă să nu ne poată oferi tot ceea ce ne dorim de la el, pentru că pur şi simplu nu poate, dar asta nu înseamnă că nu ne iubeşte. A fi independent emoţional faţă de partener sau faţă de o altă persoană, înseamnă a şti să îţi trăieşti viaţa într-un mod frumos, FĂRĂ ca frumosul din viaţa ta să DEPINDĂ de acea persoană sau de partener. A înţelege că nu persoana iubită îţi oferă fericirea, ci tu o faci, prin aprecierea momentelor frumoase petrecute împreună, însă în a fi conştient de faptul că acele momente se pot termina oricând, că ele nu ţin la nesfârşit, dar la momentul lor trebuie să te bucuri pe deplin de ele fără a-ţi crea dependenţe de ele şi a fi conştient de faptul că, chiar dacă ele se vor termina, cu siguranţă vor veni şi alte momente frumoase.

A fi independent emoţional faţă de partener înseamnă a învăţa să NU-ŢI CONCENTREZI TOATĂ ATENŢIA TA asupra partenerului şi asupra sentimentelor pe care le simţi faţă de el, ci a-ţi concentra atenţia şi asupra visurilor tale, pasiunilor tale, asupra ta şi îngrijirii de propria persoană, de dorinţele sufletului tău. .

O viaţă frumoasă nu înseamnă numai iubirea dintre două persoane, ci şi frumosul din AFARA cuplului, adică dezvoltarea pasiunilor noastre, concentrarea pe îndeplinirea visurilor noastre, pe hobby-urile noastre, realizarea carierei mult dorite…

Vei putea observa că, atunci când îţi concentrezi atenţia, nu numai pe relaţia de cuplu, ci şi pe îndeplinirea visurilor tale, chiar dacă vei suferi o despărţire în relaţia de cuplu, nu vei mai fi atât de afectat ca atunci când toată atenţia ta este concentrată pe relaţie, având dependenţe emoţionale faţă de aceasta, deoarece există atât de multe lucruri frumoase în viaţă care ne pot motiva şi ne pot face să trăim într-un mod frumos şi fericit.

 

http://cameliaserban.ro/

Prieteni? Nu, mulţumesc.

Nu este unul din titlurile pe care la următorul schimb de prefix să-l regret. Pentru că mi-l asum, aşa cum voi lăsa să se-nţeleagă mai jos.

 

Obişnuiesc să-mi deschid braţele, să pot cuprinde un suflet care îşi caută răgaz, poate şi un surâs în obraz. Ştiţi că există oameni care speră că dacă se vor purta cu ceilalţi aşa cum îşi doresc să fie trataţi la rândul lor, de alţii, gestul li se va întoarce într-o anumită măsură? Eu sunt prima care recunoaşte acest lucru. Iar asta înseamnă deja crearea unor aşteptări – şi nu-mi spuneţi că n-aţi aflat încă care-i prognoza aşteptărilor.. Cum nimic nu-i întâmplător, am încercat să prind cât mai mult din mesajul unor lecţii care mi s-au întâmplat, şi care s-au aliniat printre prieteni. Da, o să-i numesc încă aşa.

Cel mai important e că am înţeles un lucru vital: prieteniile nu sunt ceva de care să tragi. Pentru că se rup uşor. Uneori ricoşează, chiar. Şi-atunci să vezi urmări, că doar îţi arde de aşteptări, nu? Ei, pe mine asta mă face să văd unele diferenţe cam foarte mari. Între unii şi alţii. Între cei care fie s-au rupt, fie – au rupt. Şi ceilalţi, care simplu şi fără obligaţii, n-au făcut decât să construiască. Acolo mă trezesc de multe ori adăpostindu-mă. Nu sunt multe locurile astea de oameni dragi, tocmai de aceea şi sunt atât de importante.

Eu îţi voi mulţumi ţie, pentru că mi-ai răbdat atâtea transformări, le-ai lăsat să treacă, şi-ai văzut în mine lucruri neivite încă.

Da, şi ţie îţi voi fi mereu recunoscătoare, ai găsit de fiecare dată o vorbă caldă, de încurajare, încât m-aş fi simţit vinovată dacă nu m-aş fi ridicat să merg mai departe. Aaa, inclusiv atunci când am eu poftă să copilăresc cu îngheţată şi leagăne, iar pe tine nu te lasa o durere să-ţi porţi zâmbetul în voie. Acela pisicesc.

Sigur, nici de tine nu m-aş putea dezlipi niciodată, pentru că sentimentele au cea mai mare viteză când vine vorba de distanţă. Aşa m-ai învăţat tu, şi nu prea am cuvintele potrivite să mulţumesc pentru asta.

N-aveam cum să uit, de tine. Tu, nu ştiu cum ai făcut, dar m-ai învăţat cel mai frumos lucru. Şi continui să-l învăţ, mai ales să-l simt, în fiecare zi.

Acum, le voi mulţumi şi celor pe care i-am primit în viaţa mea, dar care au plecat furişându-se cu părţi dintr-un suflet, care surprinzător pentru ei – era al meu. Zic să nu mergeţi prea departe cu gândul: e vorba despre nevoia mea de a pune câteva bătăi de inimă, în lucruri şi oameni care mă înconjoară. Pentru unii o fi prost obiceiul, mie mi-a prins bine.

Aş putea rezuma destul de scurt – voi fi, aşa cum îmi dai voie să mă implic. Sincer, nu mi-aş dori să-ţi răspund cu un – “Prieteni? Nu, mulţumesc.”. Aşa că te rog, lasă-mă să fiu!

 

de Camelia Căpitanu

sursa: http://cameliacapitanu.ro/

Sunt...

Sunt clipe în viaţă când o simplă privire e de ajuns pentru a-ţi tăia respiraţia; sunt momente în viaţă când un singur cuvânt îţi trezeşte sau îţi adoarme întreaga fiinţă; sunt secunde de care depind vieţi şi minute de care se ţin destine;

sunt atingeri care se împletesc în trăiri de care nu te mai lipseşti întreaga viaţă; sunt îmbrăţişări care îţi opresc în loc timpul şi îţi strâng toate simţurile pentru a ţi le prinde într-un bucheţel de împliniri!

sunt dorinţe care te sperie atât de tare încât te fac să renunţi la ochii lui, de teamă să nu vină o zi în care strălucirea lor să îţi vadă ochii tăi înlăcrimaţi;

sunt rugi înălţate spre cer care te pun în genunchi chiar când te gândeai că acolo te vei afla doar cu câteva clipe înainte să mori; şi te întrebi cum se poate să îţi îngenunchezi mândria şi te apleci, împreunându-ţi mâinile pentru a cere câteva clipe în plus, câteva minute de MAI VREAU!

sunt lacrimi care rămân în colţul ochilor din mândrii şi temeri; sunt lacrimi al căror curs îl lăsăm să îşi urmeze drumul tocmai pentru că ştim că orgoliile nu ne ajută la nimic; şi ne găsim curajul să le lăsăm să cadă, să ne inunde ochii şi să ne umezească buzele!

sunt Inimi care simt fără să spună prin vorbe; pentru că Ele nu au învăţat alfabetul nostru; sunt suflete care plâng pentru că şi-au pierdut jumătatea sau nu au găsit-o decât după mulţi ani, într-un sertar prăfuit, şi, de teamă să nu fie “infestată” cu mucegai, o lasă pe masă, rătăcind, undeva.

sunt picături de apă pe care le-am văzut în lumina timpului meu şi care mă spală în fiecare zi de nefericire!

sunt oameni în viaţa mea pe care i-am întâlnit din întâmplare şi care m-au făcut fericită prin simpla lor privire;

sunt oameni în viaţa mea care mi-au dat în dar bucuria fiecărei clipe; care m-au învăţat că “în viaţă trebuie să fii şi puţin egoist”, că “trebuie să faci doar ce simţi”; pentru care m-am întors când am plecat pentru a-i mai privi pentru o clipă doar; cărora le-am spus “ADIO!” fără cuvinte sau cărora le-am spus-o din durerea aceea surdă născută din teama de a nu suferi încă o dată!

Oameni care mi-au spus “TE IUBESC!” fără să se gândească dureros că i-aş putea respinge, oameni pe care îi admir pentru tăria lor, pentru puterea de a crede că totul în viaţă ţi-e dat să îl trăieşti o singură dată!

sunt oameni în viaţa mea de la care am avut aşteptări şi care m-au dezamăgit tocmai pentru că am aşteptat ceea ce ei nu aveau de unde să-mi dea; oameni pentru care am făcut TOT şi care nu au făcut nimic pentru mine; oameni pentru care nu am făcut NIMIC şi care au făcut din clipă veşnicie pentru a mi-o da în dar!

sunt oameni de la care am primit buchete imense de flori şi care nu mi-au smuls un surâs măcar!

Şi oameni de la care am primit un ghiocel prin care mi-au dat tăria de a merge mai departe, chiar dacă sunt înlăcrimată la fel ca el.

Chiar dacă sunt la fel de plăpândă şi la fel de trecătoare!

Ei mi-au spus fără să ştie “… pentru că renaşti de fiecare dată când nimic nu mai dă şanse de dezgheţ!”

 

de Monica Berceanu

sursa: http://www.catchy.ro/

Fiecare om are dreptul la fericire, m-ai înțeles?

 

Ziua în care am pierdut ocazia de a fi iubită și fericită a fost cea în care nu m-am gândit la responsabilități, la viitor și alte lucruri care mi-au îngreunat sufletul, m-au îndepărtat de el și tot ce trebuia să facem împreună.

Când ai suferit de dragul unui om, începi să-ți protejezi sufletul și nu-l mai oferi pe tavă, parcă ai vrea să-l ascunzi într-un loc departe de tot. De ce? Pentru că n-ai vrea să mai treci prin tot ce ai trecut, n-ai vrea să trăiești din nou acele nopți nedormite așteptând un semn de la el, n-ai vrea să oferi totul cu riscul de a pierde din nou, să simți din nou cum pentru câțiva fluturi în stomac riști să nu mai simți pământul sub picioare. Când ai suferit, pașii îți sunt greoi. Te oprești, te întrebi dacă merită și apoi parcă te blochezi. Adevărul este că din cauza unui prost ce ți-a călcat în picioare sufletul, riști să pierzi ocazia de a fi cu adevărat fericită lângă un bărbat ce-și merită locul lângă tine, ce știe să-ți sărute sufletul și să vindece acele răni de care altora nu le-a păsat.

Femeie, să nu pierzi ocazia de a fi fericită. Iubirea merită riscul. Să nu-ți fie teamă de un nou început. Să nu te împotrivești, să iubești dacă simți că merită. Fiecare sfârșit necesită timp pentru a se vindeca, într-adevăr. Dar amintește-ți că meriți iubire! Nu există o vârstă, iubirea nu ține cont de numere ci de suflete.

de Maria Cristiana Tudose

Hristos S-a Înălțat!

O mărturisire frumoasă! 

  

Am greşit mult până să mă îndrept, dar cu fiecare căzătură am devenit mai înţelept.

Am judecat pe alţii pe nedrept, dar mi-am deschis mai tare ochii să înţeleg.

Am plâns şi-am strigat a neputinţă, dar m-am ridicat din propria-mi voinţă.

Am rătăcit prin locuri nedorite, dar m-am întors acasă cu picioarele obosite.

Am crezut că tot ce zboară se mănâncă, când de fapt eu nu crescusem încă.

Am călcat prin bălţi şi prin noroi, dar m-am spălat cu lacrimi în şuvoi.

Am ajuns departe într-un loc de vanitate plin, dar m-am întors din drum, căci îmi era străin.

M-am luptat cu gândurile-mi multe, dar m-am predat, căci inima-mi nu dorea să lupte.

Am zburat din mândrie pe culmi înalte şi abrupte, dar m-am trezit o pasăre cu aripile rupte.

M-am pierdut în ale lumii lucruri trecătoare, până-n ziua în care a început să-mi cânte…o privighetoare.

Am căutat bogăţiile acestei lumi, dar unde căutam eu era doar aur transformat în scrum.

Am încetat să mă mai plâng şi-am învăţat să mă ridic râzând,

Căci te-am găsit pe tine, Doamne, într-o fărâmă de pământ,

Într-un strop de rouă, în al păsărilor cânt

În căderea ploii şi-ntr-un suflet blând.

Îmi ridic braţele acum şi închin aceste versuri în semn de mulţumire,

Căci am scris prea mult cu litere de fum şi prea puţin cu versuri de iubire.

de Adela Moldovan
luminapentrucandeladinsuflet

Iubirea nu se declară atunci când ţi-o cere cineva…

 

Atunci când iubeşti uiţi să mai vorbeşti…Trăieşti doar momentul şi atât! S-ar putea ca acel moment să dispară atunci când îţi doreşti mai tare să-l faci prizonierul tău.

Iubirea nu este o stare de confort. Confortul este căutat de către cei care nu au curaj…

Iubirea este un salt cu parapanta. Iar zborul poate dura atât de puţin încât trebuie să ţii ochii deschişi pentru a nu pierde nici o fărâmă din frumuseţea iubirii.

În acel zbor nu mai vezi valoare nici în bârfe, nici în politică şi nici în părerile celorlalţi. Cum ai mai putea să te gândeşti la altceva?

Starea de iubire este asemănătoare cu starea pe care o simţi atunci când ajungi în faţa unui peisaj care îţi taie răsuflarea prin originalitatea şi pitorescul mister ce erau ascunse până atunci pentru tine…

În acel moment devii egoist într-un mod spontan. Nu că nu ţi-ai dori ca şi alţii să vadă ceea ce vezi tu, dar uiţi pur şi simplu că nu eşti singur pe lume.

Între armonia peisajului şi sufletul tău se formează un pod pe care te plimbi nestingherit. Nu mai poţi să faci nimic altceva în acele clipe…

Iubirea nu înseamnă baloane în formă de inimioară!

Iubirea nu înseamnă cadouri frumos împachetate şi legate cu fundiţă roşie de ziua îndrăgostiţilor!

Iubirea este tot ceea ce încerci să-i spui fiinţei adorate şi ţi se pare mereu că niciun cuvânt nu are o aşa de mare putere de exprimare…

Dacă o persoană îţi cere să-ţi declari iubirea faţă de ea, înseamnă că nu te merită.

Dacă tu te conformezi şi îngaimi câteva cuvinte doar pentru a o linişti, înseamnă că nici tu nu meriţi mai mult.

Vă veţi înconjura de baloane în formă de inimioară şi de cadouri legate cu fundiţă roşie care vor fi cumpărate la reducere de ziua îndrăgostiţilor, iar apoi veţi trăi amândoi cu impresia că aţi cunoscut iubirea…

Dar ce legătură poate avea iubirea cu toate astea?

 

de Adrian Cutinov

sursa: http://www.desprerealitate.ro/

Ura mănâncă sufletul celui care urăște, nu al celui care este urât

 

Umbră și vis, totul va dispărea. Totul are un început și un sfârșit. Există un ritm interior pe care îl obișnuim prin ceea ce simțim, gândim sau acționăm. O stare pozitivă, relaxată, plină de speranță, ancorată într-o relație vie cu Doamne și cu cei din jur, aduce bucurii. Înlocuiți gândurile negative cu gânduri pozitive și zâmbiți. Zâmbetul interior este mai puternic decât zâmbetul exterior.

Alungă tristețea din viața ta. Aici, acum. Nu ai nevoie de ea. Distrageți mintea de la vechile ei obișnuințe și surprinde-o cu ceva nou, ceva frumos, ceva ușor. Nu vă repetați acțiunile și filmul tristeții. Fiți inventiv și acționați contrar mecanismelor ce vă duc spre anestezie. Astăzi luăm în brațe pe Nu sau pe Da?!

Șoapta îngerului e delicată, a diavolului este obsedată. Când nu ne place viața așa cum o avem acum, înseamnă că nu o trăim corect.

Celor care au suferit o pierdere, celor care jelesc, celor care suferă de o boală care le schimbă viața, celor singuri, precum și toturor celor care trec printr-o perioadă de doliu, de orice natură, le transmit că orice poate fi depășit, indiferent ce eveniment traumatic am experimentat fiecare. Renunți la ce ai pierdut, sortezi ce e bun și frumos, te agăți de ce a rămas și ce vine și construiești ceva nou, în tine și în jurul tău.

…Observ ceea ce este rău, dar mă concentrez pe lucrurile bune. Nu urăsc. Cu toții trecem prin momente bune, câteodată rele. Ura mănâncă sufletul celui care urăște, nu al celui care este urât. Dăruiește frumusețe și fericire, atât cât poți. Cea mai grea minte e cea care se plictisește. Optimismul salvează lumea. Ei se tot vaită, dar nimic nu se schimbă. Să înveți, să fii recunoscător. Totul este un cadou. Am învățat să fiu recunoscător pentru tot. Toți învățăm din greșeli.

Viața este scurtă, este un cadou. Amintește-ți ce are valoare. Să te bucuri de viață, să fii iubit și cel mai important să ai iubire în inima ta. Problemele ține-le doar în culegerea de matematică, nu și în suflet. În viață unele lucruri trebuie să le acceptăm, oricât de grele ar părea la moment. Mai târziu vom înțelege ce și cum a fost aici, acum.

Împarte sentimentele la mai mulți oameni, nu doar unuia singur. Câtă vreme sentimentele tale se duc doar către o singură persoană care nu-ți răspunde la fel, vei fi singur. Dăruind sentimente bune și frumoase în mai multe părți, vei primi din zone diferite emoții pozitive. Vocabularul suferinței schimbat cu sintaxa bucuriei. Există fericire în lume! Și lumea suntem noi, fiecare în parte.

Nici plăcerea, nici durerea nu sunt veșnice. Ele se succed una alteia, precum ziua cu noaptea. Unde este plăcere va fi și durere. Și invers. După ce ai urcat și ai ajuns în vârf, trebuie să cobori. După ce ai alergat trebuie să te odihnești. Nimic din exterior nu este sigur. Liniște, pace, calm, seninătate, meditație, tăcere… fericirea nu o poți cumpăra, nu o poți pierde. E mereu în tine, în mine, în noi. Drumul contează mai mult decât capătul lui. Păstrez partea bună. Transmit sănătate și lumină și merg mai departe. Oamenii se schimbă. Și eu. Și ei.

Părintele Hrisostom Filipescu – Extras din ”Puține lacrimi, multă fericire”, Ed. PIM, Iași 2014, pag. 198-201

De ce tocmai mie?

 

Constat ca "De ce tocmai mie?" este o intrebare pe care ne-o punem numai la necaz. Sau ma rog, cel putin eu 😊

Rar ne intrebam de ce primim atata iubire cand sunt in jurul nostru atatia oameni poate mai buni, mai frumosi, mai blanzi si mai plini de daruri care adorm in fiecare noapte singuri, plangand ...poate chiar noi am adormit candva asa, si in momente cand aveam mai multe de daruit...dar cat de repede uitam cand ne e bine de clipele cand ne rugam pentru ceea ce luam acum "for granted", uitand sa multumim.

Rar ne intrebam de ce ni se daruieste atat de mult cand poate sunt atatia oameni care muncesc mult mai mult decat noi, care sunt de-o mie de ori mai pregatiti, mai capabili, mai disciplinati, dar carora nimic nu pare sa le iasa...Si poate ca si noi am fost candva acolo, dar cat de repede uitam ca sunt momente in viata in care orice am face, oricat de mult ne-am stradui, oricat ne-am da peste cap, nimic nu pare sa se lege. Cat de repede uitam asta cand se intampla sa avem succes. Desigur, succesul apare pentru ca suntem noi destepti, pentru ca am invatat noi sa vizualizam, ca am vazut "The Secret", ca avem un coach smecher, ca nu e nimeni ca noi pe pamantul asta si pentru ca asa e absolut normal sa fie...Dumnezeu se insela cand nu primeam noi ceea ce doream...uitam ca sunt in jurul nostru milioane de oameni mai destepti, care fac mult mai multe eforturi, fara a primi nici macar o sutime din ce avem noi...

Rar ne intrebam atunci cand suntem bine de ce tocmai noua ni se intampla sa fim sanatosi, cand atatia oameni-si unii dintre ei atat de tineri- mor in jurul nostru sau se lupta cu boli incurabile....Rar ne intrebam de ce noua ni s-au oferit un acoperis deasupra capului, apa proaspata de baut, liniste, dimineti fara bombe, posibilitatea de a ne imbraca frumos, de a manca un desert sau de a savura un pahar de vin, de a studia, de a calatori, de a ne urma visele, de a iubi..cand sunt atatia oameni in lume, poate mai buni, mai curati, mai lipsiti de pacate, mai destepti, mai frumosi -pe dinauntru si pe dinafara- care nu au parte de nimic din toate astea...

Nu, cand ne este bine este firesc sa fie asa. Este absolut normal. Ni se cuvine. Dumnezeu greseste cand nu ne da tot ce ne dorim si ar fi firesc sa avem, asa ca nu ezitam sa Il tragem la raspundere, sa Ii batem obrazul, sa ne plangem, sa cartim, sa Il mustruluim, sa Il certam cu asprime, sa ne imbufnam, sa suduim sau sa ne victimizam maxim. Uitam sa multumim pentru lucrurile de care ne bucuram- de la cele mai marunte pana la cele mai mari- uitam sa dam la randul nostru ceva inapoi, ne arogam toate meritele cu mandrie si privim in jurul nostru de sus, de la inaltimea tuturor calitatilor noastre, desigur, judecandu-i pe cei ce nu au reusit ce reusim noi, fara sa ne dam seama ca totul, absolut totul, incepand de la marele dar de a putea respira, fara sa poti face tu nimic pentru asta, este un dar de la Dumnezeu. (Asta neinsemnand desigur ca Dumnezeu iti baga in sac sau ca iti inmoaie posmagii, ci doar ca orice efort omenesc va fi zadarnic daca Dumnezeu intoarce privirea rostind "Nu" sau "Nu acum")

Daca am rosti intrebarea "De ce tocmai mie?" mai des si atunci cand ne este bine si am trage linie dupa ce am face bilantul tuturor binecuvantarilor ne-am da seama ca tot, absolut tot ceea ce avem este un dar, ca fiecare mic lucru care nu ne aduce nefericire este un cadou pentru care alti oameni fac poate mult mai multe eforturi, fara insa a se putea bucura de el. Si poate ca lumea ar fi mai buna, mai plina de zambet, de mila, de bunatate si de recunostinta.

de Alexandra Svet
sursa: https://www.floareadinasfalt.ro/

 

Sunt femeie. Mă voi descurca.

 

Sunt femeie, am învățat să mă ridic după fiecare învingere pentru că fiecare eșec reprezintă o lecție de viață.

Nu spun că bărbații n-au sentimente, ci că femeile sunt mult mai sensibile. Punem la suflet fiecare gest, fiecare cuvințel și trăim la maxim fiecare moment. Ne lăsăm duse de val, trăim clipa și învălmășim sentimente, deseori dăm dovadă de puțină ingenuitate.

 

Fie pentru că te-ai îndrăgostit de omul greșit, fie pentru că n-ai reușit să-ți atingi obiectivul, fie pentru că viața te-a pus la încercare, sigur ai trecut printr-o perioadă grea, peste care credeai că nu vei mai trece vreodată. Te închizi în tine, îți vine să strigi, să reproșezi persoanei care te-a rănit tot ce-ți trece prin cap, deși ești conștientă de faptul că niciodată nu ar putea înțelege prin ceea ce treci.

Și când el îți aruncă cuvinte, face un talmeș-balmeș în sufletul tău și te face să-ți închipui că lucrurile se vor schimba în bine. Apoi dintr-o dată omul lângă care dormi noaptea se schimbă totalmente. Să nu uiți că omul cel mai greu de recunoscut este cel rănit, mai ales din dragoste.

Și tu ai învățat să treci peste anumite comportamente care te-au rănit, să nu mai pui la suflet și să nu mai faci compromisuri când vine vorba de respect și demnitatea proprie. În rest probabil că mai poți lăsa de la tine, dar peste anumite chestii nu mai poți trece! Pentru că deja ți-ai luat porția amăruie, deja ai trecut prin anumite comportamente și recunoști omul prefăcut, cel care recită o poezie minunată, deși ascunde un coșmar în suflet. Ai învățat că instinctul tău nu te înșeală și cel care nu te convinge de la început, la un moment dat își dă arama pe față. Și când o face, dacă ți-ai ascultat rațiunea și sufletul, tu ești departe de prostiile lui. Dacă nu, la un moment dat îți vei aminti cine ești și vei înțelege că dragostea nu înseamnă suferință. Vei spune: Sunt femeie. Voi trece și peste asta.

Și dacă nu ai atins acel obiectiv mult dorit, dacă el s-a îndrăgostit de alta, dacă n-ai avut parte de mărirea de salariu, dacă nu înțelege cât de mult îl iubești, dacă s-a terminat între voi, dacă simți că în ultima vreme lucrurile merg pe dos… amintește-ți că este doar o perioadă mai grea, nimic mai mult. Te vei ridica și vei învinge, la un moment dat, privind către trecut vei zâmbi și vei înțelege cât ești de puternică. Pentru că ești, mai mult decât crezi.

 

de Maria Cristiana Tudose

sursa: https://www.eusuntfemeie.com/