"Iubirea"... panaceu, drog sau fuga de responsabilitate?

 

Aud frecvent de la oameni ca isi doresc sa fie iubiti neconditionat, ca fara iubirea altcuiva viata nu are sens, ca fie ca nu au parte de iubire sau ca sufera din iubire, nu mai sunt interesati de nimic altceva s.a.m.d.

Nu este nimic gresit in a-ti dori sa fii iubit si sa iubesti, insa daca aceasta goana dupa iubire este scopul central al vietii tale, iar daca nu o obtii nu te mai intereseaza nimic, situatia devine prob...lematica.

De fapt, ce isi doresc oamenii? Sa primeasca atentie, afectiune, validare, sprijin, suport, siguranta, grija, sex, atasament, dependenta - aceasta este de fapt definita "iubirii" pe care o cauta ei. Isi doresc sa se simta la fel de lipsiti de griji si de rasfatati ca in copilarie sau isi doresc sa compenseze lipsa de iubire din copilarie prin atasamentul/dependenta de un alt adult.

Am observat ca persoanele care sunt avide de "iubire" sunt cele care se iubesc cel mai putin pe ele insele si isi doresc ca altcineva sa le iubeasca ca sa se simta bine - "Daca m-ar iubi si pe mine cineva, viata mea ar avea sens"...

Iubirea nu este un panaceu care rezolva orice problema din viata ta personala. Daca tu nu esti bine cu tine, daca nu stii sa ai grija de tine si sa-ti faci singur viata frumoasa, vei avea tendinta sa intri in relatii disfunctionale sau toxice care iti vor face mai mult rau decat bine.

Daca iti imaginezi ca fiind iubit de altcineva vei putea sa scapi de responsabilitatea asupra vietii tale, exista mari sanse ca pe termen lung sa ai si mai multe probleme de care sa fii nevoit sa te ocupi.

Iar daca doar atunci cand esti iubit te simti bine, iar in rest suferi... viata ta seamana cu cea a unui dependent de drog - ingerarea drogului te face sa te simti bine, iar in lipsa lui intri in sevraj.

Iubirea este o stare de a fi - este ceea ce emani tu din interiorul tau. Iubirea adevarata inseamna sa poti sa daruiesti din prea-plinul tau si nu sa cersesti de la altii ceea ce tie iti lipseste.

Iubeste-te pe tine si daruieste-le si celorlati din iubirea ta. Doar astfel vei avea o viata frumoasa, atat singur cat si alaturi de un partener, iar relatiile tale vor fi echilibrate si armonioase.

Iubirea altora incepe cu iubire de sine.

de dr. Ursula Sandner

Putere nu înseamnă cât poți să duci!

Puterea nu înseamnă cât pot să duci! Viața nu e un concurs cu premii.

Chiar nu îți face nimeni statuie pentru că te-ai cocoșat de la atâta cărat de probleme și greutăți ale vieții.

Ați văzut cum este prezentat un om puternic? De fiecare dată se spune: a trecut prin atâtea prin viață…

Eu vă propun să rescriem puțin ideea de putere/om puternic. Eu vă propun să spunem așa: a avut curajul să ceară ajutor!

Asta mi se pare mie adevărata putere: să ai curajul să ceri ajutor atunci când simți că ai scăpat caii în miriște.

Să recunoști că ai dat peste o situație căreia nu prea ai idee cum poți să-i faci față și să ceri o părere externă, de la un specialist.

Asta nu înseamnă că ești slab sau nebun. Asta înseamnă că te cunoști bine și, de ce nu, poate și mai important, că îți vrei binele.

Abia asta mi se pare putere.

Însă nouă ne place să apreciem mai degrabă suferința și mai puțin echilibrul. Suferința este ofertantă – vai, ce viață a avut omul ăsta; nu aș vrea să fiu în pielea lui!

Dincolo, echilibrul trece deseori neobservat. Ba chiar poate fi plictisitor. Ca și fericirea.

Și totuși, la ce haos este acum în viețile noastre sociale, ajutorul este aproape o necesitate. Cam ca spălatul pe dinți. A devenit o chestiune de rutină, un soi de obicei. Ceea ce este foarte bine.

‘Să ceri ajutorul este întotdeauna un semn de putere’, spune Michelle Obama.

‘Inima și creierul meu sunt foarte importante pentru mine. Nu văd de ce nu aș cere ajutor pentru a le avea sănătoase, așa cum fac și cu dinții mei’, declară actrița Kerry Washington.

‘Nu este un semn de slăbiciune să spui – am nevoie de ajutor’, John Hamm.

‘Am pierdut mult timp evitând sentimentele. Acum nu mai am timp pentru asta’, Brad Pitt.

‘Nu ai de ce să suferi în tăcere și nu e o rușine să ceri ajutor’, Catherine Zeta Jones.

Sunt câteva declarații ale unor oameni puternici, oameni pe care îi admirăm pentru carierele lor dar care, la un moment dat, au avut, la rândul lor, anumite situații dificile.

Vedeți? Problemele nu țin cont de statut social sau de bogăție.

Așa că haideți să mai terminăm cu puterea asta asociată cu cisterne întregi de probleme și greutăți duse pe umeri și să spunem așa: uite, omul ăla o fost puternic pentru a știut să ceară ajutor și a făcut-o pentru că își dorește să fie fericit.

Cum va sună asta? Pentru mine sună a normalitate!

 

de Andrei Vulpescu

 

Vorbim mult, dar scriem și mai mult decât vorbim. Asta în ultima vreme, mai ales de când alegem să ne trimitem mesaje pe multitudinea de surse prin care, astăzi, ni le putem trimite.

 

Folosim, așadar, multe cuvinte, unele scrise abreviat, deh, să fim mai rapizi. Dar este totodată și ridicol fiindcă nu orice cuvânt poate fi abreviat, de fapt, puține au șansa asta. Și, dacă nu era suficient, folosim și acronime, majoritatea de proveniență străină, „că doar nu mai trăim pe vremea bunicii“. Acum, scriem BTW, FYI, OMG (cu variante picante) și așa mai departe. Interesante sunt și acronimele unor sudalme naționale, nu le reproduc, nu cred să fie om care să nu le știe. Măcar de la copiii săi mai mari. Aici, vă rog să „citiți“ un emoticon care-și arată dantura completă și perfectă.

Vorbim însă unii cu alții din ce în ce mai puțin. Aproape că nici nu mai știm ce să ne spunem. Când ne-ntâlnim, nu putem sta mai mult de două-trei minute fără să ne verificăm telefoanele. Nici nu mai e considerată lipsă de bun-simț să și răspunzi unor mesaje sau să dai câteva telefoane în timpul unei întâlniri față-n față cu altcineva.

Iar atunci când totuși vorbim, observăm că multe dintre „scurtăturile“ pe care le folosim în scris au forțat deja granița oralității și-au intrat în țara vorbei pe gură fără ca măcar noi să ne fi dat seama când s-a întâmplat trecerea frauduloasă a frontierei. Nu e deloc uimitor să nu mai râzi, ci doar să spui: „LOL“.

Însă „carnea“ comunicării nu stă niciodată în limbajul verbal, fie el scris, sau oral, ci în limbajele nonverbale – mimică, gestică – și în cel paraverbal, adică în tonurile pe care alegem să le folosim atunci când avem ceva de spus. Iar dacă pentru mimică și gestică avem nevoie să ne vedem, pentru tonuri e suficient doar să ne auzim. Deși când zâmbești modulezi altfel cuvintele, iar cel de la capătul firului – care fir? – reușește să-ți perceapă zâmbetul, el transmițându-se vocii tale.

Și iată că am ajuns la percepție fiindcă ea e cheia cetății înțelegerilor și neînțelegerilor noastre în comunicare. Dacă voi folosi un limbaj neutru, politicos, dar chipul meu va trăda nemulțumirea, la cel căruia îi vorbesc va ajunge doar nemulțumirea, în ciuda limbajului meu verbal. Dacă sunt un actor atât de bun încât chipul meu e la fel de neutru cum îmi sunt și cuvintele, dar tonul meu este unul de reproș, atunci la interlocutorul meu va ajunge numai reproșul.

Firește, la fel se-ntâmplă când dragul de un om sau chiar dragostea de el ajung la acel om în ciuda încercărilor noastre de a fi cât mai neutri posibil, pentru a nu ne da de gol, pentru a nu ne vulnerabiliza în fața unui om de care ne place sau de care suntem chiar îndrăgostiți.

Atenția noastră atunci când vrem să decodăm mesajul real într-o conversație e bine să nu se abată niciodată de la limbajele nonverbale și de la cel paraverbal fiindcă ele sunt cele care ne dezvăluie cu rapiditate ce se ascunde în spatele unor exprimări pe care, în grabă, le-am putea cataloga drept oarecare sau, invers, am putea fi înșelați de cuvinte frumoase, impresionante, însă false fiindcă nu sunt susținute de o privire care să le confirme, nici de gesturi și nici de ton. Și nu doar că nu sunt susținute, ba pot fi chiar lesne infirmate de limbajul corporal și de tonurile prefăcute.

 

sursa: https://www.educatieprivata.ro/nonverbal-paraverbal/

Mesajul care a făcut înconjurul lumii. Este atât de frumos încât toţi au crezut că este scris de Papa Francisc!

Acest mesaj atat de frumos care s-a viralizat pe internet i-a fost atribuit Papei Francisc, dar nu exista dovezi in acest sens caci pe paginile sociale ale Papei Francisc sau pe site-urile oficiale ale Vaticanului acesta nu este confirmat ca fiind scris de Papa insusi. Foarte probabil ca i-a fost atribuit in mod eronat, iar autorul real ramane anonim. Cu toate acestea, textul cunoscut si sub numele de “Reminder de la papa Francisc” este un text care merita luat in seama si supus atentiei de fiecare din noi, iar unele dintre cuvintele si ideile infatisate se pare ca i-ar apartine totusi Papei…

Nu mai pierdeti timpul!

Viata este atat de scurta si trece atat de repede, nici nu aveti idee. Nu va mai pierdeti timpul certandu-va cu ceilalti oameni, iubiti-i si acceptati-i asa cum sunt si ei va vor imbratisa la randul lor. Traieste-ti viata si lasa-i si pe ceilalti sa si-o traiasca pe a lor. Cu bunatate si calm, oferindu-ne bunatate si generozitate unii altora…

Nu va mai criticati corpurile atat de mult si nici nu mai visati la altele, schimonosindu-le pe ale voastre. Trupul este un dar de la Dumnezeu… sa imbatranesti este un proces firesc, este voia divina care ne striga inspre pamant. Nu iti mai face griji in privinta facturilor si nu iti mai pierde noptile si somnul de nelinistea lor. Esti o persoana onesta? Atunci ai incredere ca cineva acolo sus iti asigura spatele si are grija ca tu sa ai grija de tine. Fericirea noastra interioara nu vine din lucrurile materiale ale lumii.

Inconjoara-te de persoane care te fac fericit, stralucitor, care cred in tine… Nu stiu daca iti dai seama, dar atunci cand ai prieteni, frati si surori care te asculta, alaturi de care poti sa vorbesti orice, sa razi, sa canti, sa plangi, sa fii tu, esti un om cu adevarat bogat. Chiar daca faci o greseala, mergi mai departe. Si mai departe. Si mai departe. Pana cand iti gasesti propria fericire.

Nu inceta niciodata sa fii un parinte bun pentru copiii tai sau un copil bun pentru parintii tai. Timpul, dragostea si imbratisarile tale sunt cele mai bune daruri pe care le poti oferi cuiva. Jucati-va unii cu altii, stingeti televizoarele si vorbiti intre voi in familie. Descoperiti impreuna placerea artei, a literaturii, a jocului si faceti din fiecare duminica o zi de sarbatoare.

Si ce daca locuinta ta nu este in perfecta ordine? Conteaza atat de mult sa fie totul ca la carte cand vezi ce suflete frumoase cresc in ea? Nu mai incerca atat de mult sa cumperi bogatii si lucruri scumpe pentru casa ta, nu te mai ingrijora ca nu ai ce mostenire sa ii lasi familiei tale. Sa iti inveti copiii sa fie oameni este cea mai pretioasa comoara si avutie pe care o lasi in urma. Si fiecare persoana isi castiga existenta in parte, asa cum poate, asa ca in loc sa iti irosesti timpul facand bani, petrece-l mai mult alaturi de cei dragi.

In tinerete suntem precum un parau navalnic, la maturitate devenim rauri care curg liber si in graba, dar la batranete ne transformam in bazine cu apa lina. Bucura-te de viata, de lucrurile marunte. Calatoreste, descopera, bucura-te de drumurile pe care mergi, de locurile pe care le vezi, de micile placeri pe care ti-a fost dat sa le traiesti. Conteaza ca ai calatorit la clasa intai sau la economy? Nu este acelasi tarif cand ajungi in aceeasi destinatie?

Lasa-ti cainii sa se joace cu tine, nu mai pastra pentru musafiri vesela cea mai buna. Si ce daca se intampla sa spargi o farfurie sau un pahar? Asterne-ti pe masa cele mai frumoase vase pe care le ai si pe pat cele mai bune asternuturi. Nu mai pastra pentru zile speciale parfumul tau preferat, da-ti cu el ori de cate ori te intalnesti cu tine insuti. Poarta-ti hainele cele frumoase, pune-ti in picioare pantofii cei mai frumosi, surasul in care te simti un om frumos.

Si ce daca? De ce nu? De ce nu acum? De ce sa nu te rogi acum, de ce sa nu ierti acum, de ce sa nu suni acum o persoana pe care o iubesti? Asteptam Craciunul, duminicile, reuniunile de sarbatori, un inceput de an nou, asteptam sa avem bani, asteptam sa vina dragostea, asteptam ca totul sa fie perfect… si totusi… si totusi iata care este treaba… Nu exista ca totul sa fie perfect. Aici pe pamant fiintele umane nu pot atinge perfectiunea, tot ceea ce putem face aici este sa invatam. Asa ca acceptati cu inimile deschise aceasta provocare care se numeste viata si traiti-o acum.

Iubiti mai mult, iertati mai mult, imbratisati mai mult, iubiti mai intens si lasati restul sa vina de la sine. Iubiti pacea, strigati-o. Pacea poate lasa impresia ca este tacuta, dar nu este niciodata, ea este dinamica, proactiva. Cine a spus ca este usor pentru o fiinta umana? Ea nu cere sa se nasca, dar nici nu vrea sa moara.

Incetati sa mai fiti negativi si sa ii vorbiti pe ceilalti de rau. In loc sa ii puneti pe ceilalti jos, incercati sa va ridicati pe voi. Cand aveti ganduri negative, scapati repede de ele. Doar astfel va veti mentine sanatosi. Respectati natura, aveti grija de ea, nu o mai folositi in mod tiranic. Daca o iubiti, invatati sa o iubiti in mod frumos.

 

Si nu in ultimul rand, creati locuri de munca pentru cei tineri. Ei au un suflet atat de frumos. Lasati-i sa munceasca in mod demn si creativ. “Nu este suficient sa oferi cuiva mancare. Trebuie sa ii oferi si demnitate. Si demnitatea este cand poti aduce acasa mancare din propria munca”.

 

sursa: http://iubitoridefrumos.net/

Nu suntem diferiți!

 

Toți avem propriile noastre dezamăgiri. Cu toții avem propriile noastre speranțe.

Cu toții privim spre ziua de mâine așa cum privim spre un răsărit de soare. Căci de la un răsărit nu te aștepți decât la ceva bun.

Și tocmai asta este frumusețea. Cu toții ne dorim ceva mai bun Cu toții ne dorim ceva mai spectaculos decât am trăit până acum.

Cu toții ne dorim mister. Cu toții ne dorim pasiune. Cu toții ne dorim iubire.

Cu toții ne dorim atingeri. Cu toții ne dorim brațe care să ne strângă atunci când suntem nefericiți. Cu toții ne dorim priviri care să vadă în sufletul nostru atunci când simțim că nu mai putem să mergem înainte.

Și în tot acest drum pe care îl parcurgem prin viețile noastre așteptăm ca cineva să ne spună secretul… Așteptăm ca altcineva să ne arate o scurtătură către împlinire.

Așteptăm ca altcineva să ne arate o ușă prin care putem trece neobservați pentru a putea păcăli destinul. Numai că cel care a găsit o astfel de ușă a trecut deja dincolo de ea. Nu a mai avut răbdarea să ne aștepte și pe noi.

Ne poticnim, ne împiedicăm, plângem, ne ridicăm și mergem mai departe. Unde anume? Fiecare din noi își va găsi propriul răspuns.

Fiecare dintre noi își va găsi propriul adevăr. Și acest adevăr ne va arăta cine suntem cu adevărat. Altă cale nu există!

Atât de multe posibilități…

Atât de multe alegeri…

Atâtea feluri diferite de a ne trăi viața.

Atât de multe senzații ce pot fi experimentate. Atât de multe probleme care pot fi ocolite.

Atât de multe dezamăgiri…

Atât de multe persoane care nu au curajul să trăiască…

Atât de mulți oameni care încă așteaptă să găsească o ușă care i-ar putea ajuta să fenteze destinul.

Ce sentiment de neputință!

 

de Adrian Cutinov

sursa: http://www.desprerealitate.ro/

Sunt o Femeie Puternică pentru că am curajul să și Plâng

 

Sunt o Femeie puternică pentru că am curaj să Plâng. Pentru că am curaj să-mi exprim Sentimentele si emotiile. Adevăratele sentimente si emotii. Pentru că am curajul să Spun exact ceea ce simt, într-un mod frumos, fără critică, reproş sau judecată. Pentru că am curajul să FIU eu, exact aşa cum sunt – veselă, dar şi tristă uneori, cu bune, dar şi cu “rele”.

Sunt o femeie puternică, pentru că am ales să NU mai port niciun fel de MASCĂ. Am ales să nu mai port Masca FALSĂ a femeii puternice. Masca femeii care e tot timpul cu zâmbetul pe buze chiar şi atunci când este tristă.

Masca femeii Atotputernice care poate si face orice singură. Masca femeii care nu are nevoie de nimeni şi nici de ajutor. Masca femeii căreia nu-i pasă de nimeni şi de nimic. Masca femeii dure, indiferente şi reci.

Am ales să fiu EU, exact aşa cum sunt. Femeia extrem de sensibilă şi de profundă. Femeia veselă şi tristă. Femeia bună dar uneori şi “rea”. Femeia care-şi poartă cu mândrie zâmbetul pe buze, dar şi lacrimile pe obraz. Femeia care uneori oboseşte şi are nevoie de odihnă. De sprijin. De ajutor. Femeia care are nevoie de oameni minunaţi în jurul ei. Femeia care iubeşte cu inimă deschisă şi care îşi dă voie să fie iubită. Femeia empatică. Femeia caldă, blândă şi iubitoare!

Sunt o femeie puternică pentru că-mi dau voie să fiu şi “slabă”, vulnerabilă, fără a mă judeca şi a-mi impune să fiu puternică atunci când simt să fiu “slabă”. Pentru că-mi dau voie să fiu FEMEIE şi renunţ la a mai fi tot timpul numai “bărbată” .

Sunt o femeie puternică pentru că refuz să mai afişez masca femeii Fericite atunci când sufletul mi-e trist. Pentru că aleg să fiu Autentică. Pentru că aleg să fiu EU – exact aşa cum sunt şi simt!

 

de Camelia Șerban

sursa: https://cameliaserban.ro/

"Aaaa, păi tu nu mai ieși cu noi..."

Bineînțeles că în mintea unora am fițe de vedetă și alte aberații.

 

Adevărul este altul: nu-mi mai face plăcere să ies cu oameni absenți, care nu mai știu să trăiască în viața reală și care nu mai pot respira fără telefon, fără să verifice din 5 în 5 minute ce mai e pe facebook! Pentru că m-am săturat să fiu singură între prieteni.

Nu știu dacă vi se întâmplă și vouă, sper că nu, dar eu constat cu tristețe că se împuținează din ce în ce mai mult oamenii cu care pot ieși să ne bucurăm cu adevărat unii de alții. Parcă toți sunt obsedați de facebook! Nu au răbdare nici măcar să ajungă la o destinație, să-și descarce bagajele, că tre' să dea checkin... Nu se pot bucura de o masă, nu poți vorbi ceva cu ei, că auzi doar "stai să văd ce zic ăștia pe fb", "stai să postez poza asta", "hai să facem o poză"... sau îi vezi atenți la telefoane, ignorându-te. Rari mai sunt cei care știu să respecte interlocutorul și să-l privească atunci când acesta vorbește... și nu e plăcut să vorbești cu cineva atent la telefon!

Și atunci, de ce să mai ies cu asemenea persoane? Să pierd timpul și să observ cât de puțin contează prezența mea pentru ei? Eu n-am timp de irosit. Mai bine stau singură și citesc o carte sau mă uit la un film.

Am ajuns să-mi fie lehamite de apucăturile astea care denotă o lipsă gravă de bun simț, respect și considerație. Nu exagerez cu nimic, nu sunt negativă, asta este realitatea. M-am săturat să vorbesc cu nimeni, să mă simt penibil la masă în timp ce toată lumea stă cu ochii pe telefon de parcă am fi străini.

Știu, mulți nu vor recunoaște că au o obsesie pentru facebook, dar au o DEPENDENȚĂ GRAVĂ care, din păcate, îi va lăsa singuri. Așa cum te lasă singur patima alcoolului sau purtarea agresivă.

Regret că și copiii învață aceste proaste obiceiuri de la părinții lor, că nici ei nu mai știu să socializeze, să se joace, să se bucure, pur și simplu, de prezența cuiva și trăiesc doar pentru expunere socială.

Pentru unii totul e doar spectacol social, se laudă că au vizitat un loc, dar nu l-au văzut cu adevărat și nu s-au bucurat cu adevărat de el, deoarece le-a fost de ajuns să facă poze și apoi să stea cu ochii în telefon să posteze și să verifice reacțiie cunoscuților.

 Este foarte trist că nu ne mai acordăm șansa să ne cunoaștem cu adevărat... și ne grăbim să fim prieteni, să ne iubim, ca mai apoi, când realizăm că nu ne cunoaștem deloc să ne grăbim să ne despărțim. Păcat că nu ne mai suntem de ajuns și că tratăm relațiile cu multă superficialitate! Ne amăgim că nu suntem singuri, iar unii au ajuns să se mulțumească doar cu viața virtuală?!

Eu îmi reduc lumea la câțiva oameni cu care încă mai pot vorbi, cu care încă mai pot râde, de la care am ce învăța, cu care mă bucur de un petec de iarbă împărțind o pungă de pufuleți...

de Irina Binder

Eu te iubesc, ea nu te merită. Tu o iubești, tu nu mă meriți.

O combinație fatală, aș spune meschină și dureroasă. Inimii nu-i poți reproșa iubirea, altfel pierzi sensul vieții. Nici nu te poți arunca în brațele altuia, din răzbunare sau frustare, pentru că te rănești și te minți singură.

Iubești un om care iubește altă femeie. Iubești un om care nu merită iubirea ta. Și o faci chiar dacă lumea din jurul tău, prietenii, rudele, familia nu reușesc să te înțeleagă. Ajungi să te închizi într-o cameră, să aștepți un semn de la el, să-ți trăiești viața într-o eternă așteptare, crezând că într-o zi el va înțelege cât de mult îl iubești și câte ai face pentru el, pentru tine, pentru voi.

El trăiește povestea lui de dragoste, tu visezi la iubirea lui, la atingerile și îmbrățișările pe care astăzi o altă femeie le primește.

Femeie, chiar îți place să aștepți când ai putea avea ceva mai mult? Oare merită? Oare reprezintă fericirea ta? Oare la un moment dat nu te vei sătura de un om care nu vede cât ești de frumoasă, importantă și specială? Cât timp mai poți pierde așteptând ca el să te observe? Nu te doare să-l vezi fericit și împlinit lângă o femeie care nu ești tu?

Ia-o de la început, iubește și lasă-te iubită din nou. Nu poți aștepta prea mult pentru că viața este una singură și noi avem obligația, datoria și ocazia de a trăi fiecare clipă din plin. Nu ne putem milogi când vine vorba despre sentimente: nu-ți poți petrece ore, zile și luni privind cât este de fericit lângă o femeie care nu ești tu, în timp ce un alt bărbat probabil ar face orice pentru tine.

Ia o pauză, amintește-ți cine ești și mergi înainte. Întâlnim oameni pentru a învăța cât mai multe lecții de viață.

de Maria Cristiana Tudose
sursa: https://www.eusuntfemeie.com/

Cum să ieși dintr-o situație sau dintr-o relație abuzivă?

Nimeni nu are dreptul să abuzeze fizic sau moral alte ființe umane. Nimeni nu trebuie să suporte un tratament abuziv. Suntem, prin naștere, cu toții, egali unii cu alții și liberi. Suntem egali in fața legii și avem cu toții în aceeași masură dreptul la libertate și la fericire, cu condiția să nu atentăm la libertatea și la fericirea altei persoane. Nu contează averea, sexul, poziția socială, etnia, credința religioasă…

Dorința de dominare și de a prelua controlul asupra altei ființe umane prin violență psihică sau fizică este ceva anormal, pervers, în contradicție cu normele etice și religioase și bineînteles in contradicție cu sistemele legislative actuale.

În momentul în care realizezi sau bănuiești că ești victimă a unui abuz, nu este deloc indicat să lași lucrurile să continue tot așa. În general, o atitudine de acceptare și resemnare din partea victimei nu face decât să încurajeze agresorul. Rare, aș zice excepționale, sunt cazurile în care agresorul realizează el singur că ceea ce face nu e bine și în consecință să pună capăt de la sine violențelor fizice sau psihice.

Pe de altă parte, doar victima și numai ea poate să știe cât este dispusă să accepte și care sunt motivațiile ei pentru a rămâne sau nu într-o relație abuzivă. Deciziile nu le poate lua nimeni în locul ei. Dar, după cum am arătat într-un alt articol, consecințele abuzului, fie el fizic ori emoțional, pot fi foarte grave (nu doar rănile de pe corp ci și cele de pe suflet, atât pentru victimă cât și pentru copiii ei…).

Nu toate relațiile abuzive trebuie neapărat să se sfârșească printr-o ruptură definitivă sau printr-un divorț. Dar situația de abuz, adică faptul de a ne simți abuzate și victime, asta, în schimb trebuie cu orice preț să se sfârșească…

În continuare, câteva sfaturi, fără pretenția de a aduce soluții valabile 100% pentru orice situație… Sfaturi pe care fiecare să le adapteze la situația personală, ținând cont bineînțeles de tot ceea ce trăiește și de tot ceea ce simte.

– Ascultă-ți sufletul, cu luciditate. Dacă plângi prea des, dacă te simți prea des abătută, dacă simți că iubirea nu mai e fericire ci mai mult suferință : e semn că sufletul tău îți spune că ceva nu e în regulă. Ține cont de el. Iubește-ți aproapele, dar nu mai mult decât pe tine însuți. Dacă nu te iubești și pe tine, îți agresezi tu singură sufletul. Nu vei avea cum să fii fericită. Nu aștepta fericirea de la cineva din exterior. Ai dreptul la ea ca orice altă ființă, deci găsește curajul de a o (re)aduce în viața ta.

– Cere ajutor din exterior. Cel mai indicat este să te adresezi unui psiholog expert în acest domeniu, care va ști foarte bine să identifice situațiile de abuz și să facă un diagnostic clar. Te va putea ulterior orienta și consilia, de exemplu spre o terapie de cuplu (dacă se poate) sau spre alte structuri specializate cum sunt asociațiile de ajutor sau de adăpost (o listă cu aceste structuri o găsiți într-un post anterior)

– Nu te învinovăți pentru ceea ce se întâmplă. Înțelege că agresorul tău acționează în acest fel pentru că probabil (mai mult ca sigur, de fapt) a fost la rândul lui abuzat sau a crescut într-un mediu cu carențe afective. Nu zic că asta ar scuza un comportament abuziv din partea lui, nici vorbă. Dar încearcă să îți spui că el e violent pentru că în interiorul lui suferă inconștient. Agresivitatea vine din conflictul lui interior. Tu ai doar nenorocul de a te afla în preajma lui. Dacă partenerul tău acceptă să consulte un psiholog, pentru a-și trata acest conflict interior, șansele pentru cuplul vostru cresc simțitor. Dacă nu, nu va fi ușor…

– Nu intra în jocul agresorului. Nu îl provoca și nu răspunde provocărilor lui. Incearcă să îți menții calmul. Nu ridica vocea și nu îi răspune în același fel. Acționând așa, poți chiar evita în unele situații violențele fizice. Abține-te de la orice vorbă grea, jignitoare, acuzatoare. E greu să reziști sentimentelor de furie care apar în aceste momente, dar e bine să fii conștientă că răspunzând cu acceași monedă nu rezolvi nimic. Sub influența furiei nu putem gândi lucid. Mai bine lasă să treacă momentul. Ulterior, dacă va fi posibil, veți rediscuta problema la rece.

– Este preferabil, în momentele în care tensiunea verbală dintre voi crește, să vorbești pe un ton foarte calm, spunându-i că-l înțelegi. Și chiar să încerci să-l înțelegi. Asta nu înseamnă și că ești de acord sau că iei asupra ta totul. Dar, dacă te gândești, așa cum am zis mai sus, că el suferă în interiorul lui, că are un conflict interior nerezolvat, vei putea cu adevărat să înțelegi stările lui de furie. Ulterior, este indicat să discuți cu un psiholog, care îți va putea da sfaturi despre cum să reacționezi și cum să faci ca să rupi cercul vicios al abuzului emoțional.

– Este important, în situațiile în care abuzul este (încă) doar la stadiul psihic-emoțional, să te gândești foarte bine ce vrei să faci. Pune în balanță toți factorii, cei care te leagă dar și cei care te despart de agresor. Nu mai vorbesc aici de iubire pentru că în asemenea cazuri în general nu mai e vorba de iubire ci doar de o formă de atașament, sau dependență (financiară, afectivă etc). Ține cont de gravitatea și frecvența conflictelor, de efectul acestora asupra stării tale sufletești sau asupra copiilor când aceștia sunt prezenți în relație. Incă o dată o spun : ascultă-ți sufletul. Dacă el îți spune că ai fi mai fericită în afara acestei relații, urmează-l ! Ai curajul să lupți pentru independența ta financiară și până la urmă vei vedea că vei reuși. Pentru bani să nu rămâi niciodată, dar niciodată, într-o relație abuzivă.

– Dacă simți că există riscul să apară violențe fizice, e bine să-ți faci din timp un fel de plan de salvare : de exemplu la cine să apelezi în urgență, unde să te pui la adăpost, etc. Ar fi poate util să ai la îndemână un spray lacrimogen, sau să înveți din timp niște tehnici de autoapărare. Un plan de acest fel ar fi bine să fie discutat înainte cu o persoană specializată (psiholog, consilier etc.)

– În cazul în care conflictul degenerează în violențe fizice sau dacă agresorul e sub influența alcolului sau a drogurilor, e urgent să te pui la adăpost, să îți asiguri integritatea fizică. Cere rapid ajutor din exterior, de la rude, de la prieteni de nădejde, de la Poliție (care ar trebui să fie foarte promptă pentru solicitări de acest gen), de la Asociații de ajutor pentru victime.

– Dacă în urma agresiunii ai răni sau vânătăi pe corp (chiar dacă nu foarte grave), du-te la medic pentru ca acesta să te consulte și să îți dea un certificat constatator al leziunilor. Medicul e obligat să îți elibereze la cerere acest certificat. Păstrează-l bine. Cu acesta, în funcție de decizia pe care o iei, poți să mergi direct la Poliție să depui plângere penală. Dar după părerea mea e mai bine să consulți un avocat specializat în așa ceva. Asociațiile de ajutor pentru victime te pot orienta și ajuta in acest sens.

– În cazul violențelor fizice, o separare cel puțin temporară de agresor este în majoritatea cazurilor necesară. Nu ezita să ceri ajutorul rudelor sau persoanelor care îți pot oferi adăpost, și bineînțeles autorităților competente. Dacă intenționezi să te reîntorci la domiciliul comun, o mediere sau consiliere psihologică pentru ambii parteneri este mai mult decât necesară (obligatorie aș zice). E un semn bun dacă partenerul acceptă să fie ajutat de un psiholog și/sau de medic pentru a-și controla stările de furie (sau dependența de alcool, dacă e cazul).

- Dacă partenerul tău violent fizic nu vrea să realizeze răul pe care ți-l face, dacă refuză consilierea psihologică sau tratamentul medical (în cazul dependenței de alcool sau de droguri), viitorul relației voastre e cu mare probabilitate sortit eșecului. Să te intorci într-o relație cu un astfel de partener înseamnă să-ți pui viața in pericol.

Nu uita nici un moment că ai dreptul la viața ta cu tot ceea inseamnă ea: libertate, sănătate, securitate, iubire, respectarea valorilor morale în care crezi, într-un cuvânt dreptul la fericire.

Când acest drept îți este refuzat, ai și tu dreptul să spui NU unei relații care îți aduce suferință!

 

de Monica Berceanu

sursa: https://monicaberceanu.ro/

Nu sta intr-o relatie daca tot ce te leaga de o persoana sunt amintirile si nimic din prezent.

 

El si ea s-au intalnit, s-au indragostit nebuneste unul de celalalt si au inceput o frumoasa poveste de dragoste. La inceput totul era minunat, fluturasii zburdau nelinistiti, dorul durea fizic si viata avea sens doar in prezenta persoanei iubite.

Apoi timpul a trecut, focul s-a domolit, s-au obisnuit unul cu celalalt si au inceput sa-si observe unul altuia defectele. Dezamagiti pe de o parte ca "nu mai este ca la inceput" si pe de alta parte ca "nu esti asa cum mi-am imaginat", au inceput sa se certe, sa puna presiune unul pe altul ca sa schimbe, crezand ca astfel vor readuce inapoi flacara de la inceput. Dar, evident, nu aceasta este calea...

Anii au trecut, frustrarile si resentimentele s-au acumulat, prezenta celuilalt a devenit prilej de nemultumire si de iritare si astfel relatia a devenit un teatru de razboi, ajungandu-se la abuz psihic si fizic... iar apoi, la inevitabila despartire.

In trei fraze am descris realitatea din multe relatii pe care le vedem in jurul nostru. De ce ajungem aici?

In primul rand, confundam indragostirea cu iubirea. Pentru ca o relatie sa dureze este nevoie de mult mai mult decat de fluturasii de la inceput. Avem nevoie de compatibilitate la nivel de credinte, valori, stil de viata s.a.m.d. Avem nevoie sa ne cunoastem pe noi insine si sa stim ce fel de personalitate vrem langa noi pe termen lung.

In al doilea rand, trebuie sa intelegem ca atractia fizica si pasiunea sunt trecatoare, insa cel mai important lucru este sa-ti placa de cel de langa tine ca om: cum gandeste, cum se comporta, ce atitudine si ce aspiratii are in viata.

In al treilea rand, intelege ca nu poti sa schimbi pe nimeni. Chiar daca cineva iti face pe plac doar ca sa fie liniste, la un moment dat se va satura sa tot faca compromisuri pentru tine. Iar cand frustrarea se acumuleaza, resentimentele cresc si nu mai poate fi vorba de armonie si iubire...

In al patrulea rand, nu lua decizii pe termen lung sub imperiul emotiilor de moment. Atunci cand esti indragostit pasional de cineva este ca si cum ai fi drogat, dar efectul trece... Traieste-ti pasiunea, dar ai rabdare sa vezi ce ramane dupa ce aceasta trece.

Si, nu in ultimul rand, nu sta intr-o relatie daca tot ce te leaga de o persoana sunt amintirile si nimic din prezent. A fost frumos atunci, dar poate voi chiar nu sunteti compatibili ca si personalitate. Iesi din acea relatie inainte sa se transforme intr-o relatie toxica sau distructiva.

Da-ti o noua sansa insa, de data asta, alege cu inima dar mai ales cu mintea.

de Ursula Sandner

„Omul tău te va găsi, nu-ți face griji!”

 

Iată câteva gânduri sincere spuse de psihologul Mihail Litvak – despre oameni, dragoste și lucruri care contează cu adevărat.

Bărbatul și femeia se pot înțelege, important e să se iubească. Din păcate, prea des folosim cuvântul „dragoste” și înțelegem altceva. Întrebarea nu este „Avem pe cine iubi?”, dar „Oare știm noi să iubim cu adevărat?”

În dragoste nu există dramatism, poate fi durere. Ai acceptat dragostea mea – foarte bine, ne dezvoltăm împreună. Nu accepți – nimic nou, însă pe unul din noi îl va durea asta. O dragoste drogată este o boală. Să te vindeci poți doar încercând să te dezvolți.

Atunci când alegem partenerul, acesta trebuie să ne satisfacă anumite necesități. Atunci trebuie să vedem dacă e suficient de dezvoltat pentru asta. Dacă nu este, de ce să fii cu el? Trebuie să-ți cunoști și valoarea, abia atunci vei putea alege corect.

Dacă îți vei asculta inima, vei face o mare greșeală. Emoțiile nu-ți spun nimic. Omul emoțional este un om prost.

Să cunoști pe cineva în mediul online nu este bine. Nu ai cum să cunoști omul, acesta poate să-ți scrie orice. Cel mai bine faceți cunoștință atunci când faceți ceva împreună.

Pe bărbat și pe femeie îi apropie scopurile, interesele și viziunile comune. Apoi preferințele culinare comune. Apoi sexul. Apoi dorința de a mângâia omul. Totuși, trebuie să înțelegi că în orice moment omul de alături îți poate spune: „Nu te mai iubesc, plec!” Ce să faci atunci? Să-i urezi mult succes și să-i mulțumești pentru clipele în care a fost cu tine. Nu există ceva veșnic, totul se reface.

Trebuie în primul rând să trăiești pentru tine. Iubește-te pe tine. Ai grijă de ceea ce faci și cu ce te ocupi. Iar omul tău te va găsi, nu-ți face griji. Atunci când vei fi pregătită, te va vedea exact omul de care ai nevoie.

 

sursa: http://devorbacutine.eu/

De când ne naştem, plecăm în căutarea Iubirii

 

Uneori o gustăm bine, alteori ne fac alţii pofta de ea. Înţelepţi sau nu încă, dorim prin tot ce ne stă în putinţă să nu mai provocăm durere. Multe din mâhnirile noastre esenţiale vin din imposibilitatea sau neştiinţa de a închide uşi; uşi ale trecutului. Înăuntrul nostru e mereu curent. Ba uşa, ba geamul au rămas deschise. Zeci de uşi, sute de geamuri, în funcţie de cât a visat, sperat, dorit sau construit fiecare. Uşile marilor noastre iubiri, uşile marilor dezamăgiri, uşile rănilor, uşile răutăţilor, uşile mândriei, ușile…uşile… Ferestrele curiozităţii, ferestrele pasiunilor trecătoare, ferestrele profesionale, ferestrele credinţei, ferestrele…

Nu închidem uşile, nu închidem ferestrele, decât din când în când, brusc sau duios, câte una, vlăguiţi sau cu lecţia de viaţă învăţată. Uneori cu gust amar, alteori cu poze de dezamăgiri sau cu false trăiri. Adeseori ne domină ceea ce simţim, nu ceea ce gândim. Ne întoarcem în trecut pentru a-l înţelege, pentru a-l bandaja cu iertare, binecuvântare şi iubire şi pentru a-l tămădui cu Hristos Euharistic. Dacă nu învăţăm să închidem uşile trecutului, nu vom vedea cealaltă uşă ce ni se deschide îmbietor în faţă şi ne tot uităm în urmă la cea deschisă cu speranţa că poate, poate cineva sau ceva intră pe ea…

Dacă n-aş fi fost acolo, dacă n-aş fi spus asta, dacă n-aş fi dorit, dacă n-aş fi fost orbit, dacă aş fi înţeles de ce, dacă aş fi avut răbdare, dacă… şi tot aşa. Gândurile, vorbele, atitudinile, dacă nu le ordonăm, nu le spălăm, ne vor acri, oţeti, ofili. Ţinem uşile şi ferestrele deschise din orgoliu, din nevoia bolnavă de a ne victimiza sau de a da vina pe ceva sau cineva pentru că lucrurile s-au întâmplat altfel decât ne propusesem noi să se întâmple şi ne vine greu să credem că timpul nu se opreşte în loc.

Evoluăm. Creștem. Învățăm din greșeli.

Chiar dacă au fost momente în care am cugetat, fără a acţiona evident, nădejdea şi rugăciunea sunt telefonul cu care îl ţinem pe Doamne atent. Ieri eram inteligent aşa că am vrut să schimb lumea. Astăzi sunt înţelept aşa că mă schimb pe mine!

În viaţă, dacă îţi arăţi durerile, poţi fi considerat slab. Dacă le ascunzi, poţi fi considerat insensibil… Aşa că cel mai bine este să trăieşti suferinţele cu şi în Hristos, iubind pe ceilalţi mai mult decât te iubeşti pe tine. Iubirea este cheia cu care întoarcem ceasornicul vieţii. Orice nu este iubire este putere a întunericului. Suntem pe pământ ca să învăţăm să iubim. Odată ce învăţăm să iubim, murim. Dumnezeu ne ia la El ca să-L iubim de Dânsul în chip desăvârşit. Dumirit sau nu, sufletul va face lumină în minte mai devreme sau mai târziu. Altruismul, aerul fiinţei ontologice ne subliniază în cursul de la şcoala vieţii că esenţa rămâne aceeaşi; dragostea care niciodată nu cade!

Important nu este ce ai făcut, simţit sau gândit în viaţă, ci ceea ce vrei să faci de acum înainte, după ce ai învăţat să fii mai bun, mai plin, mai duios, mai delicat, mai luminos, mai împăcat, mai mulţumit de tine şi de cei din jur. Nu ziua de ieri ne face să fim cine suntem, deşi ar părea, ci în pofida tuturor evidenţelor, ce ne defineşte este astăzi şi mâine, starea de prezenţă continuă.

Suflet drag care citeşti aceste rânduri, oricare ai fi şi de oriunde ai fi, nu ştiu uşile sau ferestrele tale ce cântec cântă. Cunosc doar cântecul frunzelor aşezate în simfonie pe pământ după ce le-am sărutat cu chitara obrajilor mei… Să nu-ţi pese niciodată de ce cred alţii! Gura lumii o închide doar buza mormântului. Viaţa este ca o carte închisă din care ei văd doar titlul… Adevărul îl cunoşti doar tu. Împacă-te cu Dumnezeu, cu tine însuţi şi cu cei din jur!

Fă-ţi timp să te rogi, să iubeşti, să râzi, să crezi, să vezi lumina din viaţa oamenilor!

Adevărata fericire nu costă nimic; când costă ceva nu e adevărată! Astăzi zâmbetul este fericirea care se află chiar sub nasul tău.

Bucură-te de minunea de a fi şi caută Bucuria în Potir!

de ieromonah Hrisostom Filipescu

Sunt femeile Vinovate de iubire?!

Mă revolt cu demnitate pe femeile naive care își plâng de milă în batiste după ce bărbații lor au făcut din ele cârpe de șters pe jos, le-au băgat apoi în noroi, le-au tăvălit timp îndelungat, apoi le-au aruncat în stradă (metaforic), la făcut oameni de zăpadă.

Mă revolt pentru lipsa demnității lor, din vremurile în care se rugau la toți sfinții să le schimbe bărbații iubiți, să-i facă ce au fost la început, să le dea putere să treacă prin încercările vieții cu ele de mână, să le dea lor forța de a mai face un pas, numai unul, răbdarea de a mai aștepta un ceas, doar un ceas, până își revine el după beție, după medicamente, după vreo aventură, după vreo boală, după vreo stare depresivă, după vreo dezamăgire sau după vreo mare iubire pierdută.

Mă revolt cu demnitatea ce și mie mi-a scăpat de câteva ori în viața asta printre degetele împreunate în rugăciuni înlăcrimate de: ”Fă, Tu, Doamne, o minune!”

Pe voi, femei plămădite să dați vieți altor vieți, să educați și să iubiți simplu și definitiv, să (vă) sacrificați și să vă puneți pe orice alt loc decât primul!

Mă revolt din lipsa puterii de a mă răzbuna, de a blestema și de a arunca brusc cu noroi în fața bărbaților ce au învățat de la viață să folosească femeia pe post de psiholog, menajeră, medic, confidentă, și alte câte n-au legătură cu femeia iubită.

Mi-e peste puteri să pricep cum de femeile au atâta forță să suporte jigniri, lovituri, trădări, înjosiri, dezgust, beții, acuze? De unde au naivitatea să creadă suferința bietului bărbat însurat, care nu e iubit de soție, a celui încă singur care își bârfește fosta ce nu i-a dat cele de trebuință, a celui care jură pe toți sfinții că e curat ca lacrima, blând ca mielușelul și fosta o nebună ce-l alerga prin casă cu farfuriile, așa, tam-nisam, -fără a-i spune că de fapt farfuriile erau destinate beției lui perioadice, lipsei de acasă în detrimentul unei dudui mai sexy ca ea- .

Cum de nu văd femeile mitocănia, lipsa de scrupule, de bun simț, mârlănia, prefăcătoria și toate adevărurile ascunse sub masca perfecțiunii bărbatului ce le ocupă toată inima?

Cum de ajung femeile victime ale violenței domestice, ale violurilor unor bărbați alcoolici sau psihopați, abuzurilor emoționale de tot felul, pe paturile de spital ale renumiților medici psihiatri, cu depresii majore, cu psihoze și tot felul de boli psihice, răsplată pentru iubirea ce-au dat-o bărbaților de porțelan?

Și mai presus de toate, de ce îi fac ele responsabili de aceste nenorociri, pe bărbați?

Cu ce-s ei răspunzători că noi, femei crescute sub semnul sacrificiului, le permitem să ne denigreze, să ne sfideze, să ne lovească, să ne priveze de afecțiune, să ne dea afară din viața lor și să ne cheme înapoi la nevoie, să ne iubească în funcție de context și să ne facă să-i credem că pentru toate neînțelegerile dinn cuplu este vina noastră?

Vinovați ei, de iubirea ce le-o purtăm obsesiv?

Dragelor, singurele responsabile pentru suferință sunteți voi! Știți vorba aceea: nu e prost cel care cere, e prost cel care dă! Măcar cu ultimul strop de demnitate care ne-a mai rămas, să recunoaștem că suntem vinovate pentru jocul murdar în care am decis să continuăm a plusa, deși știam bine că el trișează, pentru dragostea oarbă care ne-a ținut lângă ei suficient timp pentru a ajunge să ne credem urâte, proaste, slabe, murdare, vinovate și singurele responsabile pentru relație.

Suntem vinovate pentru că rămânem legate de bărbați care ne dezleagă la prima sfoară trimisă de alta să-i salveze din chinul în care trăiesc cu noi, pentru că ne aruncăm în brațe care nu ne doresc, pentru că ne împreunăm mâinile în rugi strigate către cer pentru a-i vindeca pe ei, nu pe noi, de dependența de iubiri toxice. Suntem vinovate pentru că aruncăm la gunoi sfaturile mamelor, prietenilor, psihologilor care ne arată harta către salvarea de sine, și alegem să păstrăm harta trasată de ei, către pieire.

Suntem vinovate pentru că Dumnezeu ne-a înzestrat cu talente la care renunțăm de dragul lor, cu calități de a vindeca oameni cu probleme, la care renunțăm, prentru a ne petrecem timpul cu ei, cu putere să escaladăm munții reușitelor profesionale, la care renunțăm, să-i ajutăm pe ei să urce spre împlinirea de sine, cu dragoste necondiționată pentru copiii noștri, la care renunțăm, să-i iubim pe ei necondiționat.

Suntem vinovate pentru că ne lamentăm, în loc să-i lăsăm în brațele celor care sunt suficient de slabe încât să admită în viața lor jumătăți de măsură, alcool, droguri, aventuri, agresiuni și mediocritate.

Suntem vinovate pentru că ne comparăm absurd cu fostele lor, cu actualele lor, femei care au acceptat și care vor accepta la nesfârșit înjosiri și locuri secunde în topul preferințelor acestor bărbați pentru care femeia e un obiect. Sexual, profesional, psihologic.

Si mai vinovate suntem pentru că lăsăm furia și suferința să ne invadeze când ei s-au întors la fostele, spășiți. Nu pentru că le iubesc, ci pentru că ele sunt exact femeile slabe care le vor admite lipsa respectului, dependențele, amantlâcurile. Femei care nu vor trăi niciodată demnitatea adevărată, ci pseudo demnitatea caracateristică celor ce preferă confortul material în locul respectului și al iubirii față de Dumnezeu.

Suntem vinovate mai ales pentru că Îl insultăm pe Dumnezeu rămânând cu bărbați care nu au nici o treabă cu El, care nu sunt lideri spirituali pentru familia lor, care nu-L recunosc pe El ca unic salvator. Pentru că, deși li s-au arătat minuni, ei continuă să creadă că doar o femeie îi va salva, le va dărui pacea și iubirea necondiționată care îi va liniști, fără a trebui să se sacrifice. Cu bărbați care cred că tot ce au ei de făcut este să muncească, să aducă bani acasă și să își facă datoria de mascul feroce o dată pe săptămână. Sau pe an…

Suntem vinovate pentru că îî învinovățim pe ei, când n-au nici o responsabilitate pentru viața noastră. Pentru sentimentele noastre, pentru iubirea ce le-o purtăm.

 

de psiholog Monica Berceanu

sursa: https://monicaberceanu.ro/

"Cad, mă ridic, fac greșeli, trăiesc, învăț, sunt rănită… dar sunt în viață. Sunt om. Nu sunt perfectă, dar sunt fericită.”

 

La un seminar, unul dintre profesori a arătat cu degetul către o femeie și a întrebat-o:

“Soțul tău te face fericită?”

În acel moment, bărbatul care era fix lângă ea, a devenit relaxat, dând dovadă de o senzație de siguranță. Era mândru de el și deja știa răspunsul pe care soția urma să îl dea. Mare i-a fost mirarea când ea a răspuns direct, fără nicio urmă de regret: “NU”.

Când toți și-au îndreptat privirea către ea, femeia a continuat: “Nu, nu el este cel care mă face fericită.”

Dintr-o dată, în întreaga sală s-a făcut liniște. Soțul era pietrificat; o încruntare a apărut pe fața lui. Nu-i venea să creadă ce spune soția lui, mai ales într-un astfel de moment.

Femeia s-a ridicat în picioare și, pe un ton modest, a explicat:

“Nu el mă face fericită. Eu sunt fericită. Faptul că eu sunt fericită sau nu, nu depinde de el, ci de mine. Eu sunt singura persoană de care depinde fericirea mea.

Eu decid să fiu fericită în fiecare situație și în fiecare moment al vieții mele. Dacă fericirea mea ar depinde de alte persoane, alte lucruri sau alte împrejurări de pe fața acestui pământ, atunci aș avea probleme serioase.

De-a lungul vieții mele am învățat câteva lucruri: Eu decid să fiu fericită și restul e o chestiune de experiențe sau circumstanțe cum ar fi de ajutor, înțelegere, acceptare, ascultare, consolare. Acum sunt căsătorită, dar eram deja fericită când eram singură.

Fericirea va fi întotdeauna găsită în mulțumire, iertare și în noi înșine.

A iubi cu adevărat este extrem de dificil… înseamnă să ierți necondiționat, să trăiești, să iei experiențele sau circumstanțele așa cum sunt ele, să treci peste probleme și să fii fericit cu convingere.

Sunt mulți care spun “Astăzi nu pot fi fericit pentru că… sunt bolnav, nu am bani, este prea frig, am fost dezamăgit, m-au insultat, cineva nu mă mai iubește, cineva nu mă mai apreciază.”

Dar ceea ce ei nu știu este că pot fi fericiți chiar dacă sunt bolnavi, chiar dacă este prea cald sau prea frig, chiar dacă nu au bani, chiar dacă cineva i-a insultat, chiar dacă cineva i-a părăsit.

A fi fericit este o atitudine despre viață și fiecare dintre noi trebuie să aleagă fericirea. Trebuie să învățăm să iubim viața pe care o avem nu pentru că este mai ușoară decât a celorlalți, ci pentru că am decis să fim fericiți ca persoană… și că noi suntem responsabili de fericirea noastră.

Fericirea depinde de noi.. depinde de mine.

Cad, mă ridic, fac greșeli, trăiesc, învăț, sunt rănită… dar sunt în viață. Sunt om. Nu sunt perfectă, dar sunt fericită.”

În acel moment soțul ei s-a ridicat în picioare și a început să aplaude, fiind urmat de toți cei prezenți la seminar.

 

sursa: www.kudika.ro 

Ironia vieții este că aproape nici o lecție nu o înveți râzând, ci plângând…

Tablou din trecut…

 

Inevitabil, privim mereu în urmă. Pentru că viitorul e necunoscut și uneori ne sperie, iar prezentul poate nu ne place. Și privim în urmă, agățându-ne de amintiri în care eram fericiți.
E greșit să rămâi ancorat în trecut, să trăiești gândindu-te doar la ce a fost, însă e foarte bine dacă agățându-te de ceva din trecut, care te-a făcut puternic și te-a împins în față într-un anumit moment, poți trece cu succes peste o nouă perioadă proastă din viața ta.

E adevărat că nu poți schimba ce a fost făcut sau spus și nu poți vindeca sentimente pe care le-ai rănit. Tot ce poți să faci e să înveți, să tragi concluzii. De cele mai multe ori lecția nu o înveți pe moment, de multe ori îți dai seama că ai învățat-o în timp, amintindu-ți mereu de unde ai plecat și unde ai ajuns. Fiecare zi trăită devine trecut. Un trecut în care mereu vom privi. Uneori cu nostalgie, alteori cu regret. Uneori cu bucurie, alteori cu tristețe.

Eu mă simt bine privind din când în când înapoi. Sunt amintiri pe care le privesc cu drag și dor, altele care deși mă dureau, îmi aduc bucuria că m-au transformat în omul care sunt.
Cu toții am greșit și nu o dată. Nu trebuie să te rușinezi de un trecut plin de greșeli. Trebuie să te rușinezi doar dacă continui și în prezent cu aceleași greșeli.

Cu bune, cu rele îmi place prezentul meu, fiecare zi e specială; însă nu mi-e teamă și îmi face bine să privesc din când în când înapoi și să trec în revistă ce am învățat CU TIMPUL…

Ironia vieții este că aproape nici o lecție nu o înveți râzând, ci plângând…

de Iustina Țalea
sursa: http://momenteinviata.ro/

Binecuvântate fie eșecurile! Lor le datorez tot ce știu.” – Emil Cioran

"Fii Bunătate, fii Iubire, fii Adevăr și fii Lumină!"

 

Toate dorințele noastre călătoresc, cu sau fără de bagaje dar la braț cu tot felul de speranțe – de cele mai multe ori unele mai absurde decât altele. Cum e aceea cu nemurirea, nu? Și cumpărăm aproape în fiecare zi bilete spre nicăieri, plătind fără să crâcnim prețul anticipat pe care viața ni-l prezintă la decontare. Murim încet în toate clipele pe care le traversăm scrutând un orizont tern, lipsit de strălucirea visurilor noastre pline de avânt, de parcă viața ar fi doar închipuirea de a fi binecuvântați cu minime bucurii și cu majore așteptări.

Ne cumpărăm voiaje înspre stele, dar aproape niciodată către miezul lucrurilor, spre centrul universului din noi înșine – deși nu întotdeauna ajungem la înaltul cerului și nu mereu ne atingem cu mâinile sau cu sufletul ținta, țărmul de mare tânjit cu disperare după naufragiul fiecărei Stea a Speranței.

Ți se spune obsedant, clar, pe silabe: “Stai de-par-te! Nu te a-pro-pi-a!”, de parcă visurile de a fi ard, topesc orice materie vie și orice gând, orice pas făcut înspre împlinire. Iar asta e o formă de abuz emoțional, exact ca atunci când oamenii nu-ți sunt nimic mai mult decât ceea ce te fac și cum te fac să te simți, dar pretind de la tine luna de pe cer. Și sfâșiat între neputință și disperare, asculți întocmai îndemnuri care nu fac decât să sporească haosul tău existențial, fără să ajungi oricum să împlinești nici măcar ceea ce ți se cere imperios, darmite ceea ce-și dorește din răsputeri sufletul tău..

Dar cine vine să-ți spună că în drumul către menirea ta, către bunătate, către împlinire, către frumusețe și vis trasformat în realitate ai nevoie fără de tăgadă de adevăr, recunoștință, iubire, lumină și iertare? De sinceritate și dragoste de bine, de înțeleaptă alegere pentru misiunea ta? Nu, nu prea vine nimeni să o facă, pentru că mulți nu știu care este esența divină a trecerii noastre prin viață. Și de cele mai multe ori pentru că oamenii confundă verbul “a fi” cu “a avea”, răspunzând aproape invariabil la întrebarea “Tu cine ești?” cu “Eu am”…

Nu. Nu avem. Nu deținem. Doar suntem. Iar în urma noastră poate rămâne iubire cu o singură condiție: să fim iubire. Să fim adevăr și lumină. Tu ești? Tu cine ești dincolo de zbaterea ta de zi cu zi de a acumula? Câtă iubire, lumină și adevăr îți curge prin vene laolaltă cu sângele? Și de fapt câtă minciună, arivism, trădare, lăcomie și indiferență răspândești în lume, punând o piatră de hotar definitorie între tine și ceea ce va conta odată ajuns la destinație?

Dar atunci când cumperi biletele către nemurire, omule, nu uita că mesajele pe care le trimiți în Univers se vor întoarce precum un bumerang exact la tine, în viața ta. Fii în miezul tău ceea ce-ți dorești să ți se întâmple și vei avea parte de tine multiplicat până la Bine. Astfel nu vei alege să ai, ci să devii.

Nu paria pe calea ușoară, dar îndreaptă-ți toate speranțele și luptă pentru a ajunge pe Calea Adevărului.

Nu alerga după materie, pentru că spiritul se va îndepărta de tine lăsând cât mai mult loc liber bucuriilor de suprafață, lipsite de valoare și profunzime.

Nu te urca într-un carusel de bâlci plin de amețitoare amăgiri, fandoseală, șmecherie și poleială, vei coborî la final într-o viață cu sclipiciul sărit exact în locurile esențiale și care, astfel, va ieși în evidență jenant precum unghiile unor pretinse doamne, gheare scociorâtoare decojite de lacul strălucitor.

Nu apleca urechea la vorbăria plină de viclenie și văicăreala fără cap și fără coadă care ți se insinuează perfid în urechi, viața ta este mai mult decât o bârfă ieftină și o minciună nemiloasă, nerușinată și croită prost.

Nu-ți învrăjbi semenii și nu-i ridica pe unii împotriva celorlalți, pentru că atunci când semeni vânt, nu vei culege decât furtuni care te vor lăsa în urmă devastat și din ce în ce mai singur.

Nu săpa groapa altuia, pentru că, din fericire, pământul e rotund precum roata iar legile fizicii și ale principiilor morale rotesc întâmplările independent de voința ta – asta înseamnă că hăul te va ajunge din urmă mai devreme sau mai târziu și se va căsca fix sub tălpile tale.

Nu-ți așeza pe chip măști făcute să încânte ochi care nu știu cum să privească, negura se va risipi la un moment dat și vălul se va ridica chiar și de pe cea mai încețoșată și naivă privire.

Nu-ți îmbrăca neputințele în straiele urii, nu e nimeni vinovat în afară de tine pentru limitele pe care nu le poți birui, nu te răzbuna pentru tot ceea ce nu ești pe cei care sunt exact ceea ce visezi tu că ai merita să fii.

Nu te erija în Judecătorul Suprem al existenței altora – nu ești decât un bulgăre de tină care și-a uitat apartenența la neant.

Nu-ți trăda aproapele, Iuda, vânzătorul și iubitorul de arginți s-a ascuns bine printre apostoli, dar a sfârșit prin a fi exact cine era în adâncul său: o ființă nedemnă, de ocară peste veacuri.

Nu mai împroșca cu venin înspre cei pe care-i consideri mai slabi și mai lipsiți de noroc decât tine, nu face rău cu bună știință, amintește-ți că cine ridică sabia, de sabie va pieri.

Și mai ales amintește-ți mereu, omule, de legea atracției universale, de faptul demonstrat că întodeauna vei chema înspre tine exact ceea ce trimiți înspre alții, iar biletele către nicăieri pe care ai dat din coate ascuțite ca lamele de pumnal să le obții, nu te vor purta spre libertate ci doar înspre o altă robie, cea a vinovăției fără de sfârșit și fără de iertare, a singurătății sau a falselor prietenii, a îndepărtării de ceea ce ți-a fost dăruit ca misiune: bunătatea sufletească fără de rezerve, iubirea, lumina și adevărul.

“Binele şi răul sunt conceptele pedagogiei lui Dumnezeu faţă de oameni.” – nu ar fi păcat să fi trecut prin viață și să nu fi înțeles nimic din ceea ce ne-a spus Petre Țuțea?

Și atunci fii. Fii Bunătate, fii Iubire, fii Adevăr și fii Lumină. Gândește-te că ești o coală albă, pură, pe care ai libertatea să o așezi în mașinăria de scris a eternității și să tipărești acolo, pe ea, o proclamație despre ființa pe care a plămădit-o Dumnezeu cu tot ce e mai bun și frumos pe lume. Un manifest despre tine.

Nu rupe niciodată puntea dintre tine și El. Altfel te vei trezi condamnat să rămâi un suflet etern rătăcitor, pierdut fără scăpare și fără putința de a zări vreun Far al Bunei Speranțe la orizont. Un călător singur și neiubit printre cei pe care i-a nesocotit, pe care i-a lovit, pe care i-a înșelat, i-a mințit, i-a prigonit, i-a vândut, de care s-a folosit și pe care i-a înjosit cu o aroganță pe care a crezut-o a fi calitate umană, nu blestem.

 

de Carmen Voinea – Răducanu

sursa: http://www.carmenvoinearaducanu.ro

Secretul fericirii?

La mulți ani de ziua fericirii, să fiți fericiți!

 

Mulţi învăţaţi au încercat de-a lungul timpului să găsească şi să definească secretul fericirii, mecanismul din spatele creării unei vieţi frumoase şi armonioase. Nu știu dacă există un secret al fericirii, iar dacă există este unul general valabil pentru fiecare trăitor pe acest Pământ sau fiecare om are propriul lui mod de a fi fericit?

Ceea ce ştiu sigur este că fiecare este dator să încerce să fie fericit şi să trăiască frumos, pentru ca, la sfârşit, să poată privi cât mai senin înapoi şi cu cât mai puţine regrete.

Şi cred că am fi mult mai fericiţi...

- dacă nu ne-am mai compara mereu cu alţii, dacă nu ne-am mai dori constant să fim ca ei sau în locul lor, dacă am trăi mai mult concentrate pe a fi decât pe a avea.

- dacă am trăi mai echilibrat şi ne-am reevalua mai des valorile şi priorităţile.

- dacă am trăi mai mult pentru noi înşine decât pentru alţii. Alegerile pe care le facem sunt raportate mai mult la ceilalți decât la noi înșine. Concurăm prostește și inutil cu oameni care au mai mult, ne străduim să dobândim lucruri care nu ne sunt neapărat folositoare și pierdem timp prețios din viață pentru a le avea, doar pentru a fi în rând cu lumea. Avem orgolii şi ambiţii nejustificate, pentru care ne irosim timpul, sănătatea şi pacea inimii.

- dacă ne-am folosi energia şi timpul consumate inutil cu diverse aspecte distructive pentru binele nostru şi al aproapelui nostru. Iar printre aceste aspecte distructive care ne irosesc energia şi vitalitatea enumăr doar: invidia, superficialitatea, răutatea, teama de eşec, dorinţa nebună de a dovedi că avem şi că putem. Lista este mult mai lungă, dar aţi înţeles voi ce rele ne distrag atenţia de la ceea ce este cu adevărat important: viaţa noastră, fericirea noastră.

- dacă ne-am schimba perspectiva prin care îi vedem pe cei de lângă noi. Adică ar trebui să vedem binele din fiecare, şi nu răul, să îi privim pe oameni cu drag şi să le apreciem calităţile – şi vă asigur că orice om are calităţi şi de la oricare seaman avem ceva de învăţat – în loc să vedem la ei trăsăturile urâte. Asta înseamnă să ne bucurăm pentru reuşitele lor, şi nu să îi invidiem.

- dacă ne-am schimba optica despre viaţă privind înainte, spre viitor, în loc să ne cantonăm în trecut, unde nu mai putem schimba nimic. Stând ancoraţi în trecutul care ne-a încărcat cu dureri, ne sabotăm singuri fericirea şi ne transformăm de-a pururi în victime ale deziluziilor.

- dacă nu ne-am mai tortura cu întrebări inutile şi cu gânduri negative, dacă nu ne-am mai împovăra sufletele cu regrete şi cu ură, dacă ochii noştri ar vedea dincolo de aparenţe, dacă inimile noastre ar bate în ritmul iubirii.

- dacă am învăţa să facem totul cu iubire: să ne trezim zi de zi cu chef de viaţă, să mâncăm cu bucurie fără să ne mai învinovăţim că nu am început dieta fix în acea dimineaţă, să ne îmbrăcăm binecuvântând hainele confortabile în loc să ne uităm supăraţi în oglindă că nu ne place ceva la noi, să mergem la serviciu cu recunoştinţă chiar dacă ne aşteaptă nişte sarcini mai dificile în acea zi. Dacă am privi de dimineaţă cu optimism spre ziua ce ne stă dinainte, cu siguranţă totul ne-ar ieşi mai bine şi nu ne-am mai simţi atât de epuizaţi fizic şi psihic.

Poate că secretul fericirii este bunătatea faţă de noi înşine şi de cei din jurul nostru şi iubire în tot ceea ce facem, ce suntem, ce gândim… Iar iubire? Avem cât pentru zece vieţi. Trebuie doar să ne folosim de ea.

de Irina Binder
sursa: http://www.irinab.com/

Iubirea nu este despre Suferinţă. Iubirea este despre Armonie!

Foarte mulţi oameni, din păcate, trăiesc cu gândul că iubirea implică suferinţă, lacrimi, durere, tristeţe, gelozie, certuri, şantaj emoţional, posesiune…

Dar iubirea NU implică nimic din toate acestea…

Iubirea implică linişte, pace, bucurie, fericire, bunătate, empatie, înţelegere, comunicare, armonie, respect, apreciere, susţinere, libertate, încurajare…

Din păcate, foarte mulţi dintre noi am fost învăţaţi de mici copii că iubirea înseamnă suferinţă, că nu poţi iubi fără să nu suferi. Acest lucru este însă foarte greşit. Iubirea NU este despre lacrimi şi suferinţă, ci despre bucurie, fericire şi armonie…

Imaginea noastră despre iubire şi relaţii de iubire ne-am format-o încă din copilarie, în funcţie de relaţia de iubire dintre părinţii noştri. Cei care au crescut în familii disfuncţionale, în care părinţii se certau tot mereu, erau geloşi, se abuzau fizic şi psihic, în care părinţi nu comunicau, erau posesivi cu partenerul, în care părinţii sufereau, şi-au format o imagine despre iubire GREŞITĂ asociată acestor trăiri. Ei au ajuns să creadă că aşa este iubirea, asemeni relaţiei de iubire dintre părinţii lor sau cum le-au spus părinţii lor că este, astfel că, se implică în relaţii şi acceptă toate aceste trăiri negative care le aduc suferinţă, crezând că aşa este iubirea, deoarece aşa au văzut-o la părinţii lor sau aşa li s-a spus!

Dacă te afli într-o relaţie de iubire în care suferi, uită-te în urma ta şi vezi cum a fost relaţia de iubire dintre părinţii tăi în copilăria ta şi adu-ţi aminte ce ţi s-a spus despre iubire. Regăseşti în relaţia ta cam aceleaşi trăiri pe care le aveau părinţii tăi?

Înţelege că ţi-ai format o imagine greşită despre o relaţie de iubire şi că într-o relaţie sănătoasă de iubire nu au ce căuta asemenea trăiri. O relaţie de iubire în care există multă suferinţă, mii de lacrimi, foarte multe certuri, gelozie, dorinţa de posesiune, şantaj emoţional, dependenţă faţă de celălalt, lipsa de respect, lipsa de apreciere, lipsa susţinerii şi încurajării, lipsa comunicării, abuz fizic sau psihic, nu se poate numi relaţie de iubire, ci mai degrabă compromis. Dacă ai astfel de trăiri în relaţia ta, nu te afli într-o relaţie sănătoasă de iubire, ci în una disfuncţională bazată pe compromis.

Crezi că meriţi să rămâi într-o astfel de relaţie în care domină suferinta şi nu armonia?
Ai ajuns să accepţi compromisul în relaţia ta, deoarece tu crezi că aşa e normal să fie într-o relaţie, că aşa sunt toate relaţiile, cu bune şi cu rele, dar nu este aşa!

Într-o relaţie sănătoasă de iubire nu are ce căuta nici una dintre aceste trăiri. O relaţie sănătoasă de iubire se bazează pe înţelegere, prietenie, comunicare, apreciere, respect, susţinere, încurajare, libertate şi nu dorinţa de posesiune, de Armonie.

E adevărat… în orice relaţie pot apărea unele certuri şi neînţelegeri, dar atunci când există iubire sănătoasă, comunicare, acestea se pot rezolva într-un mod armonios şi ele nu vor duce la multe lacrimi şi suferinţe.

Aşadar, nu mai crede că iubirea implică lacrimi şi Suferiţa, deoarece acest lucru nu este adevărat. O iubire bolnăvicioasă implică lacrimi şi suferinţă şi nu o iubire sănătoasă!

 

de Camelia Serban