Oamenii nu apar în viața noastră întâmplător!

Nu există coincidențe. Nu sunt oameni întâmplători.

Fiecare om din viața noastră are ceva de oferit. Fie ne face mai puternici sau ne doboară la pământ. Unii ne ajută să ne îndeplinim visuri și dorințe. Alții ne învață să ne iubim pe noi înșine, să ne oprim din alergat și să ascultăm ce ne spune natura, să vedem lucrurile mărunte, să ne amintim mame și bunici, de ochi și buze crăpate.

Sunt oameni care ne învață să iertăm sau să iubim din nou.

Oameni care ne demonstrează că există miracole și suflete bune. Oameni care ne ridică, ori ne coboară. Oameni care ne dau mâna și merg pe al nostru drum plin de gropi sau închid ușa după ei din secunda în care au apărut încercările. Oameni care ne învață să privim dincolo de orizont și ne îndrumă să ne ascultăm inimile.

Noi, oamenii, avem dileme și întrebări la care căutăm răspunsuri la miez de noapte sau în timp ce privim cerul.

De multe ori repetăm greșeli și eșuăm în iubire, în relații, în carieră. Spunem „Nu” când ar trebui să zicem „Da” și ne ascultăm egoul când ar fi trebuit să ne ascultăm inima. Nu știm de echilibru și limite sau stăm acolo unde nu suntem iubiți și acceptați. În astfel de momente Universul ne trimite oamenii potriviți. Oameni care să ne ajute sau să ne dea o lecție de viață.

Indiferent de amintirea pe care ți-au lăsat-o unii oameni, iartă-i și fii recunoscător pentru dezamăgire sau pentru zilele în care te-au făcut fericit.

Deschide bine ochii și privește în trecut, află ce te-au învățat și recunoaște-ți greșelile. Deoarece, fiecare om din viața ta te-a influențat la luarea unor alegeri sau te-a ghidat spre calea cea corectă. Suferința te-a făcut mai puternic, iar dezamăgirea mai calculat. 

Nu uita, nimic nu este întâmplător.

sursa: https://destainuirilemariei.com/

CINE EŞTI TU, DOAMNĂ VIAŢĂ?

 

M-ai făcut să trăiesc fiecare moment,
cu sare și piper.
M-ai culcat la pământ ca să învăț să mă ridic.
M-ai băgat în viața oamenilor să-i pot cunoaște,
m-ai pus în fața lor să-i pot alege.
M-ai călătorit până la răscruci
să-mi aleg drumul singură,
așa cum m-ai pălmuit cu lacrimi
să știu să-nvăț a râde cu poftă.
Sunt un om crescut sub umbra ta.
Mi-ai făcut drumul lung și mărăcinos
ca să-mi potolesc setea cu rouă din iarba dimineții.
Ți-am dat voie să mă-nveți să iubesc.
Să pot cânta cu sufletul și să fredonez iubirea.
Mi-ai rătăcit pașii prin umbrele destinului
să știu cum să mă comport atunci când
lumina îmi bătea în geam.
Să-nvăț să număr stelele, ca să pot ajunge la soare.
Poate nu sunt omul pe care ți l-ai dorit.
Poate nu sunt “frumusețea” pe care ți-ai dorit-o.
Poate nu sunt “perfectul” pe care tu voiai să-l ai.
Poate nu sunt nimic din tot ce ți-ai dorit să fiu.
Dar cine este?
Nu știu cum m-ai dorit tu pentru tine,
dar eu încă mai știu să cresc.
Nu știu cât de “frumos/asă” m-ai vrut,
dar vreau să cred că știu să compensez.
Mă-ncerci în fiecare zi și clipă, doamnă viață.
Te transformi în capcanele iubirii
și mă pui să cochetez cu dezamăgirea.
Mă încerci cu vorbele tale frumoase
și mă lași să mă descurc singură cu virgula
și punctul dintre ele.
Mă transformi adeseori în copil
și pretinzi să mă comport ca un părinte.
Îmi legi gândurile cu sentimentele
fără să mă întrebi de ce le am.
Mă cerți că visez cu ochii deschiși,
chiar dacă de multe ori tu m-ai învățat s-o fac.
Îmi studiezi fiecare gest
să nu cumva să-l transform în iubire.
Fiecare lacrimă, să n-o transform în fericire.
Fiecare sărut, să nu las urme.
Încerci să mă orbești uitând de suflet.
Să-mi legi mersul, uitând de aripi.
Să-mi iei graiul, uitând că inima vorbește.
M-ai rugat să nu plec.
Am rămas.
Mi-ai zis să nu distrug.
Am construit.
Mi-ai spus să nu mă-nsuflețesc.
M-am înmulțit.
Mi-ai comandat să tac.
Eu am gesticulat.
Mă colinzi prin a ta lume mare,
dar mă obligi să fiu absentă.
Mă obligi să nu văd, să nu aud,
să nu simt, să nu cer,
să nu dau, să nu întreb, să nu răspund.
Să nu gândesc, să nu fiu, să nu exist!
De cine și de ce vrei să m-ascunzi?
Doar și pentru cine vrei să fiu?
Cum și în ce fel vrei să exist?
Sau poate îți dorești doar să mă protejezi.
Să mă îndepărtez de tot
și toate și să trăim doar eu cu tine.
Eu, în umbra ta.
Vrei să rămân mereu copilul tău.
Inocent și curat.
De gheață și necuvântător.
Să-mi aduni apa atunci când soarele
îndrăznește să mă topească,
construindu-mă iar, și iar,
și iar, cu gerul din tine.
Să mă faci să vorbesc cu vorbele tale
transformându-le doar în povești.
Să mă modelezi ca un bibelou
și să mă pui în cufărul cu amintiri,
la capitolul trofee.
Oricine ai fi și cum ai fi,
îți mulțumesc oricum.
Pentru tot.
Dar… rolul tău s-a terminat.
Demult.
Ce trebuia să faci, tu ai făcut.
Așa cum ai știut.
Acum, e rândul meu.
E rândul meu să mă lovesc de tine.
Ție-ți rămâne doar să te uiți la ce
și cum ai creat. La mine.
Și chiar dacă nu-ți place, eu sunt tine!
Și pân’ la urmă, cine ești tu… Doamnă Viață,
să te iei de mine?
________

de Daniela P.

Universul nu ia niciodată ceva din viața ta fără să îl înlocuiască cu ceva mai bun

Vor fi momente în care te vei simți pierdută, în care te vei întreba cu ce ai greșit de ai ajuns în această situație. Vor fi momente în care vei pune la îndoială propriile sentimente și când îți vei dori să renunți la tot și la toate.

Treci printr-un moment dificil și spui că viața nu este deloc dreapta. Ești copleșită de tot ce se întâmplă și nu îți mai poți stăpâni emoțiile. Vrei doar să oprești timpul în loc și să nu mai simți nimic.

Nu vrei să treci prin așa ceva. Nu ești pregătită pentru un astfel de moment. Dar știi ce? Nimeni nu este.

Vor fi momente în care nu vei mai găsi puterea de a te ridica de la pământ. Vor fi momente în care te vei simți singură. Tu împotriva morilor de vânt. Acest sentiment copleșitor de a nu ști ce să faci și de unde să începi. Însă noi toți simțim aceleași lucruri la un moment dat în viață.

Nu ai de ales. Trebuie să găsești puterea în sufletul tău pentru a te ridica de la pământ și a merge mai departe. Trebuie să continui cu viața ta. Simți că ești tu împotriva Universului. Simți că toată lumea complotează împotriva ta.

Dar nu este deloc așa. Fiecare are problemele lui. Fiecare duce o luptă în această viață. Nu privi în afară, privește în sufletul tău. Și să îți mai spun ceva. Universul nu este împotriva ta. Din contră. Acesta nu îți ia niciodată ceva din viață fără să îl înlocuiască cu ceva mai bun.

Ai încredere în Univers. Nu îți va da niciodată ceva de care nu poți trece. Cumva, știe că ești mai puternică decât crezi tu că ești, știe că ești capabilă să depășești o furtună, știe că poți face orice atunci când îți propui. Știe că nu ești genul de persoană care nu renunță fără să lupte. În momentul în care înveți să crezi în tine, și Universul va crede în tine.

Mergi mai departe indiferent de cât de puternic este vântul care îți bate în cale și de cât de mari sunt valurile care bat la ușa sufletului tău.

Viața nu a fost, nu este și nici nu va fi vreodată ușoară. Fericirea nu îți va fi servită pe un platou de cristal.

Vor fi momente în care te vei simți pierdută, în care te vei întreba cu ce ai greșit de ai ajuns în această situație. Vor fi momente în care vei pune la îndoială propriile sentimente și când îți vei dori să renunți la tot și la toate.

Universul știe că meriți mai mult. Mult mai mult. Universul știe că meriți mai mult decât lucrurile ușoare în viață. Însă fericirea necesită timp. În momentul în care te afli într-un moment dificil și nu știi ce să mai faci, atunci trebuie să înveți să ai încredere cel mai mult în Univers... atunci trebuie să înveți să ai încredere în tine. Acesta este momentul în care trebuie să te gândești la toate obstacolele peste care ai reușit să treci și să privești adânc în sufletul tău și să găsești puterea de a continua cu viața ta.

Nu dispera. Universul are planuri uimitoare pentru tine. Trebuie doar să ai răbdare și să continui să mergi pe drumul tău. Va veni un moment în care toată durerea ta va fi răsplătită și, în sfârșit, vei înțelege ce înseamnă fericirea adevărată. Vei înțelege cât de puternică ai devenit. Vei învăța că Universul a scris o poveste atât de frumoasă despre viața ta... și că doar timpul potrivit pentru a îți arăta câte lucruri minunate meriți.

sursa: https://www.kudika.ro/

Oamenii intra si ies din viata noastra, ne insotesc o perioada de drum si apoi fie pleaca, fie trebuie sa ii parasim noi

Viata este un lung sir de inceputuri si de sfarsituri. Intalnim oameni, experiente, intamplari de toate felurile care au impact asupra noastra si care ne marcheaza existenta. Unele ne imbogatesc in mod direct, iar altele sunt lectii de viata pretioase deoarece, datorita lor, suntem nevoiti sa accesam in interiorul nostru resurse de care nu eram constienti, doar ca sa le facem fata.

 
Oamenii intra si ies din viata noastra, ne insotesc o perioada de drum si apoi fie pleaca, fie trebuie sa ii parasim noi pentru ca daca nu am face asta, ne-ar seca de energie sau ne-ar intuneca existenta. Chiar daca ai rezonat cu un om, chiar daca l-ai iubit si iubirea ti-a fost impartasita, poate sa vina un moment in care nu mai aveti nimic in comun, iar continuarea acelei relatii ar insemna suferinta, tristete, frustrare s.a.m.d.

 
Uneori despartirea poate sa se produca fara prea multe explicatii si poate ca este mai bine asa. Accepta ca s-a terminat si nu cauta sa repari ceea ce nu poate fi reparat. Inchide acel capitol si mergi mai departe, fara sa cauti vinovati si fara sa te pierzi intr-o agonie inutila. Daca vei afla, candva in viitor, "de ce" s-a intamplat ceea ce s-a intamplat este ok, insa chiar daca nu vei primi aceste explicatii este necesar sa poti sa-ti continui viata.

 
Nu toate relatiile merita sa fie reparate deoarece te-ai pierde pe tine incercand sa faci asta, iar unele capitole se incheie fara sa ai parte de o despartire asa cum ti-o doresti. Accepta aceste lucruri ca facand parte din viata si mergi mai departe cu seninatate.

 

de dr. Ursula Sandner 

sursa: facebook

Orice dependenta este o forma de sclavie.

Atunci cand esti dependent de diferite substante, lucruri, situatii sau oameni, esti la cheremul lor. Tu nu mai detii controlul asupra vietii tale, ci obiectul dependentei tale este cel care dispune de gandirea, emotiile si viata ta.

Intr-o relatie esti dependent de partenerul tau pentru ca:

- nu suporti singuratatea. Adica nu ai reusit sa dai un sens vietii tale si vrei sa fie cineva acolo care sa-ti tina companie si sa te faca sa simti ca existi.

- ai nevoie de suport material. Ai ramas in faza de copil rasfatat, in care nu vrei sa-ti castigi existenta singur sau ti-e lene sa depui orice forma de efort. Mai bine sa gasesti pe cineva care sa te intretina, sa-ti dea totul pe tava si singura ta grija sa fie aceea de a-l manipula ca sa-ti ofere tot ce iti doresti.

- vrei o pozitie sociala. Inca traiesti marcat de o mentalitate invechita, in care daca esti casatorit cu x, care are un anumit statut social, vei avea parte si tu de toate beneficiile “puterii”. Nimic mai fals, deoarece in acest moment singurul criteriu care face diferenta este valoarea personala.

- vrei sa ai pe cineva care sa-ti satisfaca nevoile sexuale sau alte nevoi uzuale.

- nu crezi ca ai putea sa te descurci singur, asa ca vrei sa ai un salvator in viata ta.

- vrei sa-ti satisfaci nevoia de a controla pe cineva, sa simti ca ai putere asupra unei alte fiinte umane.

- te sperie ideea de independenta, autonomie sau libertate, deoarece nu te simti suficient de pregatit sau de puternic ca sa faci fata vietii. Insa, cu cat mai mult timp vei petrece agatat de alti oameni, cu atat mai fragil te vei simti si nu vei avea sansa sa-ti constientizezi resursele interioare de care dispui.

- vrei sa ai parte de “iubire”, deoarece tu nu simti iubire pentru fiinta ta si o cauti undeva in exteriorul tau.

De cate ori alegem sa ne predam puterea in exteriorul nostru, renuntam la o parte din noi, renuntam la tot ceea ce am putea sa devenim. Ne cream propria inchisoare, ne construim zidurile “zonei noastre de confort” si lancezim intreaga viata, fara sa fim constienti de faptul ca ne pierdem incet-incet pe noi insine.

Tu esti mult mai mult decat iti dai voie sa crezi, insa daca alegi “calea usoara” nu vei avea niciodata sansa sa-ti descoperi propria maretie! 

de dr. Ursula Sandner

„Oamenii puternici nu sunt iubiți – sunt incomozi. Ei nu pot fi controlați.”

Cei puternici nu sunt iubiți – sunt incomozi. Ei nu pot fi controlați.

Ei se aud pe sine, știu ce merită și nu sunt pregătiți să renunțe la asta.

Au în interior ancore cu care se țin ferm de dorința de a trăi fără murdărie și de a fi fericiți în ciuda tuturor circumstanțelor. În interior au rădăcini puternice care nu pot fi smulse sau distruse. La fel cum nu pot fi distruse principiile lor de fier, stima de sine, moralitatea și încrederea în ei înșiși.

Cei puternici sunt capabili să reziste oricărui adevăr, loviturilor sorții, torturii trădării și furtunii propriilor emoții.

Nu le este frică de durere, pentru că, după ce au supraviețuit războiului din propria inimă și au trecut prin iadul personal, au învățat să transforme rănile în înțelepciune și să se bucure de viață, păstrând frumusețea și tandrețea în inimile lor.

Cei puternici nu fac schimb de fericire, nu cerșesc dragoste – dar dacă Dumnezeu le trimite acest sentiment, ei îl vor accepta ca pe un mare dar și nu vor trăda niciodată omul pe care îl iubesc.

Ei trăiesc cinstit, acționează conform conștiinței, nu își etalează istoria, nu-i învață pe alții cum să trăiască, ci preferă să se aprofundeze în sine și să se dezvolte. Își poartă crucea fără să o pună pe umerii altora, sunt responsabili pentru ceea ce au spus și au făcut, iar pentru eșecuri se învinuiesc doar pe sine, învață din greșeli – cei puternici preferă să tragă concluziile corecte decât să regrete.

Sunt foarte înțelepți – nu pot fi îndoiți sau impuși să facă ceva împotriva dorinței și voinței lor. Niciodată, în nicio circumstanță.

Și știu cum să plece. Cei puternici știu să plece pentru odată pentru totdeauna. Nu le testați sentimentele, caracterul și răbdarea – pentru că doar vă veți frânge. 

sursa: https://relatii.net/

Se întâmplă ca toată iubirea și liniștea pe care o căutăm să se afle doar în brațele unui om

Știi, mereu am căutat liniștea.

Liniștea care mă ajută să mă cunosc până în adâncul sufletului. Liniștea care mă lasă să mă contopesc cu ai mei demoni, să-i liniștesc, să-i privesc în ochi, să-i dresez, să-i accept. Liniștea cea profundă care mă lasă să mă sincronizez cu cerul, cu pământul, cu vântul, cu norii, cu natura.

Uneori am căutat liniștea în brațele unui bărbat.

În brațele lui voiam să mă simt mică, să las dilemele, întrebările, fricile. Nu voiam să știu ce va fi mâine cu mine și cu el. Nu voiam să știu dacă va continua să mă țină de mână și îmi va aranja părul după ureche. Îmi puneam capul pe a lui piept și îi ascultam bătăile inimii. Nu mă gândeam la nimic. Trăiam fiecare secundă.

Am căutat liniștea în fluturi, în ploaie, în fulgii care se lăsau peste mine, peste oraș, peste omenii grăbiți, îndrăgostiți sau triști.

Am căutat liniștea pe un val adânc de râu. Am căutat-o la răsăritul soarelui. Am căutat-o în munți și pe nisipul fierbinte al mării.

Însă, niciodată nu am găsit-o pe deplin.

De fiecare dată îmi lipsea ceva. Simțeam un gol imens în al meu interior. Mereu doream ceva mai mult. Voiam să simt o emoție puternică. O emoție care să mă cutremure, care să-mi aducă furnicături pe coloana vertebrală.

Iar într-o simplă zi de vară, un necunoscut cu ochii albaștri m-a îmbrățișat.

M-am simțit din nou mică. Din femeia încrezută în sine m-am transformat într-o adolescentă rușinoasă și cu mâinile tremurânde. Și, de atunci simt că liniștea pe care o căutam mereu era în ochii lui, în brațele lui, în vorbele calculate pe care le spune.

Se întâmplă ca toată iubirea și liniștea pe care o căutăm să se afle doar în brațele unui om.

sursa: https://destainuirilemariei.com/

Fii o candelă aprinsă, iar prin pilda propriei vieți fă lumea mai frumoasă în jur. Iartă, iubește, binecuvântează! Ești o minune!

Oamenii sunt unici, irepetabili, formidabili. Sunt la fel și diferiți în același timp. Fragili şi puternici. Greu de înţeles, dar uşor de iubit. Cu trecut, prezent şi viitor. Un univers de trăiri. Paradoxal ei nu se întâlnesc întâmplător. Iar povestea fiecăruia diferă în funcţie de chipurile care au făcut parte din viaţă şi mai ales de alegerile făcute.

Unii au poveşti memorabile, demne de a deveni nemuritoare în coperţile unei cărţi. Alţii impresionează prin durerile şi deziluziile care i-au făcut mai moi sau mai abrazivi. Stâncă de piatră sau păşune plină de flori de câmp. Unii se ruşinează sau îi buşeşte râsul de alegerile făcute cândva, ori cu neputinţele omeneşti, asumate sau nu. Împărţim visele sub acelaşi cer şi păşim pe acelaşi pământ. Suflet drag, crezi că înțelegi tristețea din zâmbetul fiecaruia, furia din spatele cuvintelor oricui și fericirea din spatele lacrimilor omului? Crezi. Dar nu e aşa. Fiecare om are taina lui. Vorbim și visăm frumos. Ne ataşăm de oameni, de locuri, de lucruri şi de momente frumoase. Muncim cu dăruire. Ascundem dureri fizice şi sufleteşti, îndoieli, temeri, regrete, neîmpliniri… Redevenim empatici, prezenţi, atenţi. Plângem. Iertăm. Iubim. Păstrăm cu sfinţenie amintiri ce ne fac sufletul să vibreze. Învăţăm să dăruim. Dar cel mai mult insistăm în eroare. Compromisuri. Șah-mat! O simplă privire tăioasă poate ucide încrederea, o mângâiere cumpărată poate să doară mai tare decât o lovitură, simple cuvinte goale pot răni mai mult decât un pumnal, iar indiferenţa poate fi oricând o eutanasiere lentă.

 
Lipim şi dezlipim etichete pe oameni. Tragem pe unii sau pe alţii de mânecă încercând să schimbăm păreri. Ne consumăm energia preocupându-ne de ceea ce gândesc alţii despre noi. Acumulăm frustrări, ne încărcăm sufletele cu griji inutile şi ne alimentăm imaginaţia cu tot felul de închipuiri. Ne îmbolnăvim pentru că ne stresăm prea mult şi uităm să fim fericiţi. Datul cu părerea despre orice, oricând, oriunde, încurajat de mass-media devine o a doua fire a omului mic. Prejudecăţi. Utopii. După ce malaxorul vieţii ne frămână bine, uneori și cea mai amărâtă bucățică de pâine ți se pare cea mai dulce. Mai ales după ce viața ți-a dat jos „ochelarii de cal”, acele apărătoare care nu îţi permit să vezi lateral ceea ce ar trebui: suferinţele şi nevoile celor de lângă noi, frumosul din jurul nostru, binele şi intenţiile bune, şansele care ni se acordă, oamenii care merg alături de noi, natura. Astăzi greșesc eu și tu mă ierți. Mâine greșești tu și eu te iert. Poimâine greșim amândoi și alții ne iartă și tot așa. Și deasupra tuturor și în noi adie Duhul Sfânt în Lumină lină. Ne emoţionează orice este frumos, o floare, o melodie, un zâmbet, vocea unui copil, tandreţea unui bătrân, amintirea cuiva drag…

 
Ai adus ceva frumos și bun pe lume? Ai făcut pe cineva fericit astăzi? Iubești sau urăști? Acționezi sau ești indiferent? Înțelegi fără explicații? Crezi fără să vezi? Auzi fără cuvinte? Vezi cu ochii închiși? Simți fără atingeri? Când te uiţi în oglină ce vezi?! Când viața îți rupe paginile viselor, râzi de mulțimea viselor ce apar după. Sufletul nu este limitat la un număr fix de iubiri. Nu rămâne într-o baltă de pierzanie. Fiecare om pe care îl întâlnesc în drumul meu îmi este superior prin ceva. De aceea, încerc să învăț câte ceva de la fiecare. Și, Doamne, ce minune este viața! Mai ales după ce îți tragi sufletul că ai alergat de tine ca să te întâlnești cu Tine…

 
Am să iubesc până la sfârșitul lumii. Iar sfârșitul lumii e sfârșitul meu. Când am murit, lumea mea s-a sfârșit. Așadar, se cuvine să mă preocupe sfârșitul meu, nu sfârșitul lumii. A semnat cineva vreun contract că trăiește 70 sau 80 de ani?! Oricând povestea vieții noastre se poate încheia, brusc sau lin. „Apocalipsele” contemporane sunt în mintea și în inima mea, când urăsc, mint, invidiez, judec, etc. În mine e Raiul, în mine e iadul. În mine e lumina și în mine e întunericul.

 
Așadar, suflet drag, trăiește fiecare zi ca și cum ar fi ultima zi din viața ta. Astăzi poate fi cea mai frumoasă zi, de tine depinde ce alegi. Fii o candelă aprinsă, iar prin pilda propriei vieți fă lumea mai frumoasă în jur.

 
Iartă, iubește, binecuvântează! Ești o minune!

 
Ieromonah Hrisostom Filipescu
Extras din ”Puține cuvinte, multă iubire”, Ed. PIM, Iași 2013, pag. 235-238

O Îmbrățișare Puternică Plină De Iubire Și Speranță!

Îți trimit…

O îmbrățișare puternică plina de iubire si sperantã. Astăzi te încurajez să faci bine în continuare, cu resursele pe care le ai!

Folosește tot ce ai pentru a continua cu procesul divin pentru care te-ai născut! Ești o ființă minunată cu o misiune extraordinară!

Te-ai născut pentru a iubi, misiunea ta este pentru a servi, scopul tău este să împărtășești abundența care este în inima ta.

Iți transmit toatā recunostinta mea pentru ca astãzi, nu mai mã simt singur, contez pe sprijinul tãu, cã tu continui si chiar daca nu te am aproape iti simt prezenta, pentru ca tu esti acolo unde simt pacea, tu esti acolo unde simt bucuria! Tu trăiești si te manifesti în armonía spiritului, în principiile care umplu de entuziasm și sperantã această VIAȚĂ. Totul revine la sursa inițială. De la început ai fost alături de mine și încă ești aici umplându-mă de inspirație, si pentru toate astea iti multumesc si iti doresc zile binecuvântate dragã OM. Te iubesc! 

sursa: https://www.leoburtisan.com/

Un suflet uneori prea plin, alteori prea pustiu… de oameni

Oamenii pleacă adesea de lângă noi. Pleacă fizic sau emoțional. Se desprind uneori puțin câte puțin, alteori brutal, lăsându-ne sufletele dezgolite. Iar noi, privind cu jind în urma lor, suntem sfâșiați de durere, de dor, de neputință, de „ce-ar fi fost dacă”-uri, de orgolii peste care nu am putut sau nu am vrut să trecem, de speranțe, de „întoarce-te înapoi” și de „iartă-mă”. Și sufletul rămâne pustiu, singur, fără vlagă.
Oamenii pleacă.

… și oamenii rămân. Sufletul nostru se leagă pentru veșnicie de sufletul lor. Legături speciale. indestructibile. Pe multe dintre ele nu ni le putem explica, le acceptăm cu greu, le conștientizăm târziu, abia atunci când vrem să ne îndepărtăm. Și nu ne putem lipsi de ele pentru că oamenii ne devin drog. Îi alungăm și îi chemăm înapoi, plecăm și ne întoarcem din drum, îi căutăm în vise, în brațe, în inimă. Și devin una cu sufletul. Sunt motivul fiecărui zâmbet și batista fiecărei lacrimi. Sunt tot.
Oamenii rămân.

© Iustina Ţalea

sursa: Momenteinviata

Nu renunţa niciodată să cauţi omul care să te iubească şi pe care să-l iubesti cu adevărat…

 

„În iubire e nevoie să „lupţi” pentru omul mult prea drag sufletului tău, dar doar atunci când şi el „luptă” pentru tine. În iubire e nevoie de Doi „luptători”  şi astfel  „victoria” este garantată!

Putem iubi cu tot sufletul nostru, dar niciodată nu putem determina pe cineva să ne iubească, orice am face noi….

Tot ce putem face e să fim frumoşi în continuare, cu sufletele calde şi blânde, cu inima plină de iubire, cu mintea frumoasă, să fim oameni tot mai minunaţi, şi cei potriviţi nouă, cei care ne pot vedea frumuseţea sufletului nostru şi a minţii noastre, ne vor iubi cu adevărat şi nu vor pleca niciodată…

Nu poti face un om să te iubească… doar cei care Aleg singuri să te iubească o vor face.

 

Nu lupta pentru o iubire neîmpărtăşită, pentru că îţi va aduce foarte multă suferinţă. Mai bine mergi mai departe şi speră în continuare că într-o zi, omul care te va vedea cât de frumos eşti, ce suflet şi ce minte frumoasă ai, se va îndrăgosti cu adevărat de tine şi va şi rămâne…

Doar oamenii care ne văd toată frumuseţea sufletului şi a minţii noastre rămân în viaţa noastră… Ceilalţi sunt doar simpli pasageri…

Fii un om Frumos şi într-o zi, cu siguranţă, un om la fel de frumos ca tine te va vedea cu adevărat şi se va îndrăgosti de tine şi te va iubi exact aşa cum meriţi…

Speranţa moare ultima. Nu renunţa niciodată să cauţi omul care să te iubească şi pe care să-l iubesti cu adevărat”

 

sursa: http://cameliaserban.ro/

Zile... astăzi, de ziua mea.

Sunt zile în care trebuie să vorbeşti şi zile când trebuie să taci.

Zile în care râzi şi zile în care trebuie să plângi. 

Zile în care îţi scrii dureri adânci, altele în care scrii platitudini. 

Unele în care scrii despre îndrăgostiri, altele în care scrii despre dezîndrăgostiri. 

Sunt însă zile în care e mai bine să nu scrii nimic. Să ai grijă, spunea cineva, să nu scrii mai mult decât citeşti. Decât ai trăit sau trăieşti ‒ aş adăuga. Sau decât te rogi. Sunt zile în care trebuie să fugi şi zile în care trebuie să rămâi.

Zile în care trebuie să visezi şi zile în care trebuie să te înalţi să îţi culegi visul şi să ţi-l cobori pe pământ.

Sunt zile în care trebuie să lupţi şi zile în care trebuie să te pregăteşti pentru luptele ce vor urma.

Sunt zile în care te laşi prea iubit şi zile în care te laşi prea uitat.

Zile în care înveţi să trăieşti şi altele în care trebuie să înveţi să mori.

Zile în care te uiţi ca să te găseşti. 

Altele în care te laşi uitat, să vezi pe cine mai găseşti când te-ntorci. 

Sunt zile în care nu te-a mai aşteptat nimeni. Te întrebi dacă au fost vreodată. 

Şi zile în care, din iubire, ţi-au iertat prea multe plecări, prea multe întârzieri. Şi te-ntrebi dacă i-ai meritat.

Sunt zile în care trebuie să faci ce ai tot spus că vei face. Să mergi în sfârşit la casa visată de pe malul mării. Să te ascunzi în sfârşit într-un sat uitat de timp. Să mergi în sfârşit desculţ până la capătul lumii doar ca să te întorci, cu şi mai mult dor. Să zbori în sfârşit până la capătul lumii tale. Unde nu ai mai fost niciodată. Să faci în sfârşit ceva pentru alţii. Să le ceri în sfârşit iertare celor cărora le-ai greşit. Să trăieşti măcar pentru o vreme, departe de timp şi de "eu." În " a fi". În al cincilea anotimp, în a opta zi, căutând ape vii, tinereţi fără bătrâneţi.

E însă ceva ce ar trebui făcut în fiecare zi. Deşi ne-am obişnuit să ni se pară normal. Ar trebui să mulţumim că am primit cel mai frumos dar ‒ că avem încă o zi.
Deşi cel mai ades uităm, zilele sunt de fapt doar aşa: Zile în care trebuie să mulţumeşti. Şi zile în care trebuie să mulţumeşti.

"Floarea din asfalt" - Alexandra Svet

Hai, să iubim așa cum nu s-a iubit nimeni!

Să ne ținem în brațe până toate stelele vor cădea, iar pleoapele vor deveni păduri întunecate.

Să ne atingem cu buzele până trupurile noastre se vor cutreiera în tandem cu pământul.

Să cunoaștem fiecare cameră a interiorului nostru și să ieșim vii din toate războaiele tăcute.

Să ajungem pe căi nebântuite ducând în palme păcatul.

Să-mi fie Calea Lactee. 

Să te urmez pe tărâmuri vagi, necunoscute. 

Să nu punem întrebări și să pășim lent peste răni necicatrizate. 

Să nu ne pese de Ieri și nici de Mâine 

Să fie doar acum. 

Să ne plimbăm pe liniile vieții din palmă  Și să nu ne fie frică de ce va urma.

E o nouă poveste 

Poate o trăim fără frică. 

Fără dileme și fără neîncredere 

Să fim pentru noi 

Să nu implicăm iubirile consumate

Și să nu jucăm roluri 

Hai, să iubim așa cum nu s-a iubit nimeni!

Și scriem o carte sau o poezie despre noi 

Să privim cerul

Să călătorim 

Să gătim clătite

Să iubim

Apoi, să punem punctul pe G.

Să înconjurăm. Să coborâm. Să ne ridicăm.

Să ne cufundăm în adâncuri.

Să ne ținem în brațe până acest pământ va fi cuprins doar de Iubire.

sursa: https://destainuirilemariei.com/

Poate ca ajungem sa cunoastem oamenii cei mai frumosi pentru noi atunci cand incetam sa mai cautaum, ci incepem sa ne cautam pe noi insine.

Plecam. Plecam mereu. Spre altii. In loc sa venim spre noi. Fugim. Calatorim. Iesim. La restaurante, in cluburi, in parcuri, in oras, la sala, la scoala, in calatorii de afaceri, in vacante. Alergam de colo colo. Cautam. Cautam lucruri. Cautam oameni. Ii sunam. Le dam mesaje. Mailuri. Whatsapp uri. Le scriem pe FB. Pe chat. Asteptam raspuns. Asteptam sa ne sune. Mai mereu asteptam cate ceva. Pe cineva. Suntem aici acum dar ne gandim cum ar fi sa fim altundeva. Sau cu altcineva. Sau cum ar fi altfel. Mereu e un "altfel", desigur mai bun, ascuns in mintea noastra. Fugim mereu dupa alti oameni - chiar daca parem a sta pe loc. Inima noastra sta mereu dupa unul sau altul, asteptand sa fie bagata in seama, culeasa, invelita, laudata, admirata, mangaiata, imbratisata, pretuita, iubita. Asteptam. Mai mereu asteptam. Mai mereu iesim pe drumuri, pribegi nelinistiti in cautare de nici nu stim ce. Plecam. Mai mereu plecam undeva. Ne imbracam frumos, mai punem o masca si ne indepartam din nou de noi. Venim. Mai mereu venim de undeva. Atat de rar din noi. Si venim doar pentru a ne pregati sa plecam. Sa incercam, din nou, sa ajungem inauntru, prin afara. In plan vertical, prin planul orizontal. La noi, prin altii. La El, prin lume. La bucurie, incercand cu orice pret sa evitam suferinta.

 

In tot timpul asta unii oameni aleg sa nu mai fuga. Ci sa se indrepte spre locul acela ascuns din inima lor. Si, paradoxal, de abia cand inceteaza sa mai fuga dupa oameni, le apar in cale alti oameni ce au plecat in aceeasi calatorie. "Ah, si tu? "Si pleaca impreuna mai departe, fiecare mai adanc spre inima lui, si impreuna spre lumina ce ne adaposteste pe toti...

Poate ca ajungem sa cunoastem oamenii cei mai frumosi pentru noi atunci cand incetam sa mai cautaum, ci incepem sa ne cautam pe noi insine. Poate oamenii acestia vin nu cand ii chemam, ci de-abia dupa ce ne-am intalnit intai noi, cu noi insine. Poate ca intalnim oamenii cei mai apropiati sufletului nostru cand incetam sa ne straduim sa ni-i apropiem pe altii, ci ne apropiem, pur si simplu, noi de noi insine. Iar pe drum intalnim alti oameni care fac acelasi lucru. Poate ca oamenii incep sa vina spre noi, cu adevarat, pas cu pas, pe masura ce noi ne indreptam spre noi, pas cu pas. Poate ca cei de care avem cu adevarat nevoie vin in clipa in care nu mai avem nevoie de nimeni. Poate ca cei pe care ii cautam apar in clipa in care incetam sa ii mai cautam. Poate ca ne gasesc de-abia dupa ce ne gasim, mai intai, noi insine.
Plec din nou la drum. Pe bucata de pamant a inimii mele. In sens invers decat pana acum. Dinauntru, spre inafara. Din vertical, spre inainte. Din mine, spre altii. Din El, spre lume...

Merg inainte, usor, pe pamantul invartosat de prea multa instrainare, muncindu-l asa cum l-am vazut pe bunicul, pe ogorul sau. Pe cine voi intalni oare, pe drum, in timp ce voi ara, sapa, sadi, uda cu lacrimi si cu zambet si cu daruri pamantul sufletului meu? Pe cine voi gasi, in afara de mine, cea care trebuie sa fiu? In afara de toti cei ce merg pe acelasi drum- al inimii lor? 

Oare cine ma asteapta acolo, la capat de drum?

de Alexandra Svet 

https://www.catchy.ro/author/alexandra-svet 

Conexiunea, prețuirea și contribuția – temelia relațiilor iubitoare

Relațiile iubitoare se bazează pe valori! Am mai scris asta și mă simt nevoit să o repet până când lucrurile astea vor intra în ADN-ul nostru.

Relațiile iubitoare nu se pot baza doar pe pasiune și emoții. Dacă ar fi așa, am ajunge, mai devreme sau mai târziu, la balamuc.

De ce? Pentru că și pasiunea/ dorința, dar și emoțiile sunt oscilante. Niciodată nu pot fi liniare.
Ăsta este și motivul pentru care unii ajung să spună ‘te-ai schimbat’ sau ‘nu mai ești cel/cea de care m-am îndrăgostit’. În momentul în care apar schimbările – și apar, în mod inevitabil -valorile sunt cele care mențin relația pe un drum firesc.

Care sunt valorile bune pentru orice relație?

Așa cum scrie Russ Harris în cartea sa – ‘Acționează cu dragoste’, valorile sunt: acceptarea, compasiunea, grija, conexiunea, contribuția, corectitudinea, bunătatea, respectul, onestitatea, integritatea, încrederea.

Sigur, toate astea sună bine pe hârtie, însă ce facem cu practica? Aparent, cel puțin pe Facebook, toți suntem campioni ai valorilor bune pentru relații, numai că, în viața de zi cu zi, lucrurile nu arată tocmai așa.

De ce? Pentru că educație! Haideți să admitem faptul că educația noastră în materie de relații este 0. Așa că și la nivelul valorilor fundamentale este cumva firesc să existe probleme.

Să luăm spre exemplu contribuția! Oare câți dintre noi și-au pus vreodată problema: băi frate, eu cum contribui la propria relație? Concret! Nu cu vrăjeli. Câți?

De multe ori, ajungem să greșim omițând propria contribuție în relații. Și ce facem? Dăm vina pe partener/ă.

Revenind la Harris, el susține că toată lista de valori bune pentru relații poate fi redusă la 3: conexiunea, prețuirea și contribuția. Interesant! Dacă așternem aceste 3 valori peste definiția iubirii dată de Sternberg – pasiune, intimitate, angajament; obținem o structură extrem de puternică.

‘Dacă e important pentru tine să fii conectat profund, intim și complet cu partenerul tău, dacă îți pasă cu adevărat de sentimentele, fericirea și vitalitatea partenerului, dacă vrei cu adevărat să contribui la sănătatea, bunăstarea și calitatea vieții partenerului tău, atunci toate celelalte valori de pe lista vor urma natural. Prețuirea, conexiunea și contribuția sunt temeiurile iubirii, căldurii și intimității, așa că, dacă există o lipsă semnificativă de valori în aceste arii, relația ta se va usca, nu va înflori normal’, scrie Russ Harris în cartea sa.

Cum se manifestă cele trei?

Cam așa:
Conexiunea: ‘vreau să fiu intim și apropiat de partenerul meu;, ‘vreau să îl văd și să-i permit și lui mereu să mă vadă’.
Prețuirea: ‘vreau să fiu acolo pentru partenera mea’, ‘vreau să o sprijin si să o ajut’, ‘vreau să îi arăt că e importantă pentru mine’, ‘vreau să acționez cu iubire, bunătate și compasiune față de ea’.
Contribuția: ‘vreau să îi dau partenerului tot ce pot ca să îl ajut în viata’, ‘vreau să îi fiu de folos’.

Harris încheie superb: ‘Imaginează-ți ce s-ar întâmpla dacă te-ai armoniza cu valorile tale referitoare la prețuire, conexiune și contribuție oricând apare un conflict sau o tensiune în relația ta? Imaginează-ți că ai folosi prețuirea, bunătatea și respectul că fundație oricând discuți despre probleme‘.

Oare cum ar fi?

Ca o concluzie, cred că ar trebui să începem să ne punem mai des întrebări. Iată câteva exemple: ce fel de partener caut?, ce fel de partener vreau să fiu?, ce fel de caracter vreau să construiesc?, ce fel de relație îmi doresc?, cine vreau sa fiu în relație?

E? Cum ar fi dacă am începe să ne întrebăm mai des anumite lucruri? Cred că răspunsurile ne-ar putea lumina în multe momente!

sursa: http://www.vulpescu.eu/

Prieten este cel care-ţi redă curajul de a trăi atunci când te îndoieşti că mai merită.

"E de-ajuns să ai lângă tine oameni dragi pentru a simţi ce înseamnă să ai linişte. E de-ajuns să ai linişte pentru a înţelege că viaţa e un dar. E de-ajuns să ştii că viaţa e un dar pentru a te bucura de fiecare zi. Pofta noastră de viaţă are legătură cu cei cărora ar trebui să le mulţumim pentru simplul fapt că există, că ne dau speranţă, că ne înţeleg şi ne iubesc necondiţionat. Pofta de viaţă a celor dragi are legătură cu noi. Primăvara din noi are legătură cu cei dragi. 

Dacă sufletul are pentru cine să tresară, dacă ochii au pentru ce să zâmbească, atunci primăvara poate veni în orice clipă. Iar dacă într-o zi ni se pare că găsim mai greu rostul nostru aici nu înseamnă decât că am încetat să dăruim şi astfel fluxul iubirii a fost întrerupt din cauza noastră. Degeaba ne încăpăţânăm apoi în aşteptare. De nicăieri nu va veni ceea ce ar trebui, de fapt, să plece de la noi. Respirăm prin tot ce iubim. Prin cerul înalt, prin zâmbetul ochilor dragi. Prin albul din noi. Prin visele ce prind contur atunci când înţelegem că viitorul e în mâinile noastre. Încrederea e cel mai bun aliat. Cu ea poţi trece munţii. Din timp în timp, sufletul ni se înalţă, despovărat de nelinişti. La ceasul răspunsurilor, când încă o etapă a trecut, putem privi limpede. Abia atunci înţelegem de ce a trebuit să căutăm atât de mult primăvara din noi. 

Prieten este cel care-ţi redă curajul de a trăi atunci când te îndoieşti că mai merită. Cel care te ascultă, care te priveşte în ochi şi-ţi spune că eşti puternic, cel pe care gândul tău şi degetele tale îl caută când simţi că ţi-e greu. Prieten e cel ce nu te trădează pentru nici o avere din lume, care se gândeşte la tine pentru o clipă, când spune în şoaptă rugăciunea de seară. Cel care te face să nu te simţi singur şi nici părăsit, când toată lumea îţi întoarce spatele. Care te iubeşte necondiţionat, indiferent câţi bani ai sau nu în buzunar. Care te acceptă şi pune preţ doar pe cel care eşti şi pe sufletul tău. 

Mă-ntreb dacă-ţi pot fi prietenul pe care-l meriţi"

de Angela Ribinciuc 

sursa: https://plimbarelicumine.ro/2014/03/19/cartesente/

Iubirea nu are nevoie de farduri

– Nu vă supărați, aveți cumva o măsură mai mare? Asta mă cam strânge pe crac!

– Ce măsură credeți că vi se potrivește?

– XXL! Iubire XXL, însă aveți grijă la lungime. Să fie 32, nu 34, altfel va trebui să o întorc jos!

Așa ar suna iubirea dacă ar fi o modă. Vestea bună este că, în ciuda miilor de citate zemoase care circulă pe net, iubirea nu este modă. Nu există magazine de la care să o poți cumpăra, nu există sezoane de reduceri sau designeri de specialitate.

Serios, nici măcar marii învățați ai lumii nu sunt designeri de iubire, ci doar oameni de la care te poți îmbogăți cu infuzii de cunoaștere. Iubirea nu iese la spălat, nu se lăbărțează la gât, nu se rărește, nu se strică/rupe și nici nu o poți dona.

Iubirea înseamnă esența vieții. Iar asta nu are cum să poarte etichete și nici cum să-și schimbe forma de la sezon la sezon. Iubirea există de la facerea lumii și nu aș spune că s-a
schimbat prea mult peste timp.

În esență, la bază, ea este aceeași. Contextele sociale sunt cele care s-au schimbat și modul în care ne raportăm noi la ea. Chiar stau și mă întreb: oare cum se iubeau oamenii din peșteri? Oare cum își exprimau ei afecțiunea? Cum își cucereau ei femeile? Ce le ofereau de Crăciun! Stop! Frână… stai așa, Crăciunul a apărut mai târziu. Cum le mângâiau? Oare îi deranja mirosul? Se spălau înainte să…? Își vorbeau? Cum? Cu „fă“? Femeile își certau bărbații pentru că își uitau șosetele pe jos sau capacul ridicat la toaletă? Ooops, stai așa… că nu aveau nici toaletă și nici șosete. Și totuși, fac pariu că și oamenii ăia se iubeau.

Dacă nu s-ar fi iubit, lumea asta nu ar fi ajuns aici. S-ar fi autostins prin neprezentare emoțională. Sigur, oamenii nu-și pictau iubirea pe vremea aia, însă sunt convins că se mângâiau, că aveau forme clare de afecțiune, că aveau limbajele lor prin care să-și exprime iubirea.

Nu cred că aveau timp să scrie versuri sau să cânte pe sub balcoane, cum făceau mai târziu romanticii, însă pariez că, și dacă nu știau în cuvinte ce înseamnă iubirea, o simțeau și și-o exprimau așa cum puteau.

Acum, mii de ani mai târziu, iubirea este împopoțonată ca un pom de Crăciun. Are farduri
țipătoare, poartă haine de firmă și este extrem de complicată. Mai că își dă duhul de atâta brand!

Oamenii sunt cei care încearcă să o transforme într-o modă, neștiind că este imposibil să facă asta. Iubirea are drumul ei, indiferent de vremuri, și nu va pieri niciodată. A… că își va schimba limbajele, da, cu asta pot fi de acord. Nu am nicio îndoială în această prinvință.

Însă, dacă vom privi în profunzime, vom vedea că iubirea va exista mereu, aproape la fel de pură ca pe vremea oamenilor din peșteri. Pentru asta nu trebuie să facem mare lucru, ci doar să o dezbrăcăm de farduri, de preconcepții, de clișee, de abordări eronate, de confuzii, de prejudecăți, de îndoială și nesiguranță.

În momentul în care o vom putea vedea în toată splendoarea goliciunii ei, vom putea exclama cu o lumină aproape divină în ochi: „Wow, cât de simplu era!“

de Andrei Vulpescu

Nu amânați un sărut pentru o altă zi. Nu amânați o îmbrățișare pentru o altă dată!

În această lume rece, meschină, mediocră, materialistă și crispată, ne grăbim. Suntem mereu grăbiți, alergăm după ceva, uneori nici nu știm după ce. Alergăm… ne rătăcim prin țări străine. Alergăm pe drumuri necunoscute. Alergăm urmărind scopuri și uităm.

Uităm să privim curcubeul după o ploaie de vară. Uităm să ne alintăm picioarele, zdrobind roua dimineții de pe iarba moale. Uităm să spunem „te rog” și „mulțumesc.” Uităm să zâmbim și să prețuim viața. Credem că vom putea recupera unele momente pierdute.

Uităm să iertăm. Uităm să apelăm oamenii dragi, să discutăm cu ei, să-i vizităm. Uităm să iubim.

Doar iubirea este totul. Datorită iubirii s-au construit relații frumose, s-au ruinat imperii. Datorită iubirii ne-am născut. Datorită iubirii am avut prima noapte de amor. Datorită iubirii am spus ,,Da” în fața altarului. Datorită iubirii strălucește soarele, răsare luna și stelele.

Datorită iubirii mai cântă privighetoarea. Datorită iubirii mai există oameni fericiți. Datorită iubirii putem trece peste orice greutate cu capul sus.

Suntem ocupați cu lucruri mărunte încât pierdem frumosul, esențialul. Extraordinarul nu trebuie de căutat. El e aici lângă noi. Extraordinarul e azi, acum.

Nu amânați un sărut pentru o altă zi. Nu amânați o îmbrățișare pentru o altă dată. Nu amânați iubirea, nu căutați ceva, acel ceva poate fi lângă voi.

Deschideți ochii și veți vedea viața. Veți realiza că banii, bogăția nu sunt ceea ce doriți cu adevărat. Banii sunt buni atât timp cât nu te orbesc, cât nu-ți blochează mintea și sufletul. 

Iubiți!

sursa: https://devorbacutine.eu/

 

Când vine vorba de iubire, trebuie să fie reciprocitate

E ușor de dorit pe cineva în viața noastră care să ne iubească.

E mai greu de găsit acel om. E greu de așteptat, de învățat din lecțiile vieții. E greu să nu persistăm în greșeli, să ne debarasăm de stereotipuri, de regulile societății, să fim naturali.

E greu să ne vindecăm sufletul rănit.

Nu toți putem și nici nu toți avem capacitatea, puterea, oamenii potriviți lângă noi, ca să luăm fiecare rană aparte și să o tratăm, să înțelegem de ce suntem plini de angoase, de frici, de temeri. Nu-i ușor să rămânem cu noi înșine și să ne ascultăm.

Doar că, în iubire nu putem clădi o relație durabilă, dacă trăim cu trecutul, dacă ducem cu noi fapte neiertate, răni necicatrizate. Relațiile sănătoase nu sunt egoiste. În relațiile sănătoase nu doar se cere, dar se și oferă. Este egalitate. În relațiile sănătoase oamenii trebuie să-și cunoască interiorul și emoțiile.

În dragoste este nevoie de înțelegere și reciprocitate.

Ne comportăm cu cel de alături așa cum am dori să se comporte alții cu noi. Îl iubim pe omul din viața noastră așa cum am dori noi să fim iubiți. Ne ajutăm reciproc. Ne ascultăm. Ne permitem ambilor să ne dezvoltăm, să ne îndeplinim dorințele. Ne acceptăm imperfecțiunile și momentele de tristețe.

Ne ținem de mână și suntem alături indiferent de circumstanțe.

Dragostea se epuizează, din momentul când unul dintre parteneri oferă mult mai mult decât celălalt. Când doar unul se implică în relație. Când doar unul întreține casa, familia și pasiunea.

Când este vorba de iubire, nu mai există „Eu”, ci este doar „Noi”.

 

sursa:  https://destainuirilemariei.com/

Sărbătoarea de astăzi este un moment minunat pentru mine ca să-ți adresez câteva gânduri, draga mea Femeie!

Dacă ar sta în puterea mea, te-aș face să vezi cât de puternică ești și cât de multe lucruri extraordinare faci: ești fiică, ești mamă, ești soție sau iubită, lucrezi, ai grijă de casa și de cei dragi și nu de puține ori alegi să îi pui pe alții mai presus de tine.

 
Dacă ar sta în puterea mea, te-aș face să vezi că nu trăiești "într-o lume a bărbaților" la care te străduiești să te adaptezi, uneori prin supunere... Te aud atât de des spunând ca "am nevoie de el pentru că nu mă descurc sau mi-e frică să fiu singură" și de fiecare dată vreau să-ți spun că nu este adevărat: tu ești cea care alege să-și predea puterea si să o pună în mâinile unui alt om, care dispune de ea după bunul său plac, de multe ori neținând cont de tine și de dorințele tale. Ține minte mereu că tu îți creezi realitatea și viața prin alegerile și deciziile tale.

 
Dacă ai vrea, tu ai putea sa "muți munții" si să realizezi tot ceea ce vezi în visurile tale cele mai frumoase și nu ai mai aștepta de la nimeni să te facă fericită sau să îți dea (material, emoțional, profesional, social etc.) ceea ce și tu ai putea să obții, fără să fii nevoită să renunți la personalitatea ta.

 
Daca ai ști cat de puternică ești, chiar și atunci când iubești și ești sensibilă și tandră, nu ai mai accepta compromisuri și sacrificii doar pentru ca sa hrănești ego-ul altcuiva sau pentru că îți este frică că nu poți să te descurci în viață singură.

 
Da, este minunat să fii diplomată, caldă și calmă, însă conștientizează te rog că în mănușa de catifea se află o mână de fier. Nu mai permite nimănui niciodată să te facă să te îndoiești de tine, ci fii mereu demnă și încrezătoare în tine și în puterea ta interioară.

 
Evoluția ta si chiar a omenirii depinde de cât de mult îți valorifici tu însușirile naturale: inteligența, iubirea, acceptarea, frumusețea, comunicarea, grija pentru alții, empatia.

 
Îți doresc din suflet "La mulți ani" și te rog, fă-ți astăzi un cadou: privește-ti chipul în oglindă, zâmbește și spune-ți cât de mult te iubești! Ești minunată!

 
Te pup și te îmbrățișez cu drag!"
 

de dr. Ursula Sandner