miercuri, 28 martie 2018

"Cad, mă ridic, fac greșeli, trăiesc, învăț, sunt rănită… dar sunt în viață. Sunt om. Nu sunt perfectă, dar sunt fericită.”

 
La un seminar, unul dintre profesori a arătat cu degetul către o femeie și a întrebat-o:
“Soțul tău te face fericită?”

În acel moment, bărbatul care era fix lângă ea, a devenit relaxat, dând dovadă de o senzație de siguranță. Era mândru de el și deja știa răspunsul pe care soția urma să îl dea. Mare i-a fost mirarea când ea a răspuns direct, fără nicio urmă de regret: “NU”.

Când toți și-au îndreptat privirea către ea, femeia a continuat: “Nu, nu el este cel care mă face fericită.”

Dintr-o dată, în întreaga sală s-a făcut liniște. Soțul era pietrificat; o încruntare a apărut pe fața lui. Nu-i venea să creadă ce spune soția lui, mai ales într-un astfel de moment.

Femeia s-a ridicat în picioare și, pe un ton modest, a explicat:

“Nu el mă face fericită. Eu sunt fericită. Faptul că eu sunt fericită sau nu, nu depinde de el, ci de mine. Eu sunt singura persoană de care depinde fericirea mea.

Eu decid să fiu fericită în fiecare situație și în fiecare moment al vieții mele. Dacă fericirea mea ar depinde de alte persoane, alte lucruri sau alte împrejurări de pe fața acestui pământ, atunci aș avea probleme serioase.

De-a lungul vieții mele am învățat câteva lucruri: Eu decid să fiu fericită și restul e o chestiune de experiențe sau circumstanțe cum ar fi de ajutor, înțelegere, acceptare, ascultare, consolare. Acum sunt căsătorită, dar eram deja fericită când eram singură.

Fericirea va fi întotdeauna găsită în mulțumire, iertare și în noi înșine.

A iubi cu adevărat este extrem de dificil… înseamnă să ierți necondiționat, să trăiești, să iei experiențele sau circumstanțele așa cum sunt ele, să treci peste probleme și să fii fericit cu convingere.

Sunt mulți care spun “Astăzi nu pot fi fericit pentru că… sunt bolnav, nu am bani, este prea frig, am fost dezamăgit, m-au insultat, cineva nu mă mai iubește, cineva nu mă mai apreciază.”

Dar ceea ce ei nu știu este că pot fi fericiți chiar dacă sunt bolnavi, chiar dacă este prea cald sau prea frig, chiar dacă nu au bani, chiar dacă cineva i-a insultat, chiar dacă cineva i-a părăsit.

A fi fericit este o atitudine despre viață și fiecare dintre noi trebuie să aleagă fericirea. Trebuie să învățăm să iubim viața pe care o avem nu pentru că este mai ușoară decât a celorlalți, ci pentru că am decis să fim fericiți ca persoană… și că noi suntem responsabili de fericirea noastră.

Fericirea depinde de noi.. depinde de mine.

Cad, mă ridic, fac greșeli, trăiesc, învăț, sunt rănită… dar sunt în viață. Sunt om. Nu sunt perfectă, dar sunt fericită.”

În acel moment soțul ei s-a ridicat în picioare și a început să aplaude, fiind urmat de toți cei prezenți la seminar.
 
sursa: www.kudika.ro 

marți, 27 martie 2018

Ironia vieții este că aproape nici o lecție nu o înveți râzând, ci plângând…

Tablou din trecut…

 
Inevitabil, privim mereu în urmă. Pentru că viitorul e necunoscut și uneori ne sperie, iar prezentul poate nu ne place. Și privim în urmă, agățându-ne de amintiri în care eram fericiți.
E greșit să rămâi ancorat în trecut, să trăiești gândindu-te doar la ce a fost, însă e foarte bine dacă agățându-te de ceva din trecut, care te-a făcut puternic și te-a împins în față într-un anumit moment, poți trece cu succes peste o nouă perioadă proastă din viața ta.

E adevărat că nu poți schimba ce a fost făcut sau spus și nu poți vindeca sentimente pe care le-ai rănit. Tot ce poți să faci e să înveți, să tragi concluzii. De cele mai multe ori lecția nu o înveți pe moment, de multe ori îți dai seama că ai învățat-o în timp, amintindu-ți mereu de unde ai plecat și unde ai ajuns. Fiecare zi trăită devine trecut. Un trecut în care mereu vom privi. Uneori cu nostalgie, alteori cu regret. Uneori cu bucurie, alteori cu tristețe.

Eu mă simt bine privind din când în când înapoi. Sunt amintiri pe care le privesc cu drag și dor, altele care deși mă dureau, îmi aduc bucuria că m-au transformat în omul care sunt.
Cu toții am greșit și nu o dată. Nu trebuie să te rușinezi de un trecut plin de greșeli. Trebuie să te rușinezi doar dacă continui și în prezent cu aceleași greșeli.

Cu bune, cu rele îmi place prezentul meu, fiecare zi e specială; însă nu mi-e teamă și îmi face bine să privesc din când în când înapoi și să trec în revistă ce am învățat CU TIMPUL…

Ironia vieții este că aproape nici o lecție nu o înveți râzând, ci plângând…

de Iustina Țalea
sursa:
http://momenteinviata.ro/

joi, 22 martie 2018

Binecuvântate fie eșecurile! Lor le datorez tot ce știu.” – Emil Cioran

"Fii Bunătate, fii Iubire, fii Adevăr și fii Lumină!"
 
Toate dorințele noastre călătoresc, cu sau fără de bagaje dar la braț cu tot felul de speranțe – de cele mai multe ori unele mai absurde decât altele. Cum e aceea cu nemurirea, nu? Și cumpărăm aproape în fiecare zi bilete spre nicăieri, plătind fără să crâcnim prețul anticipat pe care viața ni-l prezintă la decontare. Murim încet în toate clipele pe care le traversăm scrutând un orizont tern, lipsit de strălucirea visurilor noastre pline de avânt, de parcă viața ar fi doar închipuirea de a fi binecuvântați cu minime bucurii și cu majore așteptări.

Ne cumpărăm voiaje înspre stele, dar aproape niciodată către miezul lucrurilor, spre centrul universului din noi înșine – deși nu întotdeauna ajungem la înaltul cerului și nu mereu ne atingem cu mâinile sau cu sufletul ținta, țărmul de mare tânjit cu disperare după naufragiul fiecărei Stea a Speranței.

Ți se spune obsedant, clar, pe silabe: “Stai de-par-te! Nu te a-pro-pi-a!”, de parcă visurile de a fi ard, topesc orice materie vie și orice gând, orice pas făcut înspre împlinire. Iar asta e o formă de abuz emoțional, exact ca atunci când oamenii nu-ți sunt nimic mai mult decât ceea ce te fac și cum te fac să te simți, dar pretind de la tine luna de pe cer. Și sfâșiat între neputință și disperare, asculți întocmai îndemnuri care nu fac decât să sporească haosul tău existențial, fără să ajungi oricum să împlinești nici măcar ceea ce ți se cere imperios, darmite ceea ce-și dorește din răsputeri sufletul tău..

Dar cine vine să-ți spună că în drumul către menirea ta, către bunătate, către împlinire, către frumusețe și vis trasformat în realitate ai nevoie fără de tăgadă de adevăr, recunoștință, iubire, lumină și iertare? De sinceritate și dragoste de bine, de înțeleaptă alegere pentru misiunea ta? Nu, nu prea vine nimeni să o facă, pentru că mulți nu știu care este esența divină a trecerii noastre prin viață. Și de cele mai multe ori pentru că oamenii confundă verbul “a fi” cu “a avea”, răspunzând aproape invariabil la întrebarea “Tu cine ești?” cu “Eu am”…

Nu. Nu avem. Nu deținem. Doar suntem. Iar în urma noastră poate rămâne iubire cu o singură condiție: să fim iubire. Să fim adevăr și lumină. Tu ești? Tu cine ești dincolo de zbaterea ta de zi cu zi de a acumula? Câtă iubire, lumină și adevăr îți curge prin vene laolaltă cu sângele? Și de fapt câtă minciună, arivism, trădare, lăcomie și indiferență răspândești în lume, punând o piatră de hotar definitorie între tine și ceea ce va conta odată ajuns la destinație?

Dar atunci când cumperi biletele către nemurire, omule, nu uita că mesajele pe care le trimiți în Univers se vor întoarce precum un bumerang exact la tine, în viața ta. Fii în miezul tău ceea ce-ți dorești să ți se întâmple și vei avea parte de tine multiplicat până la Bine. Astfel nu vei alege să ai, ci să devii.

Nu paria pe calea ușoară, dar îndreaptă-ți toate speranțele și luptă pentru a ajunge pe Calea Adevărului.

Nu alerga după materie, pentru că spiritul se va îndepărta de tine lăsând cât mai mult loc liber bucuriilor de suprafață, lipsite de valoare și profunzime.

Nu te urca într-un carusel de bâlci plin de amețitoare amăgiri, fandoseală, șmecherie și poleială, vei coborî la final într-o viață cu sclipiciul sărit exact în locurile esențiale și care, astfel, va ieși în evidență jenant precum unghiile unor pretinse doamne, gheare scociorâtoare decojite de lacul strălucitor.

Nu apleca urechea la vorbăria plină de viclenie și văicăreala fără cap și fără coadă care ți se insinuează perfid în urechi, viața ta este mai mult decât o bârfă ieftină și o minciună nemiloasă, nerușinată și croită prost.

Nu-ți învrăjbi semenii și nu-i ridica pe unii împotriva celorlalți, pentru că atunci când semeni vânt, nu vei culege decât furtuni care te vor lăsa în urmă devastat și din ce în ce mai singur.

Nu săpa groapa altuia, pentru că, din fericire, pământul e rotund precum roata iar legile fizicii și ale principiilor morale rotesc întâmplările independent de voința ta – asta înseamnă că hăul te va ajunge din urmă mai devreme sau mai târziu și se va căsca fix sub tălpile tale.

Nu-ți așeza pe chip măști făcute să încânte ochi care nu știu cum să privească, negura se va risipi la un moment dat și vălul se va ridica chiar și de pe cea mai încețoșată și naivă privire.

Nu-ți îmbrăca neputințele în straiele urii, nu e nimeni vinovat în afară de tine pentru limitele pe care nu le poți birui, nu te răzbuna pentru tot ceea ce nu ești pe cei care sunt exact ceea ce visezi tu că ai merita să fii.

Nu te erija în Judecătorul Suprem al existenței altora – nu ești decât un bulgăre de tină care și-a uitat apartenența la neant.

Nu-ți trăda aproapele, Iuda, vânzătorul și iubitorul de arginți s-a ascuns bine printre apostoli, dar a sfârșit prin a fi exact cine era în adâncul său: o ființă nedemnă, de ocară peste veacuri.

Nu mai împroșca cu venin înspre cei pe care-i consideri mai slabi și mai lipsiți de noroc decât tine, nu face rău cu bună știință, amintește-ți că cine ridică sabia, de sabie va pieri.

Și mai ales amintește-ți mereu, omule, de legea atracției universale, de faptul demonstrat că întodeauna vei chema înspre tine exact ceea ce trimiți înspre alții, iar biletele către nicăieri pe care ai dat din coate ascuțite ca lamele de pumnal să le obții, nu te vor purta spre libertate ci doar înspre o altă robie, cea a vinovăției fără de sfârșit și fără de iertare, a singurătății sau a falselor prietenii, a îndepărtării de ceea ce ți-a fost dăruit ca misiune: bunătatea sufletească fără de rezerve, iubirea, lumina și adevărul.

“Binele şi răul sunt conceptele pedagogiei lui Dumnezeu faţă de oameni.” – nu ar fi păcat să fi trecut prin viață și să nu fi înțeles nimic din ceea ce ne-a spus Petre Țuțea?

Și atunci fii. Fii Bunătate, fii Iubire, fii Adevăr și fii Lumină. Gândește-te că ești o coală albă, pură, pe care ai libertatea să o așezi în mașinăria de scris a eternității și să tipărești acolo, pe ea, o proclamație despre ființa pe care a plămădit-o Dumnezeu cu tot ce e mai bun și frumos pe lume. Un manifest despre tine.

Nu rupe niciodată puntea dintre tine și El. Altfel te vei trezi condamnat să rămâi un suflet etern rătăcitor, pierdut fără scăpare și fără putința de a zări vreun Far al Bunei Speranțe la orizont. Un călător singur și neiubit printre cei pe care i-a nesocotit, pe care i-a lovit, pe care i-a înșelat, i-a mințit, i-a prigonit, i-a vândut, de care s-a folosit și pe care i-a înjosit cu o aroganță pe care a crezut-o a fi calitate umană, nu blestem.
 
de Carmen Voinea – Răducanu

marți, 20 martie 2018

Secretul fericirii?

La mulți ani de ziua fericirii, să fiți fericiți!

 
Mulţi învăţaţi au încercat de-a lungul timpului să găsească şi să definească secretul fericirii, mecanismul din spatele creării unei vieţi frumoase şi armonioase. Nu știu dacă există un secret al fericirii, iar dacă există este unul general valabil pentru fiecare trăitor pe acest Pământ sau fiecare om are propriul lui mod de a fi fericit?

Ceea ce ştiu sigur este că fiecare este dator să încerce să fie fericit şi să trăiască frumos, pentru ca, la sfârşit, să poată privi cât mai senin înapoi şi cu cât mai puţine regrete.

Şi cred că am fi mult mai fericiţi...

- dacă nu ne-am mai compara mereu cu alţii, dacă nu ne-am mai dori constant să fim ca ei sau în locul lor, dacă am trăi mai mult concentrate pe a fi decât pe a avea.

- dacă am trăi mai echilibrat şi ne-am reevalua mai des valorile şi priorităţile.

- dacă am trăi mai mult pentru noi înşine decât pentru alţii. Alegerile pe care le facem sunt raportate mai mult la ceilalți decât la noi înșine. Concurăm prostește și inutil cu oameni care au mai mult, ne străduim să dobândim lucruri care nu ne sunt neapărat folositoare și pierdem timp prețios din viață pentru a le avea, doar pentru a fi în rând cu lumea. Avem orgolii şi ambiţii nejustificate, pentru care ne irosim timpul, sănătatea şi pacea inimii.

- dacă ne-am folosi energia şi timpul consumate inutil cu diverse aspecte distructive pentru binele nostru şi al aproapelui nostru. Iar printre aceste aspecte distructive care ne irosesc energia şi vitalitatea enumăr doar: invidia, superficialitatea, răutatea, teama de eşec, dorinţa nebună de a dovedi că avem şi că putem. Lista este mult mai lungă, dar aţi înţeles voi ce rele ne distrag atenţia de la ceea ce este cu adevărat important: viaţa noastră, fericirea noastră.

- dacă ne-am schimba perspectiva prin care îi vedem pe cei de lângă noi. Adică ar trebui să vedem binele din fiecare, şi nu răul, să îi privim pe oameni cu drag şi să le apreciem calităţile – şi vă asigur că orice om are calităţi şi de la oricare seaman avem ceva de învăţat – în loc să vedem la ei trăsăturile urâte. Asta înseamnă să ne bucurăm pentru reuşitele lor, şi nu să îi invidiem.

- dacă ne-am schimba optica despre viaţă privind înainte, spre viitor, în loc să ne cantonăm în trecut, unde nu mai putem schimba nimic. Stând ancoraţi în trecutul care ne-a încărcat cu dureri, ne sabotăm singuri fericirea şi ne transformăm de-a pururi în victime ale deziluziilor.

- dacă nu ne-am mai tortura cu întrebări inutile şi cu gânduri negative, dacă nu ne-am mai împovăra sufletele cu regrete şi cu ură, dacă ochii noştri ar vedea dincolo de aparenţe, dacă inimile noastre ar bate în ritmul iubirii.

- dacă am învăţa să facem totul cu iubire: să ne trezim zi de zi cu chef de viaţă, să mâncăm cu bucurie fără să ne mai învinovăţim că nu am început dieta fix în acea dimineaţă, să ne îmbrăcăm binecuvântând hainele confortabile în loc să ne uităm supăraţi în oglindă că nu ne place ceva la noi, să mergem la serviciu cu recunoştinţă chiar dacă ne aşteaptă nişte sarcini mai dificile în acea zi. Dacă am privi de dimineaţă cu optimism spre ziua ce ne stă dinainte, cu siguranţă totul ne-ar ieşi mai bine şi nu ne-am mai simţi atât de epuizaţi fizic şi psihic.

Poate că secretul fericirii este bunătatea faţă de noi înşine şi de cei din jurul nostru şi iubire în tot ceea ce facem, ce suntem, ce gândim… Iar iubire? Avem cât pentru zece vieţi. Trebuie doar să ne folosim de ea.

de Irina Binder
sursa: http://www.irinab.com/

vineri, 16 martie 2018

Iubirea nu este despre Suferinţă. Iubirea este despre Armonie!

Foarte mulţi oameni, din păcate, trăiesc cu gândul că iubirea implică suferinţă, lacrimi, durere, tristeţe, gelozie, certuri, şantaj emoţional, posesiune…

Dar iubirea NU implică nimic din toate acestea…

Iubirea implică linişte, pace, bucurie, fericire, bunătate, empatie, înţelegere, comunicare, armonie, respect, apreciere, susţinere, libertate, încurajare…

Din păcate, foarte mulţi dintre noi am fost învăţaţi de mici copii că iubirea înseamnă suferinţă, că nu poţi iubi fără să nu suferi. Acest lucru este însă foarte greşit. Iubirea NU este despre lacrimi şi suferinţă, ci despre bucurie, fericire şi armonie…

Imaginea noastră despre iubire şi relaţii de iubire ne-am format-o încă din copilarie, în funcţie de relaţia de iubire dintre părinţii noştri. Cei care au crescut în familii disfuncţionale, în care părinţii se certau tot mereu, erau geloşi, se abuzau fizic şi psihic, în care părinţi nu comunicau, erau posesivi cu partenerul, în care părinţii sufereau, şi-au format o imagine despre iubire GREŞITĂ asociată acestor trăiri. Ei au ajuns să creadă că aşa este iubirea, asemeni relaţiei de iubire dintre părinţii lor sau cum le-au spus părinţii lor că este, astfel că, se implică în relaţii şi acceptă toate aceste trăiri negative care le aduc suferinţă, crezând că aşa este iubirea, deoarece aşa au văzut-o la părinţii lor sau aşa li s-a spus!

Dacă te afli într-o relaţie de iubire în care suferi, uită-te în urma ta şi vezi cum a fost relaţia de iubire dintre părinţii tăi în copilăria ta şi adu-ţi aminte ce ţi s-a spus despre iubire. Regăseşti în relaţia ta cam aceleaşi trăiri pe care le aveau părinţii tăi?

Înţelege că ţi-ai format o imagine greşită despre o relaţie de iubire şi că într-o relaţie sănătoasă de iubire nu au ce căuta asemenea trăiri. O relaţie de iubire în care există multă suferinţă, mii de lacrimi, foarte multe certuri, gelozie, dorinţa de posesiune, şantaj emoţional, dependenţă faţă de celălalt, lipsa de respect, lipsa de apreciere, lipsa susţinerii şi încurajării, lipsa comunicării, abuz fizic sau psihic, nu se poate numi relaţie de iubire, ci mai degrabă compromis. Dacă ai astfel de trăiri în relaţia ta, nu te afli într-o relaţie sănătoasă de iubire, ci în una disfuncţională bazată pe compromis.

Crezi că meriţi să rămâi într-o astfel de relaţie în care domină suferinta şi nu armonia?
Ai ajuns să accepţi compromisul în relaţia ta, deoarece tu crezi că aşa e normal să fie într-o relaţie, că aşa sunt toate relaţiile, cu bune şi cu rele, dar nu este aşa!

Într-o relaţie sănătoasă de iubire nu are ce căuta nici una dintre aceste trăiri. O relaţie sănătoasă de iubire se bazează pe înţelegere, prietenie, comunicare, apreciere, respect, susţinere, încurajare, libertate şi nu dorinţa de posesiune, de Armonie.

E adevărat… în orice relaţie pot apărea unele certuri şi neînţelegeri, dar atunci când există iubire sănătoasă, comunicare, acestea se pot rezolva într-un mod armonios şi ele nu vor duce la multe lacrimi şi suferinţe.

Aşadar, nu mai crede că iubirea implică lacrimi şi Suferiţa, deoarece acest lucru nu este adevărat. O iubire bolnăvicioasă implică lacrimi şi suferinţă şi nu o iubire sănătoasă!
 
de Camelia Serban

miercuri, 14 martie 2018

Femeie puternică nu e aceea care e tot timpul cu zâmbetul pe buze. Femeie puternică e aceea care-şi dă voie să şi Plângă

 

“Femeie puternică nu e aceea care e tot timpul cu zâmbetul pe buze. Femeie puternică e aceea care-şi dă voie să şi Plângă…

Femeie puternică nu e aceea care-şi ascunde suferinţa sub masca unui zâmbet fals, ci aceea care-şi trăieşte suferinţa autentic, lăsând să curgă pe chipul ei râuri de lacrimi atunci când sufletul ei plânge…

Femeia puternică nu e aceea care-şi reprima setimentele, astfel împietrindu-şi inima, ci aceea care-şi dă voie să Simtă…chiar şi acele sentimente dureroare…

Femeia puternică nu se ascunde sub masca “fericirii” atunci când viaţa ei o doare, ci alege să-şi trăiască suferinţa autentic…

Femeia puternică nu e aceea care pozează tot timpul în chipul femeii fericite, ci aceea care îşi trăieşte suferinţa cu demnitate şi acceptare…

Femeia cu adevărat puternică îşi dă voie să Simtă sincer. Să simtă bucurie, atunci când viaţa ei e sclipitoare, dar şi tristeţe, atunci când viaţa ei e-un “chin”…

Prea multe femei ascunse sub masca zâmbetelor false…

Prea multe femei care pozează în chipul femeii fericite…

Prea multe femei cu Inimi împietrite…

Prea multe femei care nu mai ştiu să plângă…

Prea multe femei “bărbate”…

Nu-ţi mai distruge sufletul dragă femeie, reprimându-ţi sentimentele dureroase. Nu-ţi mai distruge sufletul încercând din răsputeri să-ţi “maschezi” suferinţele.

Dă-ţi voie să fii TU, exact aşa cum SIMŢI. Veselă, cu zâmbetul pe buze, atunci când viaţa îţi zâmbeşte. Tristă şi cu mii de lacrimi în ochi, atunci când viaţa te “loveşte”…

Femeia cu adevărat puternică e aceea care este exact aşa cum Simte – zâmbitoare, dar uneori şi Tristă. Femeia cea mai frumoasa e aceea care-şi dă voie să fie sensibilă…vulnerabilă…

Fii TU, în toată “imperfecţiunea” ta. Perfect de frumoasă, şi veselă şi Tristă…”


marți, 13 martie 2018

Oamenii pe care îi iubești nu au termen de comparație decât propria lor viață, iar nu a altora. Dar ca să gândești astfel, nu trebuie să îți pui nădejdea în ei.

"Nu poti compara soarele cu luna"
 
Nu știu de ce unii oameni mă iubesc atât de mult. Nu am găsit un răspuns concret la această frământare. Singurul lucru concret pe care îl știu este că, în momentele mele de cumpănă ale vieții, dragostea acestor oameni mi-a fost deopotrivă acoperământ de necazuri, sânul lui Dumnezeu în care nu mă mai putea atinge nimeni și nimic, hrană pentru sufletul meu hăituit și sprijin tare.

Oameni care m-au iubit pur și simplu, ca făcând parte din firescul naturii lor umane, fără să îmi pună întrebări sau, mai rău de atât, să îmi scoată ochii pentru vreo greșeală a mea plătită scump de ei.

Au apărut ca niște anonimi în întunericul vieții mele, purtând fiecare în spatele sufletului său, pe lângă durere, lumină binefăcătoare și atottămăduitoare de toate rănile pe care alți oameni, în drumul lor spre eternitate, ți le plasează ție pe motivul faptului că tu poți și, har Domnului(!), ai de unde.

Când m-am legat strâns de acești oameni minunați, au început unul câte unul, să dispară în anonimatul din care veniseră, nu pentru că dragostea mea îi obosise, ci pentru că ei îl iubeau mai mult pe Dumnezeu decât pe mine, iar eu, cu toate că îi iubeam nespus, le aduceam neliniște.

Atunci, atât de la ei cât și de la alții asemenea lor, am învățat marea lecție a iubirii: să iubești omul, dar să nu îți pui nădejdea în el, ci în Dumnezeu.

Mi-a fost extraordinar de greu să cred că iubind astfel, nu fac decât să greșesc. Față de Dumnezeu, față de mine și față de ei. Dar este adevărat. Greșesc iubind așa.

Când îți pui nădejdea într-un om, devii posesiv, faci comparații, vezi distorsionat lucrurile și îți pervertești credința într-un "adevăr" care depinde de relația ta cu tine însuți și cu Dumnezeu printr-un simplu om, pe când lucrurile ar trebui să stea altfel: credința ta să fie o realitate construită pe relația dintre tine cu tine însuți, cu aproapele tău, ambele având ca scop uniunea ta cu Dumnezeu, uniune care să nu depindă de oameni, ci de tine. De felul tău de a privi si a trăi viața.

Oamenii pe care îi iubești nu au termen de comparație decât propria lor viață, iar nu a altora. Dar ca să gândești astfel, nu trebuie să îți pui nădejdea în ei. 

Cum nu poti compara soarele cu luna, tocmai pentru faptul că fiecare e altceva, la fel și oamenii. Nu ne punem nădejdea în căldura soarelui sau în lumina blândă a lunii, ci în Cel Care Le-a creat.

Cu toate că am greșit enorm de mult procedând astfel, adică încrezându-mă în totalitate în ființa și darurile unui om care mă îndrăgea, observ că și astăzi sunt o mulțime de oameni care mă iubesc, deși nu am făcut absolut niciun efort sau jertfă ca să merit acest lucru.

Și a nu știu câta oară, mă întreb mirat "De ce?"
 

luni, 12 martie 2018

Cum noi, bărbații, ne „omorâm” în tăcere soțiile

Astăzi vreau să vă scriu vouă, dragi bărbați! Am primit pe email această sinceră istorisire din partea unui domn (rugându-mă să o public pe blog) care, din păcate, este prea tardiv de a mai putea face ceva pentru salvarea căsniciei sale. Luați aminte!
Cu iubire și lumină, Daniela.
 
 
„Vreau să vă împărtășesc ceea ce s-a întâmplat în viața mea, să vă spun o istorie despre cum îţi poţi distruge familia intenționat şi sistematic, fără să conștientizezi acest lucru:

11 ani în urmă mi-a surâs norocul să întâlnesc o fată superbă. Eu aveam 23 de ani, ea 18. După cinci ani ne-am căsătorit, iar un an mai târziu s-a născut fiul nostru. O duceam destul de bine, aveam o afacere în domeniul construcțiilor.

Dar după 11 ani de căsătorie soția mea a decis să plece. Când și-a anunțat decizia ei, am rămas uimit. Îmi imaginam că pot pierde orice – afacerea, banii, averea… dar niciodată nu m-am gândit că ea ar putea să mă părăsească!

În acea seară m-am îmbătat. Când m-am trezit, am început să analizez faptele și evenimentele din viața noastră. Cu cât analizam mai mult, cu atât mai silă îmi era de mine însumi.

La începutul relației noastre, ea mă privea cu ochi îndrăgostiți, se bucura de succesele mele, uneori se supăra pe întâlnirile mele cu prietenii, însă mă ierta. Îi ceream iertare, îi dăruiam flori, cadouri, însă cel mai important – atenție.

După câțiva ani de căsătorie, ea în fiecare seară mă aștepta cu cina pregătită, eu însă nu mai vedeam în ea o femeie cu lumea ei interioară, cu gândurile, emoțiile şi trăirile sal Vedeam că totul este în regulă în casă, vedeam că ea este o gospodină desăvârșită şi o soție iubitoare și atât. O ascultam, dar nu o auzeam. Aveam impresia că nu eram alături de ea, ci undeva departe cu gândurile mele.

Uneori, din cauza unor probleme la muncă, plecam câteva zile și deconectam telefonul. Am făcut acest lucru chiar şi atunci când era însărcinată. Apoi mă întorceam de parcă nu s-ar fi întâmplat nimic. La început îi ceream iertare, apoi tot mai rar.

Comunicam tot mai puțin, nu mai împărtășeam nimic. Dormeam în camere separate, pe motiv că trebuia să mă trezesc devreme. Inventam tot felul de scuze. Desigur, încercam să-mi răscumpăr vina. Cererile ei însă erau tot mai modeste.

Acum, după câteva luni de când a plecat, am înțeles că viaţa mea nu are sens fără această femeie. Nu înțelegeam, nu conștientizam, nu simțeam cine este ea şi copilul nostru. Erau cei mai importanți oameni.

Acum conștientizez că o iubesc doar pe ea. Înțeleg cât de puțin i-am oferit pe plan emoţional şi cât de frumos e să iubești toată viaţa doar singură o femeie!

Zilnic o distrugeam pe interior, o sufocam cu indiferența mea. Ea însă în toți acești ani suferea şi aștepta să mă schimb… Fetița pură şi iubitoare “a murit” şi a renăscut într-o femeie dură, fără suflet, fiind convinsă că toţi bărbații sunt niște nenorociți.

Acum doar îmi pot imagina cum aş fi venit acasă, dăruindu-i flori, îmbrățișând-o şi spunându-i cât de mult o iubesc. Aş fi fost cel mai fericit doar pentru că este alături de mine.

Însă acesta deja este un episod pierdut al vieții. Nu există șanse să întorci înapoi ceva, să ștergi supărările şi dezamăgirile. De aceea, dacă Dumnezeu ți-a dat un om drag – ai grijă de el. Femeia este o floare – nu tolerează minciuna, umilința, grosolănia. Iubește-o şi spune-i asta, mereu!”

vineri, 9 martie 2018

Iubirea nu are nevoie de caini de paza si nici de ziduri groase de protectie. Astea sunt atributele fricii.

Cine ar putea sa-ti fure iubirea?
 

Cum putem fi atat de fragili incat sa credem ca cineva ne poate fura iubirea?

Cum poate cineva sa creada ca undeva, in lumea asta mare, exista oameni specializati in spargeri de suflete?

Stiu, exista celebra formulare – ‘spargatori de relatii sau de casnicii’. In realitate, persoanele astea nu sparg nimic. Ele doar speculeaza iubirile nesigure, iubirile fragile… nisipurile miscatoare. Acolo isi fac loc, acolo actioneaza.

Degeaba pui caini de paza, degeaba incerci sa controlezi, degeaba inchizi iubirea intre ziduri de piatra, daca iubirea este fragila, nesigura… fricoasa.

Apropo de ziduri de piatra, mi se pare foarte funny cum la casatorie, oamenilor li se ureaza ‘casa de piatra’. Ce urata urare! Parca le spui – ‘de acum incolo, iubirea voastra se va muta la Alcatraz, corpul C, celula 160. Succes in detentie’.

Acum cateva zile am prezentat o tombola pentru nunti si am vorbit putin despre asta, despre aceasta ‘casa de piatra’. Si le-am zis acelor oameni – 121 de cupluri ce urmau sa se casatoreasca – sa nu se mai gandeasca la casa de piatra, ci la gradina iubirii lor. Sa o ude zilnic, sa aiba grija zilnic de florile iubirii lor pentru ca altfel, daca acestea se vor usca… acea casa de piatra nu ii va ajuta la nimic.

Iubirea nu poate fi inchisa intre patru pereti de teama hotilor de sentimente. Ea nu fuge la aparitia primei tentatii. Daca se intampla asta inseamna ca nu a fost iubire si poti spune un ‘multumesc’ din tot sufletul.

Cand iubesti, lasi usa larg deschisa. Oricine poate intra, dar nimeni nu poate fura nimic.

Tocmai asta da frumusete iubirii – deschiderea, libertatea… Libertatea aia in doi. Exista, nu va speriati.

Exista si este tare frumoasa.

Cum poti construi iubirea, daca pleci la drum cu ideea ca relatia sau casnicia inseamna o pierdere a libertatii? Ce fel de iubire poate fi aia?

Mie imi suna a chin!

Cum poti construi iubirea, daca pleci la drum cu ideea ca cineva incearca sa ti-o fure? Ce fel de deschidere e asta?

Mie imi suna a frica!

Iubirea nu inseamna constrangeri si privare de libertate – aia se numeste sclavie.

Atunci cand iubesti, ai parte de libertate… acea superba libertate in doi.

Din pacate, iubirea tine din ce in ce mai putin pentru ca foarte putini oameni mai au chef sa munceasca, nimeni nu mai pare dispus sa construiasca, nimeni nu mai are chef sa stropeasca zilnic gradina iubirii…

Din ce in ce mai multi se multumesc cu acele shot-uri de chimie, cu acele senzatii de zbor, dupa care pica in depresie… isi acopera sufletul cu balarii si asteapta resemnati urmatorul shot.

Multi oameni se tem de iubire. Se tem de iubire tocmai pentru ca ea este diferita de acea stare de betie sentimentala – este o stare matura, superioara… mult mai linistita! Iar linistea sperie, plictiseste, iar noi ne dorim sa fim nevrotici!

‘Sa mai copilarim putin. De ce atata graba’? – isi spun unii. ‘Iubirea trebuie sa vina fara sa faci eforturi… ea este un dat’ – spun altii.

Ehe, daca ar fi atat de usor. Iubirea este insa o constructie complicata. De aceea orice om este capabil sa se indragosteasca, insa nu oricine este capabil sa iubeasca. Iubirea nu inseamna doar vara… soare, distractie. Iubirea inseamna si iarna si viscol si zapezi…

Din pacate, foarte multi oameni intra in iubire murdari pe talpile sufletului, intra cu teama… speriati, ba chiar disperati pe alocuri si impun rapid restricti, controale… vamuiesc iubirea!

Fara sa-si dea seama, ei transforma iubirea in obsesie, in chin, isi sufoca partenerii, dupa care se plang ca lumea e rea si ca au ghinion, ca nimeni nu sta langa ei. De aici si pana la razbunare mai este doar un pas.

Nu, lumea nu este rea, insa iubirea nu accepta talpi murdare de noroi, suflete otravite. Ea functioneaza doar pe curat! Pesemne asta este si motivul pentru care in lumea asta exista atat de putine iubiri curate.

Oamenii au uitat sa se stearga pe suflet. Unii chiar refuza acest lucru. Si ne mai miram ca Romania este pe locul 5 in topul european al tarilor depresive…

Pe mine nu ma mira. Oamenii ajung sa-si doreasca sa fie iubiti refuzand iubirea prin propriile comportamente. Ce ironie…

Ca sa revin la ideea de baza, iubirea inseamna libertate… cainii de paza nu au ce cauta in peisajul ei… Niste pisici simpatice sunt suficiente.
 
 

joi, 8 martie 2018

La mulți ani, dragi MAME!


Astăzi ar trebui să fie despre ele…despre MAMELE noastre. Despre ele, cele care ne-au dat viața noastră, dar și viața lor toată. Din prima clipă a noastră și  până în ultima clipă a lor. 

Ele ale căror singure bucurii sunt bucuriile noastre, ale căror singure visuri sunt visurile noastre. 

Ele care simt nefericirea noastră ca pe o moarte lentă.

Ele care așteaptă oricât, care înțeleg orice și care iartă totul.

Ele care uită că le-am dezamăgit de îndată ce le îmbrățișăm. 

Ele pentru care abia dacă găsim puțin timp... 

Ele cărora ne plângem ofurile, dar pe care nu avem timp să le ascultăm. 

Ele pe care le facem să se simtă ca niște tâlhari când vin să ne viziteze, acuzându-le că ne invadează casa și intimitatea. 

Ele la care ne răstim uneori și cu care nu avem răbdare, în timp ce cu străinii suntem foarte atenți și buni.

Ele cărora le ducem lucruri de care nu mai avem nevoie... „Îi duc asta lu’ mama, se va bucura”… în timp ce pentru străini cheltuim bani să le dăruim ce este mai bun.

Ele care ne servesc cu bomboanele păstrate pentru noi, pe care tot de la noi le-au primit cândva, dar de care nu s-au îndurat să se bucure.

Ele de la care plecăm cu sacoșe pline cu mâncare pentru care s-au istovit cu toată dragostea de care sunt capabile. 

Ele care n-au fost răsfățate de bărbații lor, care prea rar au primit flori și recunoștință și cărora unii le strică până și bucuria zilei de 8 martie luând-o în derâdere.

Ele celor cărora le cerem atât de mult și cărora le oferim atât de puțin.

Ele ale căror greșeli le ținem minte toată viața, dar ale căror mii de dovezi de iubire le uităm.

Ele pe care le muncim, cărora le dăm copiii să ni-i crească, fără să ne întrebăm de unde au încă atâta putere și răbdare când noi nu rezistăm nici măcar câteva ore…

Ele pe care le obligăm să ne iubească în tăcere și de la distanță, acuzându-le că sunt prea grijulii și posesive.

Ele care așteaptă înspăimântate vești de la noi, care nu dorm nopțile de grija noastră.

Ele care ne ascund durerile și fricile lor, care ne întâmpină mereu zâmbind și bucuroase, de parcă n-ar fi cunoscut vreodată durerea și spaima.

Ele pe care, inconștienți și egoiști le facem să simtă și să creadă că nu mai au nimic de oferit… iar sentimentul de inutilitate le distruge până și ultima fărâmă de dorință de viață.

Ele care nu-și doresc să ne deranjeze sau să ne fie poveri, care și-ar dori uneori să fie invizibile dacă s-ar putea.

Ele ale căror mâini au forma iubirii.

Ele... uitate, neglijate și de unii abandonate...

Ele pe care învățăm prea târziu să le prețuim și să le arătăm iubirea noastră.

Ele... pe care le căutăm cu flori pe sub iarbă și pe sub zăpezi…

La mulți ani, dragi MAME! 

de Irina Binder

joi, 1 martie 2018

Bine ai venit, primăvară! Bine ai venit, Martie!

Fie ca acest anotimp să vă aducă sănătate, liniște în suflete, bucurii, iubire pentru tot ce vă înconjoară, gânduri bune și momente frumoase să aveţi tot anul! Bună dimineața! Vă îmbrăţişez cu drag, Daniela.


Primăvară e când nu regreţi nimic. Primăvară e când treci pe stradă şi zâmbeşti necunoscuţilor, fără motiv. Primăvară e când îţi eşti ţie însuţi de ajuns să fii fericit. Primăvară e când te opreşti să dăruieşti şi îl întrebi pe cerşetor cum îl cheamă. Se uită mirat la tine. L-ai văzut! Ai văzut că e om. E primăvară!

Primăvară e când te opreşti să vorbeşti cu un căţel care doarme întins la soare. Cu o gărgăriţa ce s-a aventurat pe o frunză. Cu un prieten cu care n-ai mai vorbit de un milion de ani. Cu bătrâna din colţ care vinde usturoi şi e supărată că pe ea n-o iubeşte nimeni de 1 martie. Primăvara e când iubeşti şi nu aştepţi să fii iubit.

Primăvară e când abia aştepţi nu să primeşti flori, ci să dăruieşti. Primăvara e când cineva te-a rănit, dar, pur şi simplu, îi mulţumeşti. Că uite aşa, poţi să înveţi cum să ierţi. Primăvara e când ai putea fi gelos, dar, pur şi simplu, nu eşti, căci realizezi că nu poţi trăi o viaţă temându-te de toţi oamenii mai frumoşi, mai destepţi, mai buni ce-ar putea apărea să-ţi ia locul în viaţa celui iubit. Aşa că ridici din umeri, continuând să fii tu.

Primăvară e atunci când cineva te-a dezamăgit crunt, dar alegi să taci, să nu spui nimic şi să vezi în continuare tot ce are bun. Primăvară e când un vis ţi s-a făcut ţăndări şi te apleci să culegi, cântând, cioburi de nădejde şi de credinţă, să faci unul mai bun. Primăvară e când ai putea să vezi ce nu ai, dar alegi să mulţumeşti pentru tot ce ai primit. Primăvară e atunci când crezi în minuni. Cea mai mare părându-ţi a fi…chiar tu.

Primăvară e când a ieşit soarele, când s-a topit zăpada, când au apărut ghioceii şi când toată lumea începe, în sfârşit, să reflecte, după o iarnă lungă şi grea, ce ai tu în suflet. Mereu.

Primăvara eşti tu! Uneori însă uiţi.

de Alexandra Svet
sursa:
http://activenews.ro/
 

miercuri, 28 februarie 2018

Portretul sufletului meu


Dacă vreți să mă cunoașteți, mai mult sau mai puțin... 

Mai mult sau mai puțin, sunt și eu om ca și tine. Mănânc, beau, dorm, mă trezesc, muncesc, alerg, mă odihnesc și fac absolut toate lucrurile pe care le face un om. Am gură să spun, urechi să aud, ochi să văd, mână să fac, picioare să alerg, exact ca și tine. Așa că să nu îndrăznești să mă tratezi altfel. Pentru că și eu dacă voi vedea în fața mea și voi recunoaște omul din tine, mă voi comporta ca un om cu tine. Dacă însă nu voi vedea, atunci mă voi comporta ca un om ca să îți arăt totuși, ce ar fi trebuit să faci. Nu din respect pentru tine, ci din respect pentru mine.

Mai mult sau mai puțin, am și eu suflet ca și tine. Râd când simt; plâng când nu vreau; sper atunci când ceilalți mă descurajează; urlu atunci când nu mă aude nimeni; mă rog ca să trăiesc; iubesc când inima îmi spune; urăsc răul atunci când mi se face; lupt atunci când nu mai pot crede; cred atunci când realitatea își închide taverna cu soluții pentru mine; zâmbesc când frumosul îmi atinge inima; sunt sensibil la răutățile altora și la slăbiciunile mele; deznadajduiesc atunci când mi se pare că Dumnezeu îmi amână răspunsurile la rugăciuni; mă bucur de fiecare dată când viața caută să îmi arate ceva frumos. Așa că, să nu îndrăznești să râzi de sentimentele mele. Sunt ale mele, nu ale tale. Deci nu ai dreptul să îmi spui ce vrei tu despre ele, ci doar ceea ce trebuie și dacă accept aceasta. Pentru că eu le trăiesc, nu tu.

Mai mult sau mai puțin, am și eu prieteni ca și tine. Unii mă admiră și mă sprijină; unii mă "ajută"doar când au ei nevoie; unii mă iubesc doar la arătare și doar prin cuvinte; unii ar da tot ce au pentru a mă vedea o clipă fericit și mândru de ei; unii cred diferit față de mine, dar îmi respectă cu sfințenie credința; unii mă vor doar al lor si numai pentru ei; unii mă invidiază în ascuns și mă fericesc pe față. Dar, cu toate acestea...totuși, sunt prietenii mei, nu ai tăi. Așa că, să nu îndrăznești să te atingi de imaginea lor din sufletul meu. Nu îți dau voie. Pentru că la fel cum tu mi-i bârfești fără nici o jenă în față, la fel de nonșalant mă bârfești și pe mine în fața lor. Acesta este principiul meu. Dacă faci astfel, prietenul tău cel mai bun este obiceiul tău stricat, nu eu.

Mai mult sau mai puțin, am și eu o credință ca și tine. Mă rog; mă spovedesc; mă împărtășesc; merg la biserică; fac toate ale credinței mele, în legea în care m-am născut și în care vreau să mor. La fel cum eu nu mă leg de credința ta, nu râd de obiceiurile voastre, nu îmi bat joc de simțămintele tale, la fel îți cer să nu îmi arunci cu gunoaie în ochii mei referitoare la ceea ce am eu mai sfânt. Până la urma urmei, e credința mea, nu a ta. Deci nu îți dau voie. Dacă ești fanatic, atunci fii pentru tine, nu pentru mine. Eu nu am nevoie. Dumnezeul meu este un Dumnezeu liniștit, al păcii iar nu al războiului. Mie nu îmi trebuie adepți, mie îmi trebuie liniște sufletească să mă pot mântui.

Mai mult sau mai puțin, am și eu o familie ca și tine. Poate nu mă înțeleg cu toți, dar îi iubesc pe toți. Poate unii dintre ei nu sunt și nu vor fi niciodată exemple demne de urmat, dar sunt ai mei și mă mândresc cu asta. Pentru că rădăcinile mele sunt ei, nu tu. Așa că, să nu îndrăznești să spui ceva la adresa alor mei. Eu știu cât sufăr și cât mă bucur în familia mea, nu lumea care are grijă să îmi spele rufele din familie. Ți se pare că sunt agresiv? Nu. Sunt doar corect cu persoana mea și principiile mele. Caut să mi le respect.

În măsura în care vei îndeplini aceste cerințe, voi fi și eu prietenul sau omul de lângă tine... mai mult sau mai puțin.

marți, 27 februarie 2018

Cel mai trist tip de iubire…


Nu transforma iubirea într-un lanţ care-ţi strânge partenerul tot mai tare, doar pentru a te asigura că el încă-ţi aparţine.

Iubirea ar trebui să te facă să dansezi, nu să rămâi blocat.

Ea este ca un continent întreg încă neexplorat, însă, cu cât îţi asumi mai mult acest curaj, cu atât descoperi lucruri incredibile, lucruri care s-au ascuns privirii celorlalţi…celor care n-au avut curaj.

Cum ai putea să explorezi frumuseţea atunci când eşti legat? Cum ai putea să atingi orizontul când cel de lângă tine nu-ţi dă dreptul să te mişti?

Va transformaţi amândoi în sclavii propriilor voastre slăbiciuni. Unul din voi devine incapabil să-şi ia zborul, iar celălalt incapabil să-şi dea seama că nu este altceva decât un paznic…

Un paznic trist care nu scapă din vedere nicio clipă persoana transformată în obiectul propriei sale posesivităţi.

Noi, oamenii, am dat un nume iubirii doar pentru a şti cum să ne raportăm la ea atunci când abuzăm de acest cuvânt.

Ea totuşi nu are nume. Ea nu are nici formă!

Cu toate acestea, doar prin iubire ne putem înţelegem sensul.

Puţine mai sunt libertăţile de care beneficiem cu adevărat, iar libertatea de a iubi este încă tangibilă şi reală.

Restul libertăţilor sunt impozitate…

Dacă vezi că nu te potriveşti cu un om, pleacă!

Este dreptul lui să caute o altă experienţă de viaţă alături de un partener potrivit.

Este obligaţia ta să-ţi acorzi o altă şansă….

Nu condamna definitiv la nefericire două fiinţe:

Una din ele incapabilă să-şi ia zborul, iar cealalaltă incapabilă să-şi dea seama că nu este altceva decât un paznic care strânge tot mai tare un lanţ…

….pe care-l numeşte în mod greşit IUBIRE!
 
de Adrian Cutinov

luni, 26 februarie 2018

Totuși, există în lume oameni fericiți. Iată ce-i unește pe ei toți!

 
Oameni care simt prin toată ființa lor vibrația sensibilității universale.

Oameni care se prăbușesc, la miez de noapte, pe pământul rece din parc și se lasă zdrobiți de frumusețea cerului înstelat.

Oameni cărora nu le pasă de nimic, în afară de lucrurile care le umplu sufletul cu spiritualitatea existențială…

Cel mai incredibil lucru însă este că, oricât de mult nu te-ai strădui să-i convingi pe ceilalți că anume acest stil de viață e cel mai corect, ei refuză să creadă. Oamenii pur și simplu nu acceptă valoarea frumuseții de moment. Ei nu mai realizează ce înseamnă să-ți trăiești viața din plin.

Te-ai trezit dimineața. Ești viu. Ești sănătos. Ți-ai pregătit un mic dejun delicios. Ai mâncat. Ai privit pe geam. Iar acolo se ascunde lumea și cu siguranță un anotimp magic.

Care? De ce ar conta? Toate sunt extraordinare!

Iarna e frumoasă că are zăpadă și spiritul cald al sărbătorilor.

Primăvara e minunată prin tot ce înseamnă prospețime. Prin cântecul păsărilor și prin senzația constantă a unui nou început.

Vara e încântătoare prin natura maiestuoasă, prin tinerețea și libertatea pe care o inspiră oamenilor.

Toamna e fermecătoare prin tristețea ei ce-și evocă ecoul în sufletele noastre melancolice.

Oare nu e asta fericirea?

Să fii prezent aici și acum. Să admiri. Să exiști.

Să iubești pe ceilalți și să te iubești pe tine. Să speri și să ierți.

Dar cel mai important – SĂ PREȚUIEȘTI CEEA CE AI!

sursa:
http://devorbacutine.eu/

joi, 22 februarie 2018

Despre adevărata noastră mască!

 
Unele persoane vin şi pleacă din viaţa noastră fără să realizăm că fiecare din acele persoane ne-au schimbat foarte mult. Poate ne-au modificat cursul vieţii şi nici nu au dorit acest lucru!

Ciudat este că nici nu ne mai aducem aminte de multe dintre ele! Uneori ne trece pe la urechi un nume sau o poreclă care ne trezeşte o amintire despre cineva care ne-a fost drag cândva! Am râs alături de acea persoană, am depănat amintiri sau poate ne-am certat! Atâtea persoane şi atâtea nume!

Nu ne gândim că omul care suntem astăzi, are puţin din calităţile sau defectele altor persoane în prezenţa cărora, cândva, am împărtăşit o parte din sufletul nostru! Dacă s-ar aduna toate fiinţele care ne-au cunoscut cred ca ar putea să facă împreună un portret al nostru, al omului care suntem aici şi acum!

Dar de ce ar trebui sa fie atăt de multe persoane laolaltă pentru a defini o singură fiinţă? De ce nu ar putea oricare dintre ele să ne definească exact?

Datorită măştilor pe care le purtăm!

Să fie doar una sau două măşti oare? Nu! Sunt zeci, dacă nu chiar sute de măşti pe care le purtăm cu foarte multă dibăcie, pentru a nu lăsa la vedere faţa reală!

De ce ne este frică să fim naturali? Ne-am pierdut această naturaleţe sau nu am avut-o niciodată? Ne este teamă de ce-ar spune lumea dacă ne-am comporta aşa cum simţim la un moment dat?

Suntem plini de umilinţă în faţa şefului, pentru ca două minute mai târziu să fim plini de răutate în faţa subalternului pentru a-i sublinia încă o dată că trebuie să fim respectaţi, nu pentru că suntem mai buni ca el, dar dacă suntem nefericiţi încercăm să transmitem mizeria mai departe! Că doar aşa păţim la răndul nostru!

Strigăm cu emfază de la înălţimea catedrei, fără să realizăm de fapt cum am ajuns să predăm! Zeci şi sute de măşti pe care le schimbăm atunci când ne întâlnim cu părinţii, cu fraţii, cu prietenii!

Ce contează cum ne simţim? Nu trebuie să se vadă acest lucru! Trebuie să afişăm mereu o faţă mulţumită şi fericită. Dacă va râde cineva de noi când ne arătăm defectele şi slăbiciunile?

Cei din jurul nostru fac la fel, aşa că suntem o gaşcă mare de fiinţe ce râd forţat şi fără să-şi mişte capul, ca nu cumva să ni se scuture fardul cu ajutorul căruia ne-am chinuit de atâta amar de vreme să ne ascundem ridurile.

Trăim toata viaţa după concepţiile altora! Sunt păreri pe care ei înşişi nu le respectă, dar măcar noi facem tot posibilul să nu ieşim din rând!
 
de Adrian Cutinov

vineri, 16 februarie 2018

„Viaţa poate fi înţeleasă numai privind înapoi, dar trebuie trăită privind înainte.”

Sunt momente în care, cu toate că ai tot ceea ce ţi-ai putea dori şi cu toate că eşti conştient că ai multe motive pentru a fi fericit, totuşi simţi că îţi lipseşte ceva. Simţi că nimic din tot ceea ce ai nu te împlineşte şi că ai nevoie de mai mult sau de... altceva.

Mi s-a întâmplat și mie să simt că îmi lipseşte ceva şi am crezut că doar trec printr-o criză existenţială, dar nu a fost aşa.

M-am lăsat dominată de propriile ambiţii, uneori i-am lăsat pe alţii să îmi organizeze timpul şi m-am dedicat prea mult unor lucruri pe care le credeam importante, uitând să mă mai bucur de viaţă şi să mai fiu fericită... 

Cred că am uitat să trăiesc... fiindcă toată alergătura asta pentru a rezolva lucruri şi pentru a-i mulţumi pe oameni, tot traiul acesta planificat nu înseamnă viaţă. Iar mie îmi era dor de viaţă! Îmi lipseau lucruri aparent nesemnificative, lucruri banale, dar care mă făceau fericită. Îmi era dor să mă plimb desculţă pe iarba udă de rouă, să adorm afară într-o pădure, să simt mângâierile vântului şi să aud muzica naturii. Îmi era dor să culeg flori, să mă plimb prin ploaie, să uit, măcar pentru o zi, de tot ceea ce trebuia să fac şi să fac doar ceea ce îmi făcea plăcere. Îmi era dor să nu mai aud zgomotele lumii... Îmi era dor de câteva clipe de singurătate, în care să pot gândi în linişte, în care să îmi fac ordine prin încăperile sufletului...

Îmi era dor de iubiri curate și necondiţionate, de cuvinte sincere și calde, de apropieri pline de dragoste...

Îmi era dor de plimbările lungi din dimineţile în care lumea abia se trezea, dimineţi care mă găseau pe străzile mici şi pustii din centrul oraşului... pe acolo pe unde, trecând aveam impresia că auzeam paşii, vocile şi râsetele acelora care, în trecut, mă însoţeau...

Şi îmi era dor de locul meu unde îmi plăcea să vorbesc cu Dumnezeu cu voce tare, acel loc în care am mereu impresia că El îmi răspunde, că îmi şterge lacrimile, că mă mângâie cu o rază de soare şi că mă îmbrăţişează cu o adiere uşoară de vânt...

Îmi era dor de viaţă. Îmi era dor de mine.

Fragment din cartea Insomnii
de Irina Binder

marți, 13 februarie 2018

„Dumnezeu îţi arată locul comorii, dar tu trebuie să sapi!”


Nu am venit în viaţa asta să plătim facturi, să muncim ca nebunii, să ne certăm din orice prostioară, să colecţionăm cartoane cu multe ştampile, ci să învăţăm să iubim. Nu luăm cu noi decât iubirea dincolo. Nu luăm nici mobila, nici maşina, nici casa, nici… nimic. Sădeşte în suflet multă bucurie ca să ai ce flori să culegi mai târziu. Bucuria nu e ca valurile mării ce trec repede, nici ca floarea ce se ofileşte. Intâlneşte-te cu tine, descoperă-te, acordă-ţi timp conştient şi nu mecanic!

Copiii au deficit de ataşament parental care nu le validează identitatea. Copilul când vrea atenţie sau timp de calitate, ori se îmbolnăveşte ori face o prostie. Ceva face ca să-ţi atragă atenţie. Şi e nevoie de atenţie pozitivă, nu de atenţie negativă. Încredere şi încurajare, şi nu ceartă. Nu suntem maturi emoţional şi adeseori ne comportăm ca nişte copii. Indiferent ce s-a întâmplat există un rost. Fugim de responsabilităţi pentru că nu suntem liberi. Nevoie de libertate versus nevoie de control. Suflete, te iubeşti pe tine? Te-ai acceptat, te-ai iertat? Înţelegi ce se întâmplă în viaţa ta?

Viaţa te izbeşte de toţi pereţii, cu sau fără voia ta. Tu duci valul unde vrei şi poţi fi fericit. Omul e un mecanism care acţionează la diferiţi stimuli. Putem ieşi din orice angrenaj creat de noi sau de cei din jur. Avem nevoie de iubire necondiţionată şi pură. Nu te mai lovi cu acceleratul din tine. Ieşim din programul „maşina de cusut” şi schimbăm vibraţia, energia. Nu ne mai „lovim” unul altuia piticii de pe creier. Inteligenţă raţională, maturitate emoţională.

Blocajul energetic al corpului naşte emoţii negative. Avem nevoie de depolarizare în mişcarea interioară, de sincronizare prin procesul iertării. Un conflict biologic există în fiecare din noi. Inversii psihologice, câştiguri pe care le avem din comportament, autosabotare, sunt schemele în care ne învârtim zilnic, activând sau dezactivând diferite emisfere ale creierului. Ne arătăm că suntem tari pentru a ascunde durerea pe care o avem înăuntru. Nu avem nevoie de cârje sau bastoane exterioare pentru a ne sprijini sufletul şchiop.

Ura intră în noi ca şi iubirea. In fiecare zi te descoperi, în fiecare zi te creezi. Ce descopăr eu îţi împărtăşesc şi ţie. Vocea critică moare şi ne suntem propriul duşman. Ne luptăm cu convenţiile, cu normele, cu regulile, cu standardele, cu canoanele care ne îngrădesc libertatea interioară. Sentiment de neputinţă în fata vieţii. Frica de Dumnezeu ucide si nu iubirea de Dumnezeu. Ne sufocăm fiinţa pentru că nu vrem să fim spontani, veseli şi buni. Orice problemă ai avea, dacă sapi în spatele problemei ajungi la frica de moarte. Criticul intern moare la canalele de iubire interne sau externe. Moartea nu e moarte, ci e naştere, viaţă.

Lacrima este durerea care iese din tine şi de care sufletul vrea să se elibereze. Nimeni nu ne face atâta rău aşa cum ne facem noi. Inţeleg şi empatizez cu fiecare. Excesul de limită generează revoltă pentru că înăbuşă creativitatea, vitalitatea, spontaneitatea, naturaleţea, înţelepciunea. Ni se revelează orice nevoie. Cel mai bun profesor este ultima ta greşeală. Dumnezeu îţi arată locul comorii, dar tu trebuie să sapi!

Am învăţat să ofer, nu fiindcă am prea mult, ci pentru că ştiu cum este să nu ai! Am obosit să caut. M-am oprit şi cred. Mă conduce emoţia şi nu raţiunea. Nu poţi dărui iubire, dacă nu eşti iubire. Lasă-te să curgi, iubirea vine de la sine! Respiri iubire şi eşti fericit!

de Ieromonah Hrisostom Filipescu

Extras din „Puține lacrimi, multă bucurie!”, Ed. PIM, Iași, 2014

miercuri, 31 ianuarie 2018

Jos pălăria pentru femei!


Jos pălăria pentru acele femei care, deși părăsite de bărbați, găsesc puterea să-și crească copiii într-un mod admirabil și să aibă și-un job pentru a se putea asigura sufletelor nevinovate cele necesare.

Jos pălăria pentru femeile care preferă demnitatea în schimbul banilor, știind că demnitatea odată pierdută este greu de reabilitat. Pe când banii îi poți pierde într-o secundă și îi poți face la loc în altă secundă.

Jos pălăria pentru femeile care nu-și prostesc iubiții și care înțeleg că o relație nu înseamnă să profiți de bunătatea ori naivitatea celui de alături.

Jos pălăria pentru femeile care au căzut de o mie de ori și s-au ridicat mai puternice de o mie unu ori, știind că ce nu le-a omorât le va face mai puternice. Pentru cele care știu că totul este în mâinile lor și nu așteaptă să cadă din cer.

Jos pălăria pentru cele care au puterea să renunțe la ceea ce le face rău, chiar dacă sufletul li se face bucăți bucăți. Le apreciez pentru puterea de a renunța la binele ce le face rău pentru că știu că ele sunt cele mai importante.

Mă înclin în fața celor care n-au fugit cu altul mai potent financiar și au înțeles că împreună cu bărbatul iubit pot construi imperii sau, cel puțin, o familie fericită.

Tot respectul pentru femeile care nu-și transformă bărbații în tampoane emoționale, abuzând de statutul de iubită, preferând să ia singure taurul de coarne și, eventual, să ceară ajutor atunci când simt că le dobândește cornutul.

Jos pălăria pentru femeile care transformă cu dragostea lor, cu a lor căldură, cu devotamentul față de bărbatul iubit, un apartament banal într-un cămin primitor.

Jos pălăria pentru acele femei care nu uită se se dezvolte pe plan profesional, știind că independența le asigură libertate de mișcare și statut în societate. Mă înclin în fața celor care preferă să muncească în loc să caute vreunul cu bani, chiar dacă obțin mai greu ceea ce-și doresc – ce-i bun nu vine ușor, iar ce vine ușor nu prea ține.

Jos pălăria pentru femeile care-și apreciază bărbații și văd în ei adevărați prieteni, confidenți, iubiți și amanți.

Domnișoarelor, Doamnelor, mă înclin!

de Bogdan Marcu

marți, 30 ianuarie 2018

Iubirea începe cu tine!

 
Imaginează-ți că te trezești de dimineață, te duci în fața oglinzii și spui: sunt o persoană nasoală, nimeni nu mă place, nu sunt bun/ă de nimic, nu pot să fac nimic, n-am nicio șansă!

Ce se întâmplă? Pe de-o parte, îți vine să spargi oglinda, pe de alta… ieși din casă fără niciun obiectiv. Asta dacă mai ai chef să ieși.

Acum, imaginează-ți același exercițiu, însă schimbă limbajul pe care îl folosești. Stai în fața oglinzii și spui: sunt o persoană extraordinară, oamenii mă plac, ador ceea ce fac, fac totul cu încredere și optimism, lumea este plină de oportunități.
Ce se întâmplă? Nu numai că zâmbești în oglindă, însă când ieși din casă, chiar te porți ca o persoană dornică să profite de toate oportunitățile care i se oferă.

Ce diferă între primul exercițiu și al doilea? Stima de sine! Nivelul ei. În funcție de acest nivel, obișnuim să folosim un anumit tip de limbaj.

Ce înseamnă stimă de sine? Ce crezi tu despre tine! Fix asta faci atunci când te afli în fața oglinzii – te analizezi!

De ce să faci asta?

După cum ați văzut mai sus, atunci când stima de sine este jos, când nu ai încredere în tine, tot ceea ce se întâmplă în jur este negru sau gri. Nu funcționează! Pentru tine! Și totuși, ieși din casă, deh, trebuie… și vezi că pentru alții funcționează altfel lucrurile. Ce faci? Te frustrezi! Nu înțelegi! Începi să fii invidios/oasă, să îi acoperi cu tot felul de presupuneri care îi devalorizează. Au ei vreo vină? Nu!

Oamenii ăia pur și simplu văd altfel lucrurile. Când se uită în oglindă, mai degrabă folosesc al doilea exemplu. Și se bucură de viață. Este o chestiune ce ține atât de educație, cât și de auto-educație, de mult trâmbițata dezvoltare personală.

Poți să schimbi starea asta negativă în care te afli? Poți! Cum? Simplu – te uiți în oglindă și te întrebi: la ce sunt eu bun/ă? Și identifici măcar o zonă în care poți performa bine. Apoi te întrebi: sunt o persoană de calitate? În funcție de răspuns, încerci să argumentezi: de ce? Și uite așa începi să-ți descoperi calitățile. Pas cu pas!

Atenție! E foarte important ca atunci când faci exercițiile astea să fii curios/oasă!

Gândește-te așa: fiecare cuvânt sau gând nașpa te deposedează de energie!
Fiecare cuvânt sau gând pozitiv te încarcă cu energie și dorință!

Astea nu sunt vrăjeli, ci lucruri studiate. Iar dacă te gândești la cum te simți tu când experimentezi aceste stări, îți vei da seama că ai experimentat asta pe pielea ta de mai multe ori.

Dacă vrei să o ai o viață frumoasă, o viață împlinită, trebuie ca în primul rând să fii cel mai bun prieten al tău! Trebuie să fii în armonie cu tine! Altfel chiar nu se poate!

Este imposibil ca la interior să fii vraiște, iar la exterior totul să meargă brici. Imposibil!

Din păcate, marea noastră problemă este că așteptăm ca alți oameni să ne facă să ne simțim bine. Părinții, profesorii, prietenii, partenerii de viață… mai puțin noi.

Aici este marea greșeală. Căutăm împlinirea în afară, când ea ar trebui să vină dinăuntru. În mod normal, tu trebuie să fii capabil/ă să te simți bine. Dacă reușești asta… nu ai nevoie să mai apelezi la alții, iar ei se vor bucura pentru că scapă de presiunea pe care ai fi pus-o pe umerii lor. Astfel, ei se transformă în parteneri, colegi, prieteni și nu în prestatori de servicii.

Drept urmare, ia încearcă tu ca în fiecare dimineață să te uiți în oglindă și să spui: îmi place de mine pentru că. Fă asta chiar dacă ți se pare complicat. Nu există să nu fie măcar o zonă de care să nu-ți placă. Ia-o, încearcă să o dezvolți, ieși în lume cu energia pe care ți-o oferă aprecierea și vezi ce se întâmplă.

În mod normal, modul în care te raportezi la tine îi influențează și pe ceilalți. Crede-mă, am experimentat lucrurile astea. În perioada în care eram încruntat și aveam o părere proastă despre mine, nimeni nu îndrăznea să se apropie. Acum, când sunt deschis și zâmbesc mult, toată lumea vrea să vorbim.

Ține minte: modul în care tu reușești să te placi influențează tot ce se întâmplă în jurul tău, nu invers!

Fericirea și împlinirea nu vin de la sine, ci printr-un set-up mental atent construit. Și în timp… Așa că nu te grăbi și începi schimbarea!

Iubirea chiar începe cu tine!

de Andrei Vulpescu
sursa:
http://www.vulpescu.eu/

luni, 29 ianuarie 2018

Tu cât de mult te autoiluzionezi sperând în schimbarea oamenilor care te-au rănit?

 
Schimbarea pe care ți-o promite un om atunci când simte că te pierde provine din teamă sau disperare și nu este autentică. Promisiunile pe care le auzi, al căror scop este să te întoarcă din drum, nu vor fi susținute decât până când acea persoană va simți că pericolul de a va despărți a trecut.

Apoi, încet dar sigur, relaționarea dintre voi va reveni la ceea ce a fost înainte, la realitatea cu care v-ați obișnuit. Și, cu cât mai mult timp ați petrecut într-o relaționare disfuncțională, cu atât mai sigur este că veți reveni acolo. Mai mult, odată ce un om a văzut că poate să te întoarcă din drum, îți va cunoaște această slăbiciune și va miza pe ea și în viitor. Faptul că a reușit să te facă să te răzgândești îl va face să se simtă sigur pe sine, va ști că te poate manipula și șantaja emoțional, deci te poate controla.

Lacrimile, victimizarea, rugămințile, promisiunile că "mă voi schimba", afirmații de genul "fac orice, doar mai dă-mi o șansă", "acum știu unde am greșit, nu mai fac" sunt, în 99% din cazuri, izvorte din frica de a nu pierde niște avantaje. Oamenii spun și fac orice până se văd din nou "cu sacii în căruță", iar apoi alunecă înapoi în felul lor obișnuit de a fi. Mai ales dacă istoria se tot repetă și ai dat deja "n" șanse.

Oamenii nu se schimbă la presiunea altora, ci doar atunci când conștientizează ei înșiși că au o problemă și își doresc, cu determinare și hotărâre, să lucreze la acea problemă. Însă, dacă observă că merge și așa, că sunt iertați și înțeleși de nenumărate ori, nu au nicio motivație să schimbe ceva. De ce să depună acest efort? Din contră, acceptarea și iertarea care le-au fost oferite le întăresc ideea că pot să rămână la fel în continuare. Eventual, singura schimbare pe care o vor face va fi de a-și îmbunătăți tacticile și strategiile de manipulare și șantaj emoțional.

Sigur, orice om mai greșește. Poate din inconștiență, poate pentru că vrea să testeze limitele și granițele altora. Însă, dacă după prima situație de acest gen nu se produce o schimbare și recidivează, poți să fii sigur că acele comportamente se vor ține lanț, ba chiar se vor înrăutăți. A văzut că-i merge, îți știe slăbiciunile, simte că te poate controla pe tine și situația, așa că este o iluzie din partea ta să mai aștepți vreo schimbare.

Tu cât de mult te autoiluzionezi sperând în schimbarea oamenilor care te-au rănit?

de dr. Ursula Sandner
Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...